Selecție de predici
Durerile Maicii Domnului
Anul C (A, B)
Lecturi:
Autori
* * *
Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Prin sufletul tău va trece o sabie
Sărbătoarea de azi purta la început numele de Cele Șapte Dureri ale Maicii Domnului. A fost înființată de papa Pius al VII-lea în anul 1667 la cererea Ordinului Serviților.
Numele de Șapte Dureri dat sărbătorii a fost, nu atât pentru a cuprinde un număr fix, așa cum le găsim enumerate în cărțile de rugăciuni: 1) profeția bătrânului Simeon că o sabie îi va străpunge inima; 2) fuga în Egipt de frica lui Irod; 3) pierderea lui Isus pe când avea 12 ani; 4) drumul spre Calvar; 5) răstignirea lui Isus; 6) coborârea de pe cruce și 7) înmormântarea, cât mai ales în mod simbolic, după uzanța evreilor din acel timp. Numărul 7 era considerat simbolul perfecțiunii, complet, total, atotcuprinzător. Șapte Dureri însemna o suferință totală, până la ultima limită posibilă pentru o ființă umană.
Este de la sine înțeles că preacurata nu a avut de suferit numai în momentele amintite mai înainte, ci ea a suferit și când a trebuit să-l nască pe Isus într-un grajd și să-l așeze într-o iesle; a suferit când Isus însuși i-a descoperit misiunea sa în calitate de slujitor al lui Iahve (cf. Is 53,7-8); apoi ori de câte ori vedea și auzea de împotrivirea și ura dușmanilor săi.
Caracterul sărbătorii de azi nu stă în a ne face să plângem, să o compătimim pe Maica Domnului pentru martiriul vieții sale, altfel n-ar mai fi sărbătoare, ci prohod. Sărbătoarea izvorăște dintr-o victorie, sau chiar dintr-un îndemn la bucurie care anticipă o victorie sigură, așa cum ne-a îndemnat Isus: Îndrăzniți! Eu am învins lumea (In 16,33). Preacurata, păstrând totdeauna în inima ei cuvântul lui Isus, a îndrăznit prima să pășească pe urmele lui și a obținut victoria cea mai strălucită asupra lumii, adică asupra tuturor suferințelor din această vale de lacrimi.
Profunzimea și mărimea suferințelor Maicii Domnului nu trebuie să le comparăm cu nici un fel de durere de-a noastră, fiind cu totul deosebite. Chiar și cel mai sfânt om în chinurile cele mai atroce găsește o consolare în însăși recunoașterea vinovăției proprii de a fi urmaș al lui Adam, de a fi adăugat tristei moșteniri noi motive de durere prin păcatele personale, ca tâlharul de pe cruce din dreapta lui Isus care s-a adresat celuilalt tâlhar răzvrătit că suferă prea mult zicându-i: Noi pe drept suferim, fiindcă ne luăm plata după fapte, dar acesta nu a făcut nici un rău (Lc 23,41). Tâlharul își dădea seama că mai ușor îi vine lui să sufere ca vinovat decât lui Isus nevinovat. Durerea celui nevinovat este mai grea, mai mare. Și cine a fost mai nevinovată, după Isus, decât mama sa?
Profunzimea durerii se măsoară nu numai cu calitatea îngerească a nevinovăției, ci mai ales prin mărimea iubirii. Când știa că iubirea infinită a Fiului este disprețuită, inima ei de mamă a lui Dumnezeu, de fiică a Tatălui ceresc și de mireasă a Sfântului Duh înzestrată cu plinătatea iubirii, înțelegea ca nimeni alta ce înseamnă disprețul iubirii. Înainte ca din coasta străpunsă a lui Isus să țâșnească sânge și apă, din inima ei, străpunsă de sabia durerii, s-a născut Biserica, semn fiind tâlharul care îi cere lui Isus să-și amintească de el în împărăția lui, iar Isus îi făgăduiește că chiar în acea zi va fi cu dânsul în paradis (cf. Lc 23,42-43).
