Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Sfântul Anton de Padova
Anul C (A, B)

Lecturi:

Autori

 

* * *

 

Sfântul Anton de Padova

Autor: volum colectiv Chemați la sfințenie
Copyright: Editura Sapientia

Astăzi, 13 iunie, Biserica îl sărbătorește cu multă bucurie pe sfântul Anton de Padova. Dintre numeroșii sfinți pe care îi sărbătorește Biserica, acest sfânt este cel mai îndrăgit de poporul creștin fiind cunoscut pentru numeroasele lui minuni și pentru ajutorul și ocrotirea sa in diferitele necazuri ale vieții.

Sfântul Anton s-a născut la Lisabona în 1195, iar la botez i s-a pus numele de Fernando care înseamnă “cel ce luptă pentru pace”. Încă de la vârsta de 15 ani a abandonat lumea pentru a intra în rândul canonicilor regulari, la mănăstirea “Sfântul Vincențiu-de-Fora”. Aici se dedică îndată studiului științelor sacre, mai cu seamă teologiei “regina științelor”, știința tainelor celor mai adânci. Teologia, va scrie el mai târziu, este “o cântare veșnic nouă ale cărei dulci melodii bucură cerul și mângâie pământul”. Se deosebește printr-o memorie excelentă, care uimește. Mai târziu în fața cunoștințelor sale adânci și bogate, cei mai învățați dintre eretici nu vor avea de ales decât fuga, văzând puterea cuvântului său.

Însă această mănăstire fiind aproape de Lisabona era vizitată foarte des de prietenii săi și mai ales de părinți, fapt pentru care nesuportând această situație s-a retras la Coimbra, o mănăstire mai izolată, fiind astfel mulțumit de o viață și mai retrasă. Aici citea zi și noapte Sfânta Scriptură. Însă dezamăgit cumva de luxul mănăstirii, copleșite de numeroase daruri din partea regelui, hotărăște să intre în ordinul franciscan pe care îl stima foarte mult, iar după ce își termină noviciatul obține permisiunea de a merge în Africa pentru a lucra la convertirea necredincioșilor.

Moare în 1231, la vârsta de 36 de ani. Se spune că la moartea sa mâinile negre arse de soare au devenit albe ca zăpada și fine, delicate, cum sunt mânuțele unui copil. Fața sa desfigurată de boală a devenit senină și frumoasă. Trupul său răsucit de suferință a devenit zvelt, așa cum arăta în tinerețe, când era sănătos. Totuși acest trup frumos când a fost dezgropat după 32 de ani era complet transformat în cenușă. Însă ceva rămăsese din el, și anume limba. Acea limbă poate fi văzută și astăzi după atâția ani de la moartea sfântului Anton în bazilica din Padova.

Așadar, putem spune că se împlinește promisiunea lui Isus care spune că “cel ce mă preamărește în fața oamenilor îl voi preamări și eu înaintea Tatălui meu”. Într-adevăr prin această minune putem spune că Mântuitorul îl preamărește pe sfântul Anton în fața lui Dumnezeu căci dacă privim viața sfântului Anton observăm că el nu a făcut altceva decât să-l laude pe Dumnezeu prin predica sa.

Într-adevăr, Anton de Padova este un mare sfânt. Dar ce trebuie să învățăm noi de la acest ucenic al lui Cristos? Trebuie să fim conștienți de necesitatea despărțirii, a renunțării, a părăsirii lucrurilor și a ființelor scumpe. Așa cum sfântul Anton a renunțat la toate pentru a-l urma pe Cristos și astfel a devenit un vestitor adevărat al Cuvântului, la fel și noi trebuie să avem, o inimă deschisă la voința lui Dumnezeu și să fim gata oricând de a răspunde chemării sale. Însă, nu există răspuns la chemarea de a fi în slujba împărăției lui Dumnezeu, care să nu producă și dureri mari. Fiecare creștin este chemat pentru a fi trimis în misiune. Nu există nici o chemare fără misiune.

În prima lectură de astăzi vedem clar că Dumnezeu îi încredințează profetului Isaia o misiune importantă și anume: “m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor eliberarea, celor prinși în război izbăvirea, să vestesc un an de milostivire al Domnului” (Is 61,1-2). Trebuie să fim conștienți că fiecare vocație este în vederea unei misiuni din care cauză cel chemat este totodată și un trimis, adică este un adevărat apostol. Vedem astfel cum Dumnezeu, așa cum l-a chemat pe sfântul Anton să răspundă cuvântului lui Dumnezeu, la fel îi cheamă pe unii oameni pentru a le încredința anumite obligații. Cu toate acestea misiunea îi interesează pe toți, și ea nu poate fi încredințată doar unor cadre specializate într-un anumit sector specific. “În Biserică slujirile sunt diferite, dar misiunea este unică. Cristos le-a încredințat apostolilor și urmașilor lor îndatorirea de a învăța, de a sfinți și de a conduce în numele său și cu puterea sa. Însă laicii, făcuți părtași prin botez la misiunea preoțească, profetică și regală a lui Cristos, își împlinesc în Biserică și în lume partea lor proprie din misiunea întregului Popor al lui Dumnezeu” (AA 2). Întreaga Biserică este misionară atât în globalitatea sa cât mai ales fiecare membru în parte trebuie să fie apostol. Toți credincioșii prin puterea vocației baptismale își asumă o responsabilitate precisă pentru răspândirea mesajului lui Cristos. Dacă un creștin nu este apostol, acela nu este creștin.

