Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Toți Sfinții
Anul U

Lecturi:
Apocalips 7,2-4.9-14
1Ioan 3,1-3
Matei 5,1-12

Autori

pr. Felician Tiba
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iștoc
volum colectiv ITRC 2
pr. Alessandro Pronzato
pr. Iosif Tiba
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Claudiu Budău

 

* * *

 

Predică pentru Sărbătoarea Tuturor Sfinților

Autor: pr. Felician Tiba
Copyright: Predici.cnet.ro

Aș vrea să încep această predică cu o mică reflexie care mi-a venit în minte în momentul în care am văzut subiectul zilei.

“Doamne, mi-am zis, ce sfințenie! Ce mai umbli cu astfel de cuvinte, cu astfel de termeni, cu astfel de dorințe, cu astfel de idealuri, la oamenii de astăzi?!

Dă, Doamne, oamenilor de astăzi cât mai mulți bani, să aibă cu toții bani din belșug, să aibă cu toții vilă la munte și la mare, una la oraș și una la țară. Să aibă în vilele lor televizoare cu ecrane mari, la care să poată vedea toată mizeria care există în lume. Dă-le mașini bune, cele mai bune din cele care există pe piață. Dacă se poate să funcționeze cu apă!

Și mai dă-le, Doamne, oamenilor de astăzi multă invidie, dă-le atâta invidie încât să nu reușească să aibă nimic de ceea ce le-am dorit mai sus. Este spre binele lor!”

Oamenilor de astăzi le este greu să înțeleagă ce înseamnă să fii sfânt, ce înseamnă sfințenia. Ne este greu nouă, celor care, în fiecare dimineață, după ce ne trezim, spunem: “…încep această zi în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”. Ne supărăm încă de la trezire pentru că avem caloriferul rece, deși ne-am plătit datoriile. Primul anunț de la radio e că iar se scumpesc alimentele, curentul și benzina. Și iar ne întristăm!

Trăim într-o lume în care aparent doar aparența contează. Fericirile? Fericirile sunt bune pentru mulțimile care l-au ascultat pe Isus! Cine se mai poate considera astăzi fericit?

În acest context pot să spun, uneori dezolant, plin de dorința de a avea cât mai mulți bani, vilă și mașină, și televizor cu plasmă, dacă e posibil, în contextul în care există atâta dezechilibru social, moral, economic, politic, uneori și religios, Biserica ne propune Sărbătoarea Tuturor Sfinților.

Ea, Biserica, se face astăzi purtătoarea de cuvânt a valorii care se numește: “sfințenia”.

Mai este posibilă astăzi sfințenia?

Este un răspuns pe care trebuie să-l căutăm în perioada de început a Bisericii, atunci când nu te putea-i exprima ca și creștin, când în Biserică apar primii martiri pentru credință.

Este un răspuns pe care trebuie să-l căutăm și în perioada Sfinților Părinți ai Bisericii, a celor care au aprofundat învățătura Bisericii, au apărat-o împotriva erorilor dogmatice, a ereziilor și a schismelor.

Este un răspuns pe care trebuie să-l căutăm în timpul Sfântului Francisc de Assisi, când căutarea bogăției era pe primul loc în viața tuturor. El, trimis de Dumnezeu, vine și propune calea sărăciei.

Este răspunsul pe care trebuie să-l căutăm în timpul Sfântului Ignațiu de Loyola, când teoretizarea credinței a fost făcută în detrimentul aprofundării ei cu sufletul și a transformării ei în viață. Exercițiile spirituale propuse de Sfântul Ignațiu ne spun că, nu teoria trebuie să primeze, ci viața, viața autentică de creștin.

Este răspunsul pe care îl găsim la Sfântul Anton de Padova, la Sfânta Tereza a Pruncului Isus, la Sfânta Maria Goretti, la Sfânta Rita, la Sfânta Brigitta, la Sf. Ioan Bosco, la Parohul de Ars, Sf. Ioan Maria Vianey, la Fer. Ieremia. Iar în zilele noastre la Maica Tereza de Calcutta, de ce nu, la Fratele Roger de la Taize, la Lucia de la Fatima, la Papa Ioan Paul al II-lea.

Mai este posibilă astăzi sfințenia?

Să-i întrebăm pe creștinii care, zi de zi, participă la Sfânta Liturghie. Indiferent de vreme, de orar, de starea sănătății, ei sunt prezenți.

Să le întrebăm pe mamele care, în ciuda scandalurilor din familii, continuă să-și iubească soții și să-și îngrijească copiii.

Să-i întrebăm pe soții care, indiferent de vreme și de starea sănătății, merg să aducă pâinea cea de toate zilele pentru familia lor.

Să-i întrebăm pe tinerii care, deși se cunosc de ani de zile, se prezintă cu sufletul curat în fața altarului atunci când încheie sacramentul căsătoriei.

Să le întrebăm pe acele mame care, în ciuda greutăților de astăzi, au curajul să aducă pe lume copiii pe care Dumnezeu vrea să-i trimită prin intermediul lor.

Dar să-i întrebăm și pe cei care, în ciuda sărăciei de astăzi, sunt primii care pun puținul lor în colectă, pentru sinistrați, pentru misiuni, pentru răspândirea mesajului evanghelic prin presă, etc.

Să-i întrebăm pe preoți, pe călugări și pe surori care, în ciuda reclamei atâtor plăceri ale vieții, ei renunță la toate din iubire față de Isus Cristos.

Așadar, ce vrea să ne transmită Biserica astăzi când celebrăm Sărbătoarea Tuturor Sfinților? Vrea să ne spună că sfințenia este posibilă. Că ea, sfințenia, nu este nici o poveste, ca cele pe care le știm noi, că nu este un ideal greu de îndeplinit, că nu este rezervată unei anumite elite din rândul creștinilor, ci este a tuturor.

Toți sunt chemați la sfințenie; și creștinii, și păgânii, și creștinii practicați, și cei nepracticanți, și bărbații, și femeile, laicii, și preoții, și călugării, și călugărițele. Sfințenia este pentru toți.

