Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica după Botezul Domnului
Evanghelia: Matei 4,12-17
Apostolul: Efeseni 4,7-13

Matei 4,12-17

Şi Isus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, Ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: “Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”. De atunci a început Isus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
Diverşi alţi autori
Sf. Ioan Gură de Aur
pr. Leonardo Sapienza
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Mihai Tegzeş
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Olimpiu Todorean
pr. Vasile Rob

 

* * *

 

“Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare”

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Cu sute de ani înainte să se nască Mântuitorul, Isaia, trăind într-un timp întunecat de tiranie şi cruzime, a proorocit venirea unei mari lumini: “Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi” (Isaia 9,1).

 

“Lumină mare”

“Lumina mare” prevestită de Isaia cu secole înainte nu a fost alta decât Domnul nostru Isus. El a venit ca lumină într-o lume întunecată. Apostolul Ioan scrie: “Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1,5). Când Dumnezeu a creat lumea, a spus: “Să fie lumină”. Şi a fost lumină. Ceea ce trebuie să observăm aici este că atunci când Dumnezeu a vorbit, a fost lumină. Psalmistul cântă: “Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme?”

Întunericul a venit din cauza păcatului omului. Totuşi, în întuneric Dumnezeu a ţinut aprinsă lampa prezenţei Sale şi a harului Său. În întreg Vechiul Testament Dumnezeu a promis că într-o zi legătura întunericului va fi ruptă. Profetul Isaia a spus: “Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit!… Şi vor umbla regi întru lumina ta şi neamuri întru strălucirea ta” (Isaia 60,1-3).

Astfel era logic ca atunci când s-a născut Isus magii să vină spunând: “am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui” (Matei 2,2). Iar când bătrânul profet Simeon i-a văzut pe Maria şi pe Iosif venind la templu pentru a-l prezenta Domnului pe Cristos Prunc, el i-a spus lui Dumnezeu: “Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2,29-32).

Urmărind această succesiune măreaţă, de la lumina creaţiei la lumina întrupării, Dumnezeu coborându-se ca lumină pentru a deveni om în Persoana Fiului Său, Sfântul Ioan scrie: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul… Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1,1-5). Oricât de frumoasă şi adevărată este această afirmaţie, nu e decât o reflectare a ceea ce Isus a spus: “Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8,12). Şi mai apoi: “Eu Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12,46).

Cel care “crede în Mine” şi “Îmi urmează Mie”, spune Isus, “nu rămâne în întuneric” ci deja “are lumina vieţii”. Ce este această lumină? În Cristos ştim cine este Dumnezeu. Aceasta este lumina. În Cristos ştim cine suntem noi. Aceasta este lumina. În Cristos ştim calea vieţii pentru care a fost creat omul. Aceasta este lumina. În Cristos avem răspunsul la enigma morţii. Aceasta este lumina. Toate acestea ne-au fost revelate de către Cristos care este Lumina lumii. Dumnezeu “a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos” (2Cor 4,6).

 

Planeta vizitată

J. B. Phillips a scris o minunată povestire intitulată “Planeta vizitată”, în al doilea capitol al cărţii sale “Creştinismul Noului Testament”. Este povestea unui înger cu experienţă care îi arată unuia mai tânăr vastele galaxii ale cerului. În timpul acestui tur al universului, îngerul mai mare explică faptul că mica planetă, pe care celălalt o privea ca pe o “minge murdară de tenis”, era “planeta vizitată”. Cu mare pricepere, îngerul mai mare întoarce timpul înapoi şi spune: “Acum priveşte, se va întâmpla ceva pe acea mică minge murdară”. Şi deodată a strălucit o lumină puternică. Îngerul mai mic a spus: “Acesta este vizita?” “Da, aceasta este vizita. S-a întâmplat atunci când Fiul Gloriei, marele nostru Prinţ, a mers pe pământ pentru a deveni om”. Imediat lumina s-a micşorat şi în scurt timp totul s-a întunecat. “Ce s-a întâmplat?”, a întrebat mirat micul înger. Cel mai mare i-a răspuns: “Nu l-au înţeles. L-au respins. Şi astfel l-au omorât. Dar priveşte acum cu atenţie”. Dintr-odată a strălucit din nou o lumină, atât de puternică încât micul înger a fost aproape orbit, şi a spus: “Ce a fost aceasta?” “Învierea. Vezi, El a înviat din morţi, şi s-a înălţat la cer. Astfel acum este aici în glorie.”

Îngerul mai mare a tăcut o clipă, şi apoi a continuat: “Priveşte acum cu atenţie, micule înger, şi vei vedea ceva interesant”. O altă lumină a strălucit. “Aceasta a fost coborârea Spiritului Sfânt la Rusalii”, a spus el. După strălucirea acelei lumini, alte lumini mai mici au început să apară peste tot pe acea mică minge. Îngerul mai mare a spus: “Aceea este Evanghelia dusă de martori în diferite părţi ale lumii. Acolo unde oamenii îl primesc pe Prinţul nostru ca Mântuitorul lor se aprind lumini”. Îngerul mai mic a întrebat atunci: “Se vor uni toate luminile? Când vor deveni toate o mare lumină?” Îngerul cel mare i-a răspuns: “Nu ne este dat nouă să ştim aceasta. Numai Tatăl ştie. Însă într-o zi, când Prinţul se va reîntoarce pe acea planetă, va deveni toată lumină, pentru totdeauna”.

 

Marele Dătător de lumină

Isus a venit ca o “mare lumină” la aceia care zăceau în întuneric. El a fost – şi este – cel mai mare Dătător de lumină al lumii. “În El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor”.

Poate nici un alt cuvânt nu îl descrie pe Cristos atât de bine ca şi cuvântul lumină. A venit ca lumină la aceia care zăceau în întunericul disperării. El aprinde lumânările iubirii, ale bucuriei, ale iertării, ale păcii în vieţile oamenilor de astăzi.

Atunci când creştinii merg duminica la biserică, ei aprind o lumânare. Ce este aceasta decât o aducere aminte a faptului că am primit lumina de la Cristos şi că, asemenea Lui, şi noi trebuie să fim lumânări care să lumineze în vieţile oamenilor.

 

Sărbătoarea luminilor

În Biserica primară, Epifania – ziua Botezului lui Cristos – a devenit ziua în care păgânii convertiţi la creştinism erau primiţi în Biserică prin botez. Fiecare convertit nou botezat ţinea o lumânare baptismală în timpul liturgiei. Pe lângă aceasta, creştinii care fuseseră deja botezaţi îşi aduceau în această zi lumânările lor baptismale la biserică, pentru a-şi reînnoi promisiunile de la botez; pentru a-şi reînnoi angajamentul faţă de Cristos pe care l-au făcut la botez. Aşadar, în sărbătoarea Epifaniei, toţi cei din adunare ţineau în mână o lumină aprinsă. Biserica devenea o mare de lumini. Astfel, această zi a ajuns să fie numită în greacă “ta Fota”, sau Sărbătoarea Luminilor.

 

Lumânarea baptismală

În Biserica primară, lumânarea baptismală era un simbol al faptului că cel botezat l-a primit pe Cristos care este Lumina lumii. Păstrată de către cel botezat, lumânarea era adusă la biserică în zilele de sărbătoare, la aniversarea botezului şi pentru liturgia de Paşti de la miezul nopţii. Dacă persoana se căsătorea, aceeaşi lumânare se folosea la nuntă. Dacă se făcea preot, bărbatul o aprindea la hirotonirea sa. La sfârşitul vieţii, era aprinsă din nou când sufletul pleca să îşi întâlnească Judecătorul. Lumânarea baptismală îi amintea în mod constant creştinului să trăiască şi să moară în lumina lui Cristos.

Lumânarea baptismală poate fi comparată cu lămpile folosite în parabola fecioarelor care aşteptau sosirea mirelui în întunericul nopţii. Când neofitului i se dădea lumânarea aprinsă, era îndemnat să o păstreze pentru a-l întâlni pe Cristos la a doua sa venire, asemenea fecioarelor înţelepte care şi-au păstrat lămpile arzând pentru venirea mirelui. Astfel, lumânarea devine un simbol al perseverenţei sufletului botezat până la revenirea lui Cristos. La străvechii greci, alergătorul care câştiga cursa nu era cel care trecea linia de sosire în cel mai scurt timp, ci acela care o trecea într-un timp cât mai scurt şi cu lumânarea sa încă aprinsă. Scopul nostru ca şi creştini este acela de a trece linia în eternitate cu lumina credinţei noastre baptismale strălucind puternic.

 

Lumina a venit

“Iar aceasta este judecata”, scrie Sfântul Ioan, “că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele” (Ioan 3,19). Omul a încercat să stingă lumina. Însă ea nu s-a stins. Pentru că Dumnezeu Însuşi este lumina. Lumina lui străluceşte astăzi vestindu-le celor care trăiesc “în latura umbrei morţii”: “Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”.

Isus s-a născut noaptea pentru a ne arăta că atunci când este întuneric în viaţa noastră, când umblăm în penumbră, când suntem copleşiţi de disperare, El va veni ca să fie Lumina noastră, şi ne va permite să spunem:

Am auzit glasul lui Isus spunând:

Eu sunt lumina acestei lumi întunecate;

Priveşte la mine; zorii tăi vor răsări;

Şi toate zilele tale vor străluci.

Am privit la Isus, şi am găsit

În El Steaua mea, Soarele meu;

Şi în acea lumină a vieţii voi umbla

Până când zilele călătoriei se vor încheia.

Lumina lui Dumnezeu dată pentru întunericul în care ne aflăm noi acum, în special când suntem la începutul unui nou an, a fost atât de bine exprimată de Louise Raskins:

I-am spus omului care stătea la poarta anului:

Dă-mi o lumină pentru ca să pot păşi în siguranţă prin necunoscut.

Şi el mi-a răspuns: Intră în întuneric şi pune-ţi mâna în mâna lui Dumnezeu.

Aceasta va fi pentru tine mai bună decât o lumină şi mai sigură decât o cărare cunoscută.

 

* * *

 

Despre răutatea păcatului

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

“Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor.”
(Matei IV,17)

Isus, după ce a primit botezul pocăinţei, de la Ioan, se retrase în pustiu, unde, după un ajun de patruzeci de zile, a fost ispitit de Satana. Deşi Mântuitorul este desăvârşit nu numai ca Dumnezeu, ci şi ca om, El a permis să fie supus acelei întreite ispite externe, pentru a ne arăta că este om întru toate asemenea nouă, afară de păcat, şi pentru ca, prin exemplul pe care El ni l-a dat biruind ispita, să ne dea curaj şi tărie în lupta contra ispitelor pe care le avem de înfruntat zi de zi.

După biruinţa împotriva diavolului, Isus, auzind că Ioan a fost închis de către Irod Antipa, s-a dus în Galileea şi, lăsând Nazaretul, a venit în Capernaum, în hotarele lui Zabulon şi Neftalim, unde şi-a început predicarea cu aceleaşi cuvinte cu care şi-o începuse şi Ioan Botezătorul şi cu care şi-o va începe, mai târziu, Sfântul Apostol Petru: “Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor”.

Fără îndoială, nu poate exista mântuire fără pocăinţă, căci Isus o spune categoric:”Ci de nu vă veţi pocăi, toţi asemenea veţi pieri” (Luca XIII,5).

