Predici

(tipareste predicile)

 

Vinerea Mare
Anul B (A, C)
Lecturi:
Isaia 52,13-53,12
Evrei 4,14-16; 5,7
Ioan 18,1-19,42

Ioan 18,1-19,42

Spunând acestea, Isus a ieşit împreună cu discipolii săi dincolo de torentul Cedron, unde era o grădină în care a intrat el şi discipolii lui. Dar ştia şi Iuda, trădătorul, locul acela pentru că de multe ori Isus se aduna acolo împreună cu discipolii săi. Aşadar, Iuda, luând cohorta şi servitori de la arhierei şi farisei, a venit acolo cu felinare, torţe şi arme. Atunci Isus, cunoscând toate câte vor veni asupra lui, a ieşit şi le-a zis: “Pe cine căutaţi?” I-au răspuns: “Pe Isus Nazarineanul”. El le-a zis: “Eu sunt”. Era acolo cu ei şi Iuda, cel care l-a trădat. Când le-a zis: “Eu sunt”, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. Atunci, i-a întrebat a doua oară: “Pe cine căutaţi?”, iar ei au zis: “Pe Isus Nazarineanul”. Isus le-a răspuns: “V-am spus că eu sunt. Aşadar, dacă mă căutaţi pe mine, lăsaţi-i pe aceştia să plece”. Ca să se împlinească cuvântul pe care îl spusese: “Dintre cei pe care mi i-ai dat, n-am pierdut pe nici unul”. Atunci Simon Petru, care avea o sabie, a scos-o şi l-a lovit pe servitorul arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă; iar numele servitorului era Malchus. Dar Isus i-a zis lui Petru: “Pune-ţi sabia în teacă. Oare să nu beau potirul pe care mi l-a dat Tatăl?” Atunci, cohorta, comandantul şi servitorii iudeilor, l-au luat pe Isus şi l-au legat. L-au dus mai întâi la Anna, căci era socrul lui Caiafa, care era marele preot al acelui an. Caiafa era acela care dăduse iudeilor sfatul: “Este mai bine să moară un singur om pentru popor”. Iar Simon Petru şi celălalt discipol îl urmau pe Isus. Acel discipol era cunoscut marelui preot şi a intrat împreună cu Isus în curtea marelui preot, în timp ce Petru stătea afară, în faţa porţii. Atunci celălalt discipol, care era cunoscut marelui preot, a ieşit şi a vorbit cu portăreasa şi l-a lăsat şi pe Petru să intre. Servitoarea portăreasă i-a spus lui Petru: “Nu cumva eşti şi tu dintre discipolii acelui om?” El i-a zis: “Nu sunt”. Stăteau acolo servitorii şi cei din gardă; făcuseră un foc pentru că era frig şi se încălzeau. Şi Petru stătea cu ei şi se încălzea. Atunci, marele preot l-a întrebat pe Isus despre discipolii lui şi despre învăţătura sa. Isus i-a răspuns: “Eu am vorbit lumii pe faţă. Întotdeauna am învăţat în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii. N-am vorbit nimic pe ascuns. De ce mă întrebi pe mine? Întreabă-i pe cei care au auzit ce le-am vorbit: iată, ei ştiu ce am spus”. Îndată ce a spus acestea, unul dintre cei din gardă, care stătea acolo, i-a dat o palmă lui Isus, spunând: “Aşa răspunzi tu marelui preot?” Isus i-a răspuns: “Dacă am vorbit rău, arată-mi ce este rău, dar dacă am vorbit bine, de ce mă loveşti?” Atunci Anna l-a trimis legat la Caiafa, marele preot. Iar Simon Petru stătea şi se încălzea. Atunci ei i-au spus: “Nu cumva eşti şi tu dintre discipolii lui?” El a negat şi a zis: “Nu sunt”. Unul dintre servitorii marelui preot, o rudă a celui căruia Petru i-a tăiat urechea, i-a zis: “Nu te-am văzut eu în grădină împreună cu el?” Dar Petru a negat din nou şi îndată a cântat cocoşul. [...continuă...]

 

Autori

pr. Anton Dancă

 

* * *

 

S-a împlinit!

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

În relatarea patimilor din Evanghelia lui Ioan, pe care tocmai am ascultat-o, ultimele cuvinte pe care le-a rostit Isus pe cruce înainte să îşi plece capul şi să îşi dea duhul sunt: “S-a împlinit!” (Ioan 19,30). În originalul grec, este un singur cuvânt, tetelestai. Ce înseamnă tetelestai, “s-a împlinit”?

Învăţaţii au înţeles mai bine semnificaţia expresiei cu câţiva ani în urmă, după ce unii arheologi au dezgropat în Ţara Sfântă biroul aproape intact al unui vameş, cu toate înregistrărilor taxelor. Erau două teancuri de taxe trecute, şi unul dintre ele avea deasupra scris cuvântul tetelestai. Cu alte cuvinte, “plătit în întregime”. Aceşti oameni nu mai datorau nimic. Aşadar, atunci când Isus a spus “S-a împlinit!”, ce s-a împlinit? Datoria pe care o aveam faţă de Dumnezeu pentru păcatele noastre. A fost plătită în întregime?

Evreii din timpul lui Isus vedeau păcatul ca pe o datorie pe care o avem faţă de Dumnezeu, o datorie care trebuie cumva plătită. Isus a folosit acest gen de limbaj şi a vorbit adesea despre păcat ca o datorie şi despre iertare ca o anulare a datoriilor. El a spus parabola slujitorului neiertător căruia stăpânul i-a iertat datoria pe care nu ar fi avut cum să o plătească, dar care atunci când a ieşit afara a insistat să îşi primească înapoi o datorie mică pe care o avea faţă de el un alt slujitor. Acesta a fost un mod de a ne învăţa că atunci când suntem iertaţi de Dumnezeu, trebuie la rândul nostru să îl iertăm pe aproapele. El ne-a învăţat să ne rugăm “Şi ne iartă nouă păcatele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, care înseamnă pur şi simplu “Iartă-ne greşelile aşa cum îi iertăm pe cei care greşesc împotriva noastră”. Isus a folosit limbajul comerţului pentru a vorbi despre relaţia spirituală dintre Dumnezeu şi noi şi dintre noi şi aproapele nostru. Aşadar pe cruce El a spus tetelestai, “A fost plătită pe deplin.” Păcatele noastre au fost iertate pe deplin. S-a împlinit.

Cum răspundem noi la acest ultim testament al lui Isus? Să ţinem minte, nu este o promisiune: “Păcatele voastre vor fi iertate”, şi nu este o frază condiţională: “Păcatele tale vor fi iertate dacă…” Cum răspundem noi? Ce facem? Tot ceea ce trebuie să facem este să spunem: “Amin… Aşa să ne ajute Dumnezeu”. Tot ceea ce trebuie să facem este să credem că aceste cuvinte ni se aplică nouă personal, indiferent de gravitatea păcatului pe care l-am săvârşit. Datoriile noastre au fost plătite pe deplin şi anulate oricât de mult am datora. Tot ceea ce trebuie să facem este să spunem: “Mulţumesc, Isuse”, şi să învăţăm să îi fim recunoscători lui Isus toată viaţa. De aceea mergem la biserică în fiecare duminică. Mergem la biserică pentru a celebra Euharistia, care înseamnă “aducere de mulţumire”. De aceea încercăm să fim iubitori şi buni cu ceilalţi. Dacă Isus a fost atât de iubitor şi de bun cu mine, de ce să nu încercăm să îi iubim pe ceilalţi, să fim atenţi cu ei în lucrurile mici de zi cu zi?

Privind astăzi spre Cruce şi contemplându-l pe Isus murind pentru a şterge total datoriile noastre, să îi mulţumim şi să îi promitem că vieţile noastre vor fi un cântec neîntrerupt de mulţumită pentru El, Cel care şi-a dat viaţa pentru a anula imensa noastră datorie faţă de Dumnezeu.

 

* * *

 

Să învăţăm de la Sf. Paul!

Autor: pr. James Gilhooley
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

În 1950, o rusoaică săruta picioarele lui Cristos. Un soldat comunist a întrebat-o: “Bunică, ai săruta şi picioarele marelui lider, tovarăşul Stalin?” “Da”, i-a răspuns ea, “dacă moare răstignit pentru mine.”

În urmă cu mai mulţi ani, când tocmai fusesem hirotonit, o mamă a venit nervoasă la mine după predica din Vinerea Mare despre răstignire. Mama cu pricina avea doi copii. “Nu vreau ca băiatul şi fata mea”, a strigat ea la mine, “să audă despre atâta sânge şi violenţă la vârsta pe care o au!” Era foarte nervoasă. Recunosc că răspunsul pe care i l-am dat nu i-ar face mândri pe profesorii mei de la seminar. Dar această mamă dorea de fapt ca Isus să nu se urce pe Cruce! Mulţi ar vrea de fapt să nu mai existe răstignirea lui Cristos, să nu se mai vorbească despre ea.