Și cum o vom putea trăi?

E atât de simplu! Și totuși atât de greu!

E simplu pentru că nu avem de îndeplinit decât dorința lui Isus exprimată în evangheliei: “Fiți sfinți!” E greu pentru că noi știm ce presupune să fii sfânt.

Dar oare, sfânt este doar cel din calendar?

De mult, Biserica se gândește să o canonizeze și pe Margareta, mama lui Don Bosco, pe Assuntta, mama Sfintei Maria Goretti. Biserica știe că acolo unde roadele sunt bune, este un pom bun care le dă.

Dacă mai suntem astăzi pe calea virtuții, trebuie să mulțumim mamelor noastre, taților noștri, lor care au contribuit la planul lui Dumnezeu și ne-au oferit viața.

Să mulțumim preoților care au slujit în parohiile noastre și care au dus mai departe credința, indiferent de timpurile deosebit de dure ale comunismului și astăzi ale capitalismului.

Poate că avem pe cineva anume căruia să-i mulțumim, pentru că prin viața lui sau a ei, de sfințenie, ne-a călăuzit pașii spre Dumnezeu și astăzi suntem preoți, surori sau călugări, sau buni creștini.

Spune o vorbă: “Adevărații săraci nu-și fac reclamă!” Parafranzând-o, putem spune: “Adevărații sfinți nu-și fac reclamă!” Ei rămân în continuare în anonimatul slujirii lui Dumnezeu.

Ei sunt cei care au înțeles cel mai bine ce înseamnă să închizi ușa după tine și acolo, în tăcere, în camera ta, să te rogi Tatălui în ascuns.

Ei știu ce înseamnă să faci bine fără să știe stânga ce face dreapta. Ei știu că dușmanului nu trebuie să-i răspundă cu aceeași monedă, ci cu blândețe, întorcând, dacă e nevoie și celălalt obraz.

Ei înțeleg ce înseamnă să fii bogat, chiar dacă ești sărac lipit pământului.

Nu este nevoie să petrecem ziua întreagă în rugăciune, în biserică pentru a fi sfinți, ci este suficient dacă, acolo unde suntem ne umplem ziua cu Dumnezeu. Dacă acolo unde suntem trăim evanghelia lui Isus, dacă iertăm, dacă iubim necondiționat, dacă ajutăm pe cel nevoiaș, dacă ne rugăm pentru cel aflat în strâmtorare, la necaz, dacă îl încurajăm, dacă îi suntem aproape prin cuvântul nostru, prin zâmbetul nostru, prin iubirea noastră.

Așadar, sfințenia este posibilă și accesibilă oricui.

În numărul mare de sfinți despre care vorbește cartea Apocalipsului trebuie să ne dorim să ajungem și noi.

Calea este cea propusă de Sf. Ioan în a doua lectură, cea a iubirii pe care Dumnezeu-Tatăl a avut-o față de noi, iar noi trebuie să o avem față de el și față de aproapele, iar mijloacele sunt “Fericirile”, pe care evanghelistul Matei ni le prezintă într-un mod atât de clar.

Fericiți cei sfinți căci ei vor domni pentru veșnicie cu Dumnezeu. Amin.

 

* * *

 

Solemnitatea Tuturor Sfinților

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Un scriitor francez afirmă că există o singură tristețe în lume, aceea de a nu fi sfânt. Dacă acest lucru este adevărat putem spune că sărbătoarea de astăzi are rolul de a alunga această tristețe. Tristețea devine bucurie, încredere în iubirea binevoitoare a Tatălui, îndemn generos de fidelitate față de Isus Cristos pentru ca să împlinim și noi asemenea sfinților voința lui Dumnezeu cu privire la viața noastră. În realitate aceasta este sfințenia: a permite lui Dumnezeu să ducă la îndeplinire în noi planul său. Solemnitatea tuturor sfinților este sărbătoarea comuniunii tuturor sfinților, este sărbătoarea unei sfințenii celebrată în toată Biserica.

Această sărbătoare își are originea în practica Bisericii din Antiohia, care din primele veacuri sărbătorea în prima duminică după solemnitatea Coborârii Duhului Sfânt, cu un fast deosebit pe toți martirii creștinătății, știuți și neștiuți. Astăzi biserica aduce un omagiu solemn celor care urmând chemarea lui Dumnezeu au împlinit cuvântul lui Cristos: “Fiți desăvârșiți, precum este desăvârșit Tatăl vostru ceresc” (Mt 5,48). Sărbătoarea de astăzi este o fericită contemplare a cetății cerului din partea bisercii peregrine. Este o bucurie de familie pentru că Ierusalimul ceresc și pământesc alcătuiesc o singură comunitate: comunitatea lui Isus Cristos.

Sfântul apostol Ioan în prima lectură ne vorbește despre Ierusalimul ceresc. El ne descrie marea viziune pe care a avut-o: “Am văzut deci un înger care se înălța din orient și avea sigiliul Dumnezeului cel viu. El a strigat cu voce tare la cei patru îngeri care aveau puterea să distrugă pământul și marea: Nu dăunați pământului, nici mării și nici arborilor până nu vom însemna cu pecetea frunțile slujitorilor Dumnezeului nostru”.

După descrierea acestea viziuni Sf. Ioan ne vorbește despre numărul celor însemnați cu sigiliu. Sigiliul exprimă apartenența specială la Dumnezeul lui Israel, alcătuit din numeroși membrii ai celor 12 triburi. Aceștia sunt o parte a poporului lui Dumnezeu care participă la victoria și la regalitatea lui Isus Cristos. Participarea la victoria și la regalitatea lui Isus Cristos este scoasă în evidență de mulțimea de oameni îmbrăcată cu veșminte albe și ramuri de palmier în mână adunată în fața tronului unde stătea mielul. Mântuirea este semnalată de veșmintele albe- culoare care în Apocalips indică victoria lui Cristos asupra morții. Hainele albe scot în evidență că cei care le poartă vin din marea strâmtorare unde “și-au spălat hainele în sângele mielului făcându-le albe“. Sângele – reprezintă eficacitatea morții lui Isus și fiecare creștin este chemat să-l imite pe Cristos atât prin cuvinte cât și prin fapte.