Cum am mai spus, cuvântul pocăinţă este împrumutat din limba greacă unde metanoia înseamnă prefacerea, transformarea gândirii, a sufletului, în sens de reînnoire, aşa după cum metamorfoză înseamnă prefacerea, schimbarea formei. Pocăinţa este sinonimă cu convertirea, cu întoarcerea de la păcat la Dumnezeu; adică ea înseamnă a urî ceea ce mai înainte ai iubit, adică păcatul, şi a iubi ceea ce mai înainte ai urât, adică virtutea, în ultimă analiză, pe Dumnezeu. Când în adâncul sufletului tău s-a petrecut această prefacere înnoitoare, în tine s-a stabilit împărăţia lui Dumnezeu, însuşi Dumnezeu, întreaga Sfântă Treime.

Procesul acestei prefaceri, transfigurări adânci, operate în suflet prin virtutea pocăinţei, cuprinde patru momente, patru acte interioare: Întâi, noi, ca păcătoşi, examinându-ne în lumina credinţei, ne dăm seama că păcatul este un rău, şi încă răul cel mai mare, deoarece Îl ofensează pe Dumnezeu, binele nostru suprem; în momentul imediat următor, văzând aceasta, noi urâm păcatul şi, fiindcă el a provocat în noi o răsturnare a ordinii prin faptul că am preferat voinţei lui Dumnezeu pofta noastră egoistă, în noi se naşte un sentiment de durere şi părere de rău, care, în momentul imediat următor, ne dispune să luăm o hotărâre fermă de a evita orice prilej care ne-ar putea duce din nou la păcat, precum şi să folosim toate mijloacele spre a birui ispitele. În sfârşit, în al patrulea moment, dându-ne seama că păcatul este o nedreptate pricinuită lui Dumnezeu prin faptul că, nesupunându-ne voinţei Sale preasfinte, l-am despuiat de slava externă pe care i-o datorăm, ne hotărâm s-o reparăm şi s-o ispăşim prin rugăciuni şi fapte bune.

Şi, acum, după ce am analizat virtutea pocăinţei, vom considera, în lumina credinţei, în partea a doua a meditaţiei, răutatea păcatului, deoarece de ideea ce ne-o facem despre păcat depinde nu numai părerea de rău, ci şi propunerea de îndreptare, precum şi repararea şi ispăşirea din partea noastră. În acest scop, vom încerca să vedem: ce gândeşte Dumnezeu despre păcatul de moarte şi ce este în sine păcatul de moarte.

Ce gândeşte Dumnezeu despre păcatul de moarte ne-o arată felul cum a pedepsit El păcatul în îngeri, în primii oameni şi în Însuşi Fiul Său preaiubit, cel fără de păcat.

Pentru un singur păcat, acela al trufiei, Dumnezeu izgoneşte pe îngeri din cer în iad, unde sunt separaţi de El şi osândiţi pentru veşnicie. Dacă El, care este preadrept şi, în acelaşi timp, preamilostiv, a trebuit să aplice o sentinţă atât de aspră, înseamnă că păcatul este de o răutate infinită. Sau ar putea, oare, presupune cineva că Dumnezeu nu a iubit aceste fiinţe pur spirituale, cele mai asemănătoare fiinţei Sale preasfinte?

Dar în primii oameni, cum a pedepsit păcatul? O, ce monstruos poate fi păcatul, dacă Creatorul, după ce l-a copleşit pe om cu toate darurile fireşti şi suprafireşti, după ce l-a înfiat insuflându-i viaţă divină şi destinându-l astfel la o viaţă nemuritoare în împărtăşire cu El în Cer, s-a văzut nevoit să-şi calce pe inima Sa de Părinte , infinit de miloasă, şi, pentru un singur gest de nesupunere, să-l despoaie de toată zestrea hărăzită cu atâta generozitate, lăsându-l pradă suferinţei şi morţii!

Dar păcatul în toată atrocitatea lui apare abia pe lemnul Crucii, în persoana răstignită a Fiului lui Dumnezeu. Fiindcă de bunăvoie a luat asupra Sa păcatele omenirii ca să le ispăşească şi, astfel, să-l împace pe om cu Tatăl ceresc, Isus trebuie să moară, şi, până la această supremă Jertfă, să îndure treizeci şi trei de ani de privaţiuni şi suferinţe fizice şi morale. Dacă vrem să ştim ce este păcatul în ochii lui Dumnezeu, să-L urmăm pe Mântuitorul pas cu pas, de la iesle până sus pe Calvar. Îl vedem în viaţa ascunsă din Nazaret, deprinzând smerenia şi ascultarea cea mai desăvârşită, suportând săracia, truda şi alergarea de fiecare zi; Îl vedem, în viaţa de evanghelizare, îndurând ura, dispreţul, batjocora, calomniile din partea duşmanilor şi neînţelegerea din partea prietenilor; Îl vedem, în patima Sa, suportând să fie trădat din partea unui prieten pe care-l hrănise cu propriul sânge; Îl vedem în agonia fizică şi spirituală din Grădina Măslinilor şi, în fine , după un proces calomnios şi criminal, primind pedeapsa cea mai ruşinoasă: moartea prin crucificare, între doi tâlhari, părăsit până şi de Tatăl; toate acestea pentru păcatele noastre. Iată cum vede Dumnezeu păcatul de moarte.

Să încercăm acum să privim păcatul în sine.

Fiind Dumnezeu Creatorul şi deci Stăpânul nostru absolut, Lui îi datorăm tot ce avem şi ce suntem, deci supunere necondiţionată, totală. Or, când îmi satisfac imboldurile firii împotriva ordinii stabilite de Creatorul şi Stăpânul meu, eu resping autoritatea Lui, mă revolt contra voinţei Sale preasfinte, deşi bine ştiu că în această voinţă se află nu numai slava Lui, ci şi fericirea mea. Deci păcatul este, mai întâi, o revoltă contra lui Dumnezeu.

Dar, deoarece Dumnezeu este nu numai Creatorul şi Stăpânul meu, ci şi scopul meu ultim, eu trebuie să tind spre El cu toate facultăţile, cu fiinţa mea întreagă. Să-L cunosc, să-L iubesc slujindu-L în starea socială în care m-a pus El, astfel încât în viaţa mea să se oglindească desăvârşirile Lui, descoperite mie prin cuvântul şi viaţa lui Isus, astfel încât, cine-mi vede faptele să-L preamărească pe Dumnezeu. Or, când, prin tot ce gândesc, vorbesc şi fac, în loc să tind spre Dumnezeu, eu mă am în vedere pe mine însumi cu capriciile, pornirile mele pe care mi le satisfac în mod dezordonat, contra voinţei Lui, eu comit un act de nedreptate, punându-mă pe mine ca scop ultim în locul lui Dumnezeu, satisfăcându-mi eul meu, nu pe Dumnezeu; astfel, punând creatura în locul Creatorului, comit o idolatrie.

Dar Dumnezeu mai este şi Părintele nostru, care se îngrijeşte de cele de lipsă spre a ne atinge destinul nostru vremelnic şi cel veşnic. Or, prin păcatul de moarte, noi săvârşim cea mai crasă nerecunoştinţă, pentru că, în loc ca simţurile, sentimentele, mintea, voinţa şi toate darurile primite de la Dumnezeu să le folosim în scopul pentru care ne-au fost dăruite, adică spre slava Lui şi spre mântuirea noastră, noi le folosim împotriva Lui, ofensându-L, pe El, Binefăcătorul nostru suprem.

În sfârşit, Dumnezeu, prin Fiul Său, este nu numai Creatorul, Stăpânul, scopul nostru ultim şi Părintele nostru, ci şi Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru. Şi, privit sub acest unghi, păcatul de moarte este un deicid, o ucidere a lui Dumnezeu, căci ce altceva a fost pricina morţii Lui, dacă nu păcatul? Acolo pe lemnul Crucii au fost prezente şi păcatele mele. Şi eu am partea mea de contribuţie la schingiuirile şi moartea Mântuitorului. Şi eu I-am dat, poate nu o dată, sărutul trădării; şi eu am fost prezent în gloata care striga: “Răstigneşte-L! ” “Răstigneşte-L!”, preferând eliberarea tâlharului Baraba, în locul aceleia a lui Isus; şi eu L-am biciuit când m-am complăcut în dezmierdările simţurilor; şi eu I-am apăsat pe cap cununa de spini când m-am complăcut în gânduri de trufie, dispreţ şi necurăţie; şi eu I-am pus pe umeri crucea; şi eu L-am pironit pe ea când am refuzat să sufăr, mai bucuros decât să mă lepăd de Dumnezeu prin păcat.

Da, toate păcatele mele au fost prezente în Spiritul şi Inima Mântuitorului meu, în orele Patimilor, şi, pentru fiecare în parte, El a suferit în locul meu.

În faţa acestei realităţi dramatice, mă mai pot îndoi încă, pe de o parte, de nemărginita răutate şi mostruozitate a păcatului, iar, pe de alta, de infinita iubire cu care m-a iubit Dumnezeu, dându-Se pe Sine pentru mine, în locul meu? “Tantum me amasti, ut Te odisse videaris”. Atât de mult m-ai iubit, Doamne, încât se pare că Te-ai urât pe Tine însuţi”.

Ura faţă de păcat şi iubirea faţă de Iubirea răstignită pentru noi, unul fiecare, să ne fie dominanta întregii vieţi. Ele să ne călăuzească în tot ce gândim, dorim şi facem. Să privim păcatul cu ochii Răstignitului şi să-l urâm cu Inima Lui, iar pe El să-L iubim cu iubirea cu care El ne-a iubit, fiind gata să murim bucuros, decât să-L răstignim din nou. “Potius mori uam foedari.” (Mai bine să mor decât să mă pângăresc). Pentru că cine este nerecunoscător pentru creare merită iadul, dar cine este nerecunoscător pentru cea de a doua creare, pentru răscumpărare, merită un al doilea iad. Amin.

 

* * *

 

Despre propovăduirea cuvîntului lui Dumneze

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

De atunci a început Iisus a propovădui şi a zice: Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor (Matei 4, 17)

Iubiţi credincioşi,

Una din învăţăturile Sfintei Evanghelii din Duminica de azi spune: De atunci a început Iisus a propovădui şi a zice: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 4, 17). Acelaşi cuvînt l-a spus şi Sfîntul Ioan Botezătorul cînd a început să propovăduiască în pustiul Iordanului: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 3, 2). Acelaşi cuvînt au primit şi Sfinţii Apostoli, cînd au fost trimişi să propovăduiască Evanghelia, că le-a zis lor: Şi mergînd, propovăduiţi, zicînd: S-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 10, 7).

Dumnezeiasca Evanghelie de azi zice: De atunci a început Iisus a propovădui… (Matei 4, 17). Dar ce înseamnă “de atunci”? Adică de cînd a fost prins şi pus la închisoare Sfîntul şi marele Prooroc Ioan Botezătorul. Acest adevăr îl arată Sfînta Evanghelie de azi, zicînd: Şi Iisus, auzind că Ioan a fost pus în temniţă, a plecat în Galileea (Matei 4, 12). Dar oare Mîntuitorul a plecat de frică în Galileea? Nicidecum. Ci s-a dus în Galileea ca să înceapă a propovădui Evanghelia de acolo, după profeţia proorocului Isaia care zice: Pămîntul lui Zabulon şi pămîntul lui Neftali, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Poporul ce stătea în întuneric a văzut lumina mare. Şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a strălucit (Isaia 9, 1; Matei 4, 15-16).

