Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul
Evanghelia: Marcu 6,14-30
Apostolul: Fapte 13,25-33

Marcu 6,14-30

Și a auzit regele Irod, căci numele lui Isus se făcuse cunoscut, și zicea că Ioan Botezătorul s-a sculat din morți și de aceea se fac minuni prin el. Alții însă ziceau că este Ilie și alții că este prooroc, ca unul din prooroci. Iar Irod, auzind zicea: Este Ioan căruia eu am pus să-i taie capul; el s-a sculat din morți. Căci Irod, trimițând, l-a prins pe Ioan și l-a legat, în temniță, din pricina Irodiadei, femeia lui Filip, fratele său, pe care o luase de soție. Căci Ioan îi zicea lui Irod: Nu-ți este îngăduit să ții pe femeia fratelui tău. Iar Irodiada îl ura și voia să-l omoare, dar nu putea, Căci Irod se temea de Ioan, știindu-l bărbat drept și sfânt, și-l ocrotea. Și ascultându-l, multe făcea și cu drag îl asculta. Și fiind o zi cu bun prilej, când Irod, de ziua sa de naștere, a făcut ospăț dregătorilor lui și căpeteniilor oștirii și fruntașilor din Galileea, Și fiica Irodiadei, intrând și jucând, a plăcut lui Irod și celor ce ședeau cu el la masă. Iar regele a zis fetei: Cere de la mine orice vei voi și îți voi da. Și s-a jurat ei: Orice vei cere de la mine îți voi da, până la jumătate din regatul meu. Și ea, ieșind, a zis mamei sale: Ce să cer? Iar Irodiada i-a zis: Capul lui Ioan Botezătorul. Și intrând îndată, cu grabă, la rege, i-a cerut, zicând: Vreau să-mi dai îndată, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul. Și regele s-a mâhnit adânc, dar pentru jurământ și pentru cei ce ședeau cu el la masă, n-a voit s-o întristeze. Și îndată trimițând regele un paznic, a poruncit a-i aduce capul. Și acela, mergând, i-a tăiat capul în temniță, l-a adus pe tipsie și l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale. Și auzind, ucenicii lui au venit, au luat trupul lui Ioan și l-au pus în mormânt. Și s-au adunat apostolii la Isus și I-au spus Lui toate câte au făcut și au învățat.

 

Autori

pr. Gheorghe Neamțiu
pr. Vasile Rob
pr. Mihai Tegzeș

 

* * *

 

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața Creștină

Pericopa evanghelică citită azi la Sfânta Liturghie ne istorisește împrejurările în care ultimul și cel mai mare profet, Sfântul Ioan Botezătorul – puntea de legătură dintre cele două Testamente, Vechi și Nou – și-a aflat sfârșitul, prin decapitare, în închisoare, din porunca regelui Irod Agripa, sau Tetrarhul. Această cumplită și odioasă crimă nu a fost decât consecința beției și desfrâului în care acest cap încoronat trăia cu soția fratelui său, Filip. Și ambele aceste vicii erau fiicele necumpătului.

Toate virtuțile morale își au valoarea și frumusețea lor, atât pentru individ cât și pentru societate, dar se pare că nici una nu are un rol familial și social atât de important și hotărâtor cum îl are virtutea cumpătului, care – știm – este una din cele patru virtuți cardinale: prudența, dreptatea, cumpătul și tăria. Se numesc cardinale, de la latinescul cardo (- balama), deoarece, după cum ușa se sprijină pe balama, tot astfel, pe fiecare din ele, se sprijină o serie de alte virtuți.

