Predici

(tipareste predicile)

 

Vigilia Pascală
Anul A (B, C)
Lecturi:
Romani 6,3-11
Matei 28,1-10

Matei 28,1-10

După ce a trecut sâmbăta, în zorii primei zile a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul. Şi iată, a venit un cutremur mare: îngerul Domnului a coborât din cer, a venit şi a rostogolit piatra, apoi s-a aşezat pe ea. Înfăţişarea lui era ca fulgerul, iar haina lui era albă ca zăpada. La vederea lui, paznicii s-au cutremurat de frică şi au rămas ca morţi. Dar îngerul a spus femeilor: “Voi, nu vă temeţi! Ştiu că-l căutaţi pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat după cum a zis. Veniţi şi vedeţi locul unde a zăcut. Mergeţi în grabă şi spuneţi discipolilor lui: “A înviat din morţi şi, iată, merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veţi vedea. Iată, v-am spus””. Plecând în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare, au alergat să dea de ştire discipolilor lui. Şi, iată, Isus le-a venit în întâmpinare şi le-a zis: “Bucuraţi-vă!” Iar ele apropiindu-se, i-au cuprins picioarele şi i s-au închinat. Atunci Isus le-a zis: “Nu vă temeţi! Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei să meargă în Galileea şi acolo mă vor vedea”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Anton Dancă

 

* * *

 

Cristos a înviat

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Cu toată credinţa întregii mele fiinţe vă spun cu bucurie: Cristos a înviat!

Convingerea cu care mi-aţi răspuns: Adevărat a înviat, dovedeşte sentimentul intern şi firesc al religiozităţii omului şi dorinţa după viaţa care nu are sfârşit. Credinţa în înviere se contopeşte cu dorul omului după o adevărată viaţă, după certitudinea propriei existenţe fără de sfârşit. Încă din paradisul pământesc, Satana a zis protopărinţilor noştri: Nu, nu veţi muri; veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul (Gen 3,4-5), adică: Veţi trăi şi veţi cunoaşte toate cu perfecţiune şi veţi avea certitudinea voastră existenţială. Dorinţa de a trăi, de a cunoaşte şi de a avea siguranţa vieţii constituie caracteristica principală a omului, care nu-i altceva decât amprenta pe care Creatorul a lăsat-o în firea umană. Înşelaţi, condamnându-se la moarte prin neascultare faţă de porunca divină, alungaţi din paradis, Dumnezeu a lăsat oamenilor speranţa vieţii, învierii, dar nu fără cruce: Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul (Gen 3,15). Efortul de a-i zdrobi capul şarpelui nu înseamnă altceva decât redobândirea vieţii prin cruce. A primi înţepătura în călcâi nu-i altceva decât efortul de a depăşi, prin credinţă, obstacolele care stau în calea speranţei. Moartea este cel mai mare duşman al speranţei. Când speranţa abia mai pâlpâia, ca un fitil gata să se stingă, Isus a reînsufleţit-o prin învierea sa.

Indiferent de ce zei au avut popoarele păgâne până la Cristos, credinţa în înviere şi speranţa vieţii veşnice, dorul după tinereţea fără de bătrâneţe şi viaţa fără de moarte au existat la umbra morţii. Perşii, egiptenii, grecii, romanii etc. au sperat în ziua în care femeia va zdrobi capul Şarpelui viclean. Zeul perşilor era Mithra. Cinstitorii credeau în învierea lui şi în puterea rudimentară de a da viaţă morţilor. La egipteni, zeul vegetaţiei şi al seminţelor era Osiris. Primăvara, când semănăturile încolţeau, ei credeau că sufletul lui Osiris reînvie. Acesta era pentru ei motiv de sărbătoare. Grecii aveau pe zeul Adonis, care simboliza natura care murea iarna şi zeul o reînvia primăvara. Când florile se deschideau şi parfumul lor umplea văzduhul, ei credeau că Adonis îşi dă în vileag prezenţa. La romani, credinţa în înviere ne-o arată poetul Horaţiu, când spune despre sine: Nu voi muri în întregime, o mare parte din mine va învinge moartea. Credinţa evreilor în înviere ne este dezvăluită de Sfânta Scriptură, deşi unii dintre cei mai de frunte, cum erau saduceii, nu credeau. O mărturisire de credinţă în înviere, în toată frumuseţea ei, ne-o dă unul dintre cei şapte fraţi Macabei, care spune judecătorului: Tu, nelegiuitule, ne scoţi pe noi din această viaţă, însă Împăratul lumii, pe noi, cei care murim pentru legile lui, iarăşi ne va învia cu înviere de viaţă veşnică (2Mac 7,9); cartea lui Iob, psalmii lui David, profeţii Isaia şi Ezechiel ne dau mărturie despre învierea morţilor.