Iată, deci, care a fost pricina venirii Mîntuitorului în Galileea: predicarea Evangheliei şi luminarea celor ce zăceau în întuneric. Căci propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu în lume aduce adevărata lumină în inimile oamenilor credincioşi care nu numai că aud cuvîntul, ci îl şi împlinesc cu fapta, după cuvîntul Mîntuitorului, care zice: Fericiţi cei ce aud cuvîntul lui Dumnezeu şi îl păzesc pe dînsul (Luca 11, 28). Cuvîntul lui Dumnezeu aduce mare fericire celor ce îl ascultă şi îl pun în practică. Altfel, cuvîntul Evangheliei ne aduce osîndă în loc de mîntuire.

Dar, fraţii mei creştini, cine sînt datori să predice cuvîntul lui Dumnezeu în Biserica ortodoxă? Numai slujitorii Bisericii, adică episcopii, preoţii şi diaconii hirotoniţi canonic au puterea şi dreptul să predice Evanghelia lui Hristos. Mirenii, în cazuri speciale, pot deveni misionari, ca ajutori ai clericilor, numai cu binecuvîntarea ierarhilor respectivi. Aşadar, nimeni din clerici şi laici nu pot predica cuvîntul lui Dumnezeu dacă nu vor fi trimişi la această misiune cu aprobarea Bisericii. Marele Apostol Pavel adevereşte acest lucru, zicînd: Cum vor propovădui de nu vor fi trimişi (Romani 10, 15). Numai sectele rupte de Biserică au căzut cu totul în extrema opusă, dînd totală libertate laicilor să predice cuvîntul lui Dumnezeu fără a fi trimişi şi să explice Sfînta Scriptură după mintea lor. De aceea, astăzi, lumea s-a umplut de erezii şi secte căci toate acestea predică cuvîntul Sfintei Scripturi, nu după înţelesul cel adevărat explicat de Sfinţii Părinţi, ci după minţile lor rătăcite, stăpînite de mîndrie.

Nu putem tăgădui că au fost în Biserică şi misionari laici, în primele secole, care au predicat cuvîntul lui Dumnezeu şi care nu au fost nici preoţi, nici episcopi. Aşa au fost marii misionari şi apologeţi creştini, oameni învăţaţi care au apărat cauza creştinismului în faţa împăraţilor şi filosofilor păgîni, din secolele II-III, începînd cu Ţuadrat, pe care Eusebiu, istoricul bisericesc, îl numeşte “părintele apologeticei”, între anii 125-126. Apoi a fost Aristide de Atena, între anii 125-130. Apoi Ariston de Pella, cel mai vechi apărător în scris al creştinismului contra iudeilor, pe la 134-135. Alţi apologeţi de mare renume au fost: Sfîntul Iustin Martirul şi Filosoful (anii 140-170); Taţian Asirianul, către anul 170; filosoful Hermia, care a trăit la mijlocul secolului al II-lea; Atenagora, filosoful creştin din Atena (170); Minucius Felix la începutul secolului al III-lea; Tertulian din Cartagina, între anii 160-240, şi alţii. Toţi aceşti mari apologeţi creştini şi misionari de mare seamă ai Bisericii lui Hristos au fost mireni, dar fiind foarte învăţaţi au contribuit mult la propovăduirea Evangheliei şi la apărarea dreptei credinţe apostolice.

Aşadar, fraţii mei, vedem că încă de la început Biserica lui Hristos a avut şi misionari laici care au predicat cuvîntul lui Dumnezeu înaintea împăraţilor şi a filosofilor şi au apărat creştinismul cu preţul vieţii lor, cum a fost Sfîntul Iustin Martirul şi Filosoful. Însă aceştia au fost foarte bine orientaţi în adevărul dreptei credinţe şi de aceea au adus mare folos Bisericii lui Hristos prin învăţăturile lor cele luminate şi pătrunse de lumina adevărului.

Care erau condiţiile principale ce se cereau misionarilor laici care apărau dreapta credinţă? Prima condiţie a misionarilor laici în Biserica dreptmăritoare era ca cel trimis să predice cuvîntul lui Dumnezeu să fie un creştin verificat, evlavios, cu viaţa curată şi să cunoască bine dogmele credinţei Ortodoxe, deoarece dogmele sînt orientate după Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură şi după Sfînta Tradiţie a Bisericii lui Hristos.

Apoi, să cunoască bine Sfintele Canoane apostoleşti, ale celor şapte Sinoade Ecumenice şi cele ale Sfinţilor Părinţi, deoarece Sfintele Canoane sînt norme ce rînduiesc şi reglementează viaţa Bisericii ca organism special ce conduce pe credincioşi pe calea mîntuirii. Apoi, cei ce predicau cuvîntul lui Dumnezeu dintre creştinii mireni erau întotdeauna sub ascultarea Bisericii, fiind trimişi, controlaţi şi subordonaţi ierarhilor în eparhia cărora acţionau. Fără respectarea acestor condiţii principale şi obligatorii, misionarii laici care lucrau în afara Bisericii de multe ori contribuiau la crearea de secte şi eresuri, dezbinînd unitatea apostolică a Bisericii lui Hristos.

Datoria principală a propovăduirii Evangheliei lui Hristos cade însă în sarcina păstorilor Bisericii, adică a episcopilor şi a preoţilor. Mai puţin în sarcina diaconilor şi a călugărilor care ajută şi ei la propovăduirea cuvîntului, însă în chip secundar. Primul care a propovăduit Sfînta Evanghelie în lume a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Tocmai de aceea a venit pe pămînt şi se cheamă Cuvînt, căci a vestit tuturor oamenilor prin cuvînt Evanghelia mîntuirii, a întemeiat Biserica şi cele şapte Taine, şi şi-a dat viaţa pe Cruce ca să răscumpere lumea din robia morţii, a necredinţei şi a osîndei. Apoi, înălţîndu-Se la cer de-a dreapta Tatălui, a încredinţat datoria propovăduirii Cuvîntului lui Dumnezeu celor doisprezece Apostoli mari şi celor şaptezeci de apostoli, numiţi mici, cărora le-a poruncit, zicînd: Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, învăţîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă... (Matei 28, 19-20).

Apostolii sînt cei dintîi propovăduitori ai cuvîntului lui Dumnezeu în Legea Harului. Ei au hirotonit primii preoţi şi episcopi, pe care i-au rînduit peste tot să păstorească turma lui Hristos. Iar prin episcopi, harul s-a transmis prin rugăciune şi punerea mîinilor, pînă astăzi şi cît va fi lumea.

Iubiţi credincioşi,

În Biserica lui Hristos preoţii propovăduiesc cel mai mult cuvîntul lui Dumnezeu pentru că sînt toată viaţa în mijlocul credincioşilor. Ei sînt martorii vieţii noastre de la naştere şi pînă la moarte. Ei sînt părinţii duhovniceşti ai satelor şi parohiilor noastre. De felul cum preoţii de parohie îşi îndeplinesc misiunea lor apostolică, de felul cum stăpînesc sfintele slujbe, în frunte cu Sfînta Liturghie, şi de felul cum propovăduiesc cuvîntul Sfintei Evanghelii şi, mai ales, cum îşi duc viaţa în marea familie a credincioşilor noştri ortodocşi, depinde mîntuirea lor şi a păstoriţilor lor.

În marea lor misiune evanghelică, propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu are un rol foarte mare. Un preot bun trebuie să fie şi un predicator bun, ştiind că prin predică vie, caldă, plină de har şi lumină preotul poate transforma total parohia şi masa enoriaşilor săi. Dar pentru ca predica sa să poată ajunge la inima credincioşilor şi să aibă puterea Duhului Sfînt de a transforma sufletul şi a-l întoarce la pocăinţă, preotul trebuie să îndeplinească cîteva condiţii duhovniceşti absolut obligatorii.

Prima şi cea mai importantă condiţie care încununează activitatea pastorală a preotului este viaţa morală exemplară a lui şi a familiei sale. Fără o viaţă curată, model, a preotului, predica sa nu va reuşi să ajungă la inima credincioşilor, nici nu va putea cîştiga multe suflete pentru Împărăţia Cerurilor.

A doua condiţie obligatorie unui preot şi predicator bun este sfînta rugăciune. Preotul trebuie să fie un om de rugăciune, să iubească mai mult ca orice Biserica, sfintele slujbe, Sfînta Liturghie, cîntarea în comun a credincioşilor. Rugăciunea stăruitoare a preotului unită cu a credincioşilor săi, îi sporeşte credinţa şi dragostea pentru Dumnezeu şi oameni, îl face mai înţelept în gîndire şi predică, îi deschide inima pentru milostenie şi îi dă multă putere şi har în predică. Un preot care se roagă mult este un preot cu har în toate şi un bun predicator al cuvîntului lui Dumnezeu.

A treia condiţie principală a unui bun preot şi predicator este necesitatea cunoaşterii profunde a Sfintei Scripturi, a Sfinţilor Părinţi, a învăţăturii de credinţă ortodoxă şi a Canoanelor Bisericii. Un păstor bun trebuie să fie şi un teolog bun şi un apărător al dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectar. Fără cunoaşterea dreptei credinţe, preotul nu poate fi predicator şi apologet.

Cine nu ştie că un preot bun transformă sufleteşte pe credincioşii săi, prin slujbe frumoase, prin catehizare stăruitoare şi prin predici bune şi pline de căldură duhovnicească? Cine nu ştie că predica bună umple bisericile şi mînăstirile de credincioşi, apără şi sporeşte dreapta credinţă, risipeşte prozelitismul sectar şi întoarce la pocăinţă multe suflete? Iar bisericile fără slujbe frumoase şi fără predici pline de duh şi putere se golesc de credincioşi şi nu pot vîna suflete pentru Hristos.

Sau cine nu ştie cît de mult ajută şi mînăstirile noastre prin slujbele lor atît de înălţătoare, prin predică şi prin duhovnicii lor, la întărirea credinţei ortodoxe şi la creşterea evlaviei în satele şi oraşele noastre? Pelerinajele locale pe la mînăstiri, în sărbători, în posturi şi mai ales la hramuri, sînt o dovadă destul de grăitoare. În felul acesta mînăstirile şi duhovnicii lor colaborează cu preoţii de la sate şi oraşe la propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, la mărturisirea credinţei ortodoxe şi la mîntuirea bunilor noştri credincioşi.

Cu Duminica de astăzi se încheie marile praznice ale Naşterii şi Botezului Domnului. Am încheiat cu pace încă un an din viaţa noastră şi am început un nou an, pentru care mulţumim lui Dumnezeu de toate darurile Sale şi cerem să ne întărească cu har, cu milă şi binecuvîntare ca să trecem întreaga viaţă cu pocăinţă şi fapte bune pe calea mîntuirii.

Am vorbit azi despre datoria preotului de a propovădui cuvîntul lui Dumnezeu şi condiţiile principale care îl ajută să fie un preot vrednic şi un bun predicator.

Cunoaştem cîţi preoţi buni şi predicatori vestiţi sînt în parohiile noastre din Moldova, Transilvania şi din alte părţi ale ţării. Însă şi credincioşii sînt datori să-i ajute pe preoţi, să-i asculte, să se roage pentru ei şi să nu-i judece, că mare păcat fac credincioşii care gîndesc şi vorbesc de rău pe slujitorii lui Dumnezeu şi pe părinţii lor sufleteşti. Oare nu preoţii vă botează, vă cunună şi vă înmormîntează? Oare nu preoţii vă spovedesc şi vă unesc cu Hristos prin Sfînta Împărtăşanie? Oare nu săvîrşesc ei Sfînta Liturghie în fiecare Biserică şi se roagă lui Dumnezeu pentru pacea, sănătatea, iertarea şi mîntuirea sufletelor celor vii şi a celor adormiţi? Oare nu ei învaţă dreapta credinţă pe credincioşi?