Să ne amintim însă de Sfântul Paul, de vizita pe care a făcut-o atenienilor. Scena este descrisă pe larg în Fapte 17,16-34. În Atena, Paul a ignorat crucea Mântuitorului. Accentul pus de el a fost pe Înviere. Iar rezultatul? “Şi auzind despre învierea morţilor, unii l-au luat în râs, iar alţii i-au zis: Te vom asculta despre aceasta altădată. Astfel Paul a ieşit din mijlocul lor.” A fost o reacţie dură, cu care Apostolul Neamurilor nu era obişnuit. Şi-a strâns bagajul şi a plecat. Nu şi-a trecut Atena în lista oraşelor prin care să mai revină. Şi-a propus să nu mai revină acolo, şi aşa s-a şi întâmplat. Nu a deschis aici o biserică, nici nu a trimis vreo faimoasă epistolă către atenieni.

După Atena, Paul a plecat spre Corint. A fost o călătorie lungă, pe jos. Paul a avut timp să îşi vindece rănile şi să se întrebe ce se întâmplase de lucrurile nu au mers cum sperase. Nu este greu să ni-l imaginăm pe misionarul umilit rugându-se lui Cristos. Cu siguranţă i-a cerut să îl ajute să înţeleagă ce greşise, unde era problema în strategia folosită în Areopag. Iar Isus nu l-a dezamăgit. Duhul Sfânt i-a ars predicile folosite în faţa atenienilor. Şi ajungând în Corint, Paul a luat-o de la capăt, cu o nouă strategie, cu planul B. Despre acesta a dat explicaţii mai apoi în scrisoarea către biserica fondată în Corint: “Iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Cristos cel răstignit… puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu… Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Isus Cristos, şi pe Acesta răstignit.”

Predicarea lui Paul în Corint a fost una de succes. Oraşul era şi mai imoral decât Atena. Dar Paul a produs senzaţie. Cei pe care i-a convertit nu l-au lăsat să plece din oraşul lor timp de optsprezece luni. Când Paul a plecat de acolo, a luat şi multe amintiri dragi despre corinteni. Dovada acestor amintiri stă în cele două scrisori pe care le-a adresat acestora. Când Apostolul Neamurilor a întors spatele lui Cristos răstignit, predicarea nu a adus roade. Când însă a predicat cu un crucifix pe amvon, mii de oameni au venit la Cristos.

Mel Gibson ne-a demonstrat cât de fascinaţi sunt oamenii de Cruce, prin filmul său “Patima lui Cristos”. Oameni care uitaseră unde se află cinematografele s-au înghesuit să vadă filmul. Pentru a face faţă mulţimilor, cinematografele au rulat filmul şi dimineaţa şi noaptea. Peste o sută de milioane de dolari s-au strâns în primele cinci zile de vizionare, pentru un film vorbit în limbi neînţelese: latina şi aramaica.

Până şi copiii înţeleg puterea crucii. Un copil mi-a spus: “Ştiu cât de mult ne iubeşte Dumnezeu. El şi-a întins ambele braţe la maxim şi ne-a spus: ‘Atât de mult!’ Şi apoi a murit.” Un altul mi-a spus: “Isus a construit un pod din două scânduri şi trei cuie.”

Ar fi o prostie să nu vorbim despre Isus pe cruce. Trupul lui Cristos, fără sânge, ţine de ficţiune, nu de istoria adevărată. Dar nici nu trebuie să îl părăsim pe cruce. Trebuie să luăm o scară, să îl dăm jos, să îl îmbrăţişăm. De ce? Apostolul Paul îi dă răspunsul tânărului Timotei în a doua scrisoare (2,11): “Dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El.”

Ce s-ar fi întâmplat dacă Paul s-ar fi întors între intelectualii din Atena şi le-ar fi vorbit subliniind Crucea? Din păcate nu vom şti niciodată.

Laureatul premiului Nobel, Czeslaw Milosz, scria că prizonierii politici din închisorile fostei Uniuni Sovietice îşi făceau cruci din rămurele, iar noaptea se rugau în faţa acestora în celulele lor. Ei nu au uitat lecţia lui Paul. Nici noi nu trebuie să o uităm.

 

* * *

 

Patima Domnului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Cineva a spus: Dacă cei ce predică azi cuvântul lui Dumnezeu ar înălţa fără încetare crucea Domnului Cristos tot mai sus, slujba lor ar fi încununată de tot mai mult succes. Dacă păcătoşii pot să fie în stare să privească în mod serios crucea, dacă vor putea vedea în măsură deplină pe Mântuitorul răstignit, îşi vor da seama de adâncimea milei lui Dumnezeu şi de grozăvia păcatului.

Iob a fost inspirat când a spus: Urechea mea auzise vorbindu-se despre tine; dar acum ochiul meu te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine (42,5-6). Privind crucea, descoperim pe Dumnezeu şi mizeria noastră. Experienţa sfântului Paul de la Atena este grăitoare. Venit pentru prima dată aici, filozofilor le-a vorbit ca un filozof, oratorilor le-a declamat cu emfază, înţelepţilor le-a argumentat cu multă logică etc. Rezultatul? Abia s-au convertit vreo trei persoane. Plecând la Corint, predică mulţimilor de idolatri, adulteri, hoţi, criminali etc. numai pe Isus cel răstignit, cu toată smerenia şi simplitatea, descriindu-le jurământul de iubire al lui Dumnezeu prin Isus de pe cruce. Rezultatul a fost deosebit, s-a convertit o mulţime de oameni care au format o Biserică locală deosebit de înfloritoare.

Să învăţăm să privim crucea!

Deşi a fost hotărârea Tatălui ca Isus să se jertfească pentru mântuirea lumii totuşi n-a fost planul său ca acei pentru care el a adus acest sacrificiu să săvârşească o astfel de crimă: Iuda să-l vândă, să fie renegat de conducătorii religioşi, Pilat să-l dea la moarte în locul lui Baraba etc. Nu din aceste născociri infernale s-a născut mântuirea. Moartea fizică a Fiului Omului nu este un rezultat al răstignirii, ci al faptului că de bunăvoie şi-a dat sufletul. În acest act voluntar stă mântuirea; că de ar fi murit silit, nu ne-ar fi mântuit. Dumnezeu Tatăl a permis desfăşurarea infernului împotriva Fiului său numai pentru a ne trezi sensibilitatea dreptăţii, de a ne convinge cât de răi suntem şi cât de bun este el. Cei prezenţi sub crucea de pe Calvar recunoşteau că Isus a mântuit pe alţii şi-i cereau să se mântuiască pe sine însuşi (cf. Lc 23,25), dar nu ştiau în ce constă mântuirea, pe când numai cel care suferă o poate cunoaşte, de aceea numai un singur glas s-a auzit atunci zicând: Doamne, aminteşte-ţi de mine când vei fi în împărăţia ta! (Lc 23,42). Cine i-a descoperit acestui tâlhar că Isus este Domn, că stă de bunăvoie pe cruce şi, deşi pironit, are totuşi putere să mântuiască? Numai crucea operează convertirea în adâncul inimii; ea nu este un argument pentru raţiune, ci o dovadă de iubire pentru inimă, aşa cum a recunoscut Mântuitorul: Tatăl mă iubeşte pentru că îmi dau viaţa, ca iarăşi să o iau. Nimeni nu mi-o ia cu sila, ci eu o dau de la mine. Am putere să o dau şi iarăşi să o iau (In 10,17) şi de aceea, în clipa când şi-a dat sufletul, l-a încredinţat în mâinile iubitoare ale Tatălui (Lc 23,46).

Autorul Scrisorii către Evrei spune că Isus este acela care în zilele vieţii sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către cel care putea să-l scape de la moarte, a fost ascultat pentru evlavia sa (5,7). Autorul aminteşte cum Isus s-a rugat în grădina Măslinilor să treacă paharul de la dânsul, făcându-se voia Tatălui, şi a fost ascultat când de pe cruce a strigat: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mt 27,46). Rugăciunea, lupta epuizantă pentru a dobândi viaţa veşnică, este unită cu jertfa supremă: prăbuşirea într-un fel de disperare datorată simţământului că afară de Dumnezeu în nimeni nu mai putea nădăjdui. Rugăciunea, unită cu jertfa supremă, i-a adus siguranţa mântuirii noastre şi a exclamat: S-a săvârşit (In 19,30). A primit garanţia că a fost ascultat.

O, măcar astăzi de am fi şi noi ca tâlharul din dreapta, de am vedea că Omul acesta nu a făcut nici un rău (Lc 23,41). Tribunalul îl condamnase; marele preot îl insultase; Irod îl socotise nebun; mulţimea a strigat împotriva lui; soldaţii îi cereau să le ghicească; ucenicii săi l-au părăsit etc. numai glasul tâlharului răstoarnă judecata tuturor şi declară cu gură de moarte, ca testament, că Isus este nevinovat. Vedem noi, oare, dincolo de cel răstignit, pe Domnul nostru? Moare ca domn dăruind împărăţia sa acelora care cred în domnia lui, cum spune sfântul Paul (cf. Rom 10,9; 14,9).

O fetiţă a observat că mâinile mamei sale nu sunt atât de frumoase şi de fine ca mâinile mamei unei prietene, de aceea, când aceasta venea să o viziteze, se jena când mama le aducea câte o prăjitură cu mâinile ei urâte. Într-o zi a întrebat-o: Mămică, de ce sunt mâinile tale atât de aspre, pătate şi urâte? Şi mama i-a răspuns: Pe când erai mică şi ai început să umbli copăcel, într-o zi ai căzut pe foc şi toate hăinuţele tale au luat foc. Am auzit cum ţipai şi am alergat la tine. În grabă, n-am avut nimic la îndemână ca să sting focul, decât cu mâinile mele. Mi-au ars, s-au pătat atât de urât, dar te-am salvat. Fiica, emoţionată până la lacrimi, prinzând mâinile mamei într-ale sale, a exclamat: Mămică, mâinile tale sunt cele mai frumoase din lume! şi le-a sărutat cu recunoştinţă.