Virtutea cumpătului reglează și supraveghează gustul, pipăitul și poftele trupești, supunându-le ordinii firești, adică ordinii stabilite de mintea sănătoasă. Dumnezeu a sădit în om două instincte fundamentale: instinctul conservării individuale și instinctul conservării speciei umane, adică a transmiterii vieții. Pentru conservarea individului, Dumnezeu a rânduit mâncarea și băutura necesare vieții. Prin sobrietate și temperanță, cumpătul combate excesul în consumarea alimentelor și băuturii, menținând apetitul în limitele necesității. Isus ne spune: “Luați aminte să nu se îngreuneze inimile voastre de mâncare și băutură peste măsură” (Luca XXI,34). Gustul, plăcerea, pofta de mâncare nu sunt un scop în sine, ci doar mijloace, stimuli biologici fără de care nu am fi atrași să ne procurăm cele necesare vieții, păstrării vigorii trupești și sufletești, în vederea împlinirii obligațiilor de cetățeni și creștini. Fără acești stimuli biologici, însăși viața ar fi primejduită, precum primejduită ar fi și perpetuarea speciei umane în lipsa atracției dintre sexe și a plăcerii de care este însoțită exercitarea instinctului de procreare. Dar, fiindcă în ambele instincte, pofta și plăcerea sunt doar mijloace orânduite de Dumnezeu pentru a ușura împlinirea scopului, ele nu sunt îngăduite decât în măsura în care o cere realizarea scopului. Și aici intervine cumpătul, care impune sobrietate în mâncare, temperanță în băutură și înfrânare, castitate trupească. Orice abuz constituie păcat ce ne exclude din Împărăția lui Dumnezeu. Ne-o declară răspicat Sfântul Apostol Pavel: “Nu vă înșelați: nici desfrânații, nici slujitorii idolilor, nici adulterii, nici malahii, nici sodomiții, nici hoții, nici lacomii, nici bețivii (…) nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu” (I Cor VI,9-10). Și fiindcă beția este un izvor al desfrâului, Sfântul Pavel ne îndeamnă: “Și nu vă îmbătați de vin, întru care este necurăția” (Efeseni V,18).

Nu numai pe plan moral supranatural, ci și pe plan biologic, cea mai sigură regulă de sănătate și igienă trupească și sufletească este cumpătul în înțelesul său complet. El moderează și disciplinează dorința, poftele și plăcerile, menține și sporește vigoarea fizică și spirituală a omului și îi desăvârșește personalitatea.

E mai mult ca sigur că Irod nu l-ar fi ucis pe Sfântul Ioan Botezătorul dacă nu s-ar fi îmbătat. Îmbuibarea și beția i-au înfierbântat simțurile, i-au aprins patima desfrâului în așa măsură încât el a suprimat, la dorința Salomeei, inspirată de Irodiada, viața celui mai mare om născut vreodată, pe care el însuși îl stima și de care se temea -cum spunea Sfântul Marcu Evanghelistul: “Irod se temea de Ioan, știindu-l bărbat drept și sfânt, și îl ocrotea; și, ascultând de el, multe lucruri făcea și cu drag îl asculta” (VI,20), cu toate că sfântul îl mustra aspru: “Nu ți se cade să ții nevasta fratelui tău” (VI,18). Și, totuși, această vicleană concubină, care se temea că într-o bună zi Irod o va alunga, văzându-l în febra patimii trezită de vin și de jocul nerușinat al Salomeei, își folosește toată perfidia și obține ceea ce dorea cel mai mult: capul Profetului care îi incomoda traiul în fărădelege. Irod nu numai că nu ezită să comită monstruoasa crimă, dar și-o justifică, invocând faptul că îi promisese fetei, prin jurământ, orice, până și jumătate de Împărăție. Iată de ce Biserica, în stihira a II-a de la Înseratul sărbătorii, îl mustră pe Irod: “Nu putea oare să vadă că jurământul lui este greșit, pentru că orbit de poftele trupești îl făcuse spre rele? Mai bine ar fi fost de ai fi mințit, Iroade, și viața s-o dobândești, decât să te ții de adevăr și să-ți pierzi viața.”