Deci să nu-i judecăm, ci mai degrabă să-i ajutăm în misiunea preoţească şi să ne rugăm mult pentru ei. Este foarte bine şi necesar ca fiecare preot să aibă şi un mic grup de mireni credincioşi, cunoscători ai Sfintei Scripturi şi credinţei ortodoxe. Ei îl ajută mult pe preot în desfăşurarea activităţilor sale misionare, la combaterea şi îngrădirea prozelitismului sectar, la vizitarea şi ajutorarea credincioşilor bătrîni, orfani, bolnavi şi a celor slabi în credinţă; la înfrumuseţarea slujbelor şi înnoirea sfintelor noastre biserici.

Şi acum, fraţii mei, să ascultăm cuvîntul Domnului cît mai avem timp de pocăinţă. Iată Hristos Mîntuitorul nostru a început să predice Evanghelia în Galileea. Sfîntul Ioan Botezătorul propovăduieşte pocăinţa în pustiul Iordanului; Sfinţii toţi ne vorbesc de Dumnezeu în scrierile lor; preoţii, călugării şi ierarhii Bisericii ne învaţă calea mîntuirii şi apără ortodoxia din amvoanele bisericilor. Fiul lui Dumnezeu se jertfeşte zilnic pe Sfintele altare în timpul Sfintei Liturghii, iar Domnul ne cheamă acum la început de an la o viaţă nouă în Hristos, zicînd: Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! Deci să ne deşteptăm, să venim şi să ne pocăim, ca să trăim cu Hristos în veci. Amin.

 

* * *

 

Duminica după Botezul Domnului

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

După ce a fost botezat, primele cuvinte pe care le-a rostit Cristos au fost: “Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”. De ce? Deoarece după ce am fost botezaţi, suntem în continuare ispitiţi şi singurul mod de a pune capăt ispitei este acela de a ne pocăi. Ce înseamnă însă mai exact aceste cuvinte? Ce este pocăinţa? Ce este Împărăţia Cerurilor?

Pentru a înţelege semnificaţia cuvântului pocăinţă, trebuie să înţelegem întâi natura opusului pocăinţei, motivaţia pentru pocăinţă – păcatul. Păcatul vine la noi în trei etape. Mai întâi, avem un gând, o ispită de a face răul. În al doilea rând, întreţinem acest gând şi ne imaginăm atracţiile lui până când devine irezistibil. În al treilea rând, acţionăm potrivit acelui gând pe care l-am întreţinut. Acestea sunt cele trei stadii ale păcatului.

Pocăinţa are de asemenea trei stadii. În primul rând, ne mustră conştiinţa, ne vine gândul că ceea ce am făcut este rău. În al doilea rând, întreţinem acest gând şi îl dezvoltăm până când acţiunea devine irezistibilă. În al treilea rând, acţionăm. Acestea sunt cele trei stadii ale pocăinţei. Aşadar pocăinţa nu este doar o idee, un gând, este mai presus de toate o acţiune. Pocăinţa este o schimbare a gândirii care duce la o schimbare practică şi vizibilă în viaţa noastră.

Da, este adevărat, adesea se pare că venim la spovadă cu aceleaşi păcate ca înainte. Da, este adevărat, adesea se pare că nu facem nici un progres, că deşi am greşit din nou, nu vărsăm nici o lacrimă, nu avem o căinţă profundă care să ne facă să ne schimbăm viaţa. Cu toate acestea, nu înseamnă că trebuie să ne pierdem speranţa, să cădem în disperare. Aceasta ar însemna să cădem într-o altă ispită a diavolului: a crede că suntem incapabili să ne pocăim şi că toate eforturile noastre sunt zadarnice. Faptul simplu de a veni la spovadă mărturisind că suntem slabi, că am greşit din nou, că pocăinţa noastră nu este destul de profundă, este în sine un act de căinţă. Mai mult, prin pocăinţă continuă şi prin hotărârea de a ne pocăi, în final vom ajunge la o căinţă profundă şi la lacrimi.

Dacă aceasta este pocăinţa, ce este atunci Împărăţia Cerurilor? În primul rând, Împărăţia Cerurilor a fost Cristos Însuşi care le-a spus aceste cuvinte oamenilor din acele timpuri, în faţa cărora a stat. Împărăţia Cerurilor se apropiase cu adevărat, pentru că El stătea înaintea lor. În al doilea rând, Împărăţia Cerurilor este aproape şi într-un alt sens şi stă înaintea noastră aici şi acum. Împărăţia Cerurilor este aici şi acum, dar acceptarea lui Cristos şi a Sfinţeniei, Milostivirii şi Harului Său depinde de disponibilitatea noastră. Chiar în acest moment fiecare dintre noi poate de fapt să îl întâlnească pe Dumnezeu şi să intre în bucuria Lui eternă, dar doar dacă dorim să facem acest lucru prin pocăinţă profundă. Bucuria Împărăţiei Cerurilor, pur şi simplu starea de satisfacţie alături de Dumnezeu, bunăstarea noastră sunt deschise pentru toţi cei care doresc să îl accepte pe Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu.

Da, este adevărat că bunăstarea noastră depinde într-o anumită măsură de faptul de a avea sau nu un loc de muncă, un acoperiş deasupra capului, suficienţi bani pentru traiul nostru. Dar nici unul dintre aceste lucruri nu este absolut esenţial, deoarece există oameni care au toate acestea dar sunt nefericiţi, nu au Împărăţia Cerurilor. Şi mai există oameni care nu au nimic din toate acestea şi totuşi sunt fericiţi, ei au Împărăţia Cerurilor.

Mă gândesc la starurile din cinematografie care se căsătoresc şi apoi divorţează, se recăsătoresc şi apoi iarăşi divorţează, şi fac aceasta de şase sau şapte ori, şi de fiecare dată dau vina pe ceilalţi pentru divorţ. De fapt starurile poartă problema în ei înşişi, în egoismul lor şi în împietrirea inimii lor. Mă gândesc la cineva care trece dintr-o ţară în alta şi de la o slujbă la alta, dând vina pe ceilalţi pentru fiecare nouă plecare. De fapt problema o duce în geamantan, problema constă în instabilitatea persoanei, în incapacitatea ei de a se înţelege cu ceilalţi, şi nu în circumstanţele exterioare.

Mă gândesc şi la o veche poveste din folclor despre fericire, care spune că era odată un rege foarte trist. Sfătuitorii lui i-au spus că ar trebui să îşi trimită slujitorii să găsească pe cineva pe deplin fericit, să îi ia cămaşa şi să o poarte el însuşi. Atunci regele ar fi pe deplin fericit. Astfel acesta şi-a trimis slujitorii şi au căutat de-a lungul şi de-a latul împărăţiei. În final, unul dintre slujitorii regali a găsit un om pe deplin fericit. S-a întors la rege cu vestea cea bună. Regele a întrebat nerăbdător: “Dar unde este atunci cămaşa omului?” “Din păcate”, a răspuns slujitorul, “acest om pe deplin fericit era atât de sărac încât nu avea nici o cămaşă”.

Cu alte cuvinte, prezenţa Împărăţiei lui Dumnezeu depinde în final nu de circumstanţele exterioare ci de noi înşine, de dispoziţiile noastre interioare, de capacitatea noastră de a ne pocăi. Într-adevăr, Împărăţia Cerurilor este aproape doar dacă ne pocăim. Fie ca Dumnezeu să ne dea dorinţa pentru această pocăinţă.

(Orthodox Sermons)

 

* * *

 

Cuvânt la Duminica după Botezul Domnului

Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Copyright: Editura Bunavestire

„Este mai mic decât toate seminţele, iar dacă creşte,
este mai mare decât toate buruienele” (Matei 13, 32)

Hristos zice că ceea ce se întâmplă cu grăuntele de muştar, se întâmplă şi cu propovăduirea Evangheliei. Ucenicii Lui erau cei mai slabi dintre toţi, cei mai mici dintre toţi, dar, totuşi, lucrând în ei o putere mare, Evanghelia s-a propovăduit în toată lumea.

La pilda grăuntelui de muştar, Domnul adaugă încă şi pe cea a aluatului, pe care l-a luat femeia şi l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce a dospit. Adică, precum aluatul dospeşte o cantitate mare de făină, aşa Apostolii, zice El, vor întoarce toată lumea.

Şi vezi înţelepciunea Lui! El alege pilde de la fire spre a arăta că, precum acelea se fac, adică creşterea grăuntelui de muştar şi dospirea întregii frământături, tot aşa va fi şi cu propovăduirea Evangheliei la toată lumea. Nici unul dintre Apostoli nu putea să-I stea împotrivă şi să-I zică: „Ce vom putea noi, doisprezece, aruncându-ne într-o aşa mare mulţime?”. Hristos le spune că tocmai prin aceea puterea lor va străluci mai mult, că ei, amestecându-se cu o mulţime aşa de mare, nu se vor nimici. Precum aluatul dospeşte frământătura atunci când se apropie de făină, şi nu numai că se apropie, ci se şi amestecă cu ea, aşa şi voi, atunci veţi birui pe vrăjmaşii voştri, când vă veţi amesteca şi vă veţi topi cu dânşii [adică: îi veţi ierta şi îi veţi iubi].

Şi precum aluatul, deşi se ascunde în făină, nu piere acolo, ci în curând face totul asemenea lui, în acelaşi chip va fi şi cu propovăduirea Evangheliei. „Aşadar nu vă temeţi – voieşte să zică Hristos -, căci Eu, deşi v-am spus mai înainte că veţi trece prin multe necazuri, totuşi veţi birui şi veţi străluci”.

Nu te mira că Domnul, vorbind despre împărăţia cerului, a întrebuinţat pilda grăuntelui de muştar şi a aluatului, căci El vorbea către oameni neînvăţaţi, care prin acest chip de învăţătură se înţelepţeau.

Iar cei necredincioşi trebuie să recunoască acum puterea lui Hristos, văzând că, în adevăr, aşa s-a făcut, precum El a spus. Ei trebuie să-L cinstească pentru două pricini: Pentru că a spus mai înainte, şi a împlinit El însuşi.

Încă şi astăzi amestecă pe adevăraţii Săi ucenici în mulţimea cea mare a lumii, pentru ca aceştia să împartăşească şi altora cunoştinţele lor cele mai bune.

Nu vă tânguiţi că numărul vostru este prea mic, căci puterea cuvintelor cucernice este mare, iar ceea ce o dată a dospit va sluji iarăşi de aluat pentru alţii. Şi precum scânteia, aprinzând lemnul, îndată se face o flacără mare, şi prin aceasta aprinde şi altele, aşa se întâmplă şi cu vorba cea cucernică, sau predica.

Dar pentru ce Hristos n-a întrebuinţat pilda focului, ci a aluatului? Focul nu lucrează totul prin sine, ci prin mijlocirea lemnului aprins; aici, însă, aluatul lucrează totul prin sine. Iar dacă doisprezece bărbaţi au învăţat toată lumea, gândeşte ce mare vinovăţie avem noi, credincioşii, care, fiind aşa de mulţi, nu putem aduce la calea cea dreaptă pe ceilalţi, pe cei necredincioşi, care stau încă afară. Şi noi putem fi aluat pentru mii de oameni.

