Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica dinaintea Botezului
Evanghelia: Marcu 1,1-8
Apostolul: 2Timotei 4,5-8

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Olimpiu Todorean
pr. Mihai Tegzeş
pr. Mihai Tegzeş

 

* * *

 

Glasul celui ce strigă în pustie

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Cu multe secole înainte de venirea lui Isus, profetul Isaia a prezis că Mesia va fi precedat de un mesager: “Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta” (Marcu 1,2-3). Cine a fost acest mesager? Sfântul Luca scrie: “În al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe când Ponţiu Pilat era procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al Itureii şi al ţinutului Trahonitidei, iar Lisanias, tetrarh al Abilenei, în zilele arhiereilor Anna şi Caiafa, a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie” (Luca 3,1-2). Mesagerul care trebuia să pregătească calea pentru Isus a fost nimeni altul decât Ioan, fiul lui Zaharia. Acest verset ne dă o dată exactă a momentului în care Ioan şi-a început predicarea. De fapt este singura dată fixă şi precisă dată în Noul Testament. Ştim din alte surse că “al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu” a fost anul 28 sau 29 îC. Având această dată putem să calculăm altele din viaţa Domnului nostru Isus Cristos. Bogăţia de informaţii istorice furnizate în aceste versete despre începutul slujirii lui Ioan arată marea importanţă pe care primii creştini o acordau acestui moment, care marchează, aşa cum citim în Fapte 1,22, începutul mântuirii lumii, chiar începutul slujirii publice a lui Isus. Bogăţia de informaţii istorice mai arată faptul că întruparea lui Cristos nu este un mit ci un eveniment care a avut loc la un moment dat în istoria umanităţii.

Dumnezeu nu îşi vizitează poporul fără să îşi proclame venirea. De-a lungul secolelor El a trimis profeţi Israelului pentru a anunţa vizita divină ce va urma. Venirea sa nu a fost neaşteptată. Au existat profeţii clare că se va naşte în Betleem, dintr-o mamă fecioară, că va trăi în Nazaret şi că îşi va da viaţa pentru păcatele oamenilor, că se va naşte în casa lui David şi că un mesager îl va precede, pregătindu-i calea.

 

Mesagerul şi Mirele.

“În al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu” mesagerul şi-a început slujirea. Numele lui era Ioan Botezătorul. Mai mult decât un profet oarecare, el era mesagerul şi înaintemergătorul a cărui sarcină era de a pregăti calea pentru venirea Regelui.

În Ioan 3,29, Ioan Botezătorul se referă la Isus ca la “mirele” şi pe sine ca “prietenul mirelui”. Una dintre cele mai importante imagini ale Vechiului Testament este cea a Israelului ca mireasă a lui Dumnezeu, şi a lui Dumnezeu ca mire al Israelului. Relaţia dintre Dumnezeu şi Israel era atât de apropiată încât nu putea fi imaginată decât ca o căsătorie. Prietenul mirelui juca un rol important la nunţile iudeilor. El aranja căsătoria şi acţiona ca o legătură între mire şi mireasă. El îi aduce pe mire şi pe mireasă la un loc. Exact aceasta a fost sarcina lui Ioan: să îi aducă la un loc pe Israel şi pe Isus, să aranjeze căsătoria dintre Cristos, mirele, şi Israel, mireasa. În acest sens, Ioan a fost ca operatorii de telefonie care ne spun: “Răbdare, încerc să vă fac acum legătura”. Când legătura este în sfârşit făcută, operatorul telefonic dispare, lăsându-ne singuri cu persoana cu care dorim să vorbim. Singurul scop al lui Ioan a fost să ne pună în legătură cu Isus, faţă de care simţea că nu merită nici onoarea de a-i dezlega cureaua încălţămintei.

 

Glasul.

Timp de trei sute de ani, nici o voce de profet nu se mai auzise în Israel. “Nu mai este profet”, se plânge psalmistul (73,10). Tăcea oare Dumnezeu? Se hotărâse să nu mai vorbească poporului Său? După trei sute de ani Dumnezeu sparge în sfârşit tăcerea. Trimite un alt profet: pe Ioan Botezătorul. Prin El Dumnezeu a vorbit din nou, cu “glasul celui ce strigă în pustie”. În Ioan oamenii recunoşteau încă o dată glasul şi autoritatea unui profet. Aşa că au venit la el. “Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim”. El venise ca ultimul şi cel mai mare dintre profeţii Vechiului Testament. Venise să arate spre El, spre cel pe care Israelul îl aştepta: Mesia, Mântuitorul, Lumina lumii. Dintre toţi profeţii care l-au vestit pe Mesia, Ioan a fost singurul care a avut privilegiul de a-l arăta şi a spune: “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. De aceea icoana Sfântului Ioan Botezătorul are poziţia de onoare lângă Cristos pe iconostasele bisericilor răsăritene. În el întregul Vechi Testament dă mărturie despre Cristos ca Mântuitorul promis. Grunewald l-a pictat pe Ioan Botezătorul cu degetul cu care indică spre Cristos, nenatural de lung. Acelaşi deget nenatural de lung este folosit şi în unele icoane bizantine ale Sfântului Ioan Botezătorul, pentru a exprima principalul scop al slujirii sale: să indice spre Cristos, Mântuitorul aşteptat.

 

Iată Mielul lui Dumnezeu.

În capitolul deschizător al Evangheliei lui Ioan citim: “Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină” (Ioan 1,6-8). Era un om al cărui singur scop în viaţă a fost să dea mărturie, să vorbească despre altcineva, să introducă, să anunţe, să prezinte. A fost cea mai importantă prezentare pe care a făcut-o cineva în istoria lumii, pentru că pe însuşi Isus ni l-a introdus:

“Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era, şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă. Şi a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1,29-34).

La început Ioan nu ştia cine era Mesia; tot ce ştia era că Mesia trăia undeva printre oameni: “dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei” (Ioan 1,26-27). A ştiut cine este Mesia doar când Isus a venit să fie botezat, iar din ceruri s-a auzit vocea Dumnezeului Tată spunând “Acesta este Fiul lui Dumnezeu” şi cerurile s-au descris, iar Spiritul a coborât sub chip de porumbel – abia atunci recunoscând în Isus pe Mesia, Ioan a spus: “Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1,34).

 

Pregătiţi calea Domnului.

Ioan şi-a asumat sarcina de a pregăti calea pentru Cristos şi pentru Împărăţia Sa. Citând din Isaia, el a spus: “În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru. Toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se plece; şi să fie cele strâmbe, drepte şi cele colţuroase, căi netede. Şi se va arăta slava Domnului şi tot trupul” (Isaia 40,3-5). Pe vremuri, când regele vroia să viziteze un anumit ţinut, îşi trimitea înainte mesagerii, pentru a vedea dacă drumurile pe care urma să meargă sunt reparate şi bune. Dealurile erau netezite; văile umplute; drumurile întortocheate erau îndreptate. Şi Dumnezeu, ne spune Ioan, ne trimite pe noi să îi pregătim calea. Obstacolele morale trebuie eliminate. Cristos nu va veni într-o viaţă în care sunt munţi de mândrie şi de prejudecăţi, văi de viaţă degradantă, drumuri întortocheată de neciste şi minciună, terenuri abrupte din lipsă de amabilitate. Totul trebuie îndreptat prin pocăinţă.

 

Pocăiţi-vă!

Laitmotivul predicării lui Ioan a fost pocăinţa. El a venit să propovăduiască “botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor”. I-a chemat pe oameni să se întoarcă de la păcat spre Dumnezeu. Îl auzim spunând: “Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă asemenea” (Luca 3,11). Iar vameşilor le spune: “Nu faceţi nimic mai mult peste ce vă este rânduit” (v. 13). Soldaţilor: “Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept, şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră” (v. 14). Ioan nu le-a spus oamenilor să trăiască în deşert, să mănânce lăcuste şi miere, sau să se îmbrace în haine din piele de cămilă. El a dorit să le ceară doar ceea ce de fapt Dumnezeu cere oamenilor: să se pocăiască şi să ducă o viaţă dreaptă. Fariseilor care credeau că au un paşaport spre ceruri deoarece se trăgeau din Avraam, el le spune: “Să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 3,9-10). Ce contează cu adevărat nu sunt rădăcinile, ci roadele. Omul trebuie să îşi conştientizeze păcatul înainte de a-l putea accepta pe Mântuitorul. Dacă credem că mesajul lui Ioan era prea aspru sau că judeca prea dur lumea, să ne amintim doar că în trei ani Israelul avea să îşi crucifice Regele.

 

Botezul lui Ioan.

Când un străin trecea la iudaism ca prozelit, era botezat. Trebuia să fie curăţat şi spălat de răul vieţii de până acum de străin. Nimeni nu considera însă că vreun evreu, dat fiind că era din poporul ales, trebuie să se boteze. Nimeni, până la Ioan. El i-a invitat pe toţi, evrei şi neevrei, pentru că erau păcătoşi, să vină şi să fie curăţaţi de Dumnezeu. Când a fost întrebat de ce botează dacă nu este Cristos, Ioan a răspuns: “Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt” (Marcu 1,8). Ioan boteza în râul Iordan ca semn de pocăinţă. Ştia că botezul său nu regenera, nici nu învia sufletele moarte. Botezul lui Isus avea să facă aceasta. De aceea a subliniat diferenţa majoră dintre botezul său şi botezul pe care Isus avea să îl dea mai târziu.

 

Măreţia lui Ioan.

Măreţia lui Ioan stă în mărturia sa fidelă dată despre Cristos ca Mesia. A avut privilegiul de a alerga în faţa caleştii regelui strigând: “Cristos a venit”. A fost o persoană umilă care nu a căutat onoare sau glorie pentru sine. Considerându-se nedemn să dezlege încălţămintea lui Mesia, el a spus: “Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3,30). El a stat ferm în faţa regelui Irod, care trăia cu soţia fratelui său: “Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău” (Marcu 6,18), i-a spus el. La final, acest profet cel mai mare între profeţi a fost decapitat de Irod la cererea Salomeii. În toată viaţa sa, Ioan a dat mărturie despre Isus. Când a aflat de moartea sa, Isus a dat la rândul său mărturie despre Ioan. El a spus: “Între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan” (Luca 7,28).

 

Rugăciune.

Doamne, îţi mulţumim pentru Ioan Botezătorul, mesagerul trimis de tine pentru a vesti venirea Mesiei. Ajută-ne să îi pregătim calea, acum când El vrea să intre în vieţile noastre. Să îndepărtăm munţii de mândrie şi prejudecată, să facem drepte prin pocăinţă căile întortocheată de neciste şi minciună. Pentru că Cel ce vine să îşi facă sălaş în noi este Mielul lui Dumnezeu. El vine să ne ia păcatele şi să ne facă tabernacole ale prezenţei Sale în lume. Amin.

 

* * *

 

Duminica dinaintea Botezului

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

Dumnezeu nu numai că i-a promis omului, îndată după căderea lui în păcat, trimiterea unui Mântuitor, şi nu numai că a anunţat, prin profeţii Săi, întruparea Fiului Său, ci, când s-a împlinit vremea venirii Lui în lume, s-a îngrijit să trimită un profet care să-I pregătească nemijlocit apariţia Sa între oameni, adică să-I cureţe şi netezească drumul, precum se curăţă şi netezesc străzile când un conducător de stat este aşteptat să viziteze un oraş. Acest profet, premergător nemijlocit al Mântuitorului, pe care Acesta îl numeşte cel mai mare bărbat născut vreodată, este Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, pe care Evanghelia ni-l prezintă astăzi în desfăşurarea misiunii lui.

Spre a înţelege mai bine misiunea pregătitoare a Sfântului Ioan Botezătorul, e necesar să aruncăm o privire asupra cadrului istoric în care el îşi începe propovăduirea, din care vom cunoaşte starea socială, politică, morală şi religioasă a poporului evreu din acea vreme.