Uciderea Sfântului Ioan Botezătorul este un strigăt peste veacuri împotriva îmbuibării, luxului, beției, destrăbălării, omicidiului, împotriva tuturor păcatelor ce izvorăsc din necumpăt; este un strigăt de alarmă și chemare la sobrietatea și înfrânarea propovăduite de profetul pustiului cu cuvântul și cu propria-i pildă: “Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor.” Am putea, oare, tăgădui actualitatea acestei chemări, acestui avertisment într-o lume în care se pare că “pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții” înrobesc tot mai mult sufletele?

Cine ar putea calcula consecințele dezastruoase ale alcoolismului pe plan individual, familial și social? Cineva spunea că marea de alcool nu are decât patru porturi în care se poate ancora: sărăcia, pușcăria, casa de nebuni și sinuciderea. Câte familii dezmembrate, câți copii abandonați, handicapați, din pricina acestui flagel mondial? În ce privește celălalt instinct, al perpetuării speciei, ne îngrozim gândindu-ne la milioanele de vieți nevinovate ucise în sânul mamei prin avort, crime ce nu își găsesc nici o justificare morală, căci embrionul uman, din clipa concepției însăși, când este asumat, este ființă umană și a-i suprima viața în orice stadiu al dezvoltării intraute-rine constituie un omicidiu. De aceea, nimic nu poate legitima comiterea unui rău în sine, chiar dacă prin el se salvează mama, căci altfel ar însemna să acceptăm principiul machiavelic după care scopul scuză mijloacele. Or, a suprima viața unui nevinovat este totdeauna un rău în sine, oprit de legea naturală, adică de mintea sănătoasă, chiar și când viața mamei este în pericol de moarte. Singurul avort terapeutic permis este în cazul când medicamentul sau acțiunea terapeutică se aplică direct asupra bolii mamei, iar din aceasta rezultă indirect avortul. Dar și în acest caz trebuie să se asigure botezul fătului și să nu existe altă posibilitate de salvare a mamei.

Iată de ce liberalizarea avortului prin lege este legalizarea puericidiului, a crimei. Nu vreau să pronunț o judecată de valoare asupra regimului trecut sau actual. Fac doar o simplă mențiune concludentă în materie. Codul penal de dinaintea regimului defunct prevedea în art. 246: “Femeia care de sineși va fi făcut vreun mijloc ca să lepede, se va pedepsi cu închisoarea de la 6 luni până la 2 ani de va fi urmat lepădarea pruncului”. În continuare, codul prevede “recluziune și pentru medicii, chirurgii, ofițerii sanitari, spițerii și moașele” care au cooperat în vreun fel la producerea avortului. Iată de ce, cu atât mai mult, Biserica, interprŽta legii naturale și a legii pozitive divine, întemeiată pe Evanghelie, nu poate să nu își spună cuvântul, protestând cu toată fermitatea împotriva măsurii actuale de Stat, măsură ce constituie o încălcare a dreptului elementar de viață.

Iubiți credincioși! Când vorbim de virtutea cumpătului sub ambele aspecte, unul privind conservarea individului, celălalt conservarea speciei umane, și de abuzurile contra acestora, vorbim de pe poziția dreptului natural, în virtutea căruia chiar și ateii, cu toate că neagă supranaturalul, deci păcatul, trebuie să recunoască, cel puțin, că necumpătul, beția, desfrâul, uciderea unui nevinovat sunt încălcări ale legii firii, și deci trebuie evitate. Dar, întrucât legea naturală este instituită de Dumnezeu prin creație, aceste încălcări sunt păcate, adică disprețuiri ale voinței lui Dumnezeu Creatorul care sancționează legea prin răsplată și pedeapsă. Și dacă ne gândim că din îndeplinirea legii, a poruncilor lui Dumnezeu rezultă concomitent, deopotrivă, nu numai slava Lui, ci și mântuirea, fericirea noastră temporară și, în mod deosebit, cea veșnică, nu trebuie să ne dăm înapoi de la nici o renunțare pentru a ne încadra și menține în legile firii, care sunt expresia Legislatorului Suprem, Creatorul, Mântuitorul și Sfințitorul sufletelor noastre și, în final, plenitudinea fericirii noastre. “Fericiți cei fără prihană în cale, care umblă în căile Domnului” (Psalm 118,1). Amin.