O veche tradiție spune că pe când sfânta familie se refugia în Egipt a ajuns spre seară la o peșteră în care voia să rămână peste noapte. În acea peșteră era refugiată familia unui tâlhar. A fost acceptată și sfânta familie. În dimineața următoare, Sfânta Fecioară s-a sculat și a pregătit scăldătoarea pentru pruncul Isus. Soția tâlharului o urmărea cu câtă dragoste îl spală și cât de frumos apare Isus în brațele mamei sale. S-a rugat să-i dea și ei apa în care și-a spălat pruncul, fiindcă avea și ea un copilaș de scăldat. Nu numai că i-a dat-o, dar preacurata însăși i-a făcut baia și pruncul a apărut la fel de frumos ca și Isus. Soția tâlharului i-a mulțumit Mariei și, fericită și-a sărutat copilul, despărțindu-se prietenește. Copilul tâlharului a crescut și a urmat meseria tatălui. Fiind prins, a fost condamnat la moarte prin răstignire. A ajuns la dreapta lui Isus pe cruce. Preacurata a intuit ceva în sufletul acelui tâlhar și s-a rugat pentru el ca să-și capete asemănarea cu Isus, pe care o avusese când era prunc și l-a spălat cu apa în care îl scăldase pe Isus. Iubirea de atunci și lacrimile de acum ale Maicii lui Isus îi obțin acestuia intrarea în fericirea veșnică. El se numește Dismas. Spuneam că: înainte ca Isus să spele cu sânge și apă Biserica născută din coasta sa străpunsă (cf. Ap 7,14), Maria o spăla cu lacrimile ei de mamă.
Sfântul Bernard, meditând cuvintele bătrânului Simeon – O sabie va trece prin inima ta (Lc 2,35) – se simțea copleșit de următoarele gânduri: Da, fericită mamă, o sabie a străpuns inima ta și numai după ce a trecut prin ea a ajuns în coasta Fiului tău. Când Isus al tău – care este al tuturor, dar îndeosebi al tău – și-a dat duhul, lancea crudă nu a mai ajuns sufletul său. Neavând milă de el nici după ce a murit, i-a deschis coasta, dar nu a putut să-i mai provoace durere. În schimb, a străpuns sufletul tău; în acel moment sufletul lui Cristos nu mai era acolo, dar al tău nu se putea depărta de el. Ascuțimea durerii a pătruns atât de mult în inima ta, încât pe drept te proclamăm mai mult decât martiră, deoarece în tine pătimirea fizică a fost întrecută de “compătimire”. Nu vă mirați, fraților, că Maria este martiră cu sufletul. Se va mira doar acela care nu-și amintește să-l fi auzit pe sfântul Paul afirmând că unul dintre cele mai mari păcate ale păgânilor era lipsa lor de compătimire (cf. Rom 1,31); această lipsă a fost cu totul străină de inima Mariei. Să fie departe și de umilii săi slujitori!
După cum ne spune Isus, femeia când naște are chinuri, dar apoi de bucurie că s-a născut un om în lume sunt date uitării. Nu tot așa stau lucrurile cu preacurata, care, prin suferințele ei strâns unite cu cele ale lui Isus, au dat naștere fiecărui credincios și au fost direct proporționale cu numărul celor născuți la viața harului, direct proporționale cu crucea lui Isus. Titlul de Regină a martirilor pe care i-l dă Biserica exprimă insuficient realitatea, deoarece ea a suferit mai mult decât toți martirii împreună, fiindcă numai ei singure i s-a cerut să-și jertfească Fiul preaiubit, care îi era în același timp și Dumnezeul ei preaiubit. De aceea, intrând în slava cerească, Maria nu a dat uitării aceste chinuri, ci va continua să sufere într-un mod tainic, mistic, atât timp cât “trupul mistic al lui Isus”, Biserica, va fi în chinurile facerii pe acest pământ. Oare nu ne sunt destul de grăitoare lacrimile Maicii Domnului de la Siracusa din anul 1953? Dacă la Lourdes și apoi la Fatima a cerut: Pocăință, pocăință, se poate oare să ceri ceva fără să suferi? Numai cine poate să înțeleagă durerea divină descrisă atât de plastic de profetul Osea: Inima se zvârcolește în mine, mila mă cuprinde (11,8), poate înțelege și durerile iubirii inimii de mamă ale preacuratei din ceruri.
Desigur că pentru noi rămâne un mister: cum se poate împăca fericirea paradisiacă cu durerea. Putem spune că se împacă așa cum se împacă veșnicia divină și cu timpul în care el s-a angajat să acționeze, sau: așa cum suferă cei răposați care ispășesc vinovăția până să intre definitiv în rai.
