Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Sfântul Francisc de Assisi
Anul A (B, C)

Lecturi:
Galateni 6,14-18
Matei 11,25-30

Autori

 

* * *

 

Sfântul Francisc din Assisi

Autor: volum colectiv Chemați la sfințenie
Copyright: Editura Sapientia

Într-o perioadă în care luxul, setea de putere și decăderea morală a oamenilor Bisericii erau foarte mari, Dumnezeu a ridicat din rândul credincioșilor un mare sfânt care, prin viața sa trăită în conformitate cu evanghelia lui Cristos, a trezit în contemporanii săi o adevărată căință de păcate și o reînnoire profundă a vieții lor.

Același lucru continuă să-l facă și astăzi, dovadă fiind mulțimea imensă de franciscani care îl urmează prin trăirea sfaturilor evanghelice: sărăcie, curăție și ascultare, prin care ei își exprimă atașamentul absolut față de Cel care este mai presus de toate și prin care dau lumii mărturie despre speranța care se află în ei.

Sfântul Francisc s-a născut la Assisi, în 1182, având ca mamă o femeie evlavioasă, pe nume Pica, iar ca tată un bogat negustor de stofe, Pietro Bernardone. Încă din copilărie a dovedit că are o fire blândă și generoasă, știind să dea de pomană celor săraci. Ca tânăr a fost, însă, plin de orgoliu și însetat de putere. Risipea foarte ușor banii tatălui său și organiza petreceri pentru camarazii săi. Pentru acest din urmă fapt a fost proclamat de tineri ca “rege al petrecerilor și al tinerilor”. Dar sosește și clipa în care, atins de harul lui Dumnezeu, este copleșit de iubire față de Domnul și, simultan, este dezgustat de toată această viață destrăbălată. Observându-i schimbarea, prietenii au crezut că avea de gând să se însoare. “Soția pe care o voi alege – le-a răspuns el – este cea mai nobilă, cea mai bogată și cea mai frumoasă femeie din câte s-au văzut vreodată, căci le depășește pe toate în grație și înțelepciune”. Se referea la sărăcie.

În Biserica “Sfântul Damian” primește din partea Răstignitului o misiune deosebită: “Du-te, Francisc! Du-te și repară-mi casa pe care o vezi cum cade în ruină!”. Înțelegând ad litteram această poruncă, muncește la restaurarea acelei biserici, apoi a bisericii “Sfânta Maria a Îngerilor” din Porțiuncula, care va deveni curând leagănul Ordinului Fraților Minoriți. Nu peste mult timp însă, va înțelege că Domnul îi cerea să lucreze la însănătoșirea creștinătății, trăind în umilință și sărăcie și cerșindu-și pâinea. El se bucură de sărăcia sa mai mult decât se bucura odinioară de bogățiile sale. Înainte visa să devină un mare prinț, acum este mai mândru că a devenit “heraldul Marelui Rege”, cum o va proclama într-o zi în fața tâlharilor care-l atacaseră.

Sărăcia era pentru el “această Doamnă a popoarelor”, care a ajuns ca o văduvă mizerabilă și de toată lumea disprețuită, când, de fapt, ea este Regina tuturor virtuților, “această adevărată Doamna Noastră Sărăcia care ni se înfățișează plină de tristețe, alungată dintre noi”. Ea face ca “sufletul reținut încă pe pământ să stea de vorbă cu îngerii; ea l-a însoțit pe Cristos pe cruce, și a fost schingiuită împreună cu Cristos, și a înviat cu Cristos, și împreună cu Cristos s-a înălțat la cer”.

Într-o zi, auzind cuvintele evangheliei “nu luați nici aur, nici argint, nici monede de aramă…” (Mt 10,9), se dezbrăcă de hainele sale, îmbrăcă o rasă aspră și, încins cu o funie, plecă desculț să dea mărturie că Domnul este mai presus de toate, să predice pocăința, dorind să-i salveze pe aceia care stăteau departe de iubirea lui Dumnezeu. Astfel, sfântul Francisc devine apostolul sfintei sărăcii. Roadele predicii și exemplului său nu întârzie să apară: dispar dușmăniile, pomana dată săracilor este practicată cu generozitate; se formează în jurul lui un grup de ucenici, apoi o comunitate de frați care va lua numele de ordin și care va duce peste veacuri lucrarea și spiritul maestrului lor.