 

* * *

 

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Sfantul Ioan, Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului a primit, chiar de la Isus, marturia ca a fost cel mai mare dintre toti oameni nascuti din femeie si cel dintai dintre profeti. Iar Ioan, spune despre sine si despre Isus urmatoarele :“Eu va botez cu apa, dar vine altul,mai mare decat mine, el va va boteza cu foc si cu Spirit sfant.” Mt. 3,11.

Sfantul Ioan medita fara de incetare la Cuvantul lui Dumnezeu si considera, toate cele lumesti ca fiind nesemnificative in fata Legi lui Dumnezeu, a carui desavarsire cauta, atat pentru el cat si pentru a o impune si altora. De aceea nu-i este frica sa-l mustre pe regele Irod Antipa, tetrarhul Galilei care traia in afara legi cu Irodiada, sotia fratelui sau Filip si caruia ii spune:”Nu-ti este ingaduit sa ai ca sotie pe femeia fratelui tau.” Mt. 14,4. Motiv pentru care Irodiada il ura, dar ii purta si frica ca nu cumva regele, un om slab si influentabil, sa asculte de sfantul Ioan si sa o alunge de la palat, de aceea nutrea in sufletul sau suprimarea proorocului.

In cele din urma prin mijlocirea sotului ei, betiv si desfranat, isi atinge scopul perfid, acela de a-l suprima pe sfantul Ioan, dupa ce regele il aresteaza si il inchide in fortareata sa de la Macherante.

Crima pusa la cale de Irodiada se produce cu ocazia serbari onomastici sotului ei care invita la banchet mai multi prieteni si cand, in timpul petreceri, dupa ce aburi alcoolului le intunecasera mintile la toti si Salomeea, fata Irodiadei si a fratelui sau Filip, danseaza voluptos sub privirile desfranate ale tatalui vitreg si a celorlalti meseni, acesta-i jura ca-i va oferi tot ceea ce va cere, pana la jumatate din regatul sau. De aceea, la sfatul mamei sale, Irodiada, cere sa-i fie adus pe tava capul sfantului Ioan Botezatorul. Si, pentru ca Irod era sub influenta alcoolului si nu vroia sa se faca de rusine in fata prietenilor sai ii ideplineste fetei dorinta, care era de fapt dorinta mamei sale Irodiada.

Prin viata, dar si prin moartea sa, Inaintemergatorul Domnului, ramane pentru toti crestini, nu numai un profet, ci si un stapanitor al vieti spirituale. Prin comportamentul sau ireprosabil ne invita si pe noi sa luptam pana la moarte impotriva pacatului, pentru respectul dreptati si al legi lui Dumnezeu.

Sfantul Ioan Botezatorul ramane si un mare luptator si aparator al casatoriei, cauza pentru care, sfanta Evanghelie, ne spune ca a si murit.

Este trist ca asemenea lucruri s-au intamplat acum doua mii de ani, dar mai regretabil este ca asemenea fapte se repeta si in zilele noastre. Se pare ca omul nu a prea invatat nimic, nici din propovaduirea Evangheliei si nici din istoria crestinatati, complacandu-se in mocirla pacatului.

Moartea sfantului Ioan Botezatorul este si un strigat peste veacuri impotriva pacatelor pe care le face omul stapanit de aburi alcoolului, cand oameni nevinovati trebuie sa plateasca cu viata in fata celor posedati de diavolul acestui flagel mondial.

Din cauza acestei maladii universale, mii si milioane de copii, nascuti sau inca nenascuti, sunt omorati, uneori chiar de catre cei care le-au dat viata sau i-au procreat. Destinele multor tineri sunt distruse prin desfrau de personaje malefice care sustin ca lucreaza in numele lui Dumnezeu, cand de fapt ei indeplinesc lucrurile si lucrarile diavolului.