La Roma, împăratul Octavian August – pe vremea căruia s-a născut Isus – murise, iar Tiberiu, pe vremea căruia apare în public Ioan, era în al cincisprezecelea an de domnie. La Ierusalim, Irod cel Mare de asemeni murise, în primăvara anului 750 de la întemeierea Romei, la circa trei ani după naşterea Mântuitorului, iar regatul se împărţise între cei trei fii ai săi: Irod Antipa, care luă Galileea şi Pereea; Filip, care luă Trahonitida şi Ituria – şi Arhelau, care luă Iudeea. Acesta, fiind rege slab dar crud, fu înlăturat din domnie de împăratul Tiberiu şi astfel Iudeea este încorporată imperiului, primindu-şi un procurator. Aceşti procuratori sau guvernatori, timp de aproape douăzeci de ani, nu făceau decât să asuprească poporul iudeu care nu suporta un jug străin sub care credinţa şi obiceiurile sale străbune erau pângărite de un stăpân păgân. Căci, odată cu stăpânirea romană, îşi făcuseră intrarea în Ierusalim nu numai acvila romană, ci şi zeităţile Romei păgâne. Evreii, cum nu puteau suporta o astfel de stare, zilnic puneau la cale răscoale.

Din când în când, din mijlocul lor se ridicau unii învăţaţi în ale legii, îndrăzneţi ca odinioară Moise, şi răsturnau acvilele şi inscripţiile pângăritoare, preferând să moară pentru legea străbună. Alţii, tineri ca Iuda Galonitul şi Sadoh fariseul, refuzau plata impozitelor, declarau nelegiuită orice stăpânire străină şi aţâţau furia poporului împotriva imperiului, sfârşind ca martiri. Unii, dându-se drept Mesia, exploatau aşteptarea generală după Îzbăvitorul. Şi, de fapt, erau semne evidente care arătau că a sosit ceasul venirii Lui: tronul ţării dispăruse, marele arhiereu era la discreţia păgânilor, iar acvilele romane sfidau cu neruşinare de pe porţile templului.

Cât priveşte starea religioasă, existau două secte: secta fariseilor, care se considerau a fi adevăraţii interpreţi ai legii lui Moise şi cei mai fideli observatori ai ei, deşi, în realitate, erau robiţi de lux şi desfrâu. Legea o tâlcuiau după interesele lor, observând cu scrupulozitate prescripţiile mărunte şi încălcând obligaţiile esenţiale ale religiei. Se legau de litera legii, în timp ce, în suflet – cum le reproşa Isus -, “erau plini de făţărnicie şi fărădelege” (Matei XXIII,28).

Cealaltă sectă o formau saduceii, care, având o filosofie materialistă, nu credeau în nemurire şi practicau o morală hedonistă, senzualistă. Deviza lor era aceea a epicureilor greci: “Mănâncă, bea şi te veseleşte, căci după moarte nu există nici o plăcere”. Erau totdeauna de partea stăpânirii şi prieteni cu Irodienii, deci cu acel partid care intenţiona să aducă pe tronul lui David pe Irod Idumeul.

Poporul era şi el împărţit în tabere. Unii căutau să-şi astâmpere setea religioasă în vrăjitorii şi jertfe superstiţioase, alţii îşi pierdeau timpul în distracţiile ieftine ce le erau oferite de luptele dintre gladiatori şi animale în circuri.

Iată cadrul istoric în care îşi face apariţia Sfântul Ioan Botezătorul.

“În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Împăratul, pe când în Iudeea domnea Ponţiu Pilat şi Irod stăpânea Galileea, iar Filip, fratele lui, Iturea şi ţinutul Trahonitidei şi Lisania stăpânea Abilina, în zilele arhiereilor Anna şi Caiafa (…)” (Luca I, 1-2), se arătă pe neaşteptate pe malul Iordanului, nu departe de Ierusalim, un om straniu, a cărui înfăţişare smerită şi aspră amintea poporului de tot ceea ce auzise despre profeţii de demult. Avea treizeci de ani şi se trăgea din neam preoţesc, fiind fiul preotului Zaharia, dar nu intrase niciodată în templu ca să aducă jertfe. Crescuse în pustiu şi purta îmbrăcăminte aspră din păr de cămilă, strânsă pe la mijloc cu o curea de piele. Făcuse votul nazireatului, adică se abţinea de la orice băutură alcoolică şi de barba lui nu se atinsese niciodată briciul. Faţa îi era străvezie de asceza postului, căci se nutrea cu lăcuste şi miere sălbatică. Întreaga-i fiinţă exprima duioşie, dar şi tărie, şi o patimă sfântă ardea în ochii lui. Acesta era profetul Ioan. Poporul îl supranumi Botezătorul, pentru că boteza în apa Iordanului poporul ce venea din toate colţurile Iudeei, atras de glasul său fascinant. “Pocăiţi-vă” – le zicea -,”căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”, cuvinte prin care Ioan lăsa să se înţeleagă că împărăţia anunţată de el, adică Biserica lui Cristos, nu va fi o împărăţie lumească, ci una cu totul spirituală, o împărăţie a sufletelor, în care se pătrunde nu prin spadă, ci prin pocăinţă, prin acea metanoia, care înseamnă prefacerea, reînnoirea minţii şi inimii, transformarea morală a omului întreg – cu un cuvânt, convertire – şi se trăieşte din focul iubirii, al acelei iubiri ce ardea în ochii şi inima profetului.

O mare de oameni din toată Iudeea alerga la Ioan, îi asculta mesajul şi îi cerea botezul. Unii rămâneau lângă el ca ucenici, ori veneau după sfaturi şi plecau împăcaţi, iar alţii, printre care fariseii şi cărturarii, veneau să-l spioneze. Tuturora, Ioan le răspundea ca un adevărat profet ce era.

Saduceilor, tăgăduitori ai vieţii veşnice, şi fariseilor, falsificatori de credinţă, care se făleau cu descendenţa din Avraam, Ioan le striga cu asprime: “Pui de vipere, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia care va veni? Faceţi roade vrednice de pocăinţă şi nu începeţi a zice între voi: «Tată avem pe Avraam», pentru că vă zic că din pietrele acestea poate ridica Dumnezeu fiii lui Avraam. Căci iată securea zace la rădăcina pomilor. Deci tot pomul care nu face rod bun, se taie şi în foc se aruncă” (Matei III, 7-10). Aşadar, ei trebuiau să facă pocăinţă adevărată, deoarece Mesia, care era pe aproape, va curăţi omenirea precum un grădinar îşi curăţă pomii, iar uscăturile le aruncă în foc.

Oamenilor simpli, rătăciţi mai mult din neştiinţă, Ioan le vorbea cu blândeţe: “Cel ce are două haine, să dea celui ce nu are, şi tot aşa să facă şi acela care are ce mânca” (Luca III,11).

Vameşilor care îi cereau sfatul le răspundea: “Nimic să nu faceţi mai mult decât vă este hotărât” (Luca III,12), iar ostaşilor, care-l întrebau ce trebuie să facă, le zicea: “Pe nimeni să nu asupriţi, nici să nu grăiţi de rău, ci fie-vă destulă leafa voastră” (Luca III,14).

Ascultătorii se cutremurau şi alergau să primească botezul pocăinţei în credinţa că Mesia e aproape. Ba mulţi credeau că era chiar acest proroc atât de aspru şi, totuşi, atât de blând şi cuceritor. Dar Ioan le răspundea cu smerenie: “Eu vă botez cu apă, dar după mine vine Cel mai mare decât mine, căruia nu sunt vrednic să-I dezleg curelele încălţămintei; Acela vă va boteza cu Spirit Sfânt şi cu foc; vânturătoarea e în mâna Lui şi-Şi va curăţa aria şi va aduna grâul în jitniţă, iar paiele le va arde cu foc nestins” (Luca III, 16-17). Precizându-şi deci menirea, Ioan era doar glasul de chemare la pocăinţa cerută de adevăratul Botez ce avea să-l întemeieze Mesia, Botez care va curăţi cu adevărat sufletele, precum focul curăţă aurul de zgură.

Acestea se petreceau în locul numit Beth-Abara, ce se traduce loc de corăbii sau plutitoare, un mic port lângă Marea Moartă. Anul în care ieşise în public era un an sabatic, adică un an de iertare a datoriilor, numit şi an jubiliar, de la evreiescul jobal (- iertare), fiindcă, potrivit prevederilor din Levitic, cap.25 şi Deuteronom cap.15, tot al şaptelea şi apoi al cincizecilea an, se iertau toate datoriile, şi pământurile vândute din cauza sărăciei reveneau stăpânilor iniţiali, iar sclavii erau eliberaţi. Acest an era şi un timp de rugăciune şi de înnoire sufletească prin reconciliere cu Dumnezeu şi aproapele. Iată de ce, apariţia lui Ioan Botezătorul tocmai în acest an jubiliar a avut un răspuns deosebit de puternic în sufletul poporului, care vedea în Ioan împlinirea speranţelor sale mesianice.

Din anul jubiliar iudaic s-a inspirat şi Biserica, instituind şi ea Anul Sfânt, prin care îşi cheamă fiii la înnoire spirituală, la convertire prin reconcilierea cu Dumnezeu şi aproapele, îndemnându-i să reconsidere demnitatea lor de creştini şi rolul ce-l au în societate, acela de mesageri ai iubirii şi păcii lui Cristos printre credincioşi şi necredincioşi şi ai speranţei în triumful împărăţiei lui Cristos pe pământ.

Iubiţi fraţi,

Chemarea Sfântului Ioan Botezătorul la pocăinţă, la reînnoirea sufletească, îşi păstrează, şi astăzi, întreaga ei actualitate, în această lume în care principiile de bază şi valorile vieţii morale sunt grav încălcate şi dispreţuite. Numai că, pe timpul lui Ioan, împărăţia cerurilor, Biserica, de-abia se întrezărea la orizont, pe când astăzi, deşi ea este prezentă în mijlocul nostru de aproape două mii de ani, nu a pătruns adânc în noi, nu a ocupat şi nu a transformat fiinţa noastră în plinătatea ei, nu a devenit sufletul care să mişte şi să dirijeze toate resorturile activităţii noastre; pentru că sufletul omului de azi este închistat în carapacea dură a egoismului, a patimilor neînfrânate, a păcatului. Singur spiritul de pocăinţă va putea să înmoaie şi să topească această crustă, să elimine păcatul sub toate formele lui şi astfel să netezească şi să cureţe calea Domnului, a Împăratului Cristos spre suflete, pentru ca El să-şi stabilească acolo tronul care singur Lui I se cuvine. Să facem această purificare, dar, fiindcă singuri nu o putem îndeplini, să-L chemăm pe Isus şi să-L rugăm să pună El ordine în gândurile, afecţiunile, dorinţele şi vrerile noastre, în viaţa noastră întreagă şi să ne modeleze după chipul Său, ca să gândim cum gândeşte El, să iubim cum iubeşte El, să vrem ce vrea El, şi să lucrăm cum ar lucra El în locul nostru. Amin.

 

* * *

 

Despre chipul omului desăvîrşit

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Fiţi, dar, voi desăvîrşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvîrşit este (Matei 5, 48)

Iubiţi credincioşi,

Dumnezeiasca Evanghelie de astăzi vorbeşte în chip luminat despre aspra şi îngereasca viaţă a Sfîntului slăvitului prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul care, după mărturia Domnului Este cel mai mare om născut din femeie şi cu adevărat prooroc şi mai mult decît prooroc (Luca 7, 26-29). Întrucît chipul Sfîntului Ioan Botezătorul este chipul omului desăvîrşit, voi vorbi astăzi despre desăvîrşirea creştină, după a mea slabă putere. Zice Sfîntul Maxim Mărturisitorul: “Mulţi sînt cei ce vorbim, dar puţini cei ce facem. Însă nimenea nu trebuie să strice cuvîntul lui Dumnezeu pentru negrija sa propie, ca să-şi mărturisească neputinţa sa şi să ascundă adevărul lui Dumnezeu. Aceasta ca nu cumva să ne facem vinovaţi, pe lîngă călcarea poruncilor, şi de răstălmăcirea cuvîntului lui Dumnezeu” (Filocalia, vol. II, Sibiu 1945, p. 114).