Orice suferință a găsit-o mereu disponibilă la voința divină, gata să repete acel Fiat – Fie – de la Buna-Vestire, consimțind cu iubire la jertfa Victimei pe care ea o născuse (cf. LG 58).
Această disponibilitate față de voința divină ne este necesară și nouă pentru mântuire.
Bucurându-ne de victoria preacuratei Regine a martirilor asupra lumii, să o rugăm: Mijlocește pentru noi la Domnul harul spălării sufletului nostru în lacrimile tale de mamă, fiindcă numai aceste lacrimi își au eficacitatea din apa și sângele izvorâte din Inima lui Isus. Și: Dumnezeule, care ai voit ca lângă Fiul tău înălțat pe cruce să stea, pătimind împreună cu el, Maica sa, dă Bisericii tale ca, părtașă fiind, alături de Maria, la pătimirea lui Cristos, să se învrednicească a se bucura, împreună cu ea, de înviere (LR). Amin.
* * *
Sfânta Fecioară Maria Îndurerată
Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro
Astăzi sfânta Biserică ne-o prezintă pe Sf. Fecioară Maria ca mamă a durerilor, pe ea care deși a fost născută neprihănită, nevinovată, preasfântă între celelalte făpturi – creaturi -, totuși pe acest pământ a trebuit să golească împreună cu Fiul ei dumnezeiesc paharul durerilor, al suferințelor până la sfârșit; ca astfel să poată deveni mama pelerinilor, a oamenilor care suferă pe acest pământ. Numai o mamă a durerilor poate să devină mama oamenilor.
Știm cu toții că Mântuitorul ne-a spus: “Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea pe umeri și să mă urmeze!” Nu cred că a fost în lumea aceasta o persoană, un suflet, care să fi ascultat cel mai bine acest îndemn al Mântuitorului, ca însăși Maica Domnului.
Maria, este prima în sfințenie între toate creaturile, dar este și prima când este vorba de suferințe, dureri, încercări. Maria a fost destinată ca să devină Maica lui Dumnezeu, să fie ridicată deasupra îngerilor și sfinților, să urce pe cel mai înalt tron din ceruri, pe care îl poate avea o creatură de pe acest pământ: din această cauză a fost destinată să sufere cât mai mult posibil. O numim pe Sf. Fecioară Maria și cu cuvintele Mater dolorosa (Maica îndurerată) pentru că a suferit ca Mamă a lui Dumnezeu și ca Mamă a oamenilor.
1. Maica îndurerată a lui Dumnezeu
Sf. Fecioară a descoperit în timpul prezentării lui Isus la templul din Ierusalim că și ea va trebui să ia parte la suferințele Fiului ei iubit pentru mântuirea neamului omenesc: “Prin sufletul tău va trece o sabie” – i-a prezis profetul Simeon. Desigur noi oamenii am fost cauza că inima Mariei a fost străpunsă de o sabie cu șapte tăișuri. Maria a trebuit să sufere neplăcerea fugii în Egipt, cu soțul ei, sfântul Iosif, și copilul Isus. A trebuit să-și continue viața într-o țară străină cu puținul pe care l-a putut lua cu dânsa în acea fugă neașteptată. Finalul suferințelor ei avea să se consume pe muntele Calvar, în Vinerea Sfântă.
Pe muntele Calvar, Isus era răstignit pe cruce, iar la picioarele crucii, nemișcată, tăcută și resemnată stătea Maica lui Dumnezeu. Aici pe Calvar ea vedea toate: când Agar a fost fugărită din casa patriarhului Abraham, a fost nevoită să treacă prin pustiul Beer-Șeba. Fiind în pustiu, nu mai avea apă ca să potolească setea copilului ei, care era în agonie, gata să moară. S-a dus la o distanță de copilul ei și ridicându-și brațele spre cer a început să se roage: “Doamne nu vreau să-mi văd copilul murind de sete!”. Maria, în schimb, n-a fugit de pe Calvar. Vedea fiecare picătură de sânge, vedea chinurile în care se afla Fiul ei, vedea cum moartea se apropie încet… încet….
Ea auzea tot: mamele nu pot suferi ca cineva să le vorbească copiii de rău. Pleacă din fața acelor persoane sau caută să le ia apărarea. Maria, în schimb, este constrânsă să audă toate injuriile, toate ironiile, insultele, vorbele urâte, pe care călăii și dușmanii le adresează lui Isus.