Ce concluzie putem trage din această lectură? Scopul nostru pe acest pământ este de a tinde spre mântuire, de a căuta mereu să ne pregătim pentru a deveni sfinți asemenea lui Dumnezeu: “Fiți sfinți, precum Eu , Dumnezeul vostru sunt sfânt” (Lev 19,6). Dar pentru a ne putea pregăti așa cum se cuvine, pentru a participă la sfințenia la care Dumnezeu ne cheamă, trebuie mai întâi să ne purificăm inimile de tot ceea ce este rău. Pornind din inimă această schimbare se va observa și în comportamentul nostru. Astfel vom putea lua parte din plin la răsplata pe care Dumnezeu o va da celor drepți și curați cu inima.

Evanghelia de astăzi, luată din Evanghelia Sf. Matei ne descrie această răsplată pe care Dumnezeu o va da celor drepți, prin cele opt fericiri adresate de Isus Cristos mulțimii. Pentru a înțelege discursul Fericirilor, trebuie mai întâi de toate să-l încadrăm în problematica mai amplă, “a Discursului de pe munte“, din care face parte fragmentul nostru. Pentru unii, cererile discursului de pe munte și promisiunile fericirilor, sunt nepracticabile în viață; pentru alții discursul de pe munte este un proiect de viață creștină.

Fericirile ne vorbesc despre proclamarea autoritară și definitivă a voinței lui Dumnezeu făcută de Isus, ca o consecință directă a vestirii Împărăției cerurilor. Fiecare fericire conține o promisiune “vor fi mângâiați“, “îl vor vedea pe Dumnezeu”, “ei vor avea milă”, “vor primi în ceruri răsplata“. Ceea ce dă sens fericirilor este faptul că Dumnezeu vine în viața noastră pentru a se manifesta ca Tată al nostru dăruindu-ne fericirea prin comuniunea cu El. În Isus Cristos fericirile devin vizibile și ne este făcut cunoscută bunătatea și fidelitatea Tatălui.

Aceste fericiri, pe care Isus Cristos le proclamă, sunt o răsplată pentru cei care se unesc prin cuvânt și prin fapte cu voința lui Dumnezeu. Prin aceste fericiri Isus Cristos vrea ca omul să-și ridice mintea către cel care la creat, pentru a putea vedea iubirea lui Dumnezeu revelată. Omul este chemat să se pregătescă pe acest pământ în așa fel încât, în viața de dincolo, să se bucure împreună cu sfinții de promisiunile făcute de Isus Cristos.

În zilele de astăzi ni se pare că este greu a căuta să fim cât mai plăcuți în fața Domnului. Ba mai mult unii oameni afirmă că ceea ce Isus Cristos a predicat și a învățat era numai pentru cei din timpul lui și că aceste învățături nu se mai potrivesc timpului în care trăim. Oare este așa? Nicidecum iubiți credincioși! Cei care gândesc astfel nu mai au credință, nu speră în promisiunile făcute de Isus Cristos. Pentru a nu ne lăsa purtați de valurile timpului, în care ne aflăm și astfel să cădem în descurajare și în neîncredere față de cuvintele lui Isus Cristos, avem nevoie de speranță. Această speranță se naște din experiența actuală a iubirii lui Dumnezeu și se traduce concret în drumul de purificare și sfințire, în iubire pentru Dumnezeu și pentru aproapele.

De aceea, Sf. Apostol Ioan în cea de-a doua lectură ne îndeamnă la speranță. Pentru Sfântul Ioan viața creștină se bazează pe speranță. Cele trei versete ale celei de-a doua lecturi, luate din prima scrisoare a Sfântului Apostol Ioan, definesc conținutul speranței creștine. Apostolul Ioan insistă asupra efectelor iubirii revelate de Dumnezeu și asupra condiției pe care dragostea divină a creat-o în om. Pentru Ioan legătura divină dintre Tatăl ceresc și fii săi este o realitate prezentă deja. Această legătură divină nu este rodul meritelor noastre, dar este rodul măreției unei iubirii divine care ne-a chemat pe noi, creaturi fragile, păcătoase și muritoare, să intrăm în propria sa viață divină, să devenim moștenitori împreună cu Fiul său.

Sărbătoarea Tuturor Sfinților, prin lecturile propuse la Sfânta Liturghie, ne expune învățătura Biserici lui Cristos despre sfințenie. Ea nu constă în fapte extraordinare, impresionante, dar în realizarea practică a principiilor cuprinse în predica de pe munte. Sfințenia este nota proprie a lui Dumnezeu pentru că ne indică transcendența sa și în același timp ne revelează planul lui Dumnezeu de a se comunica omului, de a-l chema să participe la viața sa, de a stabili cu el o prietenie. Astăzi, celebrând solemnitatea Tuturor Sfinților, Biserica ne invită la două atitudini personale: de a redescoperi originea sfințeniei care este Dumnezeu și de a contempla viața sfinților și a sfintelor care au știut să-l urmeze pe Dumnezeu. Ne întrebăm cine sunt sfinții? Sunt mulțimea celor care au crezut în Dumnezeu, care l-au iubit și în același timp i-au iubit și pe frații lor. Sunt toți cei care au participat direct la marea așteptare a Împărăției și s-au dăruit pentru a înfăptui puțină pace, fraternitate și dreptate pe acest pământ. Pentru a deveni sfinți nu trebuie să ne schimbăm viața în sensul de a schimba circumstanțele existenței noastre, ambientul în care ea se desfășoară. Sfințenia constă în a ne schimba pe noi înșine. Din rândul sfinților cinstiți de Biserică fac parte mulțimi nenumărate de oameni, care fără să-l cunoască pe Cristos, și-au trăit viața în dreptate și iubire, ascultând mereu de glasul conștiinței. În afară de acești sfinți cunoscuți de Biserică, mai sunt și sfinți necunoscuți nouă care în tăcere și resemnare și-au împlinit datoriile zilnice și au purtat crucea suferințelor, fără a atrage atenția altora, suportând uneori nedreptăți amare, ironii umilitoare. Toți acești sfinți necunoscuți nouă împodobesc firmamentul împărăției cerești asemenea stelelor necunoscute nouă, dar știute și iubite de Creatorul lor.