Deci, mîngîindu-mă cu mărturiile de mai sus şi nădăjduind la mila şi puterea cea fără margine a Preabunului nostru Dumnezeu, am îndrăznit să vorbesc puţin despre desăvîrşirea omului, măcar că eu nici cu vîrful degetului nu m-am atins prin lucrare de aceasta. Mai întîi, o întrebare: ce este desăvîrşirea? La aceasta voi răspunde nu cu cuvintele mele ci cu ale Sfinţilor Părinţi. Astfel Sfinţii Calistrat şi Ignatie zic: “Desăvîrşirea omului sau nepătimirea este acelaşi lucru” (Filocalia, vol. VIII, Bucureşti, 1979, p. 191-192). Iar Sfîntul Ioan Scărarul, zice: “Desăvîrşirea este învierea sufletului înainte de cea a trupului şi a doua treaptă după cea a îngerilor în cunoştinţa cea desăvîrşită a lui Dumnezeu” (Filocalia, vol. IX, Bucureşti, 1980, p. 418-419). Sfîntul Simion noul Teolog arată că desăvîrşirea este a patra treaptă duhovnicească, zicînd: “La aceasta se adaugă a patra treaptă şi schimbare de vîrstă duhovnicească. Ea este a bătrînului şi a celui albit la păr şi constă în aţintirea neabătută a privirii către cele dumnezeieşti” (Filocalia, vol. VIII, Bucureşti, 1979, p. 538).

Sfîntul Vasile cel Mare, zice: “Cel ce s-a făcut iubitor de Dumnezeu şi doreşte să aibă cît de puţin nepătimirea Lui, şi pofteşte să guste cît de puţin din sfinţenia Lui, precum şi din bucuria şi veselia ce se naşte din aceasta, să se străduiască să-şi depărteze gîndul de la toată patima materială care îi tulbură sufletul; să privească cu ochi curaţi, neumbriţi, la cele dumnezeieşti şi să se facă locaş nesăturat al luminii de acolo. Adică, omul desăvîrşit este locaş al Bunului Dumnezeu care doreşte să cuprindă cît mai mult pe Dumnezeu”.

Iar Sfîntul Isaac Sirul spune despre nepătimire: “Nepătimirea nu înseamnă a nu mai simţi patimile, ci a nu le mai primi” (Idem, p. 189). Sfîntul Diadoh al Foticeei zice: “Nepătimirea înseamnă nu a fi fără de patimi, căci aşa ar trebui, după Sfîntul Apostol Pavel, să ieşim din lume (I Corinteni 5 10); ci, fiind războiţi, să fim şi să rămînem nebiruiţi” (Idem, p. 191).

Sfîntul Maxim Mărturisitorul zice: “Nepătimirea este starea paşnică a sufletului, datorită căreia este greu mişcată spre păcat” (Idem, p. 192).

Sfinţii Părinţi ne mai arată că prin “îndumnezeire” sau desăvîrşire, încetează lucrarea naturii umane şi este înlocuită cu lucrările dumnezeieşti, atributele naturale fiind copleşite de slava dumnezeiască. Astfel Sfîntul Maxim Mărturisitorul spune: “Sufletul devine ca un dumnezeu, odihnindu-se prin participarea la harul dumnezeiesc de toate lucrările sale mintale şi sensibile şi odihnind deodată cu sine toate lucrările naturale ale trupului care se îndumnezeieşte împreună cu sufletul în proporţie cu participarea lui la îndumnezeire, aşa încît, atunci se va arăta numai Dumnezeu, atît prin suflet cît şi prin trup, atributele naturale fiind biruite de prisosinţa slavei” (Pr. Prof. D. Stăniloae, Morala creştină, vol. 3, 1981, 313-314).

A doua întrebare: oare desăvîrşirea omului drept pe pămînt este cu totul desăvîrşită? Şi la această întrebare ne răspund Sfinţii Părinţi, zicînd: “Cei nepătimitori întinzîndu-se peste ei fără să se sature, urmăresc desăvîrşirea fără sfîrşit (nedesăvîrşită) ca una ce se ridică pururea peste sine însăşi prin adaosurile neostenite ce se înalţă neîncetat prin suişurile spre Dumnezeu” (Filocalia, vol. VIII, op. cit., p. 192-193). Sfîntul Nil Sinaitul, arătînd că sînt două desăvîrşiri, zice: “Trebuie să înţelegem două desăvîrşiri: Una vremelnică şi alta veşnică”. Despre cea dintîi zice Sfîntul Apostol Pavel: Iar cînd va veni desăvîrşirea atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa (I Corinteni 13, 10).

Cînd va veni desăvîrşirea, înseamnă că aici pe pămînt nu putem cuprinde desăvîrşirea dumnezeiască. Şi iarăşi, două desăvîrşiri cunoaşte Sfîntul Apostol Pavel şi ştie pe acelaşi om desăvîrşit. Pentru viaţa de faţă îl numeşte desăvîrşit, iar faţă de cel cu adevărat desăvîrşit îl numeşte nedesăvîrşit. De aceea zice: Nu că am luat răsplată ori sînt desăvîrşit (Filipeni 3, 12). După puţin zice: Cîţi sîntem desăvîrşiţi aceasta să gîndim (Filipeni 3, 15). Sfîntul Ioan Scărarul zice: “Desăvîrşirea celor desăvîrşiţi este nedesăvîrşită” (Filocalia, vol. IX, 419). Încă şi Sfîntul Macarie cel Mare zice: “Nimeni nu ajunge desăvîrşit în veacul de acum că atunci n-ar fi arvună ceea ce se dă aici”. Şi iarăşi: “Ştiu pe mulţi, şi mă număr şi eu printre aceştia, prin experienţă, şi ştiu bine că nimeni nu este desăvîrşit aici; chiar de ar ajunge cu totul nematerial şi s-ar uni aproape cu Bunul Dumnezeu, păcatul merge în urma lui şi niciodată nu piere cu desăvîrşire înainte de moarte” (Filocalia, vol. V, p. 227-228).

Iubiţi credincioşi,

Dacă aţi ascultat cu atenţie cele ce s-au vorbit pînă aici, aţi înţeles ce este desăvîrşirea omului pe pămînt şi că toată desăvîrşirea omului în această viaţă îşi are nedesăvîrşirea ei. Dar cum se poate una ca asta, ca să fie cineva desăvîrşit şi în acelaşi timp să fie şi nedesăvîrşit? Iată cum. Desăvîrşirea oamenilor, mai ales în faţa Ziditorului, este prea neînsemnată desăvîrşire. Pentru că oricît s-ar desăvîrşi cineva prin darul lui Dumnezeu în viaţa aceasta, el pururea se află la început de desăvîrşire, în creştere în cele duhovniceşti. Deoarece omul drept şi sfînt, după ce a trecut din viaţa aceasta în veacul viitor, el merge pururea spre o desăvîrşire mai înaltă. Căci în veacul viitor şi sfinţii şi îngerii merg dintr-o măsură de cunoaştere a slavei lui Dumnezeu în alta, după mărturia Duhului Sfînt care zice: Merge-vor din putere în putere (Psalm 83, 8) (Filocalia, vol. VII, p. 339-340.>. Aşa merg din slavă în slavă sfinţii lui Dumnezeu, pînă la măsura plinirii lui Hristos, după cum arată Sfîntul Apostol Pavel: Pînă vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvîrşit, la măsura vîrstei deplinătăţii lui Hristos (Efeseni 4, 13).

În acest fel stînd lucrurile, trebuie să înţelegem clar, că desăvîrşirea omului în viaţa de acum îşi are nedesăvîrşirea ei, deoarece cel desăvîrşit pururea însetează după mai multă desăvîrşire, pentru că cei nepătimitori pururea se întind spre vîrful cel dorit al desăvîrşirii fără să se mai sature. Prin aceasta ei fac desăvîrşirea lor nedesăvîrşită, deoarece bunătăţile veşnice, după cum am zis, n-au hotar. “Omul duhovnicesc se desăvîrşeşte în veacul de acum, pe măsura puterii omeneşti, iar faţă de oceanul cel fără de margini al desăvîrşirii dumnezeieşti el pururea este la început de desăvîrşire, fiindcă niciodată nu poate cuprinde pe deplin nemărginirea desăvîrşirii” (Filocalia, vol. IX, p. 419, nota 933).

Iată dar pentru care pricină şi Marele Apostol Pavel zice că: desăvîrşirea noastră este în ceruri (I Corinteni 13, 10; Evrei 11, 40; 12, 23). De aceea, în această viaţă, oricît de sporit ar fi omul în cele duhovniceşti, este numai la început de desăvîrşire.

Dar oare desăvîrşirea omului pe pămînt este obligatorie tuturor? Şi oare numai cei desăvîrşiţi se pot mîntui? La această întrebare vom putea răspunde dacă ne vom aduce aminte de cuvintele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis către tînărul bogat care L-a întrebat: Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? (Matei 19, 16). La această întrebare Mîntuitorul i-a răspuns: De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile lui Dumnezeu (Matei 19, 17). Iar de vrei să fii desăvîrşit, du-te, vinde-ţi averile tale şi dă-le săracilor, apoi ia-ţi Crucea şi urmează Mie (Matei 19, 21). De aici înţelegem destul de clar că porunca Mîntuitorului pentru desăvîrşire este lăsată la voia omului.

În alt loc zice Domnul: Eu am venit ca viaţă să aibă şi mai mult să aibă, adică cel ce vrea să se mîntuiască, să păzească poruncile lui Dumnezeu, iar cel ce vrea să aibă şi mai multă viaţă, adică să fie desăvîrşit, acela trebuie să părăsească toate ale lumii şi să urmeze lui Hristos cu multă răbdare şi lepădare de sine pînă la sfîrşit. De se va urca cineva la treapta cea mai înaltă a desăvîrşirii rămîne la voia lui. Aşadar să înţelegem că desăvîrşirea este lăsată la voia şi silinţa omului, spre a lui mai mare răsplată şi a avea răsplata în cer!

Acum să ne întrebăm prin ce virtute poate ajunge omul la desăvîrşire şi care sînt virtuţile de temelie ale celor ce vor să fie desăvîrşiţi? La această întrebare ne răspunde preaîndumnezeitul la minte, Sfîntul Grigorie Palama care, în această privinţă, zice: “Virtutea rugăciunii curate este începutul unirii noastre cu Dumnezeu, căci rugăciunea este legătura făpturilor raţionale cu Făcătorul. Dar unirea cu Dumnezeu, adică desăvîrşirea, este mai presus de rugăciunea curată. Desăvîrşirea înseamnă dragoste desăvîrşită şi aceasta nu o dă omul de la sine, ci vine de la Dumnezeu”.

Aşadar dragostea desăvîrşită către Bunul Dumnezeu este temelia celor desăvîrşiţi. Însă nimeni nu ajunge la această dragoste, decît prin curăţia cea curată. Acest lucru îl arată şi Sfîntul Maxim Mărturisitorul, zicînd: “Toate virtuţile ajută minţii să urce la dragostea de Dumnezeu, dar mai mult decît toate ajută rugăciunea curată, căci prin aceasta zburînd către Bunul Dumnezeu iese afară din toate cele ce sînt” (Filocalia, vol. II, 1945, p. 39).

Rugăciunea curată ajută foarte mult omului să cîştige dragostea de Dumnezeu, iar dragostea este “desăvîrşirea”. Despre aceasta spune Sfîntul Maxim Mărturisitorul: “Cel desăvîrşit în iubire şi ajuns la culmea nepătimirii nu mai cunoaşte deosebirea între al său şi al altuia, sau între a sa şi a alteia, sau între credincios şi necredincios, între rob şi slobod sau, peste tot, între bărbat şi între femeie. Ci este ridicat mai presus de tirania patimilor şi, cugetînd la firea cea una a oamenilor, priveşte pe toţi la fel şi are faţă de toţi aceeaşi dragoste. Căci nu mai este în el elin sau iudeu, nici bărbat sau femeie, nici rob sau slobod ci în toate şi în toţi este Hristos” (Idem, p. 615).