In ultimul timp, un alt diavol care bantuie peste sufletele tinere si ratacite, nu numai din vina lor ci si a parintilor, sunt drogurile, care fac zilnic mii si chiar milioane de victime nevinovate in intreaga lume. Deasemenea, homosexualitatea si lesbianismul, pacatele capitale ale Sodomei si Gomorei, sunt ridicate astazi la rang de virtute de catre niste minti bolnave fara pic de jena, contrar legilor firesti ale lui Dumnezeu, in timp ce oamenilor biserici, care se ridica impotriva acestor pacate strigatoare la cer, li se inchide gura cu”drepturile omului.” Chiar in numele acestor asa zise drepturi ale unor oameni (pentru ca nu toti oameni au cele mai elementare drepturi) se produc crime si diferite orori. Oare chiar atat de mult sa fi decazut omul zilelor noastre incat sa nu mai simta mirosul urat de putregai al pacatului si sa nu-i mai provoace nici o reactie de constiinta si responsabilitate ? Oare, sfantul Ioan Botezatorul a murit in zadar din moment ce nimeni nu mai vrea sa mediteze la lupta sa ? Ca om imi vin greu sa cred acest lucru, dar si mai greu imi este sa vad ca nu ne schimbam si ca nu tinem de loc la morala crestina. Oare trebuie sa moara de fiecare data cate un Ioan Botezatorul ca sa atentionam o Irodiada moderna si un Irod modern care vor sa-si traiasca nestingheriti nelegiuirile ?

Dupa cum am vazut, intotdeauna au existat oameni pacatosi si pacate, si intotdeauna, mai devreme sau mai tarziu, Dumnezeu i-a pedepsit si aproape intotdeauna acestea si-au recunoscut vina si au fost convinsi de meritul pedepsei primite pentru nelegiuirea lor.

Oare toate aceste nenorociri care se abat peste noi: seceta cumplita, ploi care muta asezari umane si schimba cursuri de ape, grindina, care distruge toata bruma taranului si nu numai, geruri cumplite sau calduri insuportabile, in zone in care asa ceva nu s-a mai pomenit, precum si alte fenomene meteorologice la care oameni de stiinta nu le gasesc explicatii, nu sunt tot atatea avertismente date de Isus, prin care ne cere:”Pocaiti-va ca s-a apropiat imparatia cerurilor!”? Mt. 3,2. Amin.

 

* * *

 

Mărturisirea profeților biruie mișelia regilor

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro

Isus i-a trimis pe ucenicii Săi în misiune, iar scena este goală până la reîntoarcerea lor. Marcu o “umple” cu două pericope care relatează părerea lui Irod despre Isus și uciderea lui Ioan Botezătorul. Conținutul acestui text are un sens clar: este un semn, o profeție a împotrivirii și a martiriului, rezervate lui Isus și ucenicilor Săi. Evanghelistul știe că martiriul și suferința sunt incluse în misiunea Bisericii. De fapt, primii creștini care citeau această pagină a Scripturii, cunoșteau persecuțiile care se terminau cu martiriul, ca fiind o realitate concretă pe care trebuiau să o trăiască, să o experimenteze. Însă, pentru ei, această pericopă era izvor de speranță vie și mângâiere certă, pentru că îi învăța să nu caute victoriile pământești trecătoare ci să treacă cu mintea dincolo de rezultatele contingente, privind mereu înainte, la Isus.

Acest pasaj, așezat imediat după trimiterea ucenicilor în misiune, reflectă care este “destinul misionarului”, al mărturisitorului lui Isus. În limba greacă, “mărturisitor” se spune “martir”. De fapt, moartea Botezătorului prevestește moartea lui Isus și a tuturor celor care vor fi trimiși în misiune de-a lungul timpului. Acest lucru poate descuraja, dar oricum, omul este dator cu o moarte. Diferența dintre o moarte naturală și moartea unui martir constă în faptul că cea dintâi reprezintă sfârșitul vieții, iar cea de-a doua este trăită ca fiind scopul vieții. Martirul mărturisește până la moarte și după moarte, iubirea care stă la baza vieții sale!