Să privim şi noi pe Isus răstignit, întrebându-l: Doamne, de ce faţa, mâinile, picioarele şi întreg trupul tău este atât de urât din cauza rănilor, scuipatului, coroanei de spini? Ne va răspunde: Pe când voi v-aţi apropiat prea mult de focul iadului şi sufletele au luat foc şi eraţi gata să vă prăbuşiţi pentru totdeauna în adâncul infernului, eu v-am acoperit cu întreaga mea fiinţă, ca să sting focul din voi. Am reuşit, dar iată cum am rămas! În caz că voi veţi înţelege şi mă veţi spăla cu lacrimile voastre, mă veţi vedea altfel, mă veţi vedea în strălucirea învierii, mai strălucitor decât m-au văzut cei trei apostoli pe muntele Tabor (Mt 17,2). Amin.

 

* * *

 

Vinerea Sfântă

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 52,13-53,12)

Despre Slujitorul suferind ne vorbesc profeţiile care introduc şi conclud fragmentul (52, 13 – 15; 53, 11s) arătând sfârşitul glorios al pătimirii sale umile care devine izvor de mântuire pentru mulţimi. Despre el ne vorbeşte comunitatea prin cuvintele profetului (“noi” v. 4), împărtăşind neînţelegerea totală în care s-a consumat durerea Servitorului: o neînţelegere care a trecut de la indiferenţă la dispreţ, de la judecată la nedreptatea legitimă (vv. 3 – 4. 8a). Dar el tace.

Nu atrage atenţia prin splendoarea aspectului ( semn al binecuvântării divine), nici prin strălucirea doctrinei: “Cunoaşte bine ce înseamnă a pătimi”, dar acestea nu sunt lucruri de învăţat. Tăcut când este umilit, înjosit, la condamnarea la moarte (v. 7), până la o înmormântare nedemnă (v. 9). Doar atunci când sacrificiul de ispăşire e consumat, comunitatea – prin el purificată – înţelege planul de neconceput al lui Dumnezeu. Pedeapsa, ca şi suferinţă purificatoare, presupune o vină; dar aici pentru prima dată se întâmplă în mod evident ceva diferit: misterul suferinţei :::. Păcatul este al nostru (ne recunoaştem cu uşurinţă în acel “noi” din text), dar nu suntem noi cei care suferim, ci Servitorul nevinovat.

Aceasta este voinţa lui Dumnezeu care se îndeplineşte prin în Servitorul său.

E dreptatea divină numită: “milostivire”. Este promisiunea – strălucitoare ca un fulger în Vechiul Testament – luminii şi glorificării, după întuneric şi umilinţă.

Lectura a II-a (Evr 4,14-16; 5,1-9)

Fragmentul, de o importanţă centrală în scrisoarea către Evrei, ne invită să considerăm valoarea infinită al sacrificiului pe care Cristos îl împlineşte ca mare preot, încât el este adevărata victimă, pură şi sfântă. Astfel emerge imaginea lui Cristos în toată maiestatea sa. Totuşi, aceasta nu-l îndepărtează într-o sferă inaccesibilă. Dimpotrivă, pentru faptul că a împărtăşit în totalitate încercările noastre (4, 15), el ştie să compătimească slăbiciunea noastră. Ni s-a făcut aproape pentru ca să ne apropiem cu încredere deplină faţă de Tatăl, Dumnezeul milostivirii şi al harului, care ne oferă ajutorul necesar în orice moment greu (4, 16), pentru ca fiecare încercare să devină locul unde străluceşte cu măreţie înţeleapta sa providenţă.

Adeziunea suferindă a lui Cristos la planul Tatălui obţine în acest fel o ascultare care depăşeşte de infinite ori orizonturile noastre: ascultarea sa filială, care l-a dus până la “a se da pe sine însuşi la moarte” (cfr. Is 53, 12), l-a făcut să devină “cauza mântuirii veşnice” pentru toţi aceia care ascultă de Cuvântul său (5, 7 – 9), devenind astfel acea descendenţa fără sfârşit a Servitorului lui Yahvé: noua descendenţă de fii ai lui Dumnezeu, re-născuţi din sângele lui Cristos.

Evanghelia (Ioan 18,1-19,42)

Biserica celebrează pasiunea Domnului cu siguranţa că crucea lui Cristos nu este victoria întunericului, ci moartea morţii. Această viziune a credinţei este subliniată in mod evident în nararea lui Ioan, si unde Cristos este prezentat ca Rege, care cunoaşte situaţia, este stăpân pe ea, şi se poate spune că ţine sub control toate detaliile. “Ora lui Isus – sosită deja – este descrisă prin fapte ca o oră de suferinţă şi în acelaşi timp de glorie: ura lumii îl condamnă pe Isus la moartea pe cruce, dar de la înălţimea crucii Dumnezeu îşi manifestează iubirea sa fără măsură. În această splendidă revelaţie, în această dăruire divină consistă gloria.

Nararea pasiunii începe şi se termină într-o grădină – evocă Edenul – , pentru a indica că Cristos a luat asupra sa păcatul primului Adam şi l-a ispăşit astfel încât omul şi-a redobândit frumuseţea sa originară. Naraţiunea nu se opreşte asupra suferinţei lui Cristos; Ioan face referire la agonia de pe Ghetsemani (18, 11; cfr. 12, 27s), în schimb subliniază în mod insistent identitatea divină a lui Cristos, “Eu sunt” care înspăimântă soldaţii (18, 5s). În acelaşi mod face referire doar la batjocurile şi biciuiri, în timp ce pune în evidenţă – mai ales înaintea lui Pilat şi în nararea crucificării – regalitatea lui Cristos. Termenul “rege” este repetat aici de doisprezece ori (relativ la cele 16 ori repetări din întreaga evanghelie). La interogatorii cuvântul lui Cristos, cel acuzat, domină pe cel al acuzatorilor săi. În momentul în care Isus este judeca are loc mai ales judecata.

Când este înălţat pe cruce se împlineşte nu o acţiune umană, ci mai ales Scriptura (19, 28. 30) şi , deci, se revelează, gloria lui Dumnezeu. Chiar în momentul morţii, se naşte noul popor ales, încredinţat Fecioarei Mame (19, 25 – 28). Din apa şi sângele izvorâte din coasta străpunsă, îşi are origine Biserica, care regenerată prin botez şi hrănită cu euharistia, va celebra în timp paştele adevăratului Miel (19, 33; cfr. Es 12, 46), până când şi timpul se va împlini (consummatum) în Eternitate (19, 30).

Reflecţii

Aşa cum Duhul Sfânt îl condusese pe Isus în pustiu la începutul vieţii sale publice, la fel îl incită să meargă spre Ierusalim, spre “ora sa”, ora impactului definitiv şi al manifestării definitive a iubirii lui Dumnezeu. Este Duhul Sfânt cel care îi dă forţă lui Isus de a susţine lupta de pe Ghetsemani, de a adera la voinţa Tatălui şi de a merge până la sfârşit, chiar dacă acest lucru cere vărsarea sângelui.

Pe Calvar scena devine aproape pustie: cerul “tăiat” de cele trei cruci şi jos – două braţe al unei singuri cruci – stau Maria şi Ioan. În înălţimea tăcerii a acestei nespuse suferinţe se aude: “Mi-e sete”. Această implorare ne aminteşte întâlnirea lui Isus cu Samariteanca. “Dă-mi să beau” îi ceruse, şi a urmat apoi revelaţia că setea de Isus era setea credinţei samaritencei, setea credinţei umanităţii, dorinţa de a oferi apa vieţii, de a-l sătura pe fiecare om cu harul său. Ora răstignirii şi a morţii lui Isus corespunde cu ora fecundităţii în Duh.

Când iubirea lui Isus atinge punctul central prin jertfire, dăruirea sa totală, ca dintr-un izvor adânc izvorăşte Biserica, care este noua comunitate de creştini, noul Israel, poporul noii alianţe. Şi Maria este acolo, colaboratoare la mântuire, şi, împreună cu Ioan care reprezintă toţi ucenicii Nazarinenului şi întreaga umanitate, constituie nucleul primitiv al Bisericii ce ia naştere.

 

* * *

 

Nu ne-a iubit în glumă

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iaşi
Copyright: Predici.cnet.ro

“Dacă am fost împreună sădiţi într-o moarte asemănătoare cu a Lui, la fel vom fi în înviere”. Care este oare moartea asemănătoare cu aceea a lui Cristos, pe care Paul ne-o indică în acest text? Nu aceea exterioară, a trupului, legată de împrejurări atât de extraordinare: biciuirea, răstignirea, încoronarea cu spini, răstignirea, ci aceea interioară, a inimii! Cea dintâi ar putea avea loc o singură dată în viaţă; a doua poate fi moartea de fiecare zi.