Încă şi Isaac Sirul arătînd că prin rugăciune cîştigă omul dragostea de Dumnezeu, zice: “Dragostea este din rugăciune”.

Care sînt semnele prin care putem cunoaşte pe cei ce au ajuns la desăvîrşire? Iată ce ne răspunde Sfîntul Isaac Sirul: “Semnele celor ce au ajuns la desăvîrşire sînt acestea: De vor fi pedepsiţi de zece ori să fie arşi pentru dragostea oamenilor, nu se vor înlătura de ei” (Filocalia, vol. X, p. 395). Aşa a zis Moise către Dumnezeu: De le ierţi lor păcatul, iartă-l; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta în care m-ai scris (Ieşirea 32, 32). La fel a zis Apostolul Pavel: M-aş ruga să fiu anatema de la Hristos pentru fraţii mei.

Deci primul semn al desăvîrşirii este să aibă creştinul dragoste desăvîrşită către oameni, după cuvîntul: Cine iubeşte pe Dumnezeu, acela iubeşte şi pe aproapele său (I Ioan 4, 21). Al doilea semn al celor desăvîrşiţi este să iubească la fel pe toţi oamenii, atît pe duşmani, cît şi pe prieteni (Matei 5, 44; 10, 37). Al treilea semn al celor desăvîrşiţi este să-şi pună cineva sufletul pentru alţii (II Corinteni 12, 15; I Tesaloniceni 2, 8). Al patrulea semn al celui desăvîrşit este a şti cineva să-şi stăpînească cu desăvîrşire limba (Iacov 3, 2). Al cincilea semn al celor desăvîrşiţi este a nu se rezema cineva pe puterea sa duhovnicească (Iov 9, 20; Filipeni 3, 12). Al şaselea semn al celor desăvîrşiţi este a nu avea frică de moarte, deoarece dragostea scoate afară desăvîrşit frica (I Ioan 4, 18). Al şaptelea semn al desăvîrşirii este a avea cineva desăvîrşită smerenie şi a se socoti pe sine cel mai păcătos (Luca 17, 10: I Timotei 1, 15: I Corinteni 15, 9; Iov 22, 29). Al optulea semn al celor desăvîrşiţi este a se cunoaşte omul pe sine şi a avea în el roadele Duhului Sfînt care sînt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare şi toate celelalte (Galateni 15, 23). Al nouălea semn al celor desăvîrşiţi este să aibă în inima lor totdeauna numai înţelesurile simple ale lucrurilor, fie în vreme de veghe a trupului, fie în somn (Filocalia, vol. II, p. 52).

Iubiţi credincioşi,

Duminica de astăzi dinaintea Botezului Domnului este cea dintîi Duminică a Anului Nou pe care l-am început. Tocmai de aceea am vorbit astăzi despre desăvîrşirea creştină în Hristos, care este scopul suprem al fiecărui credincios ortodox pe pămînt. Aţi auzit ce ne învaţă Sfînta Scriptură şi Sfinţii Părinţi despre desăvîrşire. Începutul desăvîrşirii este curăţirea de patimi sau despătimirea, care se face prin pocăinţă, spovedanie, rugăciune şi post. Mijlocul desăvîrşirii este iluminarea, adică plantarea virtuţilor în locul patimilor cu ajutorul harului Sfîntului Duh. Iar sfîrşitul sau cununa desăvîrşirii este dumnezeiasca dragoste de Dumnezeu şi de oameni. Toate faptele bune ne ajută la desăvîrşire, dar cel mai mult rugăciunea, postul, fecioria sau curăţia, smerenia, milostenia şi dumnezeiasca dragoste care este Însuşi Dumnezeu.

În sărbătorile de la Naşterea şi Botezul Domnului, Biserica Ortodoxă ne-a pus în faţă două modele ale sfinţeniei şi desăvîrşirii creştine, pe cei mai mari sfinţi ai Bisericii lui Hristos, adică pe Maica Domnului şi pe Sfîntul Ioan Botezătorul.

Preasfînta Fecioară Maria este model al desăvîrşirii pentru noi toţi, dar mai ales pentru femeile creştine, prin cele mai mari virtuţi ale ei: credinţa puternică în Dumnezeu, ascultare, feciorie (curăţie), rugăciune neîncetată, smerenie, care au făcut-o vrednică să nască în trup omenesc pe Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii.

Sfîntul Ioan Botezătorul este modelul desăvîrşirii creştine mai ales pentru bărbaţi, prin marile sale virtuţi: viaţă îngerească în post, rugăciune, feciorie şi linişte şi apoi mărturisirea Evangheliei lui Hristos în lume prin cuvînt, prin exemplul personal şi prin propria jertfă a vieţii pămînteşti.

Acum la început de an nou să luăm de model pentru mîntuire şi desăvîrşire a vieţii noastre în Hristos, atît pe Maica Domnului, cît şi pe Sfîntul Ioan Botezătorul, ca şi pe toţi sfinţii Bisericii noastre. Femeile să rîvnească mai ales virtuţile Maicii Domnului: fecioria, mergerea regulată la biserică, rugăciunea cu lacrimi, ascultarea, smerenia, milostenia şi naşterea de copii. Iar bărbaţii să rîvnească a urca pe scara desăvîrşirii, urmînd virtuţile Sfîntului Ioan Botezătorul: rugăciunea, postul, înfrînarea trupului, tăcerea, liniştea, mărturisirea credinţei ortodoxe prin viaţa proprie, prin cuvînt şi, la nevoie, prin jertfa propriei vieţi.

Să ne silim, fraţii mei, a urma lui Hristos şi sfinţilor Lui. Să punem început bun de pocăinţă, de împăcare, de înnoire duhovnicească a vieţii noastre, prin toate faptele bune, dar mai ales prin rugăciune şi iubire care formează cea mai scurtă cale a desăvîrşirii noastre în Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii, Căruia I se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Botezul lui Ioan

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Pericopa Sfintei Evanghelii de azi ne înfăţişează pe Sfântul Ioan Botezătorul – cel mai mare profet născut din femeie – predicând botezul pocăinţei, pregătind calea Domnului, prin îndemnul său, ce va rămâne peste veacuri, chemarea vieţii creştineşti: “Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”! În împrejurimile Iordanului, răsună glasul de chemare al aceluia ce s-a învrednicit a fi înainte Mergător Fiului lui Dumnezeu: “Faceţi roduri vrednice de pocăinţă”.

Mesia, Fiul lui Dumnezeu era aşteptat de mii de ani.

Popoarele, prin ce aveau ele mai bun şi mai de valoare au încercat să pregătească Calea Dumnezeului întrupat. Marii filozofi ai antichităţii, ca şi profeţii Vechiului Testament, prin scrierile lor inspirate, au pregătit inimile, minţile şi sufletele oamenilor pentru primirea demnă, vrednică şi sărbătorească a Aceluia ce avea să aducă pe pământ pace, bună înţelegere şi mântuirea între oameni.

Glasul ultimului şi celui mai mare prooroc – în ajunul marelui eveniment al coborârii printre noi a lui “Mesia” cel mult aşteptat – a răsunat puternic, de la o margine la cealaltă a lumii: : “Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”! “Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. “Calea Domnului” este calea vieţii, este calea nouă şi vie (Evrei 10, 20), este “calea adevărului” (II Petru 2, 2), este “calea cea dreaptă (II Petru 2, 15), este “calea dreptăţii” (II Petru 2, 21), este “calea păcii” (Luca 1 7-9), (Romani 3, 17), şi a mântuirii (Fapte 16, 17).

Calea morţii, în schimb, este calea Satanei, a păcatului (Ps. 1, 16), a minciunii, a strâmbătăţii, a nedreptăţii, a zavistiei, a războiului dintre fraţi şi a tuturor păcatelor.

Un ucenic al Apostolilor scrie: “Calea vieţii este aceasta: Întâi să iubeşti pe Dumnezeu, care te-a creat; al doilea pe aproapele, ca pe tine însuţi. Tot ce tu nu voieşti să ţi se întâmple, să nu faci nici tu altuia. Drumul morţii însă este acesta: mai întâi de toate este rău şi plin de blestem, omor, divorţ, stricăciune, desfrâu, furt, idolatrie, vrăjitorie, otrăvire, răutate, deznădejde, lăcomie, vorbire deşănţată, invidie, obrăznicie, semeţie, dorinţă de laudă”.

Această cale din urmă, a morţii, a venit Sfântul Ioan Botezătorul să o netezească şi să o curăţe de spinii şi ghimpii fărădelegilor, prin chemarea la pocăinţă adevărată şi sinceră. Pocăinţa înseamnă schimbarea fundamentală a orientării gândirii, simţirii şi voinţei dinspre păcat înspre virtute. Înseamnă negarea egoismului şi acceptarea slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor. Căinţa este cerinţa fără de care nu poate fi formată şi înfăptuită o viaţă nouă, o viaţă în acord cu cerinţele fundamentale ale firii umane şi cu cele ale poruncilor lui Dumnezeu. Împărăţia cerurilor despre care vorbeşte proorocul este Mesia Însuşi. Este împărăţia Aceluia care era pe punctul de a-şi începe public activitatea menită să-i asigure stăpânirea spirituală asupra credincioşilor, asupra întregii lumi.

În strânsă legătură cu chemarea la pocăinţă, Ioan administra botezul prin care cei ce-l primeau se recunoşteau angajaţi pe calea schimbării fundamentale de orientare şi viaţă.

Botezul lui Ioan nu conferă Harul Sfinţilor pentru că nu avusese încă loc jertfa Mântuitorului. Botezul lui Ioan avea doar un caracter pregătitor. Când evanghelistul spune că Botezul lui Ioan era un “botez al pocăinţei spre iertarea păcatelor” (Marcu 1, 4), el vrea să spună că proorocul urmărea să determine pe ascultători la căinţă pentru a le deschide astfel sufletele în vederea primirii lui Mesia, singurul care le putea da iertarea păcatelor. Căinţa înseamnă stingerea orgoliului, părerea de rău pentru păcatele săvârşite, hotărârea de a trăi o viaţă plăcută lui Dumnezeu, fapte care asigură accesul liber la Hristos, dătătorul tuturor harurilor.

Se cuvine să ne amintim apoi că Ioan Botezătorul însuşi a făcut o clară distincţie între Botezul său şi Botezul Mântuitorului. “Eu vă botez cu apă, iar cel ce va veni după mine vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Mat. 3, 11; Marcu 1, 8).

Botezul lui Ioan care, deşi e mare prooroc, e totuşi numai om, e un botez cu apă, adică e un botez care simbolizează numai, Harul, fără să-l dea; Botezul lui Hristos însă, care e nu numai om ci şi Dumnezeu, simbolizează şi în acelaşi timp dă Harul care, ca un foc purifică fiinţa primitorului. Cei ce primeau botezul lui Ioan mărturiseau că sunt angajaţi în procesul căinţei.

Cei angajaţi în căinţă se arătau prin însuşi acest fapt doritori de primirea Mântuitorului, a Celui ce desăvârşea căinţa prin acordarea Harului sfinţitor.

Dar Ioan îşi pregătea ascultătorii şi prin exemplul său personal, prin ţinuta şi comportamentul său. Fireşte, proorocul înfăţişa un chip care, oricui îl privea, îi lăsa impresia unui om de neobişnuită tărie şi măreţie sufletească. Întreaga făptură a sfântului respira linişte, stăpânire de sine, un calm deplin şi radia puterea învăluitoare a aceluia deprins să trăiască în vecinătatea lui Dumnezeu.

Într-o anumită măsură şi înfăţişarea aceasta fizică neobişnuită a sfântului a făcut dintr-însul un centru de atracţie pentru credincioşi. Şi mai mult a trezit curiozitatea şi interesul credincioşilor felul de a propovădui al proorocului. Cuvântul său era blând dar energic; mustrător dar şi încurajator; aspru dar şi plin de căldură şi înţelegere; răscolitor dar şi liniştitor şi totdeauna subordonat unui înalt ideal, acela de a înlătura din suflete prejudecăţi religioase şi obstacole de ordin moral, pe de o parte, iar pe de alta, de a le deschide sufletul pentru primirea lui Mesia, pentru participarea la viaţa cea nouă care avea să constituie conţinutul epocii mesianice.