La baza acestei mari virtuți, aceea a sărăciei, se află o atitudine interioară de detașare de tot ceea ce înseamnă lucru creat, o atitudine de încredere totală în Providență. Această deschidere fundamentală față de Dumnezeu și față de aproapele nu poartă alt nume decât umilința. Iată un exemplu în care el și-a învins orgoliul. Se afla, nu departe de Assisi, o leprozerie pe lângă care, tânărul Francisc, când trecea, își închidea ochii și își astupa nările, pentru că nu putea suporta vederea și mirosul leproșilor. Plimbându-se călare prin apropiere, i s-a întâmplat ca una din aceste ființe sărmane să apară la cotitura unui drum ca să-i ceară de pomană. Împins de o forță irezistibilă, dar și cu spontaneitatea care-i era naturală, a descălecat, s-a apropiat de lepros și i-a dat de pomană, apoi i-a sărutat rănile, lucru pe care l-a făcut imediat și cu toți ceilalți bolnavi din leprozerie. “Când m-am retras din mijlocul lor – a spus el în ajunul morții sale – ceea ce mi-a părut că până atunci era amar s-a schimbat, în ceea ce mă privește, în dulce mângâiere a sufletului”.

Pentru umilința de care a dat dovadă Sărăcuțul din Assisi, Dante Alighieri, el însuși terțiar franciscan, îi plasează tronul în ceruri, foarte aproape de tronul lui Cristos.

Asemănarea sfântului Francisc cu Isus cel sărac și umil până la moarte este desăvârșită prin purtarea stigmatelor, a rănilor preasfinte ale Domnului, pe care le-a primit pe muntele Alverna, în ziua Înălțării Sfintei Cruci, la 14 septembrie 1224, pe când medita la patima și moartea lui Cristos. Începând din acea zi și până la moarte, viața sa nu a fost decât o agonie luminoasă. Din suferințele sale, pe care le-a acceptat din iubire față de Dumnezeu și pentru mântuirea oamenilor, compune imnuri de bucurie, dintre care cel mai cunoscut este “Cântarea creaturilor”. Și ca o dovadă a trăiniciei vieții sale spirituale, sfântul Francisc întâmpăină moartea cu aceste cuvinte demne de un copil al lui Dumnezeu și care merită să fie reținute de fiecare creștin, de fiecare dintre noi: “Fii binevenită, sora mea moarte! Fii binevenită!”

Și dacă fratele Francisc nu a acceptat în timpul vieții să fie numit sfânt, conștient fiind de propriile-i slăbiciuni, la numai doi ani de la moartea sa, în 1228, Papa Grigore al IX-lea îi recunoaște meritele, ridicându-l la cinstea altarelor.

Cea mai mare cinste pe care o poate aduce un creștin unui sfânt este, fără îndoială, imitarea virtuților lui. Deoarece sfântul Francisc din Assisi a practicat virtuțile creștine într-un mod eroic, sfințenia vieții sale este o provocare pentru toți membrii poporului lui Dumnezeu. De fapt, Cristos însuși, exemplul oricărei desăvârșiri, îi cheamă pe toți credincioșii, de orice stare sau condiție, la plinătatea vieții creștine și la desăvârșirea iubirii: “Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit” (Mt 5,48). Prin această sfințenie, care înseamnă conformarea propriei voințe cu voința lui Dumnezeu care îi iubește pe toți oamenii, inclusiv pe dușmani, se va ajunge la un mod de viață mai uman și în societatea pământească (LG 40). Este evident, totuși, că creștinii care trăiesc în lume au un mod de a trăi viața de sfințenie diferit de cel al sfântului Francisc și al călugărilor.

Trăim într-o lume care nu diferă mult de cea în care a trăit sărăcuțul din Assisi: o lume impregnată de materialism, consumism și individualism, o lume a războaielor și a urii și, nu în ultimul rând, o lume în care căutarea și satisfacerea plăcerii este cel mai important principiu de viață. Noi, creștinii, suntem invitați astăzi să ne întrebăm în ce măsură purtăm în noi înșine mentalitatea lumii și în ce măsură trăim în spiritul lui și al evangheliei sale. A sosit timpul să alegem între Cristos și lume. Dacă ne hotărâm să-l urmăm pe Cristos, să ne angajăm în mod personal și existențial în împlinirea acestei decizii. Concret, ce avem de făcut? Să renunțăm la orgoliu și la tot ce înseamnă egoism; să ne deschidem iubirii față de ceilalți, învățând să iertăm, să ajutăm pe cei aflați în lipsuri și nevoi, după propriile posibilități, să împărtășim viața, bucuriile și neliniștile celorlalți oameni, participând la aceleași activități, promovând binele material și spiritual al persoanelor și comunităților.

Conștienți de chemarea pe care am primit-o, aceea de a fi “sarea pământului” și “lumina lumii” (cf. Mt 5,13-14), dar conștienți și de slăbiciunile proprii și de dificultățile care vin din partea lumii, să cerem prin mijlocirea sfântului Francisc din Assisi ajutorul lui Dumnezeu pentru a putea răspunde cu generozitate iubirii lui Cristos, care “nu a venit să fie slujit, ci ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru cei mulți” (Mt 20,28).

Mihai BUJOR