Predici

(tipareste predicile)

Vigilia Pascală
Anul B (A, C)
Lecturi:

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă

* * *

Cristos a înviat

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Prin glorioasa sa înviere, Isus inaugurează învierea morţilor, fiindcă Dumnezeu Tatăl i-a dat putere asupra vieţii şi asupra morţii deoarece i-a împlinit voinţa în toate, până la jertfa crucii. Mai întâi şi-a dovedit această putere înviind câţiva morţi, fiindcă a fost plin de caritate faţă de cei ce suferă; astfel avem învierea fiicei lui Iair (cf. Mc 5,21-42), a fiului văduvei din Naim (cf. Lc 7,11-17) şi cea care a făcut cea mai mare vâlvă printre mai-marii Israelului, învierea lui Lazăr din Betania (cf. In 11). Cât despre sine, a spus-o clar că Fiul Omului trebuie să moară şi să învie a treia zi (cf. Mc 8,31; 9,31; 10,34). Se oferă drept semn al templului: Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi reclădi. De fapt: El vorbea despre templul trupului său (In 2,19; Mt 26,61).

Anunţarea învierii lui Isus din morţi rămâne de neînţeles chiar pentru cei doisprezece apostoli (cf. Mc 9,10), cu atât mai mult pentru duşmanii săi, care totuşi găsesc în afirmaţia lui, că va învia, un motiv pentru a pune pază la mormânt (cf. Mt 27,63 ş.u.), nu pentru a-l împiedica să învie, fiindcă nu credeau în învierea lui, dar ca să nu-l fure ucenicii şi apoi să spună că a înviat. Nici ucenicii n-au înţeles că anunţarea învierii, despre care vorbesc Scrierile Sfinte se refereau, în primul rând, la Isus (cf. In 20,9). Din această pricină moartea şi înmormântarea lui i-au dus la descurajare totală (cf. Lc 24,21-24). Nici femeile – Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob şi Salomea – care au venit duminică dis-de-dimineaţă cu mirodenii la mormânt, n-au venit cu speranţa că îl vor găsi în viaţă, ci ca să-i îmbălsămeze trupul. Văzând piatra din faţa mormântului răsturnată şi pe tânărul aşezat în partea dreaptă, îmbrăcat în alb, s-au înspăimântat. Cu toate că îngerul le lămureşte că Isus a înviat, vestea aceasta întrece puterea lor de înţelegere, de aceea ies în grabă din mormânt şi o iau la fugă tremurând de spaimă. Cu toate că îngerul le încredinţase misiunea de a spune ucenicilor şi lui Petru să meargă în Galileea, ca acolo să-l întâlnească, de teamă nu spun nimănui nimic; iar când au spus ceva, nu au fost crezute. Pentru ca ucenicii să ajungă la credinţa în învierea lui Isus era necesară o experienţă pascală, o trecere treptată, de la îndoială la certitudine. Cele spuse de femeile mironosiţe, mormântul gol şi giulgiurile rămase locului nu i-au convins, ci i-au pus în dubiu: i-au constrâns să-şi amintească de cele spuse de Isus, ca adeverire profetică. Gândurile ucenicilor erau pironite de amintirea celor văzute pe Calvar şi prin urmare, dispariţia trupului din mormânt se datorează unui furt sau de mutarea lui în alt loc (Lc 24,11; In 20,2); uneltiri care puteau fi puse la cale chiar de duşmanii lui Isus, pentru a-i deruta şi mai mult pe cei care au crezut în Isus. Numai singur Ioan evanghelistul, văzând mormântul gol, a crezut (cf. In 20,8). A crezut Ioan în vestea adusă de femei, aflată de la îngeri, precum că Isus a înviat? El a crezut că nu-i vorba de un furt sau de o mutare a trupului lui Isus din mormânt în alt loc, ci de altceva… dar ce?

Ca şi atunci când Isus era pe cruce şi toţi îl huleau, toţi îi strigau: Mântuieşte-te pe tine însuţi, numai unul singur întrezăreşte în Isus altceva decât ceilalţi, întrezăreşte o putere mântuitoare de alt ordin decât cel lumesc de coborâre, fie ea chiar miraculoasă, de pe cruce, întrezăreşte o putere mântuitoare de păcate, de care simte că şi el are trebuinţă, pentru care tâlharul din dreapta îi adresează rugămintea de a-şi aminti de dânsul în împărăţia de dincolo de moarte. La fel şi Ioan, în mormântul gol şi în giulgiurile de pe jos, întrezăreşte posibilitatea adevărului învierii din cele spuse de femei.

O întrebare pare firească: De ce numai Ioan crede şi ceilalţi nu?