De aceea, nu trebuie să ignorăm sfințenia de ieri, sfințenia unui trecut pentru că aceasta constituie un patrimoniu prețios de opere și de fidelitate față de Evanghelie, pe de altă parte, Biserica peregrină care acum celebrează, se simte unită cu toți credincioșii săi care participă la gloria lui Dumnezeu. Mișcați de exemplul sfinților să căutăm și noi ca prin faptele și viața noastră de zi cu zi să-i urmăm printr-o trăire cât mai fidelă a Evangheliei.

Ludovic Butnărașu

 

* * *

 

Toți Sfinții

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Conforma calendarului liturgic, ziua de 1 noiembrie celebrează “Solemnitatea tuturor sfinților”, în timp ce “Comemorarea tuturor credincioșilor răposați” are loc la 2 noiembrie. Însă știm cu toții că în sensibilitatea și tradiția comună a poporului nostru, de fapt amintirea “morților” este ceea ce caracterizează ziua “Sfinților”. De aici dificultatea de a da celebrării liturgice tonul ei sărbătoresc, în timp ce gândurile și sentimentele poporului sunt orientate mai degrabă spre tristețe și jale.

Și totuși, dacă suntem cu adevărat “creștini”, trebuie să ne bucurăm într-adevăr și să sărbătorim cu veselie această zi în care “se celebrează, împreună cu toți sfinții canonizați, toți cei drepți din orice limbă, rasă și națiune, ale căror nume sunt scrise în cartea vieții”.

Acela care vine la biserică în această zi, poate trăi o senzație stranie… ca atunci când nu știe bine dacă să râdă sau să plângă.

De fapt în timp ce afară este o ușoară atmosferă de melancolie și tristețe, așa cum se cuvine zilei dedicate amintirii răposaților, în biserică (cel puțin dacă dăm dreptate Misalului) ar trebui să fie numai sărbătoare, pentru că vom întâlni o continuă invitație la bucurie și cânt.

Desigur: este imposibil să nu ne simțim un pic triști la gândul persoanelor dragi care “nu mai sunt”, cum se obișnuiește să se spună. Și este aproape imposibil să nu ne simțim un pic tulburați, la gândul că mai devreme sau mai târziu alții vor fi aceia care vor vorbi despre noi în această zi, spunând că “nu mai suntem”…

Pe scurt: nu ne prea vine chiar așa de spontan să cântăm mulți de “Aleluia” în ziua Tuturor Sfinților! Vrând-nevrând, gândurile noastre în această zi, se îndreaptă spontan mult mai mult spre cimitir (unde sunt morții noștri…), decât spre Paradis (unde sunt Sfinții…).

Și de fapt, din punct de vedere pur creștin, ziua de 1 noiembrie este o sărbătoare “dificilă”. O sărbătoare care se poate înțelege numai în baza credinței; și care pune la încercare sinceritatea și consistența credinței noastre.

Din punct de vedere istoric, sărbătoarea de astăzi a cunoscut o evoluție nu lipsită de interes. Prima ei idee poate fi recunoscută într-o “memorie colectivă a tuturor martirilor”, care apare în Bisericile orientale încă din secolul V. În timp ce ca “sărbătoarea tuturor sfinților” (înțeleși conform concepției comune, “Sfinții cu aureolă”…) este celebrată în tradiția romană încă din secolul IX. Sărbătoarea tuturor sfinților: care sunt cu mult mai numeroși decât zilele anului, și nu pot fi sărbătoriți toți unul după altul.

Atunci când sărbătoarea de la întâi noiembrie a ajuns să fie celebrată în Biserică de mai mult timp, s-a început să se dedice ziua următoare comemorării și rugăciunii pentru toți răposații ( începând din Franța, în primii ani după anul omie): tocmai o rugăciune, pentru ca toți “cei răposați” să fie primiți de Dumnezeu în bucuria tuturor “Sfinților”.

Apoi, Misalul actual, prezintă sărbătoarea de la întâi noiembrie într-o perspectivă și mai amplă decât cea originară: este sărbătoarea tuturor celor “mântuiți”, a tuturor acelora care cu ajutorul harului lui Dumnezeu au ajuns în viața veșnică, a tuturor acelora care sunt “în Paradis”.

Este sărbătoarea harului lui Dumnezeu care depășește și învinge orice putere a răului; sărbătoarea mântuirii lui Dumnezeu realizată concret în “mulțimea imensă” (prima lectură) de bărbați și femei din orice timp, de orice cultură, condiție și religie, care la sfârșitul existenței pământești au fost primiți în comuniunea vieții cu Dumnezeu.

Sărbătoarea tuturor Sfinților este un mare simbol al credinței creștine. Dacă am fi capabili să o trăim într-adevăr în bucurie, ar deveni o foarte importantă mărturie pentru societatea de astăzi. Pentru că este o afirmare a încrederii în viață, în ciuda scandalului morții.

Sărbătoarea Tuturor Sfinților este celebrarea speranței care animă pe credincioși, la gândul acelei “patrii comune” spre care noi, “peregrinii de pe pământ, ne grăbim în drumul vieții noastre” (cf. prefață). Și este comuniune în bucurie și cu dragii noștri răposați, pentru că și ei fac parte (sau sunt chemați să facă parte) dintre acei “Sfinți” pe care-i sărbătorim astăzi.