În evanghelia de azi putem vedea clar figura sau chipul misionarului și dinamismul misiunii sale. Mai întâi evanghelia ne pune în temă că izvorul misiunii se naște din rugăciune și nu din planurile omenești. “Rugați, dar pe Domnul secerișului să trimită lucrători în secerișul său” (Lc 10,2). Vedem astfel că secerătorii nu sunt chemați prin sunete de clopot, prin reclame publicitare, dar ei sunt dăruiți și trimiși de însuși Dumnezeu. Dumnezeu este deținătorul ogorului și el dăruiește secerători pentru acest ogor al său. Prin urmare apostolul este rodul rugăciunii și el trebuie să aibă încurajarea, puterea și orientarea pentru acțiunea lui în rugăciune. Misiunea încetează în aceeași clipă când se întrerupe legătura ei cu izvorul. Fără rugăciune apostolatul nu este decât o simplă meserie ca toate celelalte în vederea câștigării pâinii de toate zilele.

Apoi, cel care este trimis în misiune trebuie să fie blând, să se jertfească fără pretenții și fără rezerve. “Eu vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor” (Mt 10,3). Singura forță a apostolatului este un cuvânt dezarmant care poate să fie sau să nu fie primit, sau chiar luat în batjocură. Chiar și în fața ostilităților, a persecuției, misionarul face apel la libertate și nu la constrângere, la mărturia neînfricată și veselă nu la agresivitate. Dacă un apostol nu este blând și pătruns de dragostea lui Cristos, atunci riscă să devină un tiran.

Evanghelia ne pune în față și stilul în care trebuie îndeplinită vestirea evangheliei și anume, în sărăcie. Isus își trimite ucenicii fără pungă, fără traistă și fără încălțăminte. Puterea cuvântului lui Dumnezeu nu se bazează pe bani sau pe prestigiul care îl poate avea o persoană sau o instituție. Adevăratul apostol nu este omul care apare pe scena acestei lumi pentru a fi onorat, el nu este un colecționar de posturi importante și privilegiate. Misionarul adevărat nu vrea să apară la tribune, ci preferă să viziteze locurile și casele săracilor, ale oamenilor de rând, ale acelora părăsiți și suferinzi. Dacă misiunea nu adoptă un stil de sărăcie, atunci se coboară la nivelul unei simple acțiuni de propagandă și de spectacol.

Pentru a putea fi într-adevăr un adevărat apostol al cuvântului lui Dumnezeu să învățăm de la sfântul Anton de Padova care nu a încetat să se roage lui Dumnezeu și care a știut să trăiască în blândețe și sărăcie. Sfântul Anton dovedește iubire în slujirea tuturor dar mai cu seamă a celor umili. Cunoaște calea care conduce la inima lor: calea smerită a lucrurilor mărunte, atât de îndrăgită de poporul credincios.

Odată, pe când se afla la Limoges, o femeie evlavioasă se dusese la catedrala “Sfântul Petru” să asculte o predică a sfântului Anton. Să fi fost predica prea lungă sau să fi zăbovit femeia la ieșirea din biserică? Fapt e că bărbatul ei crede altceva și nu vrea să afle alte explicații. Strigă la ea, și ea îi răspunde cu o palmă. Atunci omul se repede la soția sa și o apucă de păr atât de tare că îi smulge aproape tot părul. Biata femeie alergă și bătu la ușa mănăstirii franciscane cerând să-l vadă pe fratele Anton. Îi arătă capul însângerat și aruncându-i-se la picioare, istorisește toată întâmplarea recunoscându-și vina. “Dar părul meu! Cine o să-mi dea părul înapoi?” Cu o privire aspră Anton o poftește să iasă. Dar nici nu a plecat bine că fratele își dă seama că părul își are importanța lui. În cazul de față, reprezintă pacea acelei case și poate chiar salvarea unei căsnicii. Anton merge și se roagă: “Doamne, Isuse, ai spus că nici un fir de păr de pe cap nu ni se va clinti fără voia Tatălui tău, așadar, îndură-te de această femeie: redă-i bucuria, odată cu părul!” Chiar în clipa aceea ajungând acasă femeia se uită în oglindă și scoate un strigăt de uimire. Era vindecată!

Ce trebuie să învățăm din această întâmplare și din toata viața sfântului Anton?

Sigur că nu suntem chemați să facem minuni asemenea sfântului Anton de Padova. Însă fiecare dintre noi este chemat la o mai mare încredere în milostivirea lui Dumnezeu. Prin rugăciune putem face mult bine acelora care sunt plini de suferință. Rugăciunea trebuie să fie hrana noastră prin care prindem noi puteri de a răspândi cuvântul lui Dumnezeu acolo unde lipsește și de a alina durerile și nenorocirile semenilor noștri. Fără rugăciune nu putem face nimic. Rugăciunea este cea care ne unește cu Tatăl nostru de la care vin toate darurile. Însuși Isus ne-a spus: “Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar ați putea mișca munții din loc”. Dacă voim să fim buni vestitori ai evangheliei lui Cristos atunci trebuie să învățăm de la sfântul Anton să fim oameni ai rugăciunii, să fim exemplu de blândețe și bunătate ca astfel oamenii, privind la noi, să-l descopere pe Dumnezeu atât prin viața, cât mai ales prin predicarea cuvântului.

Sorin BEREȘ