Isus a preluat aceste speranţe ale întregii omeniri şi le-a scos la lumină, mai întâi prin învăţătura şi minunile sale, apoi prin propria înviere glorioasă. Isus l-a înviat pe Lazăr (cf. In 11,39-45), pe fiul văduvei din Naim (cf. Lc 7,11-15) şi pe fiica lui Iair (Lc 8,49-56), adeverind prin fapte cele spuse: Eu sunt învierea şi viaţa (In 11,25). Când evreii îi cer un semn, prin care să-şi dovedească propria dumnezeire în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, Isus îi asigură că după ce va sta trei zile în mormânt, precum a stat profetul Iona în burta chitului, va învia (cf. Mt 12,39-41). Când era pe cruce i-au cerut: Cristos, regele lui Israel, să se coboare acum de pe cruce, ca să vedem şi să credem (Mc 15,32). Ei nu înţelegeau că raţiunea este un organ spiritual de percepţie mai nobil decât ochiul trupesc şi din acest motiv valoarea credinţei este mai mare decât valoarea imaginii sensibile. Isus, care a dorit atât de mult ca lumea să creadă, ne-a dat o dovadă mult mai mare decât au cerut-o ei. Dacă s-ar fi coborât de pe cruce, ar fi crezut? Dacă Isus, la cererea diavolului de a se arunca de pe creasta templului şi îngerii să vină şi să-l susţină, ar fi făcut minunea, ar fi crezut în dumnezeirea lui? S-ar fi schimbat diavolul în înger de lumină? Nu. Nici dacă s-ar fi coborât de pe cruce, duşmanii tot n-ar fi crezut ochilor, ci l-ar fi învinuit de vrăjitorie. Bogatul cere un înviat pentru convertirea fraţilor săi, dar Isus îl asigură că acela care nu crede în Sfintele Scripturi, nu poate crede nici în mărturia unui înviat. Dovada o avem în faptul că soldaţii de pază la mormânt, când le spun cărturarilor, fariseilor şi arhiereilor că Isus a înviat, ei îi plătesc gras ca să spună o minciună: pe când voi dormeaţi, au venit ucenicii şi i-au furat trupul (cf. Mt 28,13). Prin urmare, Isus înviat nu s-a arătat necredincioşilor, duşmanilor săi, ci acelora care au crezut în cuvântul său.

Toţi acei care au crezut şi l-au căutat cu iubire, l-au găsit. În primul rând trebuie să admirăm curajul şi iubirea acelor femei care au venit la mormânt dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, ca să-i ungă trupul mort, în semn de iubire faţă de Învăţător. Ele au fost răsplătite de îngeri cu vestea care le-a întrecut toate aşteptările: Nu este aici. A înviat! (Mt 28,6).

Istoria a consemnat în scris evenimentul unic al istoriei. Iosif Flaviu, scriitor evreu romanizat, spune într-un document al său: A fost în acele timpuri Isus, bărbat înţelept, dacă îmi este îngăduit să-l numesc bărbat, fiindcă era făcător de lucruri minunate şi învăţător al acelora care ascultă adevărul cu bucurie. Cu adevărat a atras pe mulţi de partea sa, atât dintre iudei cât şi dintre păgâni. Acesta era Cristos. Când Pilat, la învinuirea mai-marilor neamului nostru, l-a osândit la moartea pe cruce, cei care l-au iubit dintru început, nu l-au părăsit. Căci le-a apărut lor din nou viu a treia zi, după cum au prezis acestea despre el profeţii inspiraţi de Dumnezeu, ori alte minuni nenumărate.

Nu numai că Isus a înviat, dar era necesar să învie spre a dovedi întregii creaţii că Dumnezeu este atotputernic şi nu moartea; că dorinţa omului de supravieţuire nu este o iluzie; că siguranţa vieţii veşnice o vom găsi mereu în învierea lui, în credinţa în cuvântul său: Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi (In 6,54).

Să-l primim deseori în inima noastră pe Isus înviat şi prezent în sfânta Împărtăşanie! Să ne plecăm genunchiul în faţa lui, mărturisind că el singur este Domn peste cei vii şi peste cei morţi.

Se povesteşte din viaţa sfântului Ioan Maria Vianney următorul fapt: Într-o seară, ieşind din scaunul de spovadă, o doamnă i-a cerut un sfat. Pe când stăteau de vorbă, părintele cu faţa spre uşa bisericii şi femeia cu faţa spre altar, aceasta a tresărit speriată. Sfântul a întrebat-o de motivul tresăririi. Ea a răspuns: O umbră a trecut prin faţa tabernacolului şi nu a îngenuncheat. La care sfântul Ioan Vianney răspunde: Fiţi liniştită, doamnă! Dacă nu a fost diavolul, atunci a fost sacristanul. Numai ei doi nu îngenunchează niciodată.