Cu condiția ca… cel puțin să nu voim “să-i trimitem pe toți la iad”. Sau cel puțin ca – în realitate – să nu fim și noi oameni de mică, foarte mică credință și să ne gândim la dragii noștri răposați mai mult ca la niște morți (“nu mai sunt…”) și nicidecum ca la niște Sfinți, și deci vii, posedând o viață mult mai mare și mai frumoasă decât existența pământească. Fără a ne da seama că în felul acesta ne comportăm exact “ca aceia care nu au speranță”, așa cum spune sfântul Paul (1Tes 4,13), și dezgolim de orice semnificație însăși rugăciunea pentru cei răposați (dacă sunt pur și simplu niște “morți” = nu mai există, ce sens mai are să ne rugăm pentru ei?).

Dacă este adevărat că durerea umană trebuie respectată totdeauna; dacă este adevărat că credința nu eliberează de fapt de durere; dacă este adevărat că moartea rămâne oricum o dramă și un mister despre care nu se poate vorbi cu ușurință nici chiar în numele credinței, este tot atât de adevărat că însăși credința își pierde orice consistență atunci când rămânem în fața morții, ca și cum Cristos nu ar fi înviat, și ca și cum și Dumnezeu în fața morții ar fi fost și este redus la tăcere și neputință.

“Amintirea celor morți” au celebrat-o și păgânii, și o celebrează și ateii, și indiferenții… Dar nu poate fi decât o celebrare tristă. “Sărbătoarea Sfinților” o pot celebra într-adevăr numai credincioșii, pentru că reprezintă “per se” o profesiune de credință. Și este plină de bucurie, pentru că este sărbătoarea speranței. Pentru toți, dar mai ales pentru cei care în lumea prezentă experimentează sărăcia și suferința, pentru cei care pe pământ caută dreptatea și lucrează, acționează pentru pace, pentru cei blânzi și milostivi, pentru toți cei care-l caută pe Dumnezeu cu o inimă sinceră… (cf. Evanghelia).

 

* * *

 

Solemnitatea Tuturor Sfinților

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Astăzi, în Sărbătoarea Tuturor Sfinților, Biserica privește spre toți aceia care, după o viață pământească plină de încercări, dureri și bucurii, au fost primiți în Împărăția cerului. Ei se bucură acum în fața lui Dumnezeu, cel în care au crezut, pe care l-au iubit și în care au nădăjduit.

Noi știm că după moarte, omului i se oferă trei posibilități: iadul, purgatoriul și paradisul; purgatoriul este ceva trecător, un loc de purificare; iadul și paradisul, însă, sunt veșnice. Sărbătoarea de astăzi îi are în centru pe toți cei care au ajuns în paradis fiind în același timp o sărbătoare a bucuriei și, concomitent, o sărbătoare a speranței. De ce? Sunt mai multe motive. Unul dintre ele ni-l oferă liturgia, mai precis, rugăciunea introductivă: “Dumnezeule atotputernic și veșnic, care ne-ai dat bucuria de a cinsti într-o singură sărbătoare meritele tuturor sfinților, te rugăm ca, având în fața ta asemenea mulțime de mijlocitori, să primim de la tine belșugul îndurărilor tale”, astfel încât, aș adăuga eu, la sfârșitul vieții, să ne bucurăm și noi, alături de ei, de viața cea veșnic fericită.

Un al doilea motiv de bucurie îl poate constitui rememorarea botezului fiecăruia dintre noi. Pentru unii acum cinci sau zece ani, pentru alții acum foarte mulți ani în urmă, la picioarele altarului, am fost însemnați prin botez cu “sigiliul lui Dumnezeu”. Atunci cu toții am primit un nume, un nume al unui sfânt din calendar, pentru a ne servi ca model și patron în pelerinajul nostru pe acest pământ. Astfel, puterea lui Dumnezeu ne-a unit pe noi cu cei care ne-au precedat în credință.

Din păcate, se observă astăzi cum mulți oameni se îndepărtează din zi în zi mai mult de Dumnezeu și pierd contactul cu realitățile de dincolo. Lumea de astăzi nu mai urmează exemplul sfinților propuși de Biserică. Ea și-a creat proprii ei “sfinți”: ei sunt eroi de cinema, actori de filme, cântăreți, sportivi. Lumea de astăzi nu mai privește la Biserică decât ca la o instituție ca oricare alta. Învățăturile propuse de ea nu mai au nici un ecou pentru mulți dintre creștini. Însă Dumnezeu nu ține seama de nerecunoștința oamenilor și își revarsă necontenit iubirea sa asupra noastră. Aceasta ne leagă pe noi între noi, și pe noi cu cerul. Ura și persecuția pe care lumea o dezlănțuie împotriva creștinilor sunt o dovadă clară pentru sfântul apostolul Ioan, în prima sa scrisoare, pentru a trage concluzia că aceștia nu îi aparțin ei (lumii). Aceeași idee o accentuează în secolul I și autorul anonim al Scrisorii către Diognet: “Creștinii sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Creștinii trăiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului”. Cu alte cuvinte, ei fac parte din comunitatea sfinților, din comunitatea tuturor celor credincioși, a celor care au plecat prin moarte de pe pământ și a celor care se mai află încă în această vale de lacrimi în drum spre “țara promisă”.

Scripturile numesc această țară promisă “cer”, pentru a arăta că ea constă în comuniunea cu Dumnezeu, care este spontan identificată cu cel care locuiește deasupra omului. Alte ori o numesc “Împărăția lui Dumnezeu” deoarece împăcarea naște recunoașterea domniei universale a lui Dumnezeu. E numită și “viață veșnică”, “glorie”, “fericire”, termeni mai abstracți desemnând aceeași comuniune cu Dumnezeu. Mai este numită, în sfârșit, “paradis”, cuvânt de origine persană, ce semnifică “grădină” și face trimitere la grădina Edenului sau la paradisul terestru.

Conform Sfintelor Scripturi, paradisul a fost inaugurat de învierea lui Cristos. El însă nu numai că există în mod real, dar are o dată de naștere precisă, prima zi a Învierii, care a văzut transformarea definitivă a lui Cristos dintr-un fragment de pământ într-un fragment de cer capabil de a-i atrage la sine pe toți oamenii, pentru a face din ei fragmente de cer asemănătoare lui. Paradisul constă în mod esențial în a fi cu Cristos, în a poseda în el comuniunea sa cu Dumnezeu, cu lumea întreagă și cu frații.