Dar vei zice tu: „Aceia erau Apostoli!”. Şi apoi, ce? Oare, ei nu erau de aceeaşi fire ca şi tine? Nu petreceau şi ei în cetăţi? Nu mâncau şi ei ca noi? Nu lucrau şi ei cu mâinile lor? Oare, ei erau îngeri şi au fost pogorâţi din cer?

Dar zici tu: „Ei puteau săvârşi minuni!”. Dar nu minunile i-au făcut pe dânşii aşa de vrednici de mirare! Şi până când ne vom sluji de minunile lor, spre a acoperi propria noastră uşurătate a minţii? Iată, sunt o mulţime de sfinţi care n-au strălucit prin minuni. Dimpotrivă, sunt unii care izgoneau pe demoni, dar au căzut în păcat şi nu au fost cinstiţi, ci, dimpotrivă, au fost pedepsiţi.

Dar, oare, ce lucruri atât de mari au făcut Apostolii? Au nesocotit toate comorile pământeşti, n-au căutat slavă şi s-au lepădat de toate cele vremelnice. Dacă n-ar fi făcut acestea, ci ar fi fost robi ai poftelor, atunci chiar de ar fi sculat mii de morţi, totuşi nimic nu ar fi folosit. Mai mult, ar fi fost socotiţi ca nişte amăgitori. Viaţa cea dreaptă este cea care străluceşte peste toate şi atrage harul Sfântului Duh.

Ce minuni a săvârşit Ioan Botezătorul de a câştigat atâtea cetăţi? Cum că el n-a săvârşit nici o minune, ne spune Evanghelistul Ioan în cuvintele: „Şi mulţi veneau la El şi ziceau: Ioan nu a făcut nici o minune, dar toate câte a zis Ioan pentru Acesta au fost adevărate” (Ioan 10, 41).

Şi prin ce, oare, Ilie se făcuse vrednic de mirare? Negreşit, prin îndrăzneala lui înaintea împăratului; negreşit, prin râvna lui pentru Dumnezeu; negreşit, prin sărăcia lui, prin cojocul lui, prin peştera lui, căci el, după aceea, a făcut minuni.

Şi pentru care minune s-a uimit diavolul de Iov? Acesta n-a arătat nici o minune, ci o viaţă strălucită de fapta bună şi o răbdare mai tare decât oţelul.

Ce morţi au înviat, oare, Avraam, Isaac şi Iacob? Ce leproşi au curăţit? Ba încă minunile par a vătăma, dacă nu sunt unite cu privegherea şi cu smerenia.

Şi când Hristos a dat povăţuiri ucenicilor Săi, nu le-a zis: „Faceţi minuni, ca să le vadă oamenii”, ci le-a zis: „Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă ei faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Încă şi lui Petru, El nu i-a zis: „De Mă iubeşti, fă minuni”, ci: „Paşte oile Mele” (Ioan 21, 15). Şi pentru ce, Hristos, cu deosebire, îl alese pe dânsul, pe Iacov şi pe Ioan? Poate pentru minunile lor? O, nu! Toţi Apostolii curăţau leproşi, înviau morţi, şi toţi dobândiseră de la Dânsul aceeaşi putere. Aşadar, pentru ce aceşti trei erau deosebiţi? Pentru iscusinţa sufletului lor.

Vezi că mai mult decât toate este de trebuinţă viaţa îmbunătăţită şi dovada prin fapte, căci: „Din roadele lor îi veţi cunoaşte pe dânşii” (Matei 7, 16).

Dacă te-ar lăsa cineva să alegi: sau morţi să înviezi în numele lui Iisus, sau să mori pentru numele Lui, tu ce ai alege? Negreşit aceasta din urmă, căci este o faptă mântuitoare, iar cealaltă este doar o minune. Şi dacă cineva te-ar lăsa să alegi între puterea de a preface fânul în aur şi puterea de a socoti toate bogăţiile ca pe fân, nu ai alege, oare, pe aceasta din urmă? Negreşit, numai aceasta ar câştiga pe oameni. Dacă ei te-ar vedea făcând aur din fân, ar creşte numai lăcomia lor de avere, şi toţi ar vrea să înveţe acel meşteşug, ca Simon Magul (Fapte 8, 19); iar dacă te-ar vedea dispreţuind bogăţiile, repede s-ar slobozi şi ei de boala lăcomiei lor.

Vezi că vieţuirea valorează mult şi este un propovăduitor vorbăreţ? Când zic vieţuirea, nu înţeleg că cineva trebuie să trăiască în sac şi în cenuşă, ci înţeleg nesocotirea comorilor pământeşti, iubirea aproapelui, milostenia, hrănirea celor flămânzi, biruirea mâniei, lepădarea de slava deşartă, alungarea pizmei. Hristos zice lămurit: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29).

Aşadar, dacă tu vrei să te asemeni Apostolilor, nimic nu te opreşte. Nu ai nevoie de darul minunilor. Dacă ai nimicit păcatul din tine, dacă ai sfărâmat puterea satanei, ai călcat pe capul lui, ai slăbit puterea lui, i-ai împrăştiat oastea, atunci ai săvârşit cea mai mare minune. Prin aceasta s-au făcut mari şi Apostolii, precum spune Petru: „Noi am lăsat toate, şi am urmat Ţie” (Matei 19, 27). Întru aceasta să urmăm şi noi lor, să ne lepădăm de cele vremelnice, să ne dăruim lui Hristos, pentru ca noi, împreună cu Apostolii, să ne facem părtaşi vieţii veşnice, prin harul şi bunătatea lui Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.

din “Predici la duminici şi sărbători”
Sf Ioan Gură de Aur, Editura Bunavestire – Bacău
www.ioanguradeaur.ro/predici-la-duminici-si-sarbatori/

 

* * *

 

Lumină în întuneric

Autor: pr. Leonardo Sapienza
Traducere: Mons. Angelo-Narcis Pop
Copyright: L`Osservatore Romano

Ar putea să pară momentul greşit, dar Isus începe să predice tocmai când Ioan Botezătorul fusese arestat. Conducătorii se gândeau că au făcut să tacă, că au neutralizat o voce supărătoare; dar iată că o altă voce reîncepe. Unul a fost ucis, şi un altul începe să vorbească mai puternic. Noroc că imitându-l pe Cristos, există mereu cineva care în ciuda tentativelor de descurajarea oricărei iniţiative, nu se lasă înfricoşat, chiar dacă ştie că îl va ajunge aceiaşi soartă cu a Învăţătorului. Stagiunea martirilor nu s-a sfârşit. În 2002, 26 de preoţi, seminarişti, religioşi, călugăriţe, laici cateheţi au fost ucişi datorită credinţei. În 2003 au fost 29, între care chiar şi Nunţiul Apostolic din Burundi, iar în 2004 cifra a crescut la 33.

Ar putea părea locul greşit. Isus nu începe să predice la Ierusalim, centru religios al evreilor. Ci porneşte tocmai de la periferie, ba mai mult din locul cel mai dispreţuit: Zabulon şi Neftali, “Galilea neamurilor“. O regiune cu riscuri, unde era conglomeraţie de popoare, rase, religii, culturi diferite.

Lumina nu merge să caute lumină, ci caută întunericul. Unde există boală, moarte, suferinţă, disperare, acolo este Cristos! Ar putea să pară că misiunea lui începe de la oameni aleşi greşit. Ar fi putut să cheme oameni puternici şi înţelepţi, experţi… în schimb se adresează la nişte pescari. La oameni normali, simpli. Nu le cere nimic, le spune doar un simplu “urmaţi-mă“. Dar din aceea zi, viaţa acelor oameni este schimbată complet! Şi aceasta se întâmplă deoarece, Dumnezeu nu se lasă învins de generozitate faţă de cei care îl urmează! Şi pe unde trece el nimic nu rămâne ca înainte! Doar că, atunci când oamenii se adună, chiar dacă sunt religioşi sau oameni ai Bisericii, încep diviziunile. O subliniază chiar Sfântul Pavel “îmi spun că în mijlocul vostru sunt certuri şi discordie…” (1Corinteni 1,11), cum spunea cineva: “se pare că creştinii au vocaţia irezistibilă a fragmentării“. Şi astfel chiar în Biserică, într-o parohie, ca şi în societate sau într-o familie, se creează particularităţi, personalisme, rivalităţi, antagonisme, rivalităţi, sectarisme, exclusivisme… Toate, mai puţin unitate, caritate… Dar aceasta nu era voinţa lui Cristos! Putem spune cu nostalgie: ce păcat. Am ruinat trupul unit pe care Cristos l-a gândit. Ca şi creştini de multe ori dăm un trist spectacol de diviziune. În aceste condiţii este necesar şi urgent să înţelegem ce înseamnă acest scandal şi să ne unim în rugăciune şi în eforturile noastre, pentru ca să dăm o mărturisire de adevăraţi creştini a adevăratei iubiri, a unităţii sincere şi de comuniune fraternă!

Chiar şi noi trăim precum locuitorii din Zabulon şi Neftali într-o stare de promiscuitate. Până nu demult societatea noastră era omogenă şi compactă, era creştină. Existau desigur păgâni. Existau şi musulmani. Dar îi simţeam departe. Acum sunt în mijlocul nostru. Trebuie să ne schimbăm mentalitate! Trebuie să ne educăm în spiritul carităţii. Trebuie să ne deschidem ospitalităţii, înţelegerii, fraternităţii. Nu putem să rămânem indiferenţi! Cristos ne-a dat exemplu cel mai mare!

Spune un faimos scriitor libanez “Tu eşti orb şi eu sunt surd şi mut: dacă mâna ta se întâlneşte cu a mea ne vom înţelege” (Gibran).

 

* * *

 

Începutul propovăduirii Domnului

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

“Poporul ce şedea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în lăturea şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Mat. 4, 16).

Cu aceste cuvinte ale proorocului Isaia arată Sf. Evanghelist Matei ceea ce au însemnat venirea Mântuitorului din Nazaret şi aşezarea lui în Capernaum, lângă mare, în Galileea neamurilor.

Într-adevăr, cei din Galileea erau priviţi de cei din Iudeia ca fiind “în întuneric”, întrucât Iudeea se socotea purtătoarea legii date de Dumnezeu lui Moisi şi se mândrea cu profeţii ei, cu templul din Ierusalim, pe când despre Galileea sinedriştii îi spuneau lui Nicodim “Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că prooroc din Galileea nu se ridică” (Ioan 7, 52) şi despre galileeni ziceau că nu cunosc Legea.

Dar iată că Isus Hristos, profetul profeţilor, tocmai aici în Galileea neamurilor a venit să-şi înceapă propovăduirea şi lucrarea, răspândind peste toate întinderile ei ca o “lumină mare”.

Aici pune Domnul început misiunii Sale, propovăduind şi zicând: “Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mat. 4, 17). Ecoul poruncii sale s-a prelungit peste veacuri. Prin cuvântul Evangheliei, Mântuitorul ne cheamă şi pe noi la pocăinţă. Pocăinţa este reînnoirea vieţii prin curăţire de păcate şi practicarea virtuţilor. Fericirea veşnică este condiţionată de felul cum se achită fiecare credincios de această îndatorire de a-şi îmbunătăţi continuu, din punct de vedere moral-spiritual, propria viaţă.