Cristos a murit în suflet, mai înainte să fi murit în trup. A murit atunci când a acceptat să fie strivit de proprii lui duşmani; când le-a permis să îl calce în picioare, aşa cum se face cu un duşman căzut la pământ, căruia i se pune un picior pe piept strigându-i-se: “Mai mişcă-te acum dacă poţi!…” A murit când a acceptat – poate chiar în aceeaşi clipă când povestea parabola – să fie bobul de grâu care moare sub brazdă, în pământ, adică tocmai acolo unde nimeni nu observă că mori, şi unde nimeni nu cere ajutor pentru tine. Acolo, în adâncul inimii a fost adevărata moarte mântuitoare a lui Isus, pentru că acolo a murit Sieşi. Acolo, noul Adam “s-a despuiat pe Sine… făcându-se ascultător până la moarte”.

Putea Dumnezeu Tatăl să poruncească toate aceste lucruri pe care le-au făcut lui Isus duşmanii Săi? Nu. Dumnezeu nu poate porunci păcatul, răul; toate cele îndurate de Isus reprezintă fundamentul misterului nelegiuirii lumii. Isus a ascultat de Tatăl, în sensul că iertându-şi duşmanii, El s-a conformat voinţei Tatălui, care nu doreşte moartea păcătosului, ci să se convertească şi să fie viu. Isus a acceptat ca duşmanii Săi care îl duceau să îl răstignească “să trăiască” cu toţii, iertându-i: “Tată, iartă-i…”. “Iertaţi, căci aşa veţi fi fiii Tatălui vostru care face să cadă ploaia şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Profund mister al milei lui Dumnezeu! În moartea eu-lui se anulează diferenţa şi se actualizează conformare la voinţa lui Dumnezeu, de aceea se spune despre Isus: “Când era batjocorit nu răspundea cu batjocuri; şi când era chinuit nu ameninţa, ci se supunea Dreptului Judecător”.

O moarte asemănătoare cu aceea a lui Isus înseamnă tocmai aceasta: “Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”. M-am lăsat despuiat de toate raţionamentele mele; eu-l meu a fost călcat în picioare, dar eu nu mă plâng nimănui de necazul meu! Numai acum poate începe Isus să trăiască în mine, acel Cristos care a acceptat El mai întâi soarta în care mă aflu eu acum, care a fost ofensat şi umilit aşa cum sunt eu, ba chiar mai mult decât mine! Nimeni să nu spună că a cunoscut dragostea lui Dumnezeu turnată în inima lui de Duhul Sfânt atâta vreme cât această dragoste nu i-a servit măcar o singură dată la a-şi iubi în felul acesta un duşman.

Să privim mai de-aproape, dacă este posibil, această moarte a sufletului lui Isus, care a precedat-o şi a întovărăşit-o pe aceea a trupului, ceea ce L-a făcut să exclame: “Trist este sufletul meu până la moarte!” Pe Muntele Calvar s-a consumat o insondabilă dramă pentru noi: Isus a trăit în cel mai înalt grad ceea ce misticii au numit “noaptea întunecoasă” a sufletului. Atracţia infinită a dragostei care exista între Tatăl şi Fiul preaiubit a fost străpunsă de o repulsie de asemenea infinită, pentru că Dumnezeu urăşte la nesfârşit păcatul, iar în ochii săi Isus a devenit “păcat”. Acceptarea totală a lui Isus “Nevinovatul”, “Sfântul”, a fost traversată de un categoric “Nu”, determinându-se un contrast de ură – dragoste care a străpuns sufletul Mântuitorului. Nu există asemănări umane pentru a descrie aşa ceva; poate ne-am mai putea gândi la dragostea puternică dintre doi logodnici, care este ruptă de o infidelitate, sau de dispariţia unuia dintre cei doi. Atunci când Isus a strigat pe cruce: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?”, a făcut aceasta tocmai pentru că a experimentat dispariţia Tatălui; a fost ca şi cum Tatăl, după ce a judecat lumea şi a osândit-o de păcat, s-a îndepărtat oarecum materialmente de Isus, lăsându-l singur pe cruce. În felul acesta omul ar fi înţeles în cele din urmă ce înseamnă a-L refuza pe Dumnezeu, a păcătui.

Un suflet mistic scrie: “Nespuse au fost durerile lui Cristos, multiple şi misterioase. Cea mai mare durere imaginabilă orânduită de înţelepciunea lui Dumnezeu… De fapt Voinţa lui Dumnezeu a fost izvorul şi originea tuturor suferinţelor lui Cristos. Cristos a îndurat o suferinţă cu totul deosebită derivată din acea lumină pe care El o poseda din Dumnezeu! Dumnezeu, lumina inefabilă, luminându-L pe Cristos într-un mod la care noi nici nu ne putem gândi, şi unindu-L cu Sine în această veşnică voinţă a Sa, transformându-l în această lumină divină, îl făcea pe Isus să sufere de o durere ce nu poate fi exprimată în cuvinte…

Cristos a mai îndurat şi acea suferinţă sfâşietoare din cauza compătimirii, întru totul spirituale, ce o nutrea pentru neamul omenesc, pe care-l iubea foarte mult. Cristos îl compătimea pe fiecare om în parte şi încerca durerea după măsura păcatelor şi a pedepselor, pe care cunoştea sigur că le va merita dacă nu se va pocăi… Îi compătimea pe toţi oamenii. Cristos a mai suferit foarte mult şi din cauza compătimirii ce o avea pentru Sine însuşi, dar mai ales pentru Maica Sa cea Sfântă. Mare a fost atât durerea Mamei cât şi a Fiului, însă şi aceste dureri îşi au explicaţia în planul lui Dumnezeu… Toate aceste dureri devin o singură şi mare durere în sufletul lui Cristos, care depăşeşte orice închipuire” (Fericita Angela din Foligno).

Şi nouă, celor care medităm astăzi Patima lui Cristos, El ne repetă cuvintele pe care le-a spus într-o zi Fericitei Angela din Foligno: “Nu te-am iubit în glumă!” şi “Nu te-am cunoscut de la distanţă!” Pentru aceea care a ascultat pentru prima dată cuvintele de mai sus acestea au fost ca o rană dureroasă, deoarece îşi dădea seama de nimicnicia ei. Şi aceasta era o Sfântă! Ce avem noi de spus la toate acestea? Meditarea suferinţelor sufleteşti ale Mântuitorului nostru nu trebuie să ne inspire numai căinţa şi durerea, ci şi nădejdea. Nădejde pentru noi şi pentru fraţi; din ea trebui să scoatem cuvintele de mângâiere pe care să le spunem fraţilor noştri umiliţi, exploataţi, călcaţi în picioare, celor care, ca şi Cristos, au fost biruiţi. Biruiţi de tot felul de duşmani, inclusiv de cel care este cel mai îngrozitor dintre toţi, adică moartea.

Există o formă a acestei cedări, a acestei înfrângeri a vieţii, care este trăită de atâţia fraţi şi surori dintre noi, şi poate chiar din casa noastră. Aceasta ne îngrozeşte şi ne este teamă chiar să o numim pe adevăratul ei nume, dar pe care o vom numi “Răul cel mai mare”. Un rău împotriva căruia se luptă cu siguranţa de a fi deja învinşi, chiar mortal. Această boală ne apropie foarte mult de Isus, de acel Isus din Vinerea Mare şi Sfântă, şi mai ales de acel Isus din Grădina Măslinilor. Celui atins de această maladie nu trebuie să îi ascundem această speranţă, pentru că în ea se ascunde atât răscumpărarea cât şi biruinţa Lui. Să primim deci toate leacurile şi speranţele pe care ni le oferă ştiinţa (care în unele cazuri încep să fie reale şi concrete), dar să nu ne lipsim nici de această mare speranţă: Isus a învins pentru noi şi această moarte teribilă, care constă în aşteptarea şi în groaza morţii sufletului, şi acum poate fi lângă acela care-L urmează pe cale. Vom încheia această meditaţie cu cuvinte cât se poate de simple: “Mulţumesc Isuse pentru că ai suferit pentru noi toate chinurile Calvarului şi iartă-ne dacă până în ceasul de faţă n-am ştiut să te iubim decât în glumă.”

 

* * *

 

Iubirea învinge ura

Autor: pr. Lucian Păuleţ
Copyright: Predici.cnet.ro

În dimineaţa zilei de Vinerea Mare, Satana s-a trezit cu un rânjet maliţios pe faţă. Astăzi era ziua mult aşteptată. Moartea, fiica sa favorită, va împlini curând răzbunarea mult căutată: Cel Drept va muri în chinuri şi ruşine.

Diavolul era bucuros: totul fusese bine pregătit. Aghiotanţii săi semănaseră deja seminţele discordiei printre cei puternici ai Sinedriului, înăbuşindu-le inimile cu dorinţa de siguranţă: “Este mai bine să moară un singur om pentru popor” (In 18,14). Petru îşi mânjise deja sufletul trădându-l pe Isus înainte de a cânta cocoşul: “Nu îl cunosc pe omul acesta”. Ceilalţi apostoli fugiseră şi ei. După răsărit, mulţimea nerecunoscătoare îi smulge laşului Pilat sentinţa la moarte: “Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!”

“Oh, dulce răzbunare, se gândea Diavolul, Cel care nu a cunoscut păcatul acum îl va cunoaşte, chiar dacă numai prin efectele lui: răutatea oamenilor şi, la sfârşit, moartea.”