Paradisul rămâne un loc inefabil, despre care noi nu reușim să spunem ceva clar. Sfântul Paul, sfânta Tereza de Avila, André Frossard, Paul Claudel, vorbind despre viziunile și extazele lor, nu au putut exprima în cuvinte omenești frumusețea realităților ultraterene.

Imaginea cerului, pe care Biserica ne-o prezintă în prima lectură, aceea din cartea Apocalipsului, așază în centru o mulțime adunată în jurul Tronului lui Dumnezeu. Câți sunt, nu cunoaștem. Nu știm câți au fost înaintea noastră, cunoscuți sau nu de alții, care și-au trăit credința cu perseverență, în durere și în speranță. Numărul, o sută patruzeci și patru de mii, despre care se vorbește, este un număr simbolic, care în limbaj apocaliptic reprezintă plinătatea, deplinătatea sfințeniei.

Cine sunt sfinții și ce este sfințenia? Catehismul Bisericii Catolice, la numărul 1023, ne spune că: “Cei care mor în harul și prietenia lui Dumnezeu și care sunt perfecți purificați, trăiesc pentru totdeauna cu Cristos… și îl văd pe Dumnezeu «așa cum este»” (1In 3,2).

Cum se intră în prietenie cu Dumnezeu? O propunere ne-o oferă Isus în proclamarea fericirilor de pe munte, pe care evanghelia ni le prezintă astăzi. Isus își proclamă mesajul de pe munte. “Fericiți!” spune el. Dar fericiți cine? Nu cei bogați, nu prigonitorii, nu cei care umblă pe căi greșite, ci mai degrabă fericiți cei săraci, cei întristați, cei prigoniți. Cum putem noi să-i numim pe aceștia fericiți? E foarte simplu: deoarece, în nenorocirea lor, ei își înalță privirea spre Dumnezeu, i se încredințează lui Dumnezeu, i se abandonează lui, se lasă salvați de el și deci lor le este rezervată eterna fericire, Împărăția cerurilor. Iar Isus, care știe bine ce este fericirea, care știe cât este de trecătoare această viață, îi proclamă pe aceștia fericiți încă de pe acum.

Cei aproape patru sute de sfinți pe care îi găsim în calendar ne dovedesc că sfințenia este posibilă, urmând programul fericirilor, indiferent de națiune, rasă, limbă sau poziție socială. Între ei găsim numele Sfintei Fecioare Maria și a sfinților apostoli. Între ei se află reprezentanți ai clerului: papi (Leon cel Mare, Pius al X-lea) și episcopi (Policarp și Augustin), preoți (Ioan Maria Vianney, Maximilian Maria Kolbe) și diaconi (Ștefan, Laurențiu). Între ei se află mulți sfinți laici: regi (Cazimir al Poloniei, Ștefan al Ungariei) și regine (Elena și Irina a Portugaliei), medici (Luca, Cosma, Damian), tineri și tinere (Alois de Gonzaga, Dominic Savio, Cecilia, Lucia, Agneza), apoi Isidor agricultorul, Zita servitoarea, Iosif muncitorul.

Sărbătoarea tuturor sfinților ne face să înțelegem că sfințenia trece dincolo de faptul de a face lucruri extraordinare. Icoanele, în general, ni-i prezintă pe sfinți cu picioarele pe pământ, cu mâinile împreunate pentru rugăciune sau cu brațele pregătite pentru a sări în ajutorul aproapelui, iar cu ochii îndreptați spre cer. Aceeași imagine reiese și din următorul exemplu: un călugăr spăla, într-o dimineață, vesela mănăstirii. Îngerul Domnului i-a apărut și l-a anunțat că i-a sosit ceasul să treacă la cele veșnice. Călugărul, într-o primă fază ar fi răspuns afirmativ imediat, dar dând cu ochii peste teancul de vase, i-a cerut îngerului o amânare. După câteva ore a terminat cu această muncă și s-a apucat de prășit o bucată de pământ a mănăstirii. Pe la amiază i-a apărut îngerul iarăși, dar și de data aceasta fu nevoit să-l amâne deoarece călugărului îi venea greu să lase această activitate istovitoare altui frate. Dar terminând și aici, călugărul se duse la infirmerie. Un frate era grav bolnav. Îngerul Domnului îi apăru din nou călugărului chiar când acesta îi oferea bolnavului niște apă proaspătă. De această dată îngerul își dădu singur seama că nu a ales momentul potrivit. Seara târziu, întins pe patul său de scânduri, călugărul se simțea nespus de ostenit. Își aduse aminte că în timpul zilei de trei ori își respinsese trecerea la cele veșnice și se aruncă în genunchi cerându-i Domnului să-l ia în Împărăția sa. “Tu ești în Împărăția Cerurilor încă de azi dimineață”, îi veni răspunsul imediat de la înger.

Sfinții sunt ființe ca și noi și trăiesc printre noi. Nouă ne revine obligația să înțelegem acest lucru și să le urmăm exemplul. Mulți dintre noi însă căutăm sfinții între persoanele cu o viață extraordinară, presărată de minuni, extaze și viziuni. Toate aceste elemente o însoțesc, dar nu o constituie. Sfânt este un părinte care trudește zi de zi pentru familia lui. Sfântă este o mamă care, înțelegându-și datoria sa maternă, își dă viața pentru nașterea copilului ei. Sfânt este cel care dă mărturie prin comportament de credința sa. Sfinți sunt cei care își dau viața predicând Evanghelia în țările de misiune.

Mulțimea sfinților se roagă pentru noi. Ei luptă, iubesc, speră, suferă împreună cu frații lor aflați încă pe drum. Ei ne așteaptă și ne încurajează pe fiecare: “Noi am reușit, de ce nu ați reuși și voi”. În măsura în care vom depune efort pentru a împlini voința lui Dumnezeu și datoriile stării proprii, ni se vor aplica și nouă cuvintele lui Isus: “Bine slugă bună și credincioasă… Intră în bucuria stăpânului tău”.