Azi celebrăm tăierea capului lui Ioan Botezătorul. Evanghelia descrie cu lux de amănunte fie cauzele morții, fie modul în care Ioan a fost ucis: fără proces, în timpul unui banchet, căzând victima corupției și a abuzului de putere a lui Irod și a curții sale.

Irod era un slujitor al Imperiului Roman. Cine comanda în Palestina, încă din anul 63 î.Cr., era Cezarul, Împăratul Romei, care dispunea de o administrație eficientă, care să aducă profit, fie Imperiului, fie lui însuși. În acest context, preocuparea principală a lui Irod era promovarea sa, siguranța sa. Din această cauză înăbușea orice tentativă de revoluție sau corupție. Îi plăcea să fie numit binefăcătorul poporului, când de fapt era un tiran (cfr. Lc 22, 25).

Iosif Flaviu, un scriitor din acea epocă, ne informează că motivul închiderii Botezătorului, era frica pe care Irod o avea de o eventuală revoltă populară. Predicarea Botezătorului împotriva moralei destrăbălate a lui Irod (Mc 6,18), a fost “cireașa de pe tort” care l-a determinat pe Irod să-l arunce în închisoare pe prooroc.

Irod încerca să blocheze, să anuleze predicarea Botezătorului, deoarece cuvintele lui Ioan judecau comportamentul său și-i cereau o schimbare a vieții. Inima sa se împietri și cedă dorinței criminale a fiicei, manipulată de Irodiada.

Irod a dorit să fie mai presus decât cuvintele Botezătorului, încercând să-l facă să tacă și apoi permițând să fie ucis. Dar nu a reușit să elimine Cuvântul! Isus a dus la bun sfârșit, a împlinit ceea ce Ioan a predicat, încât Irod putea să spună, “Acel Ioan pe care am poruncit să fie ucis, a înviat“. Predicarea a fost reluată și a răsunat pe străzile lumii fără nici o altă putere, fără nici un alt ajutor, ci doar ea însăși. Evanghelia ne cere să o ascultăm și să o primim în inimi. Noi putem să ne considerăm mai tari decât predicarea (mărturisirea adevărului), asemenea lui Irod. Dar îi vom lipsi de lumina Cuvântului pe alții și pe noi. Evanghelistul ne spune că Evanghelia este mai tare decât puterea multor Irozi din lumea aceasta!

Irod nu evită uciderea lui Ioan, deoarece îi este frică de părerea lumii cu privire la jurământul pe care l-a făcut, dezinteresându-se complet de respectarea poruncilor lui Dumnezeu. Frica îl determină să țină seama de opiniile lumii și să abandoneze frica de Dumnezeu. Dar jurământul, prin definiție, este o promisiune sfântă, pe care omul o face în mod liber lui Dumnezeu și întotdeauna se referă la împlinirea unui bine mai mare, nicidecum la uciderea vieții și la încălcarea poruncilor. Pentru a fi real, jurământul trebuie să aibă în vedere salvarea vieții, în conformitate cu valorile dreptății, ale iubirii și adevărului. Jurământul are ca scop facerea de bine și nu facerea de rău! Lumea dorește să vadă dacă regele își va ține promisiunea. Dar în acest caz, ceea ce trebuia să-l preocupe pe Irod era un singur lucru: curajul de a se împotrivi față de ceea ce este rău înaintea lui Dumnezeu.

“Condimentele” banchetului dat de Irod sunt: bogăția, puterea, orgoliul, falsa onoare, vrăjmășia, nedreptatea, dezmățul și capul tăiat al lui Ioan. De fapt, istoria contemporană este o variantă monotonă, plictisitoare a acestor condimente veninoase.

Fraților! Oprindu-ne o clipă, vă invit să medităm dacă în viața noastră urmărim să facem ceea ce este pe placul Domnului sau ceea ce este pe placul oricui altcuiva? Amin.