Poate unii dintre noi îşi pun întrebarea: ce este împărăţia lui Dumnezeu? În ce constă această împărăţie? Răspunsul ni-l dă Sf. Apostol Pavel care zice: “Împărăţia lui Dumnezeu nu e mâncare, nici băutură, ci sfinţenie şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17).

Împărăţia lui Dumnezeu este viaţa trăită în Hristos. El este lumina noastră, învăţătorul nostru, iar viaţa Lui e modelul vieţii noastre, ca să trăim cu El în veci. Pentru aceea a venit Isus Hristos pe pământ, ca să dea lumii viaţă, mai multă viaţă (Ioan 10, 10). Fiecare cuvânt al învăţăturii Lui, nu este decât un îndemn pentru a transforma pe omul lăuntric, a-l spiritualiza, a-l împăca cu Dumnezeu şi a-l face să ducă o viaţă duhovnicească plăcută lui Dumnezeu.

Domnul Isus Hristos este Modelul şi Energia unei noi ere: era creştină, era propovăduirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Cuvântul Său este lumină. Viaţa Sa este sfinţenie şi izvor de sfinţenie.

Prezenţa Sa este putere şi adevăr.

În vreme ce profeţii Vechiului Testament acţionau în numele lui Dumnezeu, chemau şi implorau, în diferite situaţii, numele Creatorului, Isus Hristos Domnul vorbeşte şi săvârşeşte minuni în numele Său. Dacă toţi profeţii se considerau slujitori ai lui Dumnezeu, Isus Hristos se declară pe Sine egalul Părintelui ceresc. “Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30).

În această conştiinţă El porunceşte slăbănogului: “Ridică-te! Ia-ţi patul tău şi umblă” (Ioan 5, 8), şi slăbănogul se face sănătos.

Celui orb îi spune: “Vezi!” (Luca 18, 42), şi orbul primeşte vederea. Ca un stăpân al vieţii şi morţii, El porunceşte morţilor să se ridice din sicriu. Aşa ceva nu se mai văzuse şi nu se mai auzise între oameni. Cuvântul Său este menit să înnoiască viaţa oamenilor, să o lumineze.

De aceea Domnului Isus împlinind nădejdea patriarhilor şi profeţilor reconsideră felul de a simţi şi de a cugeta al omului în actualitate şi în viitor.

În era creştină se cultivă capacitatea de interpretare mai în adânc a istoriei lumii.

Din începuturile ei istoria este mers de la primul sau vechiul Adam, spre Adam cel nou (Rom. 5, 14), Isus Hristos. În această interpretare istoria nu mai este apreciată doar ca o înlănţuire de conflicte, de războaie în urma cărora apar şi dispar popoare pe arena ei. În Adam cel nou, viaţa oamenilor este ridicată pe culmea unor valori spirituale infinite. Istoria este mers al omului spre Dumnezeu, în veşnicie.

Spre acest sens superior al existenţei noastre pe pământ, ne călăuzeşte şi ne hrăneşte Biserica din puterile tainice ale sfinţeniei.

De fapt, omul începe viaţa cu sfinţenie. Încă de la naştere, prin Sfânta Taină a Botezului, omul este trecut din umbra morţii veşnice în lumina mântuirii. “Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am şi îmbrăcat” (Gal. 3, 27). În Taina Botezului am făgăduit să lepădăm lucrurile întunericului şi-am jurat credinţă şi iubire Împăratului luminii. Cuvântul dat la botez suntem datori să-l păstrăm şi să-l valorificăm toată viaţa. În Taina Spovedaniei, ca într-un necontenit botez, Mântuitorul ne spală de păcate. Prin harurile ce se revarsă din jertfa Sa, El ne ajută să biruim ispitele diavolului şi să ne sfinţim viaţa. Hristos Domnul este, şi astăzi şi în veci, lumina lumii pentru că El este “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, lumină din lumină”, pentru că El ne-a revelat adevărul despre Dumnezeu, despre voia Lui cea sfântă, învăţătura cea dreaptă despre mântuire, despre viaţa veşnică.

Domnul Isus Hristos este lumina nu numai ca învăţător, ci şi ca model moral desăvârşit pentru noi toţi.

Într-adevăr, fapta bună, virtutea, bunătatea apar ca o “lumină”, o lumină lăuntrică în primul rând . Dar şi pe faţa şi în privirea celui ce face binele se răsfrânge această lumină spirituală care îi dă seninătatea, îi dă frumuseţea. El răspândeşte în jurul lui lumina bunătăţii. Domnul Isus Hristos însă n-a fost numai Om, ci El este Dumnezeu întrupat, Dumnezeu şi Om. În El este nu numai o rază a bunătaţii, cum e în fiecare din noi, ci El este “Soarele dreptăţii”, Sfinţenia însăşi, bunătatea divină, din care izvorăşte bogăţia razelor tuturor virtuţilor creştine. Câtă lumină, câtă căldură revarsă privirea, cuvântul, atitudinea lui Isus, căci El şi prin El ne îmbrăţişează însăşi iubirea divină, iubirea veşnică şi nemărginită.

În El sunt concentrate toate virtuţile şi fiecare virtute ce înfloreşte în viaţa credinciosului este o rază din “soarele nespus” al Bunătaţii divine.

Pentru aceasta, trebuie să ştim că nu este deajuns numai a vedea lumina lui Hristos pentru a ne bucura exterior de ea.

Trebuie să şi voim a realiza această lumină a vieţii în viaţa noastră. Drept aceea, să ne străduim a ne dovedi capabili şi vrednici de Idealul – Hristos, Lumina lumii. Să ne identificăm, pe cât este omeneşte posibil, cu învăţătura şi simţirea Lui. Să-l iubim pe El, slujind oamenilor ca unor fraţi. În acest fel suntem şi vom fi, cu adevărat “fii ai luminii”… “oameni cereşti” şi putem nădăjdui dobândirea luminii şi în veşnicie.

Domnul Isus Hristos e prezent şi azi în Biserica Sa, în viaţa credincioşilor Lui. El este lumină pentru noi, pentru că noi urmăm dreapta învăţătură a Bisericii Sale şi poruncile Lui ne sunt “făclie picioarelor noastre”. El este lumină pentru noi pentru că prin Sfintele Taine sălăşluieşte în noi, ne face părtaşi ai sfinţeniei Lui, ai iubirii Lui, ai bunătăţii Lui şi ne ajută prin lumina harului divin să avem şi noi simţămintele Lui, să ne asemănăm Lui, să iubim aşa cum a iubit El, să fim buni şi blânzi ca El, smeriţi cum a fost El, jertfelnici şi răbdători ca El.

El este lumină şi prin sfinţii Bisericii, în care străluceşte “lumina lui Hristos” şi care ne sunt pilde şi călăuze spre Hristos.

De aceea Sf. Evanghelie de azi ne cheamă – de vreme ce Hristos a venit la noi ca “lumină mare”, ca soare al dreptăţii – să umblăm ca “fii ai luminii” (Ioan 12, 36), adică să răspândim în jurul nostru lumina iubirii, a păcii, a dreptăţii, a facerii de bine, ca viaţa să fie tot mai frumoasă, mai luminoasă – şi ca să ne învrednicească Domnul nostru Isus Hristos şi de lumina vieţii veşnice, de care se bucură sfinţii în Noul Ierusalim, în Biserică, în “cetatea” luminată de mărirea lui Dumnezeu (Apoc. 21,23), de Isus Hristos – “lumina cea neînserată”. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Convertiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Iubiţi credincioşi!

La începutul Evangheliei de astăzi observăm cum Isus a lăsat Nazaretul pentru a se îndrepta spre Capernaum, semn pentru apostolul Matei al faptului că El împlineşte voinţa lui Dumnezeu exprimată cu mult timp înainte prin profeţia făcută de Isaia: trecerea de la un timp de asuprire la unul de mântuire (Is 8, 23-24). Mai precis, poporului din ţinutul Galileii – zonă populată de multe naţiuni păgâne, în urma ocupaţiei asiriene din sec. VIII î. Cr. -, şi care zăcea în întuneric şi în păcate, lumină mare i-a răsărit. În sens biblic “lumina” este semnul lui Dumnezeu care mântuieşte; lumina este cea care biruie întunericul care este cauza păcatului şi a morţii omului.

Imediat după Botez, Mântuitorul nostru începe să predice; intră în perioada Sa de viaţă definită “viaţa publică”. Începutul vieţii publice a lui Isus nu este caracterizat de săvârşirea vre-unei minuni, ci de o întâlnire cu persoane pe care le va invita să-L urmeze şi pe care, în urma unei pregătiri, le va trimite să propovăduiască lumii întregi. Acest fapt ne arată cum Evanghelia a “călătorit” de-a lungul istoriei, pentru a întâlni bărbaţi şi femei pe care să-i cheme la mântuire (la moştenirea Împărăţiei). Acţiunea lui Isus este hotărâtă, nu este caracterizată de răzgândire sau de vre-o pauză, iar acest lucru reiese cu certitudine din faptul că El, “imediat” întâlneşte alţi doi fraţi şi-i cheamă şi pe ei. Aceştia “repede” (imediat) Îl urmează: credinţa îi determină să renunţe la obiceiurile lor de-o viaţă şi să apuce pe calea capabilă să le de-a un răspuns clar şi un sens deplin legat de scopul vieţii lor.

Este important că predicarea începută de Isus nu se va mai întrerupe, ci va fi continuată de-a lungul istoriei de către apostoli, iar mai apoi de episcopi, preoţi şi credincioşi. Acest lucru este un semn clar al faptului că toţi oamenii sunt chemaţi să-L urmeze pe Dumnezeu, să se convertească. “Convertirea” este primul pas pe care este chemat să-l facă fiecare creştin, iar Evanghelia – pe care abia am ascultat-o -, ne învaţă că ea se realizează prin urmarea lui Cristos. În acest sens, imediat, apostolul Matei, în Evanghelia sa relatează despre “predica de pe munte”, tocmai pentru a sublinia că “mulţime multă de oameni mergea la Isus ca să se vindece”.

De unde a avut Isus atâta putere de convingere? Alegerea Sa de a coborî în mijlocul nostru şi empatia Sa, capacitatea Sa de a simţi şi de a participa la suferinţele şi la necazurile oamenilor cu care s-a întâlnit: faptul că, “Predica… şi vindeca toată boala”, i-a determinat pe oameni să alerge la El, să creadă în El şi să-L urmeze. La urma urmei, acesta este felul în care Isus s-a arătat acelor oameni – dar şi nouă creştinilor din mileniul trei – ca fiind lumina cea adevărată ce a pătruns în suflete pentru a alunga întunericul păcatului din viaţa noastră. Dumnezeul nostru, lumina lumii, şi lumina care străluceşte în întuneric, este un Dumnezeu care se întâlneşte cu toată mizeria oamenilor, pentru a o lua asupra Sa şi, astfel, a-i purifica pe oameni, a-i vindeca şi a-i conduce la sfinţenie. De fapt, Matei evidenţiază cum Dumnezeu, prin Isus, împlineşte mântuirea oamenilor.