Din păcate, avem şi noi mulţi care nu îngenunchează niciodată, fiindcă nu cred, nu speră şi nu-l iubesc pe Cel Înviat prezent în sfânta Taină din altar.

Apostolul neamurilor ne spune: Dacă vei mărturisi cu gura ta că Isus este domn şi vei crede în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, te vei mântui! (Rom 10,9).

A-l mărturisi cu gura ca Domn, ca dătător de înviere, înseamnă, în primul rând, a-l primi ca hrană în sfânta Împărtăşanie, înseamnă a-l adora în rugăciune, înseamnă a spune în faţa tuturor cu toată fiinţa proprie: Cristos a înviat cu adevărat! Amin.

 

* * *

 

Solemnitatea Învierii Domnului – Liturghia de Noapte

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Clopotele bisericilor care au amuţit timp de trei zile în semn de doliu pentru moartea Mântuitorului răsună din nou în această noapte preasfântă, vestind cu bucurie biruinţa lui Cristos asupra morţii. Şi noi, după ce am parcurs timp de patruzeci de zile un drum de pregătire, un drum de pocăinţă pentru această mare solemnitate, ne-am adunat pentru ca, unindu-ne cu glasul acestor clopote, să participăm la marea bucurie a Învierii lui Cristos. După o veche tradiţie, noaptea de Paşti este o “noapte de veghe în cinstea Domnului” (Ex 12,42). Pentru noi creştinii, această noapte este ca o aşteptare reînnoită a acelei nopţi fericite în care Cristos, rupând legăturile morţii, a înviat glorios din mormânt.

În liturgia luminii cu care am început această vigilie pascală l-am celebrat pe Cristos, lumina cea vie, care învie glorios din mormânt pentru a risipi întunericul păcatului şi pentru a trimite asupra oamenilor “lumina sa strălucitoare” (Vestirea solemnă a învierii)

Liturgia cuvântului care este atât de bogată în această noapte preasfântă ne-a făcut să parcurgem câteva etape importante ale istoriei mântuirii. Relatarea creaţiei din cadrul liturgiei pascale nu vrea doar să amintească de prima intervenţie a lui Dumnezeu în istoria mântuirii, ci vrea să scoată în evidenţă puterea creatoare a lui Dumnezeu. Deja crearea universului şi a omului revela un plan de iubire pe care îl avea Dumnezeu cu omul. Însă nu era decât începutul marilor minunăţii ale lui Dumnezeu. Trecerea Mării Roşii, moment forte al eliberării Israelului din sclavia egipteană, scoate în evidenţă un nou aspect al operei salvifice a lui Dumnezeu. În faţa răului pe care păcatul l-a adus în lume, puterea mântuitoare a lui Dumnezeu ia un aspect de eliberare, de răscumpărare. Desigur, această eliberare este un dar divin făcut absolut gratuit. Însă acest lucru nu-l scuteşte pe om ca şi el să dea un răspuns de credinţă şi de angajare activă. Totuşi aceste minunăţii nu erau decât figura minunăţiilor mult mai mari, cum va înţelege Israelul prin intermediul profeţilor. Acolo, pe malul Mării Roşii, a avut loc prima liturgie pascală. În cântarea evreilor când au ajuns pe celălalt mal al mării se proclamă credinţa în Dumnezeu care nu-şi va retrage braţul său întins şi că va continua să intervină în istoria poporului ales. Celelalte lecturi, luate din cărţile profeţilor, ne arată că, în ciuda tuturor infidelităţilor poporului, Dumnezeu va rămâne fidel. El îşi va duce la împlinire planul său măreţ de iubire. Lecturile din Noul Testament, adică epistola şi evanghelia, fac să răsune vocea credinţei creştine care proclamă că toate aceste aşteptări ale mântuirii din Vechiul Testament s-au împlinit cu desăvârşire în misterul pascal al lui Cristos, adică în moartea şi învierea sa.

Să ne oprim şi să medităm câteva momente asupra evangheliei pe care am ascultat-o în liturgia acestei nopţi. În ea ni se relatează cum, în prima zi a săptămânii, femeile sfinte merg la mormântul Domnului. Gândul cu care aceste femei merg la mormântul Domnului răstignit şi îngropat a fost marcat cu siguranţă de evenimentele petrecute în Vinerea Sfântă. Ştim cu toţii ce s-a întâmplat: Isus a fost trădat, a fost condamnat la moarte, a fost răstignit, a murit şi a fost îngropat. De asemenea credem că aceste femei se întrebau: oare totul s-a terminat? Oare totul a fost în zadar? Mai există oare vreo speranţă şi vreo lumină capabilă să lumineze profunzimile vieţii şi să-i dea acesteia un sens? Oare odată cu moartea se termină totul?