Pe la ora douăsprezece, întunericul, prevestitor al morţii, învăluia Golgota, grămada de gunoi a Ierusalimului. Diavolul ardea de nerăbdare să dea lovitura de graţie şi să îl învingă pe Dumnezeu cu armele proprii. Arma lui Dumnezeu era Fiul, dar acest Fiu îmbrăcat în carne umană va fi aruncat în derâdere şi ucis. Un dar nedorit şi străin în faţa micilor oferte pe care Seducătorul, Satana, le dădea.

Trei ore interminabile a durat bătălia. Trei ore lungi, Cel nevinovat, Sfinţenia însăşi, era spânzurat între cer şi pământ, încercând să le unească. În timp ce viaţa se scurgea din el, cu un efort pentru încă o respiraţie, Isus a zis: “Femeie iată fiul tău”. Şi Diavolul a râs cu cinism: “Ca şi cum o mamă ar putea să depăşească momentul morţii premature a unicului copil primind un înlocuitor de ultim moment.”

“S-a sfârşit, într-adevăr s-a sfârşit” s-a gândit regele demonilor, când a auzit ultimul strigăt al lui Isus. Dar înainte de a putea să îşi deschidă buzele într-un strigăt de bucurie, pământul s-a cutremurat şi zidurile locuinţei morţilor clădite de el cu răutate an după an s-au dărâmat. Şi sufletele din locuinţa morţilor au ieşit toate să îşi întâmpine Mântuitorul. Isus era învingător.

“Cum e posibil aşa ceva?” s-a întrebat cu disperare Cuceritorul cucerit? Cum e posibil ca slăbiciunea să învingă puterea? Binele să supună răul? Şi diavolul şi-a amintit acel cuvânt pe care el nu îl putea accepta: Iubirea. Răstignitul victorios era Iubirea însăşi. Pe cruce Iubirea a învins ura. Dumnezeu în înţelepciunea sa infinită nu a ştiut să ne facă un dar mai mare decât pe sine însuşi.

Şi de atunci, iubiţi credincioşi, din acea Vinere Sfântă şi noi putem cuceri moartea, păcatul şi slăbiciunea proprie, şi putem spune cu Sf. Paul în fiecare zi: “Noi avem această comoară în vase de lut pentru ca puterea imensă să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi. Suntem apăsaţi de necazuri din toate părţile, dar nu striviţi; suntem în cumpănă dar nu disperaţi, persecutaţi dar nu abandonaţi, doborâţi dar nu ucişi. Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate şi viaţa lui Isus în trupul nostru” (2Cor 4, 7-10).

Proclamarea patimii lui Isus, aşadar, nu a avut ca scop trezirea unor sentimente de milă sterilă în noi şi nici a unor sentimente de revoltă ca în cazul lui Clovis, regele francilor, care atunci când a auzit pentru prima dată despre moartea lui Isus a exclamat “Daca aş fi fost acolo cu francii mei, nu l-ar fi răstignit pe Isus”. Citirea evangheliei lui Ioan cu relatarea patimii lui Isus are un singur scop: proclamarea iubirii lui Dumnezeu şi acceptarea crucii şi a iubirii în viaţa noastră. Aceasta trebuie să facem în Vinerea Mare.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, era la catedrala Notre Dame din Paris un episcop care prin predicile sale atingea inimile necredincioşilor şi ale celor indiferenţi. Acel episcop ne relatează un fapt. Cu mulţi ani înainte de a fi episcop, în faţa catedralei venea un tânăr care îi insulta pe credincioşi spunându-le că, de fapt, credinţa e depăşită şi multe alte ofense. Într-o zi a ieşit la el un preot care încerca să îl calmeze, însă el a început să îl jignească şi pe preot. Acesta în cele din urmă i-a zis: “Uite, vino în biserică şi spune-i direct lui Dumnezeu aceste lucruri. Să strigi cu toată puterea ‘Cristos a murit pe cruce pentru mine şi nu îmi pasă deloc’.”

Tânărul a întrat şi a strigat cât a putut de tare “Cristos a murit pe cruce pentru mine şi nu îmi pasă deloc.” “Foarte bine, i-a spus preotul. Acum mai strigă o dată.” Şi tânărul a strigat iar, de data aceasta cu o oarecare ezitare. Preotul l-a îndemnat: “Aproape ai terminat, strigă pentru ultima dată”. Dar tânărul, privind crucea, nu a mai putut scoate un cuvânt.

Continuă episcopul: “Acel tânăr eram eu.”

Iubiţi credincioşi, misterul crucii l-a schimbat pe acel tânăr, care a ajuns preot şi apoi episcop. În această seară să spunem şi noi: Cristos a murit pe cruce pentru mine şi mie îmi pasă. Iubirea lui Isus trebuie să îmi schimbe viaţa. Isus şi-a împlinit misiunea: a umplut rezervorul Calvarului cu viaţa dumnezeiască, dar noi trebuie să deschidem stăvilarele ca să curgă viaţa divină în noi. Cristos a pus temelia, noi trebuie să construim pe ea. El stă la uşă şi bate, noi trebuie să îi deschidem. El a consacrat Euharistia, noi trebuie să ne împărtăşim. El ne-a dat iubirea, noi trebuie să o primim.

Vă îndemn ca peste câteva momente când vom venera crucea să facem această rugăciune. “Isuse, tu ai murit pe cruce din iubire pentru mine. Fă ca iubirea ta să îmi schimbe viaţa pentru a fi mereu cu tine. Amin.”

 

* * *

 

Patima Domnului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Suferinţele fizice şi sufleteşti ale lui Isus au fost îngrozitoare. Evangheliştii, fie că n-au reuşit, fie că nici n-au încercat să le descrie, le-au tratat cu multă veneraţie şi consideraţie ca pe un mister divin în toată sfinţenia şi măreţia lor.

În grădina Măslinilor, Isus asudă sânge din cauza prevederii chinurilor care se vor abate asupra lui, denumite paharul pe care i l-a dat Tatăl ca să-l bea. Un condamnat la moarte se mai poate mângâia cu speranţa că poate în ultima clipă îi va surâde şansa de a se elibera, dar Isus n-a avut această speranţă, din contra, ştia precis că va îndura cele mai groaznice chinuri pe lemnul crucii, nu numai cele fizice, ci şi cele sufleteşti, cum este singurătatea absolută, zădărnicia chinurilor pentru cei osândiţi, sensul păcatului care constă în depărtarea omului de Tatăl etc. Agonia s-a datorat şi faptului că s-a împovărat cu păcatele noastre: Pe cel care n-a cunoscut păcatul, el l-a făcut păcat pentru noi, spune sfântul Paul (2Cor 5,21), adică nu s-a identificat cu păcatul, dar a simţit sensul păcatului, părăsirea totală din partea Tatălui, a iubirii totale, care duce la cea mai groaznică disperare. Aşa se explică faptul că de pe cruce strigă cu glas puternic, cu ultimele puteri: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Dacă la începutul agoniei durerea a fost atât de mare încât a fost nevoie de un ajutor supranatural pentru a-l întări, de un înger (cf. Lc 22,43), ne putem închipui care a fost starea din final?

Apariţia lui Iuda, ucenicul pe care l-a ţinut şi l-a hrănit la pieptul său, ucenicul pe care l-a înzestrat şi cu carisma minunilor, i-a produs o durere sufletească nespusă în clipa în care şi-a făcut apariţia în fruntea călăilor pentru a-l da pe mâna lor, vânzându-l ca pe un lucru de nimic, cu doar treizeci de arginţi. Cu câtă durere a exclamat Iuliu Cezar când printre asasinii săi l-a văzut şi pe fiul său adoptiv: Şi tu, Brutus, fiul meu? Şi tu, Iuda, ucenicul meu?

Isus suferă şi din pricina sentinţei nedrepte şi a acuzelor false inventate de Ana şi Caiafa, care prin el au primit raţiunea, mintea, inteligenţa pentru a face bine – prin el toate s-au făcut (In 1,3) – şi ei folosesc darul spre a-i face rău, ca de altfel şi Pilat, care, deşi avea de partea sa adevărul nevinovăţiei lui Isus, avea legea dreptăţii şi puterea de a-l elibera, ratifică sentinţa condamnării la moarte, după ce în prealabil îl biciuise pentru a trezi compătimirea fiarelor însetate de sânge.

În faţa lui Irod, durerea lui Isus este mută. El spusese: Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Mt 7,6). Cuvântul lui Isus este mărgăritarul de mare preţ şi nu avea rost să fie aruncat unuia care trăia în adulter cu soţia fratelui său.

Biciuirea, pălmuirea, scuiparea, încoronarea cu spini, haina roşie de batjocură etc. toate adunate, n-au format o picătură, ci o mare de dureri de nedescris. Fiindcă durerea este întotdeauna proporţionată cu iubirea; or, iubirea lui Isus faţă de omenire a fost infinită; deci şi suferinţele.

Şi acum iată-l mergând desculţ pe dermul colţuros, ţinut legat cu frânghii, ca un animal dus la înjunghiere, cu grinda crucii legată pe umeri, se împleticeşte şi cade mereu. Simon din Cirene este silit să-l ajute, dar ce poate face omul în faţa infinitului?