Cristian BOGDAN

 

* * *

 

Nestemata și învelișul

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Nerecunoscuți

Mă întreb care este semnificația sărbătorii de astăzi. Mă opresc mai ales la un aspect de încurajare. Scot un suspin de ușurare: din fericire ei sunt! Această lume nu este populată numai de ticăloși. Trebuie înregistrată și prezența Sfinților. Și sunt foarte mulți, așa încât nu pot fi numărați. Este adevărat că în viziunea Apocalipsului (prima lectură) se avansează o cifră: 144.000 de persoane. Dar este vorba, evident, de un număr simbolic.

Este un fel de recensământ pentru a ne lăsa să înțelegem că este vorba de un recensământ imposibil. Și pentru că Sfinții, în mare majoritate, circulă lipsiți de documente de recunoaștere. Chiar Biserica, asistată de Duhul Sfânt, “recunoaște” sfințenia unuia dintre ei, dar numai când a încetat să mai străbată străzile acestui pământ. Este adevărat că locuitorilor acestei lumi le sunt date diferite titluri. Dar nu în mod necesar acele titluri au vreun raport cu sfințenia persoanei. Și oricum nici o onoare nu autorizează pe cineva să poarte insignele sfințeniei. Nici titlul de “monsenior”, și nici de “eminență”, nu poate fi considerat un indiciu care să ne ajute să descoperim un sfânt în carne și oase (chiar dacă, prin sine, după părerea unor experți autorizați, nu constituie o “piedică”).

Oricum, noi ne simțim în siguranță grație acestor prieteni ai lui Dumnezeu. Ei împiedică pe cei “patru îngeri” să devasteze pământul. Noi înșine ne considerăm, în acest sens, “ocrotiți”. Avem impresia că mediocritatea noastră, lașitățile noastre zilnice, ipocriziile noastre, trădările noastre sunt oarecum, răscumpărate de ei. Ne simțim mai bine, mai puțin josnici, mai puțin pungași, chiar purificați în contact cu ei. Chiar dacă nu-i cunoaștem. Chiar dacă ne întâlnim cu ei, sau de-a dreptul îi vizităm, fără să ne dăm seama.

Clandestini

Da, pentru că Sfinții pe care îi celebrăm astăzi pentru gloria lor cerească, când au stat pe pământ, treceau neobservați pentru mulți, nu se impuneau zgomotos atenției, nu se expuneau cu obrăznicie admirației. Pot să acționeze nederanjați, pentru a face puțină curățenie în lume, pentru a reda credibilitatea Bisericii, pentru a reevalua cotațiile unui creștinism în scădere (și cu atât mai puțin în scădere cu cât se implică în auto- exaltare, să celebreze triumfuri, să inventeze date glorioase de sărbătorit), pentru că circulă clandestini. Obscuritatea este ambientul lor natural.

Sunt indispensabili pentru că nu se socot protagoniști. Plafonul este tare, în ciuda greutății mari din cauza unor personaje îngâmfate și teatrale, pentru că… ei nu sunt, stau în altă parte pentru a asigura fundamentele, să lucreze solid, renunțând la “spectacol”. Nu țin discursuri oficiale, nu lansează declarații, nu dau și nu solicită interviuri. De altă parte, nimănui nu-i vine în minte să ia un interviu unei persoane care săvârșește minunea, rară, de a “trăi”…

Și atunci când jurnaliștii bat la poarta unei mănăstiri, îi cer portarului să cheme pe “cineva”. Nu bănuiesc că tocmai portarul poate fi persoana cea mai interesantă. Interesantă pentru sfințenia sa. Noi, totuși, suntem dependenți de acești sfinți umili, tăcuți, discreți, rezervați. O mamă, un țăran, unul care a știut să ierte, o camerieră, un profesor de matematică, un arhivar, un medic care seara își depune cămașa obosit gândindu-se la persoane și nu la numere, o persoană care spală farfuriile…

Depindem de ei. Depindem de rugăciunile lor. Depindem de “ființa” lor. Într-o lume în care (aproape) toți se preocupă să-și facă un nume, din fericire astăzi suntem autorizați să strigăm: “Fericiți anonimii!”

Anonimi și marginalizați

Mi se pare importantă această ultimă conotație: marginalizați. Marginile sunt spațiile albe care conturează un text. Acolo suntem liberi să scriem ceea ce vrem. Propriile observații, propriul acord, dar și propriul dezacord. Există un text, acceptat de mai mulți, care pare de nemodificat. Un fel de manuscris fix. Acolo sunt stabilite regulile succesului, puterii, fericirii, carierei, interpretării vieții în cheie de utilitate individualistă, de comoditate, de plăcere, de posesiune.

Sfinții notează, pe margini, că nu sunt de acord cu acele regule. Scriu, pe margini, un alt text, un alt mod de interpretare a vieții. Profitând de spațiile largi disponibile pe marginile paginii, pun acolo corecturile lor decisive (chiar dacă nu zgomotoase). Ei, totuși, nu se mulțumesc să scrie pe margini. Merg pe margini. Caravana sfinților străbate străzi neobișnuite, mai mult trec marginile în afara străzii, este atentă la un indicator invizibil.

Mulțimea imensă a sfinților nu urmează itinerarii “recomandate” de prudență, abilitate, putere, popularitate, diplomație, mască. Trece fără a lăsa urme vizibile în istorie. Totuși păstrează, dedesubt, fermentul evangheliei. Ascunde sub crustă sămânța iubirii de Dumnezeu. Sfinții, deși trăiesc în această lume, îi resping logica, îi resping șireteniile, preferă să se mențină departe de palate și de aparate, stau în afara cetății, în afara incintei, întocmai ca Isus care s-a născut și a fost trimis să moară “în afara zidurilor” cetății.

Sfinții sunt martorii Transcendentului, în sensul că se încăpăținează să sară dincolo de zidurile unde trăiește în siguranță turma, unde dormitează mulțimea. “Transcendere” de fapt, derivă din trans (dincolo, mai departe, prin), și scandere (a sări): a sări peste, a se arunca în cealaltă parte.