Din două motive: unul intern şi altul extern. Ioan era ucenicul pe care îl iubea Isus (In 13,23) şi era conştient de această iubire; el credea în iubire, credea că iubirea este mai tare ca moartea, credea că cine iubeşte nu minte şi apoi, fiind feciorelnic, singurul necăsătorit dintre apostoli, cu inima dăruită lui Isus, cu raţiunea neîmpovărată de cele lumeşti, el crede mai uşor în cuvântul Domnului şi în minuni, el îşi valorifică raţiunea înaintea simţului de a-l vedea pe Isus, el vede cu ochii credinţei din raţiune mult mai departe decât ceilalţi. Acesta este motivul religiozităţii lui Ioan, care s-a dezvoltat în ambientul luminii interne care se revarsă peste ambientul extern al mormântului. Motivul extern, care l-a determinat pe Ioan să creadă înaintea tuturor, este dublu: Ioan a fost singurul apostol care l-a urmat pe Isus până pe Calvar. Dacă în moartea lui Isus, tâlharul din dreapta îl întrevede ca domn şi rege al împărăţiei cerului, iar soldatul roman l-a văzut ca pe Fiul lui Dumnezeu (cf. Mc 15,39), cu atât mai mult Ioan a crezut în învierea lui. Al doilea motiv extern al credinţei lui Ioan era preacurata Fecioară Maria pe care o primise ca mamă din partea lui Isus răstignit. Mama lui Isus a fost singura fiinţă omenească de până atunci care nu s-a îndoit nici o clipă de adevărul învierii Fiului său. Sfântul Ioan a avut împărtăşire de credinţă cu mama lui Isus în învierea lui, de aceea pe dânsa nu o găsim în rândul femeilor venite să-i ungă trupul, să plângă la mormântul gol, să se sperie de vestea îngerilor ca de un lucru nemaipomenit. Desigur că Isus înviat s-a arătat mai întâi mamei sale, deşi Scriptura nu o spune, dar se cuvenea să o aline de durerea morţii lui pe aceea care a suferit mai mult decât toţi ceilalţi împreună, ea fiind predestinată să-l urmeze prima pe calea învierii lui. Şi, după cum între mamă şi fiu există un fel de telepatie spirituală, tot aşa credem că a existat o telepatie de credinţă între preacurata şi ucenicul pe care îl iubea Isus.

Ca şi noi să credem, avem trebuinţă de argumente interne şi externe.

Argumentele interne sunt: starea de curăţie perfectă a sufletului, în care să nu-şi mai găsească sălaş păcatul, ci harul, viaţa cea nouă adusă de Isus, fiindcă virtutea credinţei este un har, un dar al lui Dumnezeu, pe care îl primim în suflet, ca în sămânţă, la Botez. Efortul sfântului Paul se îndreaptă spre conştientizarea noastră asupra tainei sfântului Botez, care ne-a adus în suflet credinţa în învierea lui Isus, iar Botezul îl dobândim prin moartea lui Isus de pe cruce. Noi credem în învierea lui Isus când trăim Botezul, fiindcă el este prima cheie care ne deschide inima, cu scopul de a revărsa iubirea divină în lume. Prin taina sfântului Botez ni se iartă păcatul, devenim liberi şi primim sămânţa celor trei virtuţi teologale: a credinţei, speranţei şi iubirii. Aceste trei seminţe încolţesc, cresc şi aduc roade prin acţiunea celor şapte daruri ale Duhului Sfânt. Din acest motiv, acela care crede şi nădăjduieşte în înviere devine înţelept, înţelegător, bun sfătuitor, puternic şi plin de ştiinţa mântuirii, devine evlavios şi plin de frica lui Dumnezeu ca sfântul Ioan.

Argumentele externe sunt: nu numai mormântul gol, care nouă nu ne poate spune mare lucru, fiindcă avem mii şi mii de morminte goale din diferite motive, dar bunătatea divină ne-a rânduit nouă, oamenilor de ştiinţă ai secolului al XX-lea, şi cred că mult mai multe celor din secolele următoare, o mărturie a morţii şi învierii lui Isus care este Biserica. Ea moare zilnic împreună cu Cristos şi tot zilnic învie şi dă viaţa cea nouă tuturor acelora care cred. Un alt argument extern este şi giulgiul sfânt, pânza în care, după ce Iosif din Arimateea a obţinut de la Pilat dreptul de a-i lua trupul lui Isus de pe cruce, l-a aşezat pentru a fi înmormântat (cf. Mc 15,45-46). Savanţii, după ce au dovedit că această relicvă preţioasă provine din Palestina, din vremea Mântuitorului şi a fost prezentă în Turcia la Constantinopol, în Franţa şi acum se află în Italia la Torino, au ajuns la convingerea că chipul omului întipărit de sânge este opera unei imprimări prin fotografiere, care s-a obţinut numai datorită unei lumini puternice provenită dintr-o degajare de energie atomică din interiorul celui care zăcea în această pânză. A fost lumina obţinută în clipa învierii.