Ea simțea toate: respirația lui Isus devenea tot mai grea. Maria simțea toate durerile Fiului ei: spinii îi înțepau capul adorabil – și ea simțea toate aceste înțepături; lui Isus i s-a dat fiere cu oțet – Maria a simțit toată această amărăciune; rănile de la mâini, picioare, rana din coastă – toate acestea le simțea și ea.
Ea înțelegea toate: când Isus a strigat “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce mai părăsit?” – nimeni n-a înțeles sensul acestor cuvinte. “Auziți, spuneau ei, îl strigă pe Ilie!” Maria, în schimb, a știut că Isus s-a încărcat cu păcatele omenirii și a trebuit să simtă răzbunarea lui Dumnezeu asupra sa. Ea ar fi voit să ușureze aceste suferințe, dar nu putea face nimic decât “Stătea Maica-ndurerată / Lângă cruce-nlăcrimată / Pe când Fiul suferea”.
2. Maica îndurerată a oamenilor
Pe Maria îndurerată obișnuim s-o reprezentăm cu inima străpunsă de șapte săbii: cele șapte dureri deosebite, cele mei grele din viața ei. Totuși Preacurata, privindu-ne, ne-ar putea face următoarea mustrare: tu mi-ai cauzat o durere și mai mare decât aceste șapte săbii!
O doamnă foarte bogată din orașul Paris, capitala Franței, avea un fiu, pe care îl iubea mai mult decât orice pe acest pământ. Murindu-i soțul, a căutat totuși să-i acorde o educație aleasă. A ținut să fie foarte instruit, educat. Rămându-i o avere foarte mare, a adus profesorii cei mai buni, pe care îi răsplătea cu sume mari de bani. Dar nu s-a mulțumit numai cu atât! A ținut morțiș ca fiul să-și continue studiile la o facultate renumită din Anglia: facultatea din Oxford. De aici primea din când în când, câte o scrisoare de la fiul ei, în care de cele mai multe ori îi cerea bani. Mama cheltuise totul, numai pentru a-l mulțumi pe fiul ei. Nu se gândea decât la viitorul lui fericit. Nu mai ținea cont de nimic. În cele din urmă nemaiavând bani, s-a apucat de croitorie, pe care a practicat-o în tinerețea ei. cosea zi și noapte. Într-o zi primește o scrisoare, prin care i se aduce la cunoștință că fiul ei, prins cu mai multe furturi, a fost arestat de poliția engleză. Dar cum! a strigat mama deznădăjduită – toată averea mea a fost cheltuită în zadar! Banii mei au fost cheltuiți, folosiți pentru fărădelegi! În loc de un fiu cu o diplomă, să am parte de un pușcăriaș! Este un exemplu tragic! – dar poate fi o asemănare pentru noi creștinii . O altă mamă a făcut mai mult pentru noi toți oamenii! Nu avere, nu bani, dar pe Fiul ei l-a jertfit pentru noi.
“Cum se poate, ne spune și nouă această Mamă prea bună, sângele Fiului meu a curs în zadar! În loc de un fericit al cerului să fie un osândit al iadului?! În zadar am suferit și eu sub crucea Fiului meu!” Să nu uităm suferințele și lacrimile mamei noastre cerești!
Toți voim să ajungem în slava cerească, unde se află Isus cu mama sa. Dacă vrem să ajungem aici, desigur trebuie să suferim și noi. “Oare nu trebuia să pătimească Cristos toate acestea și astfel să intre în slava sa?!” – le-a spus Isus celor doi ucenici care mergeau spre Emaus.
Calea spre cer ne spune sfântul papă Grigore cel Mare: “este o cale plină de spini și mărăcini pentru ca cei aleși să nu se oprească pe cale, dar să se grăbească cât mai repede posibil mai departe și să obțină scopul pentru care i-a creat Dumnezeu: Cerul, mântuirea veșnică”. Acesta este și motivul pentru care sfinții aveau frică atunci când nu aveau nicio suferință – se temeau că fără suferință, durere, încercare, Dumnezeu le va refuza fericirea cerului. În acest sens iată ce spunea și marele nostru învățător al Bisericii, sfântul Augustin: “Doamne aici pe pământ arde-mă, taie-mă, prăjește-mă, numai cruță-mă, păstrează-mă pentru cer!” Amin.
pr. Valeriu Ciorbă