Iată cum, în această zonă a Galileii (a păgânilor), zonă considerată întunecată şi păcătoasă de către poporul ales, răsare lumina. Iată cum Isus – chiar de la începutul misiunii Sale -, vine ca “lumină” care se opune, şi care înlătură întunericul răului şi al păcatului. El a venit, a intrat în istorie, a cumpărat-o cu preţ scump pentru a o mântui

Un alt element important care se poate desprinde din Evanghelia de astăzi este constituit de faptul că Isus a început să predice: prin pieţele şi prin sinagogile lor. Acest lucru arată cum Isus doreşte ca mesajul Său să ajungă la toţi oamenii. De astăzi înainte, pentru noi dorinţa lui Isus implică să nu ne limităm la a predica doar în Biserică, ci peste tot pe unde trăim; nu doar cu vorba, ci înainte de toate cu fapta. Fiecare trebuie să ne întrebăm dacă am primit lumina cea adevărată. Dacă am primit-o, o ţinem doar pentru noi, în mod egoist, sau îi învăţăm şi pe copiii şi pe nepoţii noştri cum să devină adevăraţi creştini şi persoane curajoase care nu se tem să răspândească adevărul şi dreptatea în lume. Îi încurajăm pe cei de lângă noi să-L urmeze pe Dumnezeu, sau noi dorim să-i luăm locul lui Dumnezeu astfel încât lumea să ne urmeze pe noi şi ideile noastre limitate?

Cum de Domnul şi-a început misiunea chiar în mijlocul “întunericului”, într-o zonă în care avea cea mai scăzută probabilitate de succes deoarece auditoriul era format în marea lui parte din păgâni? Putem să înţelegem că aşa este Domnul; El nu se dă înapoi de la ceea ce este mai greu: începe să predice în zona unde majoritatea oamenilor erau păgâni; oameni care nici nu-L aşteptau şi nici nu-L doreau. Ce poate să însemne pentru noi acest lucru? Oare comportamentul Mântuitorului nu ar trebui imitat de oricare dintre comunităţile noastre creştine? Oare nu suntem chemaţi să alergăm după cei “rătăciţi” şi “atei”? Oare nu trebuie să ieşim dintre zidurile Bisericii pentru a-L re-dărui pe Dumnezeu oamenilor?

Isus s-a hotărât să viziteze aceşti păgâni, El le dăruieşte lumina şi exemplul Său. După exemplul lui Isus, cu toţii trebuie să răspândim credinţa în Dumnezeu, începând chiar de la inimile noastre, de multe ori, “necredincioase”: oare nu s-a plictisit Domnul să fie “mult-adorat” în Biserici dar, în acelaşi timp, să fie mereu alungat din inimile şi din viaţa noastră şi uitat şi chiar eliminat din viaţa politică, economică, culturală şi chiar din viaţa de familie.

Fraţilor! Faptul că ne adunăm – duminică de duminică – în jurul lui Isus în Biserică, automat implică să-i facem loc în viaţa noastră de zi cu zi: la locul de muncă şi în familie. Să nu uităm de faptul că noi am primit credinţa de la părinţii noştri, şi, prin urmare, avem datoria să o transmitem copiilor şi nepoţilor noştri, iar substanţa mesajului este: “Convertiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”.

Din Evanghelia de astăzi mai putem nota şi faptul că iniţiativa îi aparţine lui Dumnezeu, iar noi suntem chemaţi să înţelegem ceea ce El a făcut pentru noi şi să-L urmăm. Trebuie să ştim că înainte de-a ne cere ceva, înainte de-a ne judeca, Dumnezeul nostru se dă pe Sine ca exemplu. El este Cel care se dăruieşte primul, El suferă, El riscă în relaţia Sa cu noi oamenii. Parcă ne spune prin ceea ce a făcut: “M-am apropiat de voi, înţelegeţi acest lucru”? “A înţelege” înseamnă pentru noi să lăsăm totul (preocupările, afacerile, rivalităţile) pentru a re-descoperi esenţialul vieţii, precum ucenicii din evanghelie, ca să devenim pescari de oameni.

Faptul că s-a apropiat “Împărăţia” poate fi văzut fie în sensul că Dumnezeu s-a apropiat şi mai mult de om, coborând în mijlocul nostru cu iubirea Sa; dar şi faptul că Împărăţia este acolo unde Dumnezeu împărăţeşte şi unde oamenii respectă poruncile Sale. Expresia “Împărăţia cerurilor” este folosită doar de către apostolul Matei, ea arată, nu un loc, ci acţiunea lui Dumnezeu, adică faptul că El este Cel care împărăţeşte peste oameni, dorind să-i facă pe toţi părtaşi ai păcii, dreptăţii şi iubirii Sale. Pentru a participa la această Împărăţie este obligatorie convertirea: omul este chemat să întoarcă spatele păcatului pentru a-L urma pe Dumnezeu. Amin.

 

* * *

 

Duminică după Botezul Domnului

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

După botezul în râul Iordanului, Isus Hristos «a venit, de a locuit în Capernaum» (Matei 4, 13) şi a început să predice fericirea cerească. Atunci poporul, a văzut pentru prima oară “lumina cea mare”.

În Sfânta Scriptură cuvântul “lumină” poate fi întâlnit de 263 de ori. Încă de la începutul cărţii Facerii citim: «Şi a spus Dumnezeu: “Să fie lumină” şi s-a făcut lumină» (Facere 1, 3). La profetul Isaia citim cuvintele: «Domnul va fi lumina ta cea veşnică» (Isaia 60, 19). Apostolul Ioan scrie: «Aceasta este vestirea, pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El» (1 Ioan 1, 5). Ioan Botezătorul a venit «Să mărturisească despre lumină» (Ioan 1, 7). «Cuvântul era lumina, care luminează pe tot omul ce vine în lume» (Ioan 1, 9). În Simbolul Credinţei rostim cuvintele: “Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, pentru a arăta modul cum dumnezeirea lui Dumnezeu se împarte fără să se despartă în Isus, ca lumina lumânării ce se aprinde de la alta, fără să se micşoreze sau să se împărţească, rămânând acceaşi flacără aprinsă. Această lumină este şi Isus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. «Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt» - spune Isus Hristos (Ioan 9, 5). Şi din nou spune: «Eu, lumină, am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric» (Ioan 12, 46). Când Hristos, Lumina cea adevărată a murit pe Cruce, pământul s-a întunecat, pentru că răul a biruit peste Soarele dreptăţii. Cu ocazia Sărbătorii Arătării Domnului, cântăm condacul: “Arătatu-Te-ai astăzi lumii, şi lumina Ta, Doamne, s-a însemnat peste noi, cei ce cu cunoştinţă Te lăudăm. Venit-ai şi Te-ai arătat, lumina cea neapropiată”. În cadrul Oficiilor noastre spirtuale zilnice, de dimineaţă (La sfârşitul Orei I), Biserica noastră se roagă: “Hristoase, Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume…”

Isus Hristos este adevărata noastră lumină. El luminează sufletele, mintea şi întreaga noastră viaţă. Înainte de venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu oamenii locuiau în întuneric. Popoarele păgâne ofereau venerarea care I se cuvenea numai lui Dumnezeu, idolilor. Unii păgâni aduceau idoliolor ca sacrificiu pe proprii lor copii nevinovaţi şi pentru aceste crime aşteptau de la idoli binefaceri.

De aceea, oamenii aşteptau ajutorul, salvarea şi lumina din Cer. Înţeleptul Seneca, care a trăit în perioada, în care Apostolul Pavel predica Evanghelia lui Hristos, scria că oamenii îndureraţi tind spre acea zi în care din înălţimile cereşti “se va coborî în jos o mână ajutătoare şi îi va ridica în sus”. Într-una din lucrările lui Platon (în Fedon), este consemnat cuvântul lui Socrate: “Trebuie să aşteptăm atât de mult, până ce Fiinţa Cea mai Înaltă, ne va trimite din cer învăţătorul, care ne va învăţa cum trebuie să-L înţelegem pe Dumnezeu.” Lumea era neputincioasă. Când Hristos, Lumina cea adevărată, a început să predice învăţătura cerească, atunci s-a înfăptuit profeţia lui Isaia: «Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumina mare şi voi cei ce locuiţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi» (Isaia 9, 1). Lumina lui Hristos a luminat mintea şi inima omului. «Ce poate da omul în schimbul sufletului său?» (Marcu 8, 37). Mântuitorul ne învaţă prin cuvintele: «Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina, nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură» (Matei 6, 20-21).

Isus Hristos, a făcut cunoscut oamenilor binecuvântatul adevăr, că noi suntem copiii lui Dumnezeu. Avem un Tată Ceresc, care ne iubeşte cu o iubire nemărginită din veşnicie şi care cunoaşte nevoile noastre. «Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Unul născut L-a oferit, ca tot, cel care crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa cea veşnică» (Ioan 3, 16). Copiii care se pregătesc pentru primirea Primei Sfinte Împărtăşanii cunosc răspunsul întrebărilor, la care filozofii păgâni nu au putut să răspundă. Dacă Aristotel, Platon şi Seneca sau oricare alt filozof păgân, s-ar ridica din mormânt şi ar trece prin şcolile catolice la lecţiile de religie, ar afla răspunsul la principalele întrebări existenţiale, pe care numai Dumnezeu le poate cuprinde prin Fiinţa Sa şi prin Revelaţia care descoperă ceea ce omului este de nepătruns. Păgânii nu au ştiut că există doar un singur Dumnezeu adevărat, că omul are suflet nemuritor, că există obligaţia de a-i iubi pe semeni chiar şi pe duşmani, nu au cunoscut Poruncile lui Dumnezeu. Hristos, Lumina noastră, toate acestea ni le-a arătat şi a făcut ca “jugul credinţei” să fie uşor şi plăcut de purtat.

Într-unul din oraşele Statelor Unite ale Americii, există un spital unde se află oameni nevăzători şi alţii care văd foarte slab, dar care sunt ameninţaţi de orbire. Într-o zi, un episcop a vizitat aceşti oameni nefericiţi şi trecând prin camere a auzit cum unul dintre aceştia se ruga: “Te rog, Doamne, nu-mi lua lumina ochilor mei”. Dar, dacă voinţa Ta este ca să fiu privat de vedere, atunci lasă-mi măcar lumina minţii. Dacă doreşti să-mi iei şi lumina minţii, atunci lasă-mi măcar lumina credinţei”. Profundă rugăciune! Lumina credinţei reprezintă cel mai preţios tezaur, deoarece credinţa îl conduce pe om spre Împărăţia Cerească.

Suntem fericiţi că aparţinem lui Hristos, Bisericii Lui. Mulţumim lui Dumnezeu pentru darul nepreţuit al sfintei credinţe! Suntem recunosători lui Hristos că ne-a luminat, cu lumina adevărului Său ceresc! Ni se potrivesc cuvintele lui Hristos: «Fericiţi sunt ochii care văd cele ce vedeţi voi. Căci zic vouă, Mulţi profeţi şi regi au voit să vadă ceea ce vedeţi voi, dar n-au văzut şi să audă ceea ce auziţi dar n-au auzit» (Luca 10, 24). În timpul Liturghiei, după Sfânta Cuminecare, rostim cuvintele: “Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am Spirit ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că aceea ne-a mântuit”. Această lumină este dată de Hristos: «Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric.» (Ioan 12,46).

Rugăciune

O, Isuse, Domnul meu, mă consfinţesc Ţie şi mă ofer sub conducerea Ta cea mai înaltă, pe care nu o împarţi nici unei creaturi, mă ofer puterii Tale, minunate şi nesfârşite, care cuprinde toată creatura.

Ţie mă ofer şi mă consfinţesc cu totul…, doresc să ai o putere aparte asupra sufletului meu şi asupra întregii mele fiinţe, asupra vieţii şi faptelor mele, ca asupra unui lucru care-Ţi aparţine în puterea dreptului precum şi a actului liberei voinţe, prin care vreau să aparţin pentru totdeauna puterii Tale sfinte.