Sfântul apostol Paul a dat credincioşilor galateni următorul sfat, care este valabil şi pentru noi: Cel care seamănă în trupul său însuşi (adică trăieşte după propriile patimi), din trup va secera stricăciune; iar cel care seamănă în Duh (adică acela care trăieşte conform credinţei, speranţei şi iubirii), din Duh va secera viaţa veşnică (Gal 6,8).

Închei cu versurile poeziei:

Voi toţi ce-aţi stat în întuneric
Şi nimeni nu v-a mângâiat,
Din lunga voastră-ngenunchere,
Sculaţi! Cristos a înviat! Amin.

* * *

Cristos a înviat!

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Învierea lui Isus este un fapt supranatural: nu cade sub controlul simţurilor, nu-i obiect al ştiinţei, ci al credinţei; de aceea nici nu a avut martori oculari.

Putem compara învierea cu întruparea Fiului lui Dumnezeu, când natura divină şi umană s-au sudat într-o unire ipostatică prin acţiunea Duhului Sfânt în sânul Precuratei Fecioare Maria. Acum, învierea produsă prin aceeaşi acţiune a Duhului Sfânt (cf. Rom 8,11) constituie unirea naturii umane, desăvârşită în structura sa materială prin suferinţa şi moartea lui Isus, cum spune Autorul Scrisorii către evrei că Isus, deşi era Fiu, cu toate acestea a învăţat ascultarea din cele ce a suferit şi, devenind desăvârşit, a ajuns să fie cauză de mântuire veşnică pentru toţi cei care îl ascultă (5, 8-9), cu slava divinităţii. Deci, natura umană a lui Isus a trebuit să fie desăvârşită şi acest lucru s-a produs prin suferinţă şi moartea pe cruce. Dacă întruparea l-a adus din starea divinităţii în starea sclavului, ascultarea, adică desăvârşirea realizată prin înviere, realizează procesul invers: din starea sclavului în starea divinităţii, deschizând naturii umane drumul spre Tatăl. Îndemul Tatălui de pe muntele Tabor: Pe Dânsul să-l ascultaţi! (Mt 17, 5), când faţa lui Cristos transfigurat prefigura învierea, constituie chemarea pe care ne-o face de a tinde spre desăvârşirea naturii noastre umane, prin ascultare, ca să ajungem la o unire cu divinitatea prin Cristos, făcându-ne părtaşi ai naturii divine (2Pt 1, 4), dar nu în structura trupului său muritor, ci în cel nemuritor, pe care ni-l oferă în Euharistie: Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică, iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă (In 6, 56).

Lecturile din această Noapte de veghe, şapte la număr în semn că ne oferă o învăţătură perfectă, toate au pus accentul pe ascultare:

Lectura I-a, din cartea Genezei (1, 1-2, 2), ne arată că Dumnezeu a spus: Să fie! şi lumina a ascultat; de asemenea firmamentul, apele, uscatul, stelele, etc, toate au luat fiinţă prin ascultare. Interesant: omul nu-i supus acestei ascultări din fire, nu i se spune Să fie omul! şi în virtutea ascultării omul să apară fiinţă vie, ci el are o structură aparte: Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră (Gen 1, 26), ca toate cele create să asculte de el şi omul însuşi să înveţe ascultarea faţă de Creator din ascultarea prestată de cele inferioare faţă de el, aşa cum Fiul lui Dumnezeu venit în lume ca om a învăţat ascultarea din cele ce a suferit, din lucrurile inferioare dumnezeirii sale…

Lectura a II-a, tot din cartea Genezei (22, 1-18) ni-l prezintă pe Avram ca model de ascultare prin credinţă. Constituie începutul ascultării noastre.

Lectura a III-a, din cartea Exodului (14, 15 – 15,1), ni-i prezintă pe israeliţi. În momentul în care ascultă de Moise, trec Marea Roşie ca pe uscat. Noi putem spune: Iată unul mai mare decât Moise este aici. Prin ascultare faţă de El se trece de la moarte la viaţă

Lectura a IV-a, din cartea profetului Isaia (54, 5. 14) în care se arată cum ascultarea lui Noe de a construi arca şi de a aduna într-însa vieţuitoarele pământului îi aduce mântuirea de potop.

Lectura a V-a, tot din cartea lui Isaia (55, 1-11), acesta se face purtătorul de cuvânt al lui Iahve şi îndeamnă poporul la ascultare, asemenea lui David şi va deveni un popor ales, moştenitorul făgăduinţelor mesianice.

Lectura a VI-a, din cartea profetului Baruc (3, 9-15. 32 – 4, 4), constituie o dojană pentru neascultarea care aduce nefericirea şi un îndemn de a asculta, spre a se încadra în armonia cosmică: stelele strălucesc pe bolta cerească şi se bucură; Creatorul le cheamă şi ele răspuns: «Iată-ne!», strălucesc de bucurie faţă de cel care le-a creat.