Desigur, aceste întrebări chinuitoare au rămas până astăzi. Viaţa noastră se aseamănă în multe privinţe cu drumul pe care femeile sfinte l-au făcut la mormântul Domnului. Şi noi putem experimenta îndoieli chinuitoare cu privire la sensul vieţii. De aceea căutăm mereu să dăm un scop vieţii, ne străduim să găsim o lumină care să ne conducă speranţa şi încrederea în viitor pe drumul vieţii.

În mijlocul acestei experienţe dureroase, în mijlocul acestui aparent “în zadar”, tot Dumnezeu intervine prin îngerul care le apare femeilor şi le spune: “Nu vă temeţi! Ştiu că îl căutaţi pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat precum a zis”. Aşadar, la mormânt, locul în care speranţele păreau să fie îngropate, iată că femeile aud vocea unei vieţi noi: “… a înviat precum a zis”. Acesta este primul salut al zilei, este vestea care transformă lumea, care confirmă că există o iubire mai tare decât răul şi decât moartea; este mesajul puterii lui Dumnezeu care ne-a dat speranţă în viaţă şi în mântuire.

De aceea vestea îngerului are şi pentru noi o valoare deosebită, şi nouă ne este promisă noua realitate adusă de învierea lui Cristos, realitate care nu mai poartă în sine durerea şi spaima morţii. Desigur că unul sau altul ar putea spune: cum putem vorbi de o nouă realitate de vreme ce viaţa noastră este aceeaşi? Practic, de la învierea lui Cristos şi până astăzi oamenii s-au confruntat şi se confruntă cu aceleaşi necazuri şi neplăceri ale vieţii, cu aceeaşi spaimă a morţii. Nu este adevărat, pentru că în mijlocul acestei lumi plină de ură şi de moarte, plină de frică, de dorinţe neîmplinite, într-o lume a suferinţei, din care nu lipseşte boala, o lume în care la auzul cuvântului moarte toţi se întristează, a început să crească germenul unei vieţi noi şi imortale. Sfântul Paul, în epistola pe care am ascultat-o, ne spune că “dacă am murit împreună cu Cristos credem că vom şi învia împreună cu el“. Iată deci ce a realizat Cristos prin învierea sa: ne-a eliberat de moartea păcatului şi ne-a reaprins speranţa prin mântuire. Însă se poate întâmpla ca speranţa noastră să fie oricând compromisă; iubirea noastră poate oricând să slăbească, credinţa noastră poate oricând să se întunece şi să se asemene cu îndoiala lui Toma. Dar în astfel de momente de criză spirituală trebuie să avem în faţă marele adevăr al învierii lui Cristos. Omul care trăieşte din speranţă priveşte mai departe de necazurile şi lipsurile prezente; omul care trăieşte din iubire trăieşte mai profund toate realităţile vieţii; omul care trăieşte din credinţă priveşte toate într-o lumină nouă. Lumina lumânării pascale pe care am aprins-o în această noapte sfântă vrea să ne arte că “lumina lui Cristos” străluceşte în mijlocul întunericului vieţi noastre şi ne arată calea pe care trebuie să mergem pentru a ajunge şi noi acolo unde a ajuns el.

În evanghelia acestei nopţi am proclamat şi o trimitere. “Îngerul le-a spus femeilor: mergeţi degrabă şi spuneţi ucenicilor că a înviat şi că va merge înaintea voastră în Galileea”. Isus repetă aceeaşi trimitere: “Mergeţi şi vestiţi fraţilor mei ca să meargă în Galileea, acolo mă vor vedea”. Aşadar, întâlnirea cu cel înviat presupune întotdeauna şi o trimitere, o misiune. Omul care, prin credinţă, l-a întâlnit pe Cristos nu poate să rămână pasiv, trebuie să dea mărturie despre el. Cine a fost pătruns de vestea învierii trebuie să meargă “degrabă“, să alerge şi să poarte această veste şi altora; el este atât de impulsionat de această veste încât îi pune în mişcare şi pe ceilalţi fraţi şi surori din jurul său. Misiunea dată de Isus cel înviat: “Mergeţi şi vestiţi fraţilor mei!” este valabilă pentru toţi. Noi nu avem voie să celebrăm Paştele numai între zidurile bisericii, numai în cadrul restrâns al comunităţii noastre. Trebuie să purtăm acest mesaj dincolo de zidurile înguste ale comunităţii noastre. În orice clipă a vieţii trebuie să fim pentru cei care trăiesc în jurul nostru, pentru cei care muncesc împreună cu noi, adevăraţi vestitori ai mesajului învierii, ai mesajului mântuirii. Dar când am primit noi acest mandat de a fi martori ai lui Cristos? Desigur, la botez. Peste câteva momente vom reînnoi făgăduinţele noastre de la botez. Acest moment să fie pentru noi o hotărâre reînnoită de a purta la toţi vestea învierii lui Cristos. Apoi, cuvintele pe care le rostim zilnic la sfânta liturghie: “Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni” să nu fie doar nişte cuvinte rostite în mod mecanic, ci să fie cuvinte care să ne angajeze ca să devenim martori autentici ai învierii, aşa cum au fost apostolii, aşa cum a fost Biserica de la început şi până azi şi cum va continua să fie până la venirea lui Cristos în slavă.