Dar ceea ce a determinat mai mult pe credincioşi a fost exemplul său personal. Ioan predica nu numai cu cuvântul, nu numai cu o parte a persoanei, ci cu întreaga sa fiinţă. El cerea ascultătorilor căinţă. O făcea însă ca unul care-şi trecuse propria făptură prin flacăra purificatoare a căinţei.

Întreaga sa activitate de propovăduire a botezului, căinţei, precum şi cea de nevoitor întru împlinirea prescripţiilor Legii, Sfântul Ioan le-a desfăşurat în strânsă legătură cu Mesia, cu Isus Hristos Domnul.

Ioan s-a străduit să-şi formeze ascultătorii în aşa fel ca ei să fie lămuriţi că botezul şi căinţa propovăduită de el, n-au valoare decât în măsura în care conduc spre Mesia. Mesia avea să vină după el şi avea să se arate purtător al unor puteri infinit mai mari.

Botezul lui Isus va fi un Botez cu Duhul Sfânt şi cu foc, va da în chip real iertarea păcatelor şi va turna în fiinţa primitorilor puterile necesare trăirii efective a unei vieţi cu adevărat noi.

Totodată Mesia se va arăta şi ca un purtător al puterii de judecată în temeiul căreia la vremea potrivită El va face separarea între cei păcătoşi şi cei drepţi; pentru ca pe unii să-i pedepsească, iar pe alţii să-i răsplătească (Mat. 3, 12).

Poate niciodată cuvintele Sf. Ioan Botezătorul: “Gătiţi Calea Domnului” n-au fost mai actuale ca azi. Fiecare creştin trebuie să devină o biserică vie, înlăuntrul căreia sufletul, asemenea unui preot oficiază, pe altarul inimii, luminat de candela credinţei, slujbe sfinte lui Dumnezeu. În realitate însă cei mai mulţi dintre creştinii de azi sunt ca nişte peşteri reci, umede, murdare şi întunecoase, ca şi peşterea de la Betleem dinaintea naşterii Mântuitorul: “Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unu! Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut” (Irimia 7, 11).

Candela credinţei în multe inimi s-a stins. Trăind o viaţă plină de întuneric fără bucuria lui Hristos, oamenii zilelor noastre nu mai sunt capabili a înţelege sensul cuvintelor: iubire, milă, jertfă, pace, armonie, lumină, cinste.

Predica Sf. Ioan este o înaltă chemare către noi, către întreaga lume, către pocăinţă şi smerenie. Ea ne obligă să urmăm lui Hristos cu toată dăruirea şi smerenia.

Printr-o curată şi sinceră examinare a conştiinţei, prin lacrimi de căinţă, prin post şi rugăciune, prin fapte de milostenie, prin vorbe alese “drese cu sare” (II Cor. 4, 6), prin slujire creştină şi mai ales prin mărturisirea păcatelor şi prin Sf. Împărtăşanie vom găti, zi de zi, calea Domnului în inimile noastre. Vom săvârşi astfel opera de restaurare a omului din lăuntru (II Cor. 4, 16) şi tainic al inimii; vom reaprinde candela stinsă a credinţei pe altarul profanat de simţiri şi cugete deşarte. Vom împodobi cu semnele biruinţei – pe care ne-am “răstignit patimile şi poftele” – şi cu florile virtuţilor drumul lui Isus în templul restaurat al vieţii noastre, în care nu noi, ci El va trăi, dând momentului trecător caracter de veşnicie.

Când fiecare din noi va duce zi de zi lupta cea bună împotriva tuturor patimilor şi răutăţilor, luptă în care suntem angajaţi prin Sfântul Botez, numai atunci vocea profetului şi a tuturor predicatorilor Evangheliei nu va mai răsuna în pustiu.

Numai astfel patimile şi răutăţile vor amuţi, iar omenirea dezmeticită şi trezită la viaţă nouă evanghelică, va fi vrednică de numele lui Isus, şi va putea să înalţe alături de îngeri, imne de slavă şi biruinţă Celui ce prin naşterea, moartea şi Învierea Sa, a adus între oameni bucuria, fericirea, armonia şi pacea eternă. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Duminică înainte de Botezul Domnului

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Unul dintre cei mai mari sfinţi ai Bisericii lui Hristos este Sfântul Iosif, Patronul Bisericii Universale, cel prin care I se oferă lui Isus, după lege, o familie şi un nume, urmat de Sfântul Ioan Botezătorul. Duminica dinaintea Sărbătorii Naşterii Mântuitorului Isus Hristos propune spre meditare fuga Preasfintei Familii în Egipt, o recapitulare a istoriei mântuirii în Hristos şi umilinţa Sântului Iosif, model de viaţă în ascultarea lui Dumnezeu. Astăzi, în duminica dinaintea Botezului Domnului, ne oprim asupra Sfântului Ioan Botezătorul, cel ce a netezit căile Domnului şi a rămas în conştiinţa omenirii ca un mare profet la trecerea de la Legea cea Veche la cea Nouă .

Ioan Botezătorul reprezintă modelul servitorului fidel al lui Dumnezeu. Arhanghelul Gabriel, s-a arătat preotului Zaharia în Templu, spunându-i, că i se va naşte un fiu, care «Va fi mare în ochii lui Dumnezeu» (Luca 1, 15). Să ne amintim aceste cuvinte: «Mare în ochii lui Dumnezeu». Există mulţi oameni “mari” în lume: mari conducători, mari milionari, mari actori, mari înţelepţi, laureaţi ai Premiului Nobel etc. Mulţi dintre cei consideraţi a fi mari în ochii lumii sunt mici în ochii lui Dumnezeu. La ce-i foloseşte omului să fie apreciat de lumea întreagă, dacă în faţa lui Dumnezeu nu este nimic. Dar cei mari în Împărăţia lui Dumnezeu nu trăiesc în gloria deşartă a lumii şi nici nu au “înţelepciunea” copiilor lumii acesteia.

Însuşi Isus Hristos a rostit cuvinte de apreciere la adresa lui Ioan Botezătorul. «Zic vouă: Între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan» (Luca 7, 28). Mare Sfânt! Cu ocazia naşterii lui Ioan Botezătorul, s-a întâmplat o minune astfel, încât rudeniile şi vecinii săi s-au întrebat cu mirare: «Ce va fi, oare, acest copil?» (Luca 1, 66). Ioan trăieşte în pustiu o viaţă sfântă şi aspră. Prin rugăciune şi post, s-a pregătit pentru a învăţa poporul în privinţa venirii lui Mesia. Ioan Botezătorul s-a evidenţiat prin umilinţă. Ca un adevărat om drept, nu şi-a urmărit propriul interes, nici nu a căutat mărirea oamenilor, ci toată viaţa şi-a îndreptat-o spre venerarea lui Dumnezeu. Despre acest adevăr ne aminteşte Sfânta Liturghie într-una din rugăciunile ei: “Că toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit de sus este, coborând, de la Tine, Părintele luminilor”, prin cuvintele epistolei Sfântului Apostol Iacob (vezi Iacob 1, 17). Prin urmare, tot binele de la Domnul Dumnezeul nostru vine. De aceea spune Sfântul Apostol Paul: «Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit» (1 Corinteni 4, 7).

Mii de oameni au venit la Ioan Botezătorul, pentru a asculta cuvintele sale, şi-au mărturisit păcatele cu părere de rău şi s-au botezat în râul Iordanului. Ioan mărturiseşte despre sine: «Eu sunt glasul celui ce strigă în pustiu» (Ioan 1, 23). «Nu sunt vrednic, să-I dezleg cureaua încălţămintei (lui Hristos-Mesia)» (Ioan 1, 27). Chiar predicând în pustiu glasul său trezeşte părerea de rău a păcătoşilor, rugându-se departe de lumea dezlănţuită, este în inima ei, iubindu-i pe toţi cei pentru care se roagă şi departe fiind de freamătul vieţii Templului de la Ierusalim, el netezeşte căile Domnului…

Într-o zi, discipolii lui Ioan i-au spus: «Rabi, Acela care era cu tine, dincolo de Iordan, şi despre care tu ai mărturisit, – El, botează şi toţi se duc la El». Ioan le-a răspuns: «Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez» (Ioan 3, 26. 30). S-a bucurat că poporul merge la Hristos. Slujitorul care şi-a îndeplinit misiunea şi are conştiinţa împăcată, se bucură că vine timpul odihnei şi primirii recompensei bine meritate. Ioan a fost plin de curaj. Tuturor le-a predicat adevărul: ostaşilor, leviţilor, conducătorilor poporului. «Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă, şi nu începeţi a zice în voi înşivă: avem tată pe Avraam» (Luca 3, 8). Descendenţa dintr-o familie renumită, sau nobilă nu mântuieşte pe nimeni. Numai urmarea adevărului şi respectarea lui îi poate asigura omului mântuirea. De aceea spune: «Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom, care nu face rod bun se taie şi se aruncă în foc» (Luca 3, 9). Ioan Botezătorul, a avut curajul să se împotrivească lui Irod, care trăia în păcat. Ioan l-a mustrat aspru pe Irod spunându-i «Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău» (Marcu 6, 18). A ştiut că pentru aceasta Irod şi Irodiada se vor răzbuna pe el şi că va fi închis, după care va fi omorât, dar nu s-a temut de cei ce pot să ia viaţa dar nu au putere asupra sufletului. Isus mărturiseşte despre Ioan mulţimii: «Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustiu? Oare trestie clătinată de vânt? Dar de ce aţi ieşit? Să vedeţi un om îmbrăcat în haine moi ? Iată cei ce poartă haine moi sunt în casele regilor. Atunci de ce aţi ieşit? Să vedeţi un profet? Da, zic vouă, şi mai mult decât un profet. Că el, este acela, despre care s-a scris: “Iată, Eu trimit, înaintea feţei tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta”» (Matei 11, 7-10). Plin de harul lui Dumnezeu, Ioan este asemenea unui Înger…

Împăratul Irod l-a aruncat pe Ioan într-o închisoare ce mai poate fi văzută şi astăzi, în localitatea Maheros, nu departe de Marea Moartă. Părăsit de toţi, Ioan este pedepsit cu închisoarea, suferind foarte mult, timp în care Isus Hristos predica şi făcea minuni, vindecându-i pe cei bolnavi şi făcând bine celor necăjiţi, îndeplinind misiunea Sa mesianică.

Predicarea lui Ioan a adus roade: «Convertiţi-vă! Gătiţi calea Domnului!» (Luca 3, 4). Fiţi gata pentru venirea Domnului Hristos! Ce trebuie să facem noi, oamenii de astăzi ? Mai înainte de toate să nu uităm că suntem pe drumul mântuirii întregului neam omenesc. Unii s-au îndepărtat de Biserică căutând doctrine deşarte, alţii au uitat de Hristos, căutându-L acolo unde nu este. Dar Domnul va veni cu mărire să judece viii şi morţii şi să instaureze viaţa secolului care va să vină. De aceea are nevoie mai mult ca oricând de apostoli şi de mărturisitori care să anunţe cu tărie, prin viaţa şi faptele lor, adevărurile credinţei noastre, să lupte pentru unitatea Bisericii lui Hristos şi “să netezească căile Domnului.”

Cu toţii trebuie să fim gata la venirea Domnului Hristos, căci Mântuitorul ne îndeamnă: «Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru… şi voi fiţi gata, că în ora în care nu gândiţi Fiul Omului va veni» (Matei 24, 42. 44).