Ajuns pe Golgota, Isus se prăbuşeşte; călăii îi smulg haina lipită de răni; îl întind pe lemnul crucii şi-l pironesc; crucea este ridicată şi el atârnă susţinut de cuiele care îi ating nervii de la mâini şi picioare trimiţându-i săgeţi de foc în creier, în capul încoronat cu o căciulă de spini care îl sileşte să-şi ţină barba fixată în piept, tăindu-i răsuflarea. Ne putem închipui ce sete l-a copleşit? Mai ales că pierduse atâta lichid şi sânge… Când Alexandru Macedon îşi conducea ostaşii printr-un pustiu, li s-a terminat apa. Au ajuns la o sursă de apă, dar s-a constatat că este otrăvită. Cine ar fi băut, era sigur de moarte; şi totuşi chinul provocat de sete i-a determinat pe mulţi soldaţi să bea şi să moară, decât să mai îndure chinul setei. După cele peste 120 de lovituri primite la biciuire, este de mirare că a reuşit să mai suporte chinul răstignirii. Ajutat de atotputernicia sa divină, putem spune că dumnezeirea s-a făcut părtaşă la pătimire, la paharul pe care i l-a dat Tatăl ca să-l bea, ca meritele suferinţelor să capete valoarea infinită, necesară mântuirii lumii întregi.

Împreună cu Isus au fost răstigniţi doi tâlhari, la dreapta şi la stânga, ca să se adeverească profeţia care spunea: S-a numărat cu cei fărădelege (Is 53,12).

Cu toate durerile îngrozitoare, iubirea lui Isus este mai tare ca moartea, el se angajează să vorbească, deşi acest efort îi va grăbi sfârşitul, el a vorbit de şapte ori. Şapte, reprezintă desăvârşirea. Iubirea şi-a dovedit-o în mod desăvârşit, începând cu duşmanii pentru care se roagă: Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac (Lc 23,34); măreşte speranţa tuturor acelora care se simt vinovaţi în bunătatea divină a iertării, precum tâlharul din dreapta: Astăzi vei fi cu mine în paradis (Lc 23,43); dă siguranţa celor drepţi că pot rămâne statornici în bine, prin însăşi mama sa: Femeie, iată fiul tău! Fiule, iată mama ta! (In 19,26-27); ca să înţelegem că rugăciunea are valoarea supremă când este unită cu jertfa supremă: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mt 27,46); ca să ne conştientizeze câtă sete a simţit în pătimire pentru sufletele noastre, Isus spune: Mi-e sete (In 19,28); pentru a ne arăta cum să împlinim voinţa lui Dumnezeu Tatăl până la capăt, pronunţă: S-a săvârşit (In 19,30); iar pentru a ne demonstra că iubirea desăvârşită este şi va fi mereu biruitoare, că în Dumnezeu îşi are începutul şi în el îşi are destinaţia ultimă, a strigat cu glas puternic: Părinte, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu (Lc 23,46).

Nu v-am expus aceste chinuri mântuitoare pentru a plânge de mila lui Isus, ci pentru a plânge păcatele noastre care le-au fost cauza. Isus ne spune şi nouă ceea ce a spus femeilor din Ierusalim care plângeau de mila lui: Nu mă plângeţi pe mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri (Lc 23,28).

Isus a murit în momentul în care la templu se sacrificau mieii pentru celebrarea Paştelui. Isus este Mielul lui Dumnezeu care se jertfeşte pentru Paştele nostru: trecerea de la moartea păcatului la viaţa cea nouă a harului, ca de la viaţa cea nouă a harului să trecem la viaţa veşnică, iar prin moartea trupească să ne încredinţăm sufletul în mâinile iubitoare ale Tatălui, ca apoi Duhul său să ne ridice din ţărâna pământului la strălucirea învierii prin Cristos, pârga învierii noastre.

Când citim patima Domnului, descoperim o realitate care ne întăreşte. Este vorba, desigur, de suferinţa şi moartea unui om; dar acest om este Fiul lui Dumnezeu şi, prin puterea divinităţii sale, este alături de suferinţa şi moartea noastră, pentru a le transforma într-o jertfă dătătoare de viaţă prin puterea sa divină (Achile Degeest).

Într-o zi a venit la împăratul roman Iuliu Cezar un veteran şi l-a rugat să vină şi să-l apere la un proces. Împăratul, surprins de curajul şi de dorinţa fostului său soldat, l-a asigurat că îşi va trimite un om de încredere care să-l apere. Atunci bătrânul soldat şi-a desfăcut haina la piept şi, arătându-i o mare cicatrice, i-a spus: Împărate, pe când te aflai în luptă şi o săgeată se îndrepta ameninţătoare şi era gata să te străpungă, omorându-te, eu nu am trimis ca să te apere; te-am apărat cu pieptul meu. Iată semnul! Cezar şi-a amintit de salvatorul său şi a mers să-l apere la proces, asigurându-i succesul.

Când toate săgeţile iadului şi ale călăilor s-au abătut asupra noastră ca să ne piardă, Isus şi-a pus pentru apărarea noastră nu numai pieptul, ci întreaga fiinţă. Astăzi, când lumea îi intentează procesul condamnării la uitare, la indiferenţă, la nepăsare, la răstălmăcirea cuvintelor şi faptelor sale minunate, este de datoria noastră să-l apărăm prin viaţa noastră, asemenea sfântului Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20). Amin.

 

* * *

 

Vinerea Sfântă

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Chiar şi cocoşul este un dar al său

“… Şi îndată a cântat cocoşul. Şi Petru şi-a amintit cuvintele spuse de Isus… Şi ieşind afară, a plâns amar” (Mt 26, 74-75). Chiar dacă acel cocoş este supărător, insuportabil, jenant. Ba chiar plictisitor. Şi, vă rog, să nu fim atât de ipocriţi ca să insinuăm că s-a pus la cale conform unor metode anticlericale, că face parte dintr-o conjuraţie împotriva noastră. Să încercăm să fim serioşi, cel puţin în Vinerea Sfântă. Dacă este un complot, acesta este al nostru. Complotul mediocrităţii noastre, al diplomaţiei noastre, pentru a sugruma Cuvântul lui Cristos.

Pretindem că suntem campioni ai credinţei, deşi ne sustragem cu regularitate de la exigenţele aspre ale evangheliei. Vrem să fim recunoscuţi ca modele de fidelitate, deşi deschidem toate posibilele (şi imposibilele) căi de a fugi din faţa întâlnirilor decisive. Acel cocoş insistent ar trebui considerat o specie ocrotită de Biserică. Ar trebui să-i cerem să nu întrerupă cântatul, să denunţe fără milă neîndeplinirile noastre, păcatele, defectele.

Cocoşul, ca o santinelă vigilentă, lansează alarme împotriva alianţelor noastre cu noaptea, ipocrizia, minciuna, afacerile. Şi cocoşul care “ne aminteşte” de prea multele aşteptări, de săracul pe care l-am trădat, de martirul pentru cauza dreptăţii pe care nu-l ştim sau nu vrem să-l recunoaştem. Acel cocoş ar trebui să fie mereu în slujbă în Biserică. Pentru a ne deştepta din somn. Pentru a ne face să se aprindă obrajii de roşeaţă (unica lumină, poate, care ne permite să umblăm în întunericul în care ne-am ascuns). Pentru a ne face să apară în ochi acele lacrimi care, singure, ne permit să regăsim trăsăturile celui Condamnat.

Petre, ajută-ne să salvăm cocoşul, chiar dacă nu se pretează să celebreze triumfuri. Când am pierdut încrederea (şi nu numai faţa), acel cocoş impertinent ne aminteşte că, după ce ne-am bătut pieptul, ne este dăruit harul de a putea să ridicăm privirea spre Cel Răstignit. Petre, mă înşel dacă îndrăznesc să bănuiesc că şi cocoşul ne-a fost dăruit, lăsat ca moştenire de Învăţătorul, şi reprezintă un element fundamental pentru păzirea turmei?

 

* * *

 

Vinerea Sfântă

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Liturghia cuvântului de astăzi ne propune o imagine dureroasă a crucii şi încearcă să trezească în noi sentimente de penitenţă şi compasiune.

Dacă duminică, cu ocazia intrării triumfale a lui Isus în Ierusalim, creştinii au cântat: Osana! Binecuvântat să fie cel ce vine în numele Domnului!, astăzi ei plâng şi suspină căci acelaşi Isus moare pe cruce. Suntem în doliu! A murit Domnul nostru care şi-a sfârşit viaţa pe o cruce, nu într-un pat moale; fiind înconjurat de călăi şi soldaţi, nu de persoanele dragi; a murit în urletele şi batjocurile evreilor, nu în mângâierile mamei sau ale apostolilor. A murit în chinuri fizice şi morale de nedescris.

Dar de ce a murit în astfel de chinuri? Motivul ni-l descoperă profetul Isaia în prima lectură de astăzi, care a prevăzut toată această suferinţă cu aproximativ 800 de ani înainte de a se întâmpla: “El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste el şi prin rănile lui suntem tămăduiţi” (53,5).

Toate aceste chinuri şi suferinţe l-au făcut să fie dispreţuit şi părăsit de oameni, era ca un bolnav, ca un lepros din faţa căruia trebuia să fugi.

În mentalitatea iudaică de atunci, suferinţa era considerată ca un semn al blestemului divin, era un semn că cel în suferinţă a greşit în faţa lui Dumnezeu. Dar pentru Isaia această suferinţă a Servitorului lui Iahve este un instrument preţios de ispăşire şi de justificare proprie şi a altora.