Să lăsăm, aşadar, ca în aceste momente sfinte inimile noastre să fie pătrunse şi reînnoite de această veste mântuitoare a învierii, să luăm şi să ducem cu noi lumina acestui mesaj mântuitor. În felul acesta, Paştele, care în evreieşte înseamnă trecere, va deveni pentru noi calea pe care vom trece la Cristos. În felul acesta vom deveni oameni noi, oameni pascali, care vor şti să trăiască în toate zilele vieţii această credinţă în Cel înviat.

Mihai Patraşcu

 

* * *

 

Solemnitatea Învierii – Liturghia de noapte

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Această noapte sfântă, în care celebrăm Învierea Domnului nostru Isus Cristos, este prin excelenţă noaptea bucuriei şi a victoriei. Este noaptea bucuriei şi a victoriei lui Cristos şi în acelaşi timp, noaptea bucuriei şi a victoriei noastre, cei care prin botez am fost inseraţi în misterul lui Cristos.

Evanghelia şi lecturile din această noapte ne invită însă, ca la lumina victoriei lui Cristos să realizăm acea convertire interioară care să ne determine să realizăm fapte demne de cei ce iau parte la victoria lui Cristos asupra morţii şi a păcatului. Suntem chemaţi în această noapte să ne facem proprie această victorie prin părăsirea păcatului şi a vieţii celei vechi, repurtând astfel, la nivel personal, la nivelul vieţii umane, victoria asupra păcatului şi a răului.

Isus Cristos, care a murit pe cruce, care a fost înmormântat ca ultimul dintre cei sărmani, iată că în dimineaţa zilei de Paşti învie precum a zis. Iese afară din mormânt, victorios asupra morţii; este evenimentul sigur pe care se fundamentează credinţa noastră. “Ar fi o iluzie deşartă – afirmă sfântul apostol Paul – dacă Cristos nu ar fi înviat!”

Această noapte, în care Cristos Domnul trece de la moarte la viaţă, reprezintă punctul culminant al istoriei mântuirii. Încă din primele secole creştinii au celebrat-o cu mult fast. Vigilia nopţii pascale este numită de sfântul Augustin “mama tuturor vigiliilor sfinte, în timpul căreia lumea întreagă rămâne în stare de veghe”. În timpul acestei nopţi catecumenii sunt botezaţi: iniţiaţi anterior în credinţa creştină şi cufundaţi acum în moartea lui Cristos se renasc la viaţă în chiar acel moment în care el a înviat. Biserica, Mama noastră, celebrează astfel învierea lui Cristos dând naştere noilor creştini şi cerând celor care sunt deja botezaţi să reînnoiască cu toţii promisiunile de la botez.

Învierea lui Isus Cristos din morţi este una dintre cele mai răsunătoare evenimente istorice. Acest eveniment a fost pregătit încă de la crearea lumii. În lumina acestei învieri citim Sfintele Scripturi şi abia acum ele capătă înţelesul lor deplin. De aceea Biserica citeşte în noaptea de Paşti mai multe lecturi din Sfânta Scriptură în care – în noua lumină – tot întunericul şi depărtarea promisiunilor profetice, istoria lui Dumnezeu cu poporul său, devin inteligibile.

Acest fapt îl vedem mai întâi în istoria creaţiei descrisă în prima lectură a acestei nopţi luată din cartea Genezei. Ea este într-adevăr foarte impresionantă, dar încă incompletă. Dumnezeu s-a odihnit a şaptea zi după toată lucrarea sa. Dar oare ce fel de lucrare era? O lume care se apropie de moarte, în care totul are o limită, în care totul se sfârşeşte? Nu este aceasta, la urma urmei o lume de neînţeles? Acum, însă, noi aflăm că cea de-a şaptea zi nu era tocmai cea din urmă. Această odihnă a lui Dumnezeu care şi-a găsit semnificaţia ei în liniştea mormântului Fiului său putea să fie numai o trecere, o trecere spre întâia zi, cea a Paştelui, în care Dumnezeu îl învie pe Fiul său mort, dovedind că nu moartea îşi are ultimul ei cuvânt, dar viaţa veşnică.