Separați, adică… în locul potrivit

Sfințenia înseamnă “separare”. Sfinții sunt separați în privința dorințelor, obiceiurilor comune, de modul de gândire și de acțiune a celor mulți. De altă parte, chiar fericirile evanghelice deschid drumuri în afara străzii în direcția unei fericiri necunoscute. După o formulă ebraică, “beati” ar echivala cu a “fi în locul potrivit”. Astfel, “fericiți voi cei săraci!” s-ar putea traduce cu “voi vă aflați pe locul potrivit când sunteți blânzi, curați cu inima, persecutați, milostivi, făcători de pace…

Sfinții au descoperit, aici pe pământ, urmând indicațiile secrete ale evangheliei, “locul potrivit” al fericirii. Care se deosebește de indicațiile înțelepților acestei lumi. “Locul potrivit” care nu este niciodată o punere în stăpânire, ci implică o condiție permanentă de provizorat și itineranță.

Specializați în normalitate

Și, vă rog, să încetăm să considerăm pe sfinți ca niște ființe care s-au specializat în împlinirea unor acțiuni uluitoare. Nu sunt campionii excepționalului, ci ai normalității (însăși sfințenia, într-o optică creștină, nu este excepția, ci norma). Sfinții sunt profesioniștii realităților ordinare, experți în lucrurile comune, inventatorii celor știute (adică a ceea ce toți știm, și ne limităm să știm). Specializarea lor este viața zilnică. Sfințenia nu cere acțiuni complicate, ci este făcută din materiale simple, ordinare.

Sfinții sunt persoane comune care au învățat să facă lucruri absolut uzuale, la îndemâna tuturor. Viața zilnică, în toate aspectele sale cele mai banale, constituie materia de transformat în sfințenie. Viața zilnică este singura scară care permite să ne apropiem și să înaintăm în sfințenie. Sfinții străbat teritorii cu ajutorul mâinilor și picioarelor, și nu cu ajutorul aripilor. Trebuie, de aceea, să ne obișnuim să considerăm viața zilnică – chiar și în momentele sale neplăcute, în obstacolele cu care este presărată – ca exercițiu spiritual (da, sfinții fac “exerciții spirituale” permanente folosindu-se de unelte casnice, adoptând instrumentele și orarele vieții de fiecare zi.

Și să ne convingem că facem progrese în sfințenie grație a tot ce opune rezistență. Mai ales este necesar să ne dăm seama că “Ierusalimul ceresc nu se găsește într-un oarecare vis despre viitor. Este aici, acum. Este suficient să deschidem ochii” (Abhishiktananda).

A fărâma învelișul

“În inima fiecăruia / este o diademă de sfințenie / gata să înflorească / și să parfumeze universul. / Trebuie însă sfărâmat / Învelișul care o închide / Pentru a o transforma / Din diademă de gheață / În diademă de iubire” (Suzaku-Hendo). Sărbătoarea de astăzi poate să ne ofere ocazia de a descoperi ce trebuie să fărâmăm pentru a elibera diadema.

 

* * *

 

Solemnitatea tuturor sfinților

Autor: pr. Iosif Tiba
Copyright: Predici.cnet.ro

După o viață simplă și senină, o femeie muri și se trezi că face parte dintr-un șir obișnuit de oameni care înaintau către Judecătorul Suprem. Și cu cât se apropia mai mult de țintă, cu atât putea auzi tot mai clar cuvintele Domnului.

Astfel, auzi că unuia îi spunea: “Tu m-ai ajutat când eram rănit pe autostradă, intră în Raiul meu.” Iar altuia: “Tu ai dat de împrumut fără dobândă unei văduve, vino să primești răsplata veșnică.” Și altuia: “Tu ai făcut operații chirurgicale foarte dificile gratuit, ajutându-mă să redau speranță multora, intră în Împărăția mea.” Și așa mai departe.

Biata femeie fu cuprinsă de spaimă căci, oricât s-ar fi străduit, nu-și amintea să fi făcut nimic ieșit din comun în toată viața ei. Încercă să iasă din rând pentru a avea timp să se gândească, dar nu putu în nici un chip: un înger zâmbitor, dar hotărât, nu-i dădea voie să părăsească rândul.

Cu inima bătând să-i iasă din piept de atâta emoție, femeia ajunse în fața Domnului. Imediat se simți învăluită de surâsul lui: “Tu ai călcat toate cămășile mele … Intră în fericirea veșnică.”

Sfinții pe care Biserica îi celebrează astăzi într-o singură sărbătoare nu sunt doar cei pe care îi avem scriși în calendare. Sunt celebrați însă toți acei oameni care în viața lor pământească au trăit în fapte iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, oameni care acum se bucură de vederea lui Dumnezeu. Îi celebrăm și le cerem mijlocirea pentru că ei sunt acum alături de Dumnezeu și ne pot ajuta ca și noi să ajungem acolo. Între fericiții din cer se află cu siguranță mulți dintre cei pe care noi i-am cunoscut pe acest pământ: oameni mai importanți sau mai puțin importanți, mai bogați sau mai săraci, simpli sau învățați, tineri sau bătrâni, toți având în comun un singur lucru: disponibilitatea de a se dărui, de a face ceva pentru alții.

Având în vedere cele spuse, este evident că răspunsul la întrebarea “Oare noi putem deveni sfinți?”, trebuie să fie unul afirmativ. Aceasta pentru că sfințenia și mântuirea sunt într-adevăr la îndemâna tuturor.

Cuvântul din Sfânta Scriptură pe care Biserica ni-l propune astăzi spre meditare ne întărește acest adevăr și ne face să fim cât mai încrezători în ceea ce privește mântuirea noastră. În Apocalips Sf. Ioan ne spune că mulțimea celor care stăteau înaintea tronului lui Dumnezeu, era o mulțime mare pe care nimeni nu o putea număra, oameni de toate națiunile, triburile, popoarele și limbile. Mulți