Acest servitor supus la o moarte şi o îngropare nedemnă, dar din voinţa lui Dumnezeu, înălţat cu numeroşi urmaşi după el, este instrumentul de care se foloseşte Dumnezeu pentru îndreptăţirea noastră, a celor mulţi.

Iată cât de grave sunt păcatele noastre! Dumnezeu în atotputernicia sa, în măreţia sa, a găsit de cuviinţă să aleagă ca mijloc de mântuire suferinţa. Dar această suferinţă, de ispăşire pentru păcatele noastre, nu o putea face oricine ci numai Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. În dumnezeirea sa Cristos nu a putut suferi, căci Dumnezeu nu poate fi supus la suferinţe, dar a suferit în natura sa umană.

Astfel îl vedem pe Isus şi în a doua lectură de astăzi luată din Scrisoarea către Evrei: “el a trecut ca om prin toate încercările, în afară de păcat”. El apare ca unicul şi veşnicul preot, ca victima desăvârşită şi în acelaşi timp mijlocitorul perfect şi desăvârşitul nostru Mântuitor.

Devenind om şi suferind în omenitatea sa, el a sfinţit carnea noastră, a glorificat-o. Ne-a readus la aceeaşi demnitate pe care Adam o avea înainte de a păcătui. Am redevenit fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei Sale.

Evanghelia, prezentându-ne patima şi moartea pe cruce a lui Isus, ne prezintă de fapt ceasul supremei suferinţe răscumpărătoare. Isus trebuie să fie înălţat pe cruce pentru a salva omenirea. Este de fapt preamărirea sa, pentru că numai prin jertfa sa omenirea este eliberată de păcat, iar dreptatea dumnezeiască este satisfăcută.

Odată ridicată crucea pe Calvar, el, ca o statuie rugătoare, s-a pus între cer şi pământ, pentru ca pe de o parte să ascundă omenirea în umbra trupului său din faţa mâniei lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, cu braţele sale întinse, să fie ca un paratrăsnet care să capteze fulgerele răzbunării divine.

Aşa ne-a iubit Cristos, fără măsură, fără hotar! Ştiam că în Cristos trebuie să sălăşluiască o iubire, dar cine s-a aşteptat la atât? Când pruncul Isus ne-a zâmbit la Betleem, când a început să trăiască printre noi, când a început să ne slujească, să ne mângâie, să facă minuni, să ne înveţe, am simţit că ne iubeşte. Dar ca să sufere fără să spună nimic, ca de bună voie să se lase arestat, târât în faţa judecătorului Pilat, biciuit, încoronat cu spini, batjocorit, scuipat, răstignit pe cruce, dându-şi viaţa pentru noi, această dragoste, această dăruire n-am bănuit-o.

El este arestat în grădina Ghetsemani, fiind trădat de Iuda, unul din cei doisprezece apostoli. Dar şi această arestare dovedeşte că Isus se oferă voluntar pentru a împlini planul lui Dumnezeu Tatăl. Atunci când Cristos le spune că el este cel pe care-l căutau, ei se dau înapoi şi cad cu faţa la pământ. În acel moment Cristos nu fuge. El ştie că aceasta este poarta cea strâmtă prin care trebuie să treacă pentru a ajunge la Tatăl.

Ajuns în cele din urmă la Pilat, după ce a fost purtat pe la Ana şi Caiafa, este supus unui interogatoriu în care Cristos îşi dezvăluie identitatea sa regală: “Tu o spui: Eu sunt rege! Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume să dau mărturie pentru adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu”.

Pilat pune o întrebare ce dovedeşte scepticismul: “Ce este adevărul?” Dar nu i-o adresează lui Isus, ci propriei sale conştiinţe, ca o reflecţie plină de dezamăgire asupra neputinţei minţii omeneşti de a cunoaşte adevărul.

Dar ce este adevărul? Adevărul este în faţa noastră, ca şi pentru Pilat. El, adevărul, nu cere decât să se facă cunoscut pentru a ne învăţa în ceea ce-l priveşte. Aceasta este misiunea lui Isus Cristos, să dezvăluie adevărul dumnezeiesc, iar cei ce cred în cuvântul lui se lasă conduşi de acest adevăr şi devin astfel copii lui Dumnezeu şi supuşii împărăţiei sale.

Sperând că mulţimea se va linişti şi-l va putea elibera, după ce a poruncit să fie biciuit, Pilat, îl prezintă mulţimii: “Iată omul!” Dar mulţimea este ca o fiară care atunci când vede sânge devine şi mai crudă: “Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!” Datorită presiunii mulţimii şi fricii de a nu cădea în dizgraţiile împăratului roman, Pilat l-a dat să fie răstignit.

În drum spre Calvar, Isus poartă crucea sa. Ea este inseparabilă de el. Este o cruce grea, pentru că de ea atârnă păcatele oamenilor din toate timpurile şi-l fac pe Isus să cadă la pământ sub greutatea lor. Şi iată-l acum pe cruce, urcându-se fără umbră de rezistenţă. Acum a sosit ora lui Isus. Este ora pe care el a aşteptat-o 33 de ani. Este ora care coincide cu preamărirea Fiului Omului. Urcând Calvarul şi jertfindu-şi viaţa, el cucereşte toată făptura. Regalitatea sa se manifestă pe cruce. De acolo atrage pe toţi la sine, după cuvântul său.

Şi astăzi Cristos care se jertfeşte necontenit pe altarele noastre nu încetează să ne cheme la sine. Să îngenunchem la picioarele crucii sale şi să-l recunoaştem ca unicul răscumpărător.

Dar jertfa lui Cristos nu valorează nimic pentru noi dacă noi nu sacrificăm împreună cu Cristos propria voinţă şi nu i-o oferim din iubire Tatălui.

Sfântul Grigore cel Mare într-una din predicile sale spunea: “Numai atunci Cristos va fi cu adevărat victimă oferită lui Dumnezeu pentru noi, când noi înşine vom fi victime”.

Cum putem fi noi victime alături de Cristos? Renunţând la noi înşine, luându-ne crucea zilnică şi imitându-l în toate pe Isus.

Un om trebuia să facă o călătorie lungă şi primejdioasă. În drumul său întâlneşte un om de bine ce îi întinde o carte spunându-i: “Poftim, citeşte această carte şi vei afla în ea cum să ajungi la capătul drumului”. Dar ce folos! E întuneric şi omul nu poate citi cartea. Şi pleacă omul dibuind mai departe. Nu peste mult timp întâlneşte un alt om ce-i oferă o lumină spunându-i: “Poftim lumina aceasta, că-i întuneric şi nu vezi calea”. Omul se bucură. Dar vine un vânt şi stinge lumina. Şi el se mâhneşte. Iată că întâlneşte un om apăsat de o cruce grea pe umerii săi şi cu o coroană de spini pe cap. El îi zice cu glas duios: “Călătorule, vino după mine, căci eu am mai făcut odată drumul acesta!… Numai eu singur te pot conduce la sfârşitul călătoriei tale”. Şi mergând după această Călăuză omul îşi sfârşeşte călătoria cu bine.

În călătoria cea mare a acestei vieţi, în drumul nostru spre mântuire, nu ne poate ajuta nici cartea, nici ştiinţa omenească, ci numai acela care a mai făcut odată acest drum: numai acela care ne-a deschis acest drum prin crucea de pe Golgota: Isus Cristos. Să avem încredere în această călăuză şi să credem cu tărie în cuvintele sale, căci el este calea, adevărul şi viaţa, iar cine îl urmează nu umblă în întuneric.

Astăzi, ducându-ne şi noi crucea zilnică, să urmăm exemplul lui Cristos, pentru ca lumea din jurul nostru să înţeleagă că nu este altă cale de mântuire decât drumul lui Cristos.

Este calea care ne duce la Dumnezeu Tatăl, la Dumnezeul cel veşnic, în împărăţia sa, pentru a ne bucura din plin de vederea feţei sale.

Petru-Bogdan RĂCHITEANU

 

* * *

 

Per aspera ad astra… prin cruce la viaţă

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Ce este acel “ceva” după care tânjim cu toţii? Care este dorul nostru cel mai adânc/profund? Care e dorinţa noastră cea mai mare? Dacă este să pătrundem prin labirintul dorinţelor şi dorurilor noastre, care ar cea/cel mai mare? Dacă luăm în calcul persoanele în plină vârstă, nu cele dezamăgite de prea multă suferinţă şi de prea mulţi şi prea grei ani ce li s-au dat să-i trăiască, cred că nu greşesc că toţi, în tinereţe sau în floarea vârstei nu-şi doresc decât să trăiască, şi nu oricum, ci să simtă că trăiesc pe deplin. Toţi şi-ar dori să fi găsit izvorul vieţii cu adevărat, din care să soarbă la nesfârşit.

Răspunsul pe care noi, creştinii, îl oferim oamenilor pentru această întrebare şi acest dor este imaginea şi realitatea Răstignitului. Este o Evanghelie, în care persoana centrală moare în chinuri pe cruce. Este pentru toţi aceia care au căutat viaţa în direcţia greşită cu siguranţă un răspuns fără nici un sens, care nu spune absolut nimic. Prin acest răspuns, omul modern plin de doruri şi căutări dintre cele mai ciudat şi inedite nu prea primeşte nici o soluţie sau uşurare. Dar dumneavoastră ce vă spune imaginea pe care o avem azi în centrul Evangheliei? Se poate fundamenta şi construi un destin, o viaţă, pornind de la ea?!