Rugăciune

O, Doamne, primii noştri părinţi în credinţă, Te-au aşteptat, ca pe un răsărit de ziuă. Tu vei veni la sfârşitul lumii, când vei dori, şi totul va fi preparat pentru judecata cea din urmă. Oare ce-ţi voi putea oferi din mâinile mele atunci, şi cum va fi starea mea cea de pe urmă?…

Tu-mi oferi iertarea păcatelor şi statornicia în bine, prin care mă ascunzi asemenea unei perle preţioase într-un sipet, ferindu-mă de moartea cea aspră, care este semnul eliberării pentru cei aleşi ai Tăi. Aşteptând-o, sunt dator, să fiu bine pregătit pentru aceasta, trăind în graţia binecuvântării Tale Divine.

Dumnezeul meu, până la venirea Ta cea din urmă, mistuie în mine orice păcat, care doreşte să crească în lucrarea Ta, distruge tot ceea ce este potrivnic voinţei Tale în mine, triumfând prin puterea Ta asupra fiecărei slăbiciuni care vrea să se nască în fiinţa mea şi vino în ora Ta la mine, aşteptându-Te, ca pe un Stăpân mult dorit. (După P. Charles)

 

* * *

 

Duminica dinaintea Botezului

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiţi credincioşi,

În Duminica dinaintea Botezului, Biserica ne re-propune citirea Evangheliei lui Marcu pornind chiar de la primul verset: “Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu…” (Mc. 1,1). Este o invitaţie care ne cere să re-începem şi să nu considerăm că am terminat. În credinţă suntem întotdeauna începători şi trebuie să re-trecem prin lucrurile fundamentale. Evanghelia lui Marcu se prezintă ca o Evanghelie pentru catehumeni, adică pentru cei care încă nu sunt botezaţi, care nu au cunoscut pe deplin credinţa în Dumnezeu. Găsim în paginile ei prima cateheză sistematică a istoriei Bisericii.

“Începutul Evangheliei…” în realitate textul original spune: “Principiul Evangheliei”, având sens de fundament, de constituţie, de schemă de bază a vestirii mântuirii, şi principiul acestei Evanghelii este Isus acceptat ca şi Cristos, adică Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Se pare că liturghia de azi a vrut să ne demonstreze recunoaşterea acestui Principiu permanent, pentru a-l reafirma şi mărturisi din nou înaintea lumii.

Evanghelia este, înainte de toate, un mesaj de mângâiere, aşa îl prezintă Isaia: “Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu… Vorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi-i că munca de rob a luat sfârşit” (Is. 40,1-2). Evanghelia este vestirea unui eveniment bun, favorabil, de bucurie, este anunţarea sfârşitului sclaviei. Isaia anunţa sfârşitul sclaviei lui Israel după deportarea şi exilul babilonian între anii 597 şi 538 î d Cr., iar Isus anunţă sfârşitul sclaviei omului din orice vreme şi din orice loc, sclavia păcatului, a nonsensului şi a morţii.

Anunţul făcut de Isaia este făcut pe baza unui eveniment concret: edictul regelui Ciro din 538 ce a urmat după căderea imperiului babilonean. Această prevedere a permis Israelului să se reîntoarcă în patria sa şi să reconstruiască templul. Profetul vede în acest eveniment istoric intervenţia providenţială a lui Dumnezeu. Regele persan, Ciro este, precum Mesia, trimisul lui Dumnezeu pentru a restaura dreptatea. Poporul a păcătui împotriva lui Dumnezeu şi pentru aceasta a fost lăsat în mâinile duşmanilor, dar acum Dumnezeu îl iartă şi intervine în favoarea sa.

Şi Evanghelia lui Isus este bazată pe un fapt, un eveniment extraordinar şi unic: este proclamat un nou edict definitiv, un edict de pace între Dumnezeu şi oameni, în persoana umilului profet din Nazaret, Isus. El este Mesia cel aşteptat şi preanunţat prin personajele istorice ale poporului Israel. Probabil că mulţi au văzut în venirea pe tron a regelui Ciro unul dintre atâtea alte lucruri nefaste pentru Israel. Şi totuşi, Isaia ştie să primească noutatea, speranţa şi acţiunea lui Dumnezeu. În această prospectivă putem să citim şi noi pericopele Evangheliei lui Marcu. Isus apare pe scenă ca un profet care face minuni, spune lucruri extraordinare… dar cine este el cu adevărat? Aceasta este întrebarea care trece de la un capăt la altul al cărţii. Evanghelistul o spune: este Cristos! Dar cititorul este invitat gradual să-l mărturisească, cunoscându-l personal, punându-se pe urmele sale.

Faptele vieţii lui Isus, cu atât mai mult, patima şi învierea, sunt povestite de evanghelist nu cu detaşarea cronicarului sau cu obiectivismul istoricului, ci cu a profetului care vede, citind mesajul mântuirii pentru om, în acestea o veste bună. Dacă şi noi, în acelaşi spirit vom reciti, cuvânt după cuvânt, verset după verset, zi după zi, Evanghelia lui Marcu, vom face această minunată descoperire ce ne va aduce mângâiere, bucurie şi speranţă. Fără de veste ne vom da seama că şi pentru noi timpul neîncrederii, dezolării şi descurajării a trecut. Viaţa asumă o nouă prospectivă. Suferinţa noastră primeşte un sens şi o direcţie care nu mai este noaptea morţii ci lumina bucuriei. Ne vom simţi destinatarii unor haruri, ne vom simţi un popor iubit şi căutat de Dumnezeu.

Cine este chemat să fie evanghelizator face această descoperire şi este chemat să o facă cunoscută şi altora. Evanghelia pe care noi o vestim este, deci, un eveniment de bucurie, în măsura în care ne mângâie şi ne dă speranţă. Dacă sunt mulţi încă departe de Biserică, să o spunem limpede, este pentru că noi, creştinii, am uitat principiul fundamental şi am redus Evanghelia la o serie de porunci pe care trebuie să le ascultăm dacă vrem să scăpăm de iad.

Dacă Evanghelia se prezintă ca şi o vestire a unui eveniment care ne împinge spre împlinire în viitor, atunci spaţiul dintre timpul care a trecut şi cel care trebuie să vină, este timpul convertirii, acel deşert în care răsună cuvântul lui Ioan Botezătorul, ecoul profetului Isaia:“pregătiţi calea Domnului şi drepte faceţi cărările sale” (Mc. 1,3)

Ascultarea Evangheliei nu poate să ne lase indiferenţi. Atunci când citim evanghelia şi o proclamăm, nu vom fi doar mai instruiţi cu privire la trecut, ci ne deschidem la acea veste nouă care transformă viaţa noastră. Suntem chemaţi cu un da sau cu un nu. Putem să credem sau să refuzăm. Acest aspect este decisiv. Multe persoane cred astăzi că pot să fie creştini numai pentru simplul fapt că au fost botezaţi şi de mici copii au primit toate sacramentele. Fals. Nu este adevărat. Se înşeală amarnic. A fi creştin cu adevărat înseamnă o continuă, zilnică şi asiduă ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu, o sforţare pentru a-l realiza în viaţă. A te reîntoarce la fundamentul Evangheliei înseamnă să auzi înăuntrul tău invitaţia lui Ioan Botezătorul: “pregătiţi calea Domnului şi drepte faceţi cărările sale” (Mc. 1,3). Aceasta implică un botez, adică o imersiune în Evanghelie, o intrarea în povestire, înseamnă a fi ca unul dintre protagonişti şi nu ca un spectator extern.

Să ne lăsăm, iubiţi credincioşi, interpelaţi, astăzi, de această invitaţie şi să acceptăm provocarea. Să luăm din nou în mâini Evanghelia lui Marcu şi să o citim, ca şi cum ar fi pentru prima oară. Să încercăm să fim în sintonie cu mesajul său, să pre-gustăm promisiunile, implicându-ne cu faptele vieţii pentru a grăbi împlinirea lor. Amin.

 

* * *

 

Duminica dinaintea Botezului (I)