Pentru că puterea Ta cea infinită o întrece pe a noastră, Te rog, Isuse, fă să fiu cuprins de ea. Te rog, primeşte-mă, ca pe un servitor al Tău şi fie ca aceasta, să se petreacă în modul, pe care eu nu pot să-l cunosc, dar pe care Tu îl ştii foarte bine. Amin. (După P. de Berulle)

 

* * *

 

Împărăţia Cerurilor este aproape

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

“Împărăţia Cerurilor este aproape“, răsună până în zilele noastre, iubiţi credincioşi, cuvintele lui Isus Cristos. Învins diavolul, soseşte Împărăţia şi nu orice fel de împărăţie ci împărăţia lui Dumnezeu. Există o contradicţie între împărăţiile diavolului şi cea voită de Domnul; aceeaşi contradicţie ce există între cer şi pământ, între om şi Dumnezeu. Împărăţiile de pe pământ sunt cele ale lui Avraam, care au ca şi principiu de viaţă temerile proprii, pe când Împărăţia cerurilor este Isus, care are ca principiu pe Tatăl şi Cuvântul său.

Pericopa Evangheliei de astăzi propusă spre meditare de Biserică, semnalează momentul trecerii de la activitatea Înaintemergătorului la cea a lui Mesia. După retragerea în deşert, pentru meditaţii şi după arestarea lui Ioan, Isus se reîntoarce în Galileia, nu în ţinutul său, ci la Capernaum unde începutul ministerului său este văzut ca răsăritul soarelui, aurora unei zile noi. Isus este lumina promisă lui Israel şi prin Israel ajunge la toţi oamenii. Prin Isus se realizează trecerea noastră de la noapte la zi, la ziua Domnului, de la moarte la viaţă de la diferitele împărăţii lumeşti care ucid, la unica împărăţie a cerurilor care ne face să fim vii.

Cu toate că Ioan era arestat, mărturia sa nu încetează, dimpotrivă, el merge până la capăt: ajunge la destinaţie, devine un martir. Odată cu sfârşitul existenţei sale pământeşti, Ioan nu este terminat, ci doar ajunge la ceea ce trebuia să ajungă: devine martir, adică plăteşte cu viaţa despre crezul său, care a vorbit. Martirul nu moare niciodată, el poate fi doar ucis. Şi Ioan nu este singurul martir, căci Isus este precedat, şi va fi urmat de “un nor de mărturisitori” în credinţă (Evrei 12,1).

Isus trece de la deşertul lui Iuda în Galileia, unde începe ministerul său, care va sfârşi la Ierusalim. Arestarea lui Ioan este doar începutul: Împărăţia care se va realiza pe Cruce se împlineşte şi se răspândeşte numai prin persecuţii (Fapte Ap. 8,4; 11,9). După ce Isus lasă Nazaretul, vine să locuiască la Capernaum, localitate aflată pe ţărmul lacului din Galileia, chemat şi mare, fiind şi centrul activităţii lui Isus. Aici el se găseşte pe un teren fertil, Capernaumul devenind a doua patrie a Sa, locul unde îi va chema pe discipoli şi unde va locui până la călătoria spre Ierusalim (19,1). Această mişcare a lui Isus, făcută din prudenţă, corespunde unui proiect providenţial (vezi cf. 2,22). Ceea ce părea a fi o fugă, este împlinirea profeţiei lui Isaia, care a vorbit despre eliberarea acestui pământ, ocupat de Tiglat-Pileser III în anul 733. De ce era un loc fertil? Pentru că poporul din Galileia era un popor păgân, Galileia fiind un nod comercial şi un loc unde se încrucişau multe popoare, un ţinut în afara controlului ortodox al Iudeii şi al controlului Templului, o zonă de frontiere, plină de păgâni, ce făcea o punte naturală între Israel şi restul lumii. Acesta este locul fertil, care va da roadă, locul ideal pentru răspândirea credinţei mesianice care, plecând de la iudei se adresează tuturor, până în zilele noastre. Galileia (ca o paranteză care pentru Matei, ce era un iudeu creştin, are aceeaşi valoare teologică pe care o are drumul spre Ierusalim al lui Isus, pentru Luca, un creştin de origine păgână, iudeul se adresează poporului pentru că salvarea este pentru toată lumea).

În profeţia lui Isaia se vorbeşte de galileieni sub opresiunea sclaviei. Aceştia închipuie pe toţii fiii lui Adam, evrei sau nu, cu sau fără lege, ce sunt sclavi ai răului, lipsiţi de gloria lui Dumnezeu (Rm 3,23). Dar acum tuturor acestora le este dăruită lumina. Întunericul este haosul primordial din care Dumnezeu a făcut cosmosul prin cuvântul său, întunericul Egiptului din care Dumnezeu a făcut să vină la lumina libertăţii poporul său. Răul a făcut să se reîntoarcă la creaţia, dar acum cuvântul lui Isus readuce creaţia la viaţă, căci ministerul lui Isus este chemat lumină, principiul creaţiei. Venirea Sa este “ziua Domnului”, prevăzută de profeţi, este ziua care pune capăt nopţii lumii. Chiar şi păgânii au văzut lumina stelei sale (2,2) care i-a pus pe drum spre Ierusalim. Aşa cum întunericul este simbolul răului şi al morţii, tot aşa lumina este simbolul binelui şi al vieţii. Lumina este mare şi înlătură din inimi întunericul. Lupta dintre lumină şi întuneric este duelul dintre adevăr şi minciună, libertate şi sclavie, viaţă şi moarte.

Ei bine, tocmai în acest teritoriu începe Isus să proclame cuvântul său. El nu face predici morale şi nu dă explicaţii filozofico-teologice. Proclamă public, şi spune fiecăruia în particular, un fapt aşteptat de multă vreme: a sosit ziua Domnului, ziua lumini, zi prefigurată de Botezătorul şi alţi profeţi, ei care au fost doar stelele dimineţii acestei zile.

Convertiţi-vă, îndreptaţi-vă spre lumină, deschideţi ochii: De-acum înainte aceasta este singura condiţie pentru a intra în ziua care a şi ajuns până la noi. Este vorba de o schimbare a mentalităţii, a sufletului, a vederi şi a vieţi. “Străjerule cât a trecut din noapte” întrebăm neliniştiţi împreună cu (Isaia 21,11). Nu mai rămâne decât timpul ca doar noi să ne trezim din somn (cfr. Romani 13,11: “fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn, căci acum mântuirea este mai aproape de noi”. şi “Întoarce-mă şi mă voi întoarce” Ieremia 31,18. Acesta este planul cel mare a lui Dumnezeu, din totdeauna adresat nouă, El aşteptând doar ca noi să ne întoarcem către El. Este actul maxim pe care l-am putea face având această libertate primită în dar de la Dumnezeu căci convertirea nu este un gest iraţional, un gest nebunesc, ci are o motivaţie: darul libertăţii pe care Dumnezeu ni la făcut. Dacă Dumnezeu împărăţeşte pe pământ atunci de aici începe şi libertatea omului, Împărăţia cerurilor, de mult aşteptată şi acum prezentă prin Isus, fiind aceea a Tatălui în care trebuie să trăim ca fii şi fraţi.

În general, noi trăim din amintiri şi cu speranţa în viitor, în “deja” care nu mai este sau în “va fi” care nu a sosit. Însă, Isus ne cheamă să trăim “ceasul”, timpul dintre “deja” şi “va fi”, adică prezentul: acesta este unicul moment în care îl putem întâlni pe El, Cel ce Este, Începutul şi Sfârşitul. De fapt, iubiţi credincioşi, ceea ce ne dorim sau ceea ce ar trebui să ne dorim este “aici” şi nu în altă parte. Nu trebuie decât să ne convertim schimbând direcţia privirii şi a picioarelor noastre. Amin.

 

* * *

 

Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Asa dupa cum am aratat si in ziua de Boboteaza, Isus incepe predicarea vesti bune dupa primirea Botezului de la Ioan si pentru aceasta merge in hotarele lui Neftalin si Zabulon la poporul de aici ce “statea in intuneric” si care avea mare nevoie de lumina.

Fericirea omului depinde de modul in care acesta stie sau doreste sa aplice in viata sa curatirea de pacate – spovada – si apoi imbunatatirea continua a stari astfel dobandite.

Prin Botez, omul este trecut din umbra morti la viata vesnica si astfel ajunge la lumina mantuiri si haina lui Cristos, dupa cum spune si sfantul apostol Pavel in Gal. 3/21: “cati in Cristos v-ati botezat, in Cristos v-ati si imbracat!” Si, omul care ajunge sa imbrace aceasta haina a lui Cristos este luminat de virtuti si fapte bune: smerenie, bunatate, ajutorarea celor necajiti, rugaciune pentru tine si pentru aproapele tau si alte vesnice comori crestinesti.

Fiecare crestin are datoria, nu numai de a pastra aceste fapte, dar si de a le spori pentru a reusi sa “umblam ca fii lumini”Io. 12/36, imitand in toate clipele vieti noastre viata pamanteana a lui Cristos.

Sigur, nu odata, avem impresia ca venim la sfanta spovada nepregatiti, cam cu aceleasi pacate marturisite si data trecuta, avand sentimentul ca nu ne-am rugat si nu ne-am cait destul, ca Dumnezeu sa ne ierte pacatele si sa putem produce o schimbare a vieti noastre. Dar, faptul ca am venit la spovada, ca mi-am marturisit pacatele, ca mi-am cerut sincer iertare si canon, este primul pas.

Al doilea pas este cel prin care suntem hotarati sa fim mai atenti cu clipele vieti noastre, cu cauzele care ne trag spre pacat si cu ispitele noastre zilnice pentru a reusi sa le putem contracara mai usor.

Al treilea pas este cel al rugaciuni sincere, prin care cerem lui Dumnezeu ajutorul pentru a reusi sa ne ferim de ispita, de pacat.

Al patrulea pas este parerea de rau sincera si perfecta pentru ca l-am suparat pe Dumnezeu, cu voia sau fara voia noastra.

In Biserica lui Cristos, cei care sunt autorizati sa propage Cuvantul lui Dumnezeu sunt preoti. Ei sunt martori vieti noastre care ne intampina cu cu crucea lui Cristos inca de la nastere, ne imbraca in hainele lumini lui Cristos, la Botez, ne binecuvinteaza casatoria si apoi, cand ne-am incheiat misiunea pe acest pamant si Dumnezeu ne cheama sufletul la el, ne aseaza trupul sub umbra crucii. De felul in care se achita ei de aceasta apostolica misiune si de modul in care, prin viata lor, dau exemplul sacerdotiului primit depinde mantuirea lor si a oilor date in pastorire.

Cea mai importanta conditie in atingerea scopului misiuni lor este viata morala, exemplara, in familie si societate.

Cea de a doua conditie a unui bun semanator al Cuvantului lui Dumnezeu este aplecarea sa spre rugaciune si meditatie.

Iar, cea de a treia este, de departe, pregatirea prin studiu pentru cunoasterea foarte bine a Sfintei Scripturi, a sfintei Traditii si a Canoanelor Biserici.

Cu aceasta duminica se incheie praznicul sarbatorilor pricinuite de Nasterea si Botezul Domnului. Sa luam din invataturile primte, cu ocazia acestor evenimente ale mantuiri omului, pe langa bucuriile sarbatorilor si lumina harului de a face fapte demne de mantuire. Amin.