Este foarte relevantă pentru noi istorisirea conform căreia odată Dumnezeu soseşte într-un sat în care descoperă clădirea unei biserici. El o vizitează scurt, dar nu poate suporta prea mult imaginea tulburătoare a Răstignitului care domina întreaga biserică şi, de aceea, repudiază şi părăseşte biserica. Cărţile sfinte şi crucile şi se aşează mai degrabă cu dragă inimă pe o bancă în soare, alături de mulţi alţi necreştini.

Exact aşa gândeşte omul modern pentru care crucea şi Răstignitul vor avea întotdeauna ceva deranjant, scandalos, care nu se potriveşte cu toate preocupările noastre mondene şi, mai mult, omul modern gândeşte că exact aşa trebuie să fie şi să se comporte şi Dumnezeu: plin de viaţă, departe de orice suferinţă, trăind în pură şi veşnică plăcere. Mai degrabă ne-am duce şi noi pe o bancă în soare, decât într-o biserică rece, întunecoasă, în care să aşteptăm ca Dumnezeu să ni se arate.

Chiar dorinţa noastră oarbă de a trăi, chiar propriile noastre căutări disperate după ceea ce să ne poată împlini, chiar acestea ne fac orbi pentru un adevăr cutremurător: singura punte spre cer, singurul drum spre viaţă, spre împlinire, spre plinătatea vieţii este CRUCEA.

Omul care se îndepărtează în mod voit de Dumnezeu, creatorul vieţii şi singurul care ne susţine în viaţă, caută de fapt “dumnezei” pe placul său şi de aceea i se va părea întotdeauna drumul de întoarcere spre adevăratul Dumnezeu foarte dureros. Nu există alt drum spre adevărata bucurie: trebuie să ne eliberăm de strânsoarea falselor realităţi şi bucurii în care s-a scufundat omul modern, chiar dacă ni se pare aceasta prea dureros şi parcă împotriva firii, împotriva adevăratei bucurii şi adevăratului chef de viaţă. Războaie, invidii, gelozii, moarte, jafuri, furturi, răpiri… Toate acestea ne compun realitatea în care ne place să trăim şi de care ne este atât de greu să ne rupem. De când l-am pierdut pe Dumnezeu din ochi, am îmbrăţişat un stil de viaţă care presupune doar brutalitate, la toate nivelurile, o brutalitate alimentată de mândrie, invidie şi toate celelalte lucruri fără sens care au constituit scenariul adevărat al condamnării lui Dumnezeu la moarte, nu numai o dată, în urmă cu 2000 de ani, dar de atunci în fiecare clipă trăită fără el.

Iată iniţiativa lui Dumnezeu: el însuşi îndură suferinţa şi moartea pentru noi. El ne vrea liberi pentru el. Trebuie însă să o dorim şi noi! Este evident că Răstignitul e singurul la care este izvorul vieţii. Acesta este adevărul: în Cruce este viaţa, în Cruce este mântuirea.

Ce reprezintă aşadar imaginea Răstignitului? Pentru unii e prilej de scandal, dar pentru noi este imaginea mântuirii. Nu există altă cale spre viaţă, decât acela pe care a mers însuşi Isus Cristos. Pentru noi este mult mai uşor, pentru că este deja bătătorit. Cristos, prin crucea sa, ne-a eliberat drumul.

Cel ce vrea să găsească şi să trăiască cu adevărat Paştele, Sărbătoarea învierii şi a vieţii, nu o poate găsi sărind peste Vinerea Sfântă. Iar cel care în imaginea Celui Răstignit îl vede deja pe Cel Înviat, este cu adevărat liber, eliberat de tot ceea ce l-ar putea îndepărta de adevărata viaţa, în plinătatea ei.

 

* * *

 

Iată lemnul crucii. Veniţi să ne închinăm!

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

După ce am proclamat şi retrăit patima Domnului, curând va răsuna pentru fiecare dintre noi acest îndemn: “Veniţi să ne închinăm!”. În faţa cui să ne închinăm? Cine este cel care ne priveşte de la înălţimea crucii? De ce ne atrage? De ce ne cheamă?…sau poate nici nu ne atrage şi nici nu ne cheamă, pentru că nu-l cunoaştem!

După cum în timpul vieţii sale pământeşti, Isus i-a întrebat pe ucenici “Cine spune lumea că sunt eu?…Dar voi cine spuneţi că sunt?” astăzi ne întreabă pe toţi cei care-l privim răstignit: cine sunt eu pentru tine? Pe cine recunoşti în mine? Un om? Un rege? Un Dumnezeu? Un străin? Pe cine?

A răsunat şi mai răsună şi astăzi strigătul lui Pilat “Iată Omul!” (In 19,5). Şi într-adevăr de la înălţimea crucii suntem priviţi de un om. Iată omul! Priviţi la cel răstignit, să privim la cel răstignit şi să vedem omul. Un om real, care suferă, sângerează, moare! Dar nu e doar un om…este mai mult!

“Pilat l-a întrebat din nou: Aşadar, tu eşti rege? Isus i-a răspuns: Da, sunt rege!”(In 18,37). De la înălţimea crucii ne priveşte astăzi şi în fiecare zi un om care este rege. Când stăm în faţa celui răstignit nu suntem în faţa unui simplu om, ci a unui rege şi trebuie să fim atenţi la atitudinea noastră: în faţa unui rege nu te prezinţi oricum, nu stai oricum, nu spui orice!

Iar mărturia sutaşului din evanghelia pe care am ascultat-o duminica trecută ne atrage atenţia că suntem în faţa unui om care e mai mult decât un rege, este Dumnezeu: “Acest om era într-adevăr Fiul lui Dumnezeu” (Mc 15,39).

Trebuie să învăţăm să-l cunoaştem pe cel care s-a urcat de bunăvoie pe cruce pentru noi! Să-l cunoaştem şi să-l recunoaştem ca om, ca rege şi ca Dumnezeu! Numai cunoscându-l putem înţelege ceva mai mult din marele mister al pătimirii, morţii şi învierii sale! Numai apropiindu-ne de el fără teamă, aşa cum te apropii de un om ce-ţi este egal, nu zădărnicim crucea lui Cristos (cf. 1Cor 1,17); numai apropiindu-ne de el cu respect, aşa cum te apropii de un rege, nu zădărnicim crucea şi suferinţele sale; numai apropiindu-ne de el în adoraţie, aşa cum te apropii de Dumnezeu, nu zădărnicim crucea şi primim roadele mântuirii!

Să ştii că de la înălţimea crucii te priveşte un om care te cunoaşte aşa cum eşti, îţi dă curaj! Acolo nu se află cineva străin de noi şi de ceea ce suntem, ci este un om care a cunoscut mizeria umană, care a experimentat în propriul trup tot ce înseamnă să fii om – în afară de păcat. De pe cruce, spre fiecare dintre noi, în această seară, îşi întinde braţele un om şi ne cheamă să ne ridicăm: “Curaj! Eu am biruit lumea! Curaj! Eu te cunosc! Curaj! Ridică-te, omule!”. Dumnezeu ne vorbeşte ca de la om la om, aşa cum numai cel mai bun prieten ne poate vorbi şi ne poate ajuta!

Dar poate că prea adesea spunem: “Dar ce, de un om am eu nevoie?! Nu-s sătul de oamenii care mă înconjoară şi mă plictisesc, mă enervează? Şi acesta mai e şi un om răstignit! Chiar nu am nevoie!”. Atunci să privim puţin mai departe şi să vedem în acest om un rege! Da, un rege care atrage şi conduce de la înălţimea crucii: “Când voi fi înălţat de la pământ îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12,32). Pe toţi! Acum el este înălţat de la pământ şi-i atrage pe toţi: de ce te împotriveşti? Crezi că vei rezista? Nu te împotrivi unui rege atât de puternic, pentru ca nu cumva să te trezeşti sclavul altcuiva! Mai bine, vino şi domneşte împreună cu el! Să ne lăsăm fascinaţi de tronul său: sfânta Cruce! De la înălţimea crucii lumea se vede mult mai bine şi se conduce cel mai bine spre mântuire.

Şi totuşi pentru mulţi nu e convingător nici un om răstignit, nici un rege ce are ca tron crucea. Pot fi aceştia, un om, un rege salvarea noastră din această criză pe care o trăim? Nu o criză economică, ci una spirituală, criză a valorilor şi virtuţilor, criză a speranţei şi a credinţei! Pot? Cu siguranţă că da, dar noi nu credem. Vrem mai mult! Şi ni se oferă mai mult: acest om şi rege este şi Dumnezeu, iar “pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil” (Lc 1,37). El poate şi face totul pentru noi. El este cel care astăzi, aici, acum face toate lucrurile noi (cf. Ap 21,5). Nu face lucruri noi, ci le înnoieşte pe cele deja existente! Ne înnoieşte, vrea să ne înnoiască pe noi toţi? Vrem? Ne lăsăm transformaţi? Ne apropiem?

Să privim la cel răstignit! Să privim omul care ne cunoaşte, regele care ne conduce şi Dumnezeul care ne mântuieşte! Să ne apropiem! De aici, de la sfânta cruce ne va veni salvarea şi numai acceptând-o nu vom zădărnici crucea lui Cristos!

Nu zădărniciţi crucea, ci îmbrăţişaţi-o!

pr. Laurenţiu Dăncuţă