Tot în această lumină a învierii citim şi lectura din cartea Exodului, despre trecerea Mării Roşii. Israeliţii, urmăriţi de egipteni, sunt eliberaţi de Dumnezeu, “cu braţ puternic”, trecându-l “ca pe uscat” prin mijlocul Mării Roşii, apă care a adus moarte egiptenilor, însă eliberare poporului israelit. Această trecere a Mării Roşii este un simbol pentru definitiva intervenţie a lui Dumnezeu care, prin moartea şi învierea lui Cristos dă viaţa cea nouă poporului său prin apa sfântului botez. În lumina învierii lui Cristos înţelegem că Dumnezeu nu ne-a creat pentru a suferi un anumit interval de timp pe acest pământ ca apoi să dispărem în mormânt, dar că el vrea să ne dăruiască noua viaţă în Isus Cristos. Însă această viaţă nouă se deosebeşte de viaţa naturală. Nimeni nu a fost întrebat dacă el vrea să se nască într-un anumit timp, într-o determinată ţară, într-o anumită familie. În acest sens sfântul Augustin spune: qui creavit te sine te, non salvabit te sine te – cine te-a creat fără tine nu te va mântui fără tine. De aceea are loc reînnoirea promisiunilor făcute la botez, cu întrebarea dacă renunţăm la cel rău şi îl recunoaştem pe Dumnezeu ca singurul nostru stăpân. Viaţa veşnică este primită prin botez, simbolizat prin apa care a curs din rana coastei lui Isus, care a fost străpunsă de suliţa soldatului, după moartea lui Isus din Vinerea Mare, pe cruce. Acest sacrament are o mare însemnătate în liturghia acestei nopţi de Paşti. Reînnoindu-ne făgăduinţele de la botez, renunţăm din nou la păcat. Această renunţare este grea. Tocmai de aceea mesajul evangheliei din această noapte este unul care ne cheamă la curaj.

Nu vă temeţi! Cu acest îndemn se adresează Isus Mariei Magdalena şi celeilalte Marii. Aceste cuvinte au fost repetate şi de Papa Ioan Paul al II-lea la începutul misiunii sale. Ele exprimă, la fel ca şi mesajul îngerului, speranţa în Cristos Domnul. Isus a înviat, iar prin biruinţa sa asupra forţelor răului, asupra negurei păcatului, ne-a dăruit puterea de a învinge răul. Prin învierea sa, Cristos ne-a răscumpărat şi ne-a făcut apţi pentru a-i aduce cult lui Dumnezeu cu o inimă curată. Păzitorii mormântului, izbiţi de frumuseţea care emana din trupul glorios al lui Isus, căzură ca şi morţi la pământ. Creştinii de astăzi, luminaţi de mesajul Evangheliei lui Cristos sunt chemaţi la convertire, şi asemeni trimiterii lui Isus adresată femeilor sfinte sunt chemaţi, la rândul lor, să vestească viaţa nouă dăruită de Cel înviat. Mesajul lui Isus: “Nu vă temeţi! Mergeţi şi le daţi de ştire fraţilor mei să plece în Galileea; acolo mă vor vedea” trebuie să atingă inima fiecărui creştin. Această trimitere a femeilor vrea să fie un îndemn la răspândirea Vestei-cele-Bune în lume. Însă această vestire a Evangheliei în lume nu se va face independent de Cristos, care ne asigură de prezenţa sa continuă printre noi.

Prin botez, după cum am citit în Scrisoarea către Romani, noi murim păcatului, împreună cu Cristos. Iar aşa cum Cristos a înviat din morţi prin atotputernicia lui Dumnezeu, tot astfel, prin botez participăm la învierea sa, repurtând victoria asupra răului şi începând o viaţă nouă pentru Dumnezeu în Isus Cristos. Însă cum se realizează aceasta? Încercăm să explicăm printr-o istorisire. “În timp ce se întorcea obosit de la muncile câmpului, un ţăran găsi încurcat într-un mărăciniş un pui de vultur. El îl luă şi îl puse la un loc cu găinile. Încetul cu încetul, acest pui de vultur se purta ca o pasăre de curte. După un timp trecu pe acolo un ornitolog care rămase surprins de ceea ce vedea. «Acesta nu mai este un vultur», spuse ţăranul. «El a devenit ca o găină!». Însă celălalt îi replică: «un vultur rămâne tot un vultur! Vezi luptele dintre ele? Chiar pieptul lui este diferit de cel al găinilor!» Dar ţăranul a rămas pe propria poziţie: «Vulturul a uitat chiar să zboare!» Atunci expertul îi propuse o încercare. El luă vulturul şi îl aruncă în aer. Dar acesta se aşeză din nou pe pământ şi ciuguli mai departe. Urmă o a doua încercare: ornitologul urcă cu el pe un acoperiş, de unde îl aruncă în sus. Vulturul bătu o dată din aripi dar, când văzu dedesubt găinile ciugulind, li s-a alăturat din nou. Totuşi, acesta nu se descurajă. Repeta: «un vultur rămâne tot un vultur». El se urcă apoi cu vulturul pe un munte înalt. Acolo îl aruncă din nou în aer. Zadarnic. Aripile erau prea slabe ca să se ridice deasupra pământului. Dezamăgit, expertul căzu pe gânduri. Însă o bucurie i se aprinse în inimă. «Soarele! Asta este» – spuse el şi luă capul vulturului îndreptându-l direct spre soare. Şi deodată vulturul scoase un ţipăt, îşi scutură întregul corp şi cu puternice bătăi de aripi se înălţă în aer şi nu se mai întoarse niciodată înapoi”.