Autor: pr. Mihai Tegzeş

Partea a I-a
Începutul Evangheliei
Nu putem ignora îndemnul pe care Sf. Pavel l-a adresat lui Timotei în apostolul de astăzi: “Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!” (2 Tm. 4, 5).
Cuvintele din primul verset al Evangheliei după Marcu au fost alese cu multă atenţie şi înţelepciune, putând fi considerate “titlul” şi “substanţa” întregii Cărţi: “Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mc. 1, 1). Prin această afirmaţie, – încă de la începutul Evangheliei – Marcu îl prezintă pe Isus ca fiind Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, vestit de Botezătorul, plin de puterea Spiritului şi biruitor al puterilor răului. În restul Evangheliei, apostolul nu face altceva decât să dezvolte, să clarifice şi să explice mai îndeaproape conţinutul celui dintâi verset.
“Începutul“: nu doar Cartea facerii, ci şi alte cărţi din Scriptură încep astfel. Folosind acelaşi model, Marcu subliniază că există o legătură între prima carte a Bibliei, Facerea şi “începutul Evangheliei lui Isus Cristos“, deoarece cu Isus începe o nouă etapă în istoria mântuirii; o nouă creare (facere) a lumii.
Chiar de la început, evanghelistul doreşte să arate că Isus reprezintă şi este împlinirea speranţei poporului. De fapt, tema centrală a Evangheliei (vestea bună) este: Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său -care a murit şi a înviat- pentru mântuirea noastră! Prin urmare, conţinutul “veştii bune” este o persoană şi nu o idee filozofică; este ştirea că Isus este om şi în acelaşi timp “Fiu al lui Dumnezeu“, fapt care ne spune că Dumnezeu S-a apropiat atât de mult de noi, încât S-a făcut om, dar şi că omul poate deveni fiu al lui Dumnezeu.
“Evanghelie“: dacă în profetul Isaia, acest cuvânt vestea reîntoarcerea din exil şi începutul unei noi vieţi pentru poporul iudeu, după ce experimentase multe suferinţe şi încercări, pe timpul lui Isus, “Evanghelie” aplica acest mesaj de speranţă al lui Isaia “timpului eshatologic”: odată cu sosirea lui Mesia se inaugura timpul bucuriei şi al sărbătorii, al eliberării din sclavie şi al iertării, nu doar pentru poporul iudeu, ci pentru întreaga omenire. Marcu, folosind cuvântul “Evanghelie“, vesteşte că este Isus cel care începe adevărata eliberare şi mântuire a omenirii, căci în El se împlinesc promisiunile lui Dumnezeu. Aceasta este “vestea cea bună” pe care biserica trebuie să o predice lumii: Isus din Nazaret, Cristosul, este Fiul lui Dumnezeu prin care Dumnezeu a pătruns în istorie ca om, pentru a o mântui şi pentru a-l mântui pe omul din toate timpurile, rasele, culturile şi clasele sociale.
Din păcate, plictiseala, viaţa plină de greşeli, lipsa de entuziasm cu care astăzi ascultăm Evanghelia şi primim predica preoţilor, nu ne ajută să gustăm “vestea nouă“. De multe ori, preoţii – prin modul lor de a predica – nu sunt capabili să vestească creştinilor “bunătatea” acestei “veşti bune“, împiedicându-i pe credincioşi să se bucure de viaţa cea nouă şi astfel, predicile nu-i ajută pe creştini să înţeleagă că “Evanghelia” este vestea cea bună, adevărată şi importantă pentru viaţa şi mântuirea lor. Motivul? Poate preoţii sunt cei dintâi care nu au experimentat bucuria credinţei şi avantajele care izvorăsc dintr-o viaţă trăită pe baza cuvântului lui Dumnezeu, sau poate că încă nu au înţeles că cei care ascultă cu evlavie “Evanghelia“, se întâlnesc cu Isus: om adevărat şi Dumnezeu adevărat.
Ioan Botezătorul şi părinţii maturi
a. Marcu – prezentând încă de la începutul Evangheliei persoana Botezătorului, a celui trimis “înaintea” Domnului – doreşte să ne comunice că a sosit Mesia, cel mult aşteptat să mântuiască poporul Său, căci Botezătorul Îl arată celor de lângă El: “Iată, Mielul lui Dumnezeu…” (Io. 1, 29).
Înainte de Isus trebuia să vină Botezătorul pentru “a pregăti calea“. De fapt, nu putem ajunge la Isus dacă mai înainte nu trecem pe la Ioan Botezătorul, care prin comportamentul său, ne spune că Dumnezeu se arată, acolo unde omul trăieşte în rugăciune, post şi libertate, pregătindu-se să-L primească. Isus va spune despre el: “Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femeie unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el” (Mt. 11, 11).
b. Botezătorul predica “în deşert”. Ca să pricepem acest fapt, trebuie să ne amintim de cei 40 de ani petrecuţi în deşert de poporul iudeu, vreme în care Dumnezeu l-a pus la încercare, dar şi “timp de har” în care, poporul L-a întâlnit pe Domnul. În deşert – unde lipseşte totul, inclusiv strictul necesar – poporul a putut înţelege că nu bogăţiile îl fac să trăiască, ci iubirea şi ajutorul lui Dumnezeu. În acea linişte, Israelul a recunoscut că la baza existenţei nu stau bunurile materiale, ci relaţia omului cu Dumnezeu. Prin urmare, deşertul devine calea, locul unde iubirea şi libertatea se întâlnesc, se purifică şi devin mai puternice. Deşertul este un fel de etapă obligatorie, pentru a trece de la încrederea în eul propriu, la încrederea în Dumnezeu. Locul care pare a fi pustiu şi lipsit de viaţă, demonstrează că-i izvor de viaţă divină.
Experienţa poporului Israel poate să ne ajute să înţelegem mai bine fie “deşerturile” noastre, fie viaţa noastră de zi cu zi, pentru ca apoi, să o privim cu ochi diferiţi, larg deschişi.
c. Marcu ne prezintă modul ciudat de a se îmbrăca al Botezătorului. Dacă “centura de piele” aminteşte de profetul Ilie, îmbrăcămintea din păr de cămilă nu era permisă de “legea” iudaică, fapt care arată că Ioan trăieşte liber, nu limitat de reguli sau obiceiuri – uzanţe – omeneşti… El nu pune bază pe aspectul său exterior, fiind coerent în modul său de a gândi: nu are nevoie de haine cu care să se mascheze… Îmbrăcămintea şi hrana lui Ioan sunt pentru noi un îndemn la sobrietate, la esenţialitate.
Este frumos când cineva se îmbracă elegant. Înseamnă că ştie să se respecte. Dar atunci când “îmbrăcămintea elegantă” este mai importantă decât persoana, sau atunci când aceasta doreşte să fie elegantă, doar pentru a masca unele imperfecţiuni trupeşti sau răni interioare, “moda” o subjugă.
O bunică îi spunea mereu nepoţelului ei: “Aminteşte-ţi că un măgar îmbrăcat regeşte, tot un măgar este, iar o găină îmbrăcată ca o regină, este tot o găină“. Îmbrăcămintea nu are puterea să schimbe ceea ce eşti şi ceea ce ai în suflet. Din păcate, chiar şi cei din clasele elementare privesc felul cum sunt îmbrăcaţi colegii lor: dacă nu sunt îmbrăcaţi corespunzător, nu îi primesc să se joace cu ei, nu-i acceptă in colectivitatea lor.
d. Botezătorul nu este diferit doar în felul de a se îmbrăca, ci şi în ceea ce zice sau face. Pentru că se simte un om liber, care propovăduieşte adevărul mai presus de orice, va fi închis şi ucis de către Irod. Ioan nu se lasă nici condiţionat, nici intimidat: este om autonom, independent, hotărât şi dârz. Nu urma sau imita alţi oameni şi nu dorea să-şi facă ucenici.
Din păcate, în zilele noastre obedienţa – în sensul ascultării oarbe – este una dintre virtuţile cele mai apreciate în orice fabrică: “Nu-ţi pune întrebarea dacă este bine sau nu, ţi-a spus şeful ce să faci… Fă-ţi munca şi gata! Nu este vina ta. Tu doar ai urmat un ordin“. Pornind de la această mentalitate, mulţi au ajuns să omoare, doar pentru că au ascultat un ordin. Nu mai vorbim de cei care fură, mint, înşeală, doar că să facă pe placul şefilor… Se pare că astăzi, virtutea cea mai căutată este să fii apreciat: “lucrează mult, astfel şeful tău te va lăuda, te va promova. Tu trebuie să fii mereu disponibil“. Azi nu mai trebuie să fii om, ci o maşină… Poate vei ajunge puţin mai sus, dar te vei pierde, pentru simplul fapt că ţi-ai vândut viaţa în numele aprecierii altora, în numele unui câştig, de dragul unui progres… toate, lucruri incomparabil mai mici decât valoarea infinită a sufletului tău.
Trebuie să gândim singuri, căci înaintea lui Dumnezeu, nu ne vom putea scuza prin faptul că noi am îndeplinit doar nişte ordine, pe care alţii ni le-au dat… Naziştii, la procesul din Nürnberg, când au fost chemaţi să răspundă pentru cele 6 milioane de evrei morţi, au spus: “Noi doar am executat un ordin“. Este adevărat! Dar le va folosi înaintea Domnului acest răspuns?
e. Botezătorul ne cere: “Convertiţi-vă şi botezaţi-vă!“. El nu se limitează la respectarea unor simple reguli, asemenea fariseilor, ci consideră că dacă omul nu se schimbă în interiorul său, în inima sa, totul este inutil… De la Ioan învăţăm că avem nevoie de oameni care să ne stimuleze să căutăm şi să luptăm nu doar pentru drepturile noastre, ci pentru drepturile tuturor, nu doar pentru binele nostru ,ci pentru binele comun. Dacă intervin doar pentru drepturile mele, înseamnă că eu caut doar profitul, dar dacă apăr drepturile tuturor, atunci caut dreptatea, iar căutând binele oamenilor, înseamnă că ştiu să iubesc.
Părinţii noştri, uneori, ne învaţă să ne gândim doar la noi şi să nu ne preocupăm de alţii. Cu greu vom găsi creştini care să aibă o inimă mare şi să spună: “Iubeşte-i pe toţi oamenii, luptă pentru dreptate şi nu te gândi doar la tine însuţi. Nu vezi câte nedreptăţi sunt? Fă ceva!“.
Este greu să aflăm persoane care nu-şi “cheltuiesc” viaţa doar pentru bani, sex, succes şi carieră, ci care trăiesc pentru adevăr, pentru a-şi realiza calităţile, pentru a face voia lui Dumnezeu; oameni care muncesc nu pentru profit, ci cu conştiinciozitate, deoarece este drept să facă astfel, pentru că sunt fideli Domnului.
A te converti, înseamnă a ieşi din sine, din infantilitatea proprie. Copilul spune: “Totul este al meu! Mâncarea este a mea, jucăriile sunt ale mele… toţi trăiesc în funcţie de mine“. A fi adult, înseamnă a înţelege că există o lume mai mare, mai vastă. A pricepe că nu sunt doar eu pe lumea aceasta. A te converti, presupune a fi deschis noului din univers, pentru că nu sunt eu întregul univers, ci doar o mică şi infimă parte…
f. Botezătorului nu îi este frică să stea singur, să fie abandonat, să nu fie acceptat. Este un om autentic, adevărat, autonom, unul care îşi cunoaşte calea şi o străbate. Nu îl interesează ce vor spune alţii sau că îşi va atrage pedeapsa puternicilor lumii. El are un mesaj şi o datorie de îndeplinit: trebuie să fie “vocea care strigă în pustie“. El este conştient că dacă mulţi vor veni la el să se boteze şi mai mulţi, vor rămâne indiferenţi. În deşert cine te poate auzi? Totuşi nu se plânge din cauza lipsei de credincioşi, asemenea preoţilor din zilele noastre. Ioan nu este timorat de rezultat: “Nu mai vine lumea la Biserică“. Tu munceşti pentru rezultat sau pentru că eşti convins de ceea ce predici?
Botezătorul este asemenea unui tată care face observaţii severe: “Îndreptaţi-vă calea, convertiţi-vă şi botezaţi-vă!“. Este ca şi cum ar zice: “Treziţi-vă! Nu vedeţi că vă risipiţi viaţa? Că trăiţi în minciună? Schimbaţi-vă!“. Din păcate, nu dorim să ne maturizăm, căci trăim prea bine la umbra părinţilor…Este cazul ca părinţii să ia exemplu de la vulturii din Colorado, care îşi alungă puii din cuib, pentru a-i obliga să înveţe să zboare… Astfel, părinţii trebuie să-i “oblige” pe copiii lor să devină adulţi, după exemplul Botezătorului care “iubeşte în chip dur“: provoacă, răneşte, pune omul înaintea adevărului său, îl constrânge să fie responsabil, îl alungă… dacă nu doreşte să crească. Avem nevoie de părinţi adevăraţi, care să ne explice responsabilităţile noastre şi care să ne constrângă să alegem, să ne maturizăm, să acceptăm consecinţele modului nostru de viaţă, să fim responsabili de alegerile noastre, la urma urmei.
Avem nevoie de părinţi maturi, care să priceapă că a te converti, înseamnă a risca, a te încumeta, adică a crea noi posibilităţi, pentru a deveni mai puternici, mai diferiţi: a te naşte (converti) continuu. A risca, înseamnă a înfrunta problemele, a pune în discuţie, a asculta opiniile altora; a face ceva ce încă nu ai făcut, a face ceva de care îţi este frică; a lua iniţiativa, în loc să aşteptăm ca mereu să o ia alţii, în locul nostru… A te maturiza, comportă a cuteza să fii ridicol, dacă faci o anume alegere sau îţi exprimi o anumită opinie; a fi marginalizat sau exclus; înseamnă să faci ceea ce alţii nu se aşteaptă ca tu să realizezi; să crezi în ceva, chiar dacă cei din jurul tău nu cred; să încerci; să mergi cu încredere către necunoscutul (infinitul), care este Dumnezeu.
A risca, a îndrăzni, înseamnă să nu te laşi condiţionat de frică, pentru că teama ucide. Dacă Isus nu şi-ar fi riscat viaţa, reputaţia, astăzi nu ar exista creştinismul. “Curajul mă împinge către stele şi teama… către moarte” (Seneca). Amin.

 

* * *

 

Duminica dinaintea Botezului (II)