Lectura a VII-a din cartea profetului Ezechiel (36, 16-17a. 18-28) ne prezintă ascultarea ca pe un dar pe care Dumnezeu îl va face omului neascultător: Vă voi stropi cu apă curată şi vă voi da o inimă nouă. Apa curată şi inima nouă este Isus, ascultător până la moartea pe cruce (Fap 2, 8), ne stropeşte cu apa botezului ieşită din inima nouă străpunsă de suliţa centurionului roman care constată că această Inimă nouă este Inima lui Dumnezeu şi mărturiseşte, ascultând de îndemnul inimii: Cu adevărat Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu” (Mt 27, 54; Mc 15, 39; Lc 23, 47).

Cristos este Domnul; prin ascultare a ajuns la desăvârşire, la învierea din morţi şi nu mai moare.

Acest adevăr îl arată şi sfântul Paul în fragmentul luat din Scrisoarea către romani (6, 3-11). Prin ascultarea sa, Isus ne-a dat, nu numai un exemplu de ascultare, ci şi harul, puterea de a asculta – inima nouă - spre a ajunge la înviere: ne-a acceptat în Inima sa pe cruce, ne-a dus cu sine în mormânt şi prin înviere ni l-a dat pe Duhul Sfânt, pe acel Duh care a fost puterea învierii Lui şi trebuie să fie şi puterea învierii noastre, ca să-i spunem lui Dumnezeu Abba-Tată (Gal 4, 6) şi să trăim viaţa cea nouă a ascultării de poruncile lui, dovedindu-ne iubirea prin această ascultare voită de el (cf. In 14, 15) şi dacă vreai să intri în viaţă (prin înviere), păstrează poruncile, spune Isus unui om care căuta calea spre viaţa veşnică (Mt 19, 17).

Evanghelia (Mc 16, 1-8) vrea să ne statornicească în credinţă, ca viaţa cea nouă să o trăim în iubire, de aceea Cristos înviat se arată acelor femei care, chiar dacă îl credeau mort, îl socoteau vrednic de iubirea lor. Iubirea este tare ca moartea” (Ct 8, 6), se spunea până acum, dar Isus dovedeşte că este mai tare decât moartea. Maria Magdalena, Maria mama lui Iacob şi Salome vin la mormânt din iubire spre a-i îmbălsăma trupul. Sunt trei, ca mărturia lor să aibă crezare. Ce fel de crezare? Că Isus a înviat? În acea vreme mărturia femeilor nu avea nici o valoare, nu era luată în seamnă; femeia nu era chemată niciodată la tribunal ca să dea mărturie. Atunci care poate fi mărturia lor vrednică de crezare?.. Că le-a fost frică. Frică, pentru că au văzut mormântul deschis, ca semn aparent al unei profanări; frică, pentru că în mormântul pe care îl credeau gol sau profanat nu vor mai găsi nici trupul lui Isus; frică, pentru că în mormânt găsesc un tânăr îmbrăcat în alb şi şezând; frică, pentru că aud un glas care le spune intenţiile venirii lor, de a găsi cadavrul unui răstignit; frică, pentru că au auzit ceva de necrezut: A înviat; le-a fost frică şi de faptul că îngerul le-a încredinţat o misiune care nu avea sorţi de izbândă – să spună ucenicilor şi lui Petru să meargă în Galilea şi acolo îl vor vedea – fiind sigure că nu vor fi crezute, ba chiar socotite drept aiurite. Din aceste motive ale fricii au fugit, s-au ascuns şi n-au spus nimic. Este neascultare? Da, dar neascultarea lor este dovada învierii pentru credinţa noastră.

Adevărurile, pe care suntem chemaţi să le proclamăm în duh de credinţă, sunt atât de mari, că nu pot fi făcute cunoscute altora decât în spirit de teamă, de frică, ca jertfă: Cu teamă şi cu cutremur lucraţi la mântuirea voastră! (Fil 2, 12)

Nu putem învinge teama decât prin harul lui Dumnezeu, har pe care îl putem dobândi prin rugăciune. Rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii să fie rugăciunea noastră pascală de fiecare zi şi vom rămâne statornici în credinţa învierii şi în lupta vieţii pentru viaţa veşnică: Dumnezeule, care dai strălucire acestei nopţi preasfinte prin slava învierii Domnului, întăreşte în Biserica ta duhul înfierii, pentru ca noi, fiii tăi, reînnoiţi cu trupul şi cu sufletul, să-ţi slujim în curăţia inimii, adică: dă-ne harul să nu ne fie frică de înviere, ci să ne fie frică de neascultarea noastră faţă de poruncile şi învăţăturile tale.