Isus cel Înviat este Soarele care ne invită să lăsăm mizera viaţă prezentă şi să devenim asemenea acestui vultur. Paştele este ocazia de a nu mai privi înapoi şi în jos dar, plini de speranţă şi de bucurie să privim înainte şi în sus. Paştele este aşadar nu numai învierea lui Cristos dar şi învierea noastră. Este experienţa unui nou început, reconciliere, speranţă. Bineînţeles că noi trebuie să fim gata să zburăm spre Soare. Dacă însă noi nu vrem să ne dezlipim inimile de patimile noastre, de deprinderile noastre rele, de atracţia spre cele pământeşti, atunci nu are pentru noi nici un folos învierea lui Cristos. Viaţa noastră întreagă trebuie să fie călăuzită de Cristos Domnul, Soarele divin. Razele lui calde trebuie să ne încălzească inima urmându-l pe el. Numai atunci când ne vom îndrepta privirea spre acest Soare ceresc, lăsând în urmă balastul păcatului, şi ne vom lăsa conduşi de lumina sa care pătrunde adâncurile inimii noastre, vom putea trăi viaţa cea nouă adusă de Cristos şi vom repurta victoria asupra păcatului participând astfel la victoria lui Cristos.

Daniel COBZARU

 

* * *

 

Minunăţiile lui Dumnezeu

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Mirabilia Dei – “Minunăţiile lui Dumnezeu” – din istoria neamului omenesc constituie temelia istoriei mântuirii care a culminat cu învierea lui Cristos.

Prima lectură (Gen 1,1-2,2) ne-a prezentat actul atotputerniciei divine materializat în creaţie, pe care însuşi Dumnezeu o califică drept “foarte bună”.

Lectura a doua (Gen 22,1-18) ne-a prezentat încercarea în credinţă a lui Avram, din care el a ieşit biruitor, adeverind calificarea creaţiei de a fi “foarte bună” şi care atrage aprecierea lui Dumnezeu prin jurământ de a înmulţi neamul lui Avram mai mult decât sunt stelele pe cer şi nisipul de pe malul mării.

Lectura a treia (Ex 14,15 -15) ne-a prezentat trecerea “neamului lui Avram” prin mijlocul Mării Roşii ca pe uscat sub comanda lui Moise, izbăvindu-l din sclavia egipteană şi dirijându-l spre “ţara în care curge lapte şi miere”.

Lectura a patra (Is 54,5-14) cuprinde relatarea profetului Isaia sub forma unui act de iubire reînnoit de Dumnezeu faţă de poporul său şi-i oferă garanţia, speranţa, că îl va împodobi cu daruri mai mari şi mai preţioase decât îşi poate imagina.

Lectura a cincea (Is 55,1-11) prezintă durerea divină (“Iadul lui Dumnezeu este iubirea” (Voltaire) că poporul său nu-i înţelege iubirea şi dărnicia; dar Dumnezeu rămâne credincios legământului său: cheamă la viaţă fără încetare.

Lectura a şasea (Bar 3,9-15.32-4,4) cuprinde îndemnuri pentru însuşirea minunată a învăţăturii divine.

Lectura a şaptea (Ezec 36,16-17a.18-28) ne uimeşte cu bunătatea divină, care, în ciuda infidelităţii poporului său, îi făgăduieşte o “apă curată”, menită să-i facă o “inimă nouă”.

Aceste şapte lecturi ne prezintă tocmai prin numărul lor de şapte, care în Biblie are semnificaţia perfecţiunii, tot ceea ce Dumnezeu a făcut în Vechiul Testament pentru a-l aduce pe om la Cristos – “apa curată” şi “inima nouă” – prin care să înceapă o lume nouă, prin care să se realizeze “un cer nou şi un pământ nou” (cf. Apoc 21,1).

“Capul” – începutul – lumii noi este Cristos.