Autor: pr. Mihai Tegzeş

Partea a II-a
Botezul din “apă” şi botezul din “foc”
Ioan vorbeşte despre botezul din apă şi din foc. Botezul din foc înseamnă: să încerci să trăieşti, fără să permiţi ca frica să te ucidă. Cu toţii suntem botezaţi, dar adevăratul botez se realizează atunci când ne trăim viaţa, lăsându-ne conduşi de puterea Spiritului. Botezul din apă înseamnă a înţelege că suntem copiii iubiţi ai lui Dumnezeu, a percepe demnitatea noastră: “Eu sunt fiu al lui Dumnezeu, nu am nici un motiv de teamă“.
Dacă “botezul din apă”, este ceea ce Dumnezeu a făcut pentru oameni; botezul cu foc – al Spiritului – ne cheamă să devenim ceea ce suntem, adică să ne împlinim, purificându-ne, aruncând în foc toate slăbiciunile noastre, dorind, în mod liber, să fim fiii lui Dumnezeu. “Botezul cu foc” înseamnă să ne maturizăm şi să facem loc în noi comportamentului fiilor lui Dumnezeu. Să ne convertim continuu. Să devenim cine suntem: copiii lui Dumnezeu.
Botezul lui Ioan nu este un simplu ritual exterior, el cere persoanei să aleagă în toată libertatea sa, să se convertească, adică să se debaraseze de rău şi să facă binele. Omul trebuie să se angajeze să-şi schimbe viaţa în mai bine, biruind răul cu binele. Ioan ne cere să renunţăm la “mentalitatea omenească” şi să îmbrăţişăm “logica lui Dumnezeu“, ca apoi să muncim, să trăim, să ne iubim în numele Său, deoarece convertirea priveşte întreg omul şi nu doar viaţa sa de rugăciune. Botezătorul ne invită să ne schimbăm viaţa pentru ca împreună, să ne regăsim în Împărăţia lui Dumnezeu. Creştinii care nu doresc să se schimbe, arată că nu sunt nici măcar la nivelul botezului lui Ioan.
Într-adevăr convertirea implică efort, luptă, sacrificiu şi perseverenţă în înfruntarea problemelor, dar şi înlăturarea ispitelor publicităţii, care se foloseşte de orgoliul nostru pentru a ne ademeni. De fapt, convertirea este fuga de orice situaţie, care ne-ar împinge la păcat.
Cuvântul “botez”, care în limba greacă înseamnă “vas pentru spălat” (baptizo), descrie situaţia unei nave care se scufundă, imagine care se potriveşte cu discursul nostru, deoarece “botezul” ne invită să renunţăm la plăcerile noastre dezordonate, la răutatea şi aroganţa noastră, pentru ca Domnul să construiască în noi schimbarea şi noutatea vieţii spirituale.
După “botezul cu apă”, Isus va fi dus în deşert şi va experimenta “botezul focului”, ispita. Aici, Domnului îi va fi prezentată posibilitatea să renunţe la misiunea Sa şi la identitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu.
Botezul lui Isus este diferit de cel al Botezătorului, pentru că Isus s-a făcut om, pentru ca pe om să-l introducă în viaţa divină, prin puterea Spiritului.
Mesajul Botezătorului
“Un glas strigă: În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat, cărările Dumnezeului nostru” (Is. 40, 3). Versetul ne invită să ne convertim, să înlăturăm din inimile noastre orice obstacol care ar putea fi o piedică în calea întâlnirii noastre cu Dumnezeu, adică: duşmănii, prejudecăţi, lenea în rugăciune sau în îndeplinirea datoriilor, marginalizarea altora…
“În deşert, pregătiţi calea Domnului“: deşertul este locul purificării, al descoperirii lui Dumnezeu şi al îndrăgostirii de El, trecând prin pocăinţă, pentru a opta cu bucurie pentru Domnul, descoperit ca fiind Mântuitorul mult aşteptat.
“Pregătiţi calea Domnului“: Dumnezeu vine, dar noi trebuie să-I pregătim cărarea. Aşa cum astăzi se repară străzile, atunci când urmează să vină în vizită un personaj important, tot astfel trebuie să ne reînnoim, pentru ca să vină la noi Dumnezeu, dornic să ne ierte păcatele.
Botezătorul ne vesteşte venirea lui Isus în lume şi necesitatea omului de a se pregăti şi converti, pentru a-I ieşi în întâmpinare: “După mine vine Unul mai mare decât mine“. Ioan insistă: “iată Dumnezeul vostru! El este mai tare decât mine şi vă va boteza cu Spirit Sfânt, adică, vă va dărui tuturor prietenia şi iubirea lui Dumnezeu“… Cei care se botezau şi-şi mărturiseau păcatele, ne arată că au recunoscut darul iertării lui Dumnezeu şi au aderat la chemarea Lui.
În acest pasaj, Botezătorul nu pronunţă numele lui Isus, dar Marcu ne descoperă cine este personajul principal la care se referă Ioan, încă din primul verset al Bibliei, prin cuvintele: “Evanghelia lui Isus Cristos“. Această afirmaţie trebuie înţeleasă în sensul că la început, Evanghelia a fost propovăduită de Isus (Mântuitorul a dat naştere predicării şi tot el o continuă, folosindu-Se de apostoli, episcopi, preoţi şi credincioşi, prin intermediul Bisericii), dar şi în sensul că Evanghelia -”vestea cea bună“- are ca şi conţinut pe Isus, care este Mesia şi Fiul lui Dumnezeu. De fapt, prima parte a Evangheliei după Marcu, se încheie cu mărturisirea de credinţă a lui Petru: “Tu eşti Cristosul!” (Mc. 8, 29). Partea a doua a Evangheliei se încheie cu mărturisirea de credinţă a centurionului “Într-adevăr acest om era Fiul lui Dumnezeu” (Mc. 15, 39).
Despre Mesia care vine în lume, Botezătorul spune: “este mai tare“, apelativ care în limbajul biblic este adresat lui Dumnezeu, recunoscându-L ca fiind suveranul, un stăpân căruia slujitorii şi cei biruiţi vor trebui să-i aducă cinste, dezlegându-I cureaua încălţărilor.
“El vă va boteza cu Spirit Sfânt“. “Spirit” înseamnă viaţă; “sfânt” este numele lui Dumnezeu. “Spirit Sfânt” înseamnă viaţa lui Dumnezeu, în care Isus ne cufundă. Mântuirea deplină a omului se realizează numai în măsura în care vine de la Dumnezeu, deoarece de celelalte “mântuiri imediate” (realizări) şi noi suntem capabili, chiar dacă apoi, acestea ne dezamăgesc. Spiritul Sfânt, pe care Tatăl – prin Fiul – ni-L dăruieşte, reprezintă pentru noi darul vieţii divine. Aceasta este “Evanghelia” Fiului lui Dumnezeu!
Astfel, Marcu urmăreşte ca destinatarii Evangheliei să ajungă să fie convinşi că Isus – Cel care a trăit o viaţă de slujire şi a îndurat crucea – chiar este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. În acest sens, fiecare dintre noi trebuie să ne întrebăm dacă recunoaştem că într-adevăr “vestea cea bună” este faptul că: Isus este Mesia, Cel care mântuieşte pe tot omul…
Reacţia auditorului
“Începutul Evangheliei” este punctul de plecare, momentul iniţial al “veştii bune“, al predicării speranţei care aduce cu sine o mângâiere: s-a terminat timpul sclaviei (cfr. Isaia). Lumea care este vigilentă, care îşi dă seama de limitele proprii aşteaptă o mântuire, repede se îndreaptă să audă ştirea cea nouă. Toţi veneau la Botezătorul, care le spunea: “A sosit Salvatorul! Pregătiţi-I calea“!
“Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele” (Mc. 1, 5). Sunt oamenii care caută un răspuns la problemele vieţii lor, la întrebările şi nedumeririle lor. Ioan îi invită să fie atenţi, nu atât la ei înşişi, ci la Cel care va să vină, la “Acela care este mai tare“, căci: “El vă va boteza cu Spirit Sfânt“, adică vă va introduce în sfera infinitului, vă va dărui puterea şi iubirea Sa infinită, care vă va schimba inima şi viaţa.
Ce reacţie avem faţă de anunţul Botezătorului? Dorim să ne convertim, revăzând toate relaţiile cu aproapele? Ce înseamnă Dumnezeu pentru noi? Oare nu căutăm alţi mântuitori: plăcerea, jocul, prietenii, cariera, faima, onoarea, succesul, banii…? Asemenea Botezătorului, le spunem şi altora că Dumnezeu a venit la noi şi doreşte să pătrundă în viaţa noastră, să stea de vorbă cu noi, să fie prietenul nostru, să ne purifice şi să ne reîmpace cu Tatăl?
Iertarea păcatelor
Botezătorul îl va arăta pe Isus ca fiind “Cel care ia asupra Sa păcatul lumii” (Io. 1, 29). Noutatea constă în ştirea că Dumnezeu ne dăruieşte iertarea Sa, arătându-şi mila faţă de noi şi disponibilitatea de a relua de la început, o relaţie nouă cu noi. Isus se prezintă ca fiind medicul de care cei bolnavi au nevoie; El este Cel care a venit să-i cheme “nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (cfr. Mt. 9, 12-13). Prin urmare: Dumnezeu nu ne iartă pentru că ne-am convertit; iertarea Sa ne-o dăruieşte înainte de convertirea noastră… Tocmai pentru că El ne iartă mereu, noi putem să ne convertim, adică să ne reîntoarcem la iubirea Lui, să ne îndreptăm viaţa către El, permiţându-I din nou să ne iubească.
“A păcătui”, în ebraică înseamnă “a greşi ţinta”. Păcătos este omul care nu-şi atinge scopul, asemenea unei săgeţi care trece pe lângă punctul ochit. Şi pentru că obiectivul omului constă în a-L iubi pe Dumnezeu, la fel cum este iubit de către El, păcatul este ruptura acestei relaţii cu Dumnezeu, este incapacitatea de a iubi sau, refuzul de a răspunde cu iubire, iubirii lui Dumnezeu.
Eficienţa mântuirii şi a ajutorului pe care Dumnezeu ni-l oferă, sunt legate de răspunsul nostru liber (de reacţia noastră), peste care Dumnezeu nu poate şi nu doreşte să treacă. Domnul este răbdător cu noi şi nu vrea ca vreunul să piară, ci ca toţi să se convertească, dar El respectă alegerea noastră. Prin urmare, trebuie să ne încredem în bunătatea şi în îndurarea Domnului, dar trebuie să ne străduim să fim gata de fiecare dată când ne vizitează.
Situaţia de sclavie a poporului (a noastră) se va schimba, pentru că vine în lume o persoană, adevăratul Mântuitor al tuturor oamenilor… Însă, trebuie să muncim cu stăruinţă, pentru că nu este uşor să construim o cale şi, avem nevoie de timp şi de perseverenţă. Ce trebuie să îndreptăm? Care este partea din viaţă care nu este pe placul lui Dumnezeu? Ştim că Dumnezeu doreşte ca iubirea Sa să ajungă la toţi oamenii, ca toţi să fie fraţi?
“Îndreptaţi“, înseamnă ca zi după zi, să depărtam de la noi sentimentele de orgoliu, invidie, indiferenţă, carierism, certuri, refuzare a dialogului, să nu pretindem ca alţii să fie în slujba noastră, mereu la picioarele noastre… De fapt, Biblia ne invită să privim în inimile noastre, pentru ca să reintroducem adevărul în noi, în minţile şi vieţile noastre!
Isus ne spune că Botezătorul este cel mai mare dintre cei născuţi din femeie, Ioan afirmă că Isus este unul mai mare decât el. Prin urmare, trebuie să pricepem că nu suntem cei mai tari şi mari din lume. În fiecare zi vedem că deciziile importante din lume, nu depind de noi. Ştim asta, dar numai în teorie.
În practică, toate căile strâmbe care duc la neînţelegeri, la certuri, la dorinţa de a domina, la abandon, la invidie, la gelozie, la teamă, la tot ceea ce provoacă suferinţă şi durere, sunt cauzate de convingerea noastră că suntem “numărul unu” (cei mai buni) precum şi din convingerea celorlalţi, că ei sunt cei mai buni. Din păcate, nu pricepem că suntem doar temporar pe acest pământ, doar pasageri: “cerul şi pământul vor trece“, ne aminteşte Sf. Petru. Şi acest lucru îl ştim, în teorie. În practică însă, ne comportăm ca şi cum am trăi o mie de ani, ca şi cum lucrurile din lume ar fi veşnice… Dacă recunoaştem că suntem creaturi limitate, nevoiaşe de ajutor, vom căuta mai mult fraternitatea, pacea, dreptatea.
Să nu uităm că Marcu – apelând profeţiile din Vechiul Testament – doreşte să evidenţieze faptul că Dumnezeu este fidel, pentru că îşi respectă promisiunile făcute. Din păcate, în zilele noastre nu mai este apreciată virtutea fidelităţii. Înţelegem acest fapt privind la contractele care se anulează, în toate domeniile, din cauza banilor. Parcă ne este dor să întâlnim un om cu care să avem o relaţie de prietenie stabilă, o persoană care să-şi respecte promisiunea făcută, să putem să ne încredem în cineva. Totuşi şi Botezătorul a fost trimis unui popor lipsit de statornicie faţă de Dumnezeu.
Cum trăieşte Ioan fidelitatea faţă de Dumnezeu? Renunţă la orice siguranţă economică şi se încrede doar în ajutorul Domnului. Lumea aleargă la el, dar el le spune: dacă Dumnezeu este fidel şi omul trebuie să se reîntoarcă la El, curăţindu-se de păcate
Fidelitatea este un cuvânt-cheie, pentru a ne reîntoarce la Domnul. De exemplu: a nu ne dezbina propria familie. Acest lucru nu înseamnă doar să ne resemnăm sau să continuăm să îndurăm, ci să reconstruim din nou, conştienţi de ajutorul şi sprijinul pe care Dumnezeu ni-l oferă. Amin.