În Scrisoarea către romani (6,3-11) sfântul apostol Paul împarte lumea în două tabere contrare: o parte a oamenilor are drept comandant păcatul – carnea – şi altă parte de oameni are comandant pe Cristos. Aceştia s-au înrolat în armata lui Cristos prin botez şi tind să devină din zi în zi tot mai asemenea “capului” care îi învaţă, îi conduce la biruinţă şi-i hrăneşte cu viaţă supranaturală. Cealaltă parte, condusă de păcat, formată din oameni-carne, supuşi viciilor, ajung într-o situaţie limită, care este moartea considerată în toată plenitudinea ei biologică şi misterioasă. Generalul păcat, când lasă la vatră pe soldaţii săi, nu poate să le ofere altă soldă decât moartea. Din contra, generalul Cristos remunerează, nu plăteşte, pe soldaţii săi cu un destin ce depăşeşte moartea, cu învierea şi viaţa veşnică.

Sfânta Evanghelie (Mt 28,1-10) ne aduce la cunoştinţă că Isus înviat merge înaintea ucenicilor în Galileea unde îi aşteaptă pentru o întâlnire nouă, unică; ea fiind dovada definitivă a dumnezeirii sale. Dar această întâlnire din Galileea este garanţia întâlnirii noastre în Paradis, “Galileea neamurilor” unde se vor întâlni toţi acei care au crezut în învierea lui şi au mărturisit că el este Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu.

Dacă minunile lui Isus, săvârşite de el în cei trei ani de activitate publică, se puteau descrie, învierea lui, fiind de altă factură decât o simplă minune, nu se poate descrie. Sfântul evanghelist Matei a încercat să descrie ceea ce era indescriptibil: Învierea. Nu numai el, dar şi ceilalţi evanghelişti, în descrierea învierii lui Isus au trebuit să recurgă la nişte lucruri simple, care parcă mai mult încurcă decât descurcă lucrurile. Sfântul Matei recurge la mormântul gol, fiindcă aşa l-a arătat îngerul femeilor venite dis-de-dimineaţă. Mormântul gol, în relatarea învierii, prezintă un interes minim, fiindcă nu demonstrează nimic deosebit şi de aceea nici nu putea motiva credinţa în înviere. Cutremurul de pământ, cine l-a simţit? Îngerul coborât din Cer ca să răstoarne piatra de pe mormânt, cine l-a văzut? Despre groaza gărzilor de pază, cine i-a relatat? Îngerul le spune femeilor că Isus a înviat, ca ele să creadă şi să-şi ducă misiunea la bun sfârşit, aceea de a le spune ucenicilor dorinţa celui Înviat, dovada indubitabilă a învierii, criteriul certitudinii care este evidenţa: întâlnirea personală cu Isus viu.

Femeile au fost cuprinse de teamă şi bucurie.

Teama este un lucru normal în confruntările cu supranaturalul. Cu teama se află şi bucuria care le grăbeşte pasul, le fac să alerge, ca să ducă vestea ucenicilor.

Şi Isus le apare înainte ca femeile să fi ajuns la ucenici. Din ce cauză? Datorită faptului că ele au crezut în relatarea îngerului: “Nu este aici. A înviat precum a zis”. Şi fiindcă s-au grăbit să ducă vestea cea bună, au primit răsplata credinţei: întâlnirea personală cu Isus. Este o învăţătură deosebită pentru noi: de a crede în înviere, datorită mărturiei îngerilor. Înger înseamnă mesager, trimis să ducă vestea cea bună. Femeile devin primii mesageri, primii îngeri, ai învierii şi apoi apostolii vor primi misiunea de a-i vesti învierea la toate popoarele.

Cred că şi păzitorii mormântului şi-au pregătit o dovadă a învierii lui Isus, în cazul în care ar fi fost traşi la răspundere pentru lipsa trupului lui Isus din mormânt. Ca să nu fie învinuiţi că au dormit şi trupul a fost furat, după ce ei au constatat cutremurul şi deschiderea mormântului, au strâns giulgiurile şi le-au aşezat cu grijă într-un anumit loc. Aceasta era dovada lor că şi-au făcut datoria.

Femeile cad în genunchi în faţa lui Isus, în semn de adoraţie. Isus din faţa lor nu mai are “forma sclavului”, ci forma divinităţii, în faţa căreia trebuie să se plece tot genunchiul, fiindcă Dumnezeu l-a înălţat din mormânt şi i-a dat un nume care este mai presus de oricare alt nume (cf. Fap 2,5-10)).

Mirabilia Dei – “Minunăţiile lui Dumnezeu” – în Cristos înviat apare Deus mirabilis – “Dumnezeul minunat”. Imnul creştinesc “Aleluia” să răsune în fiecare inimă, fiindcă “Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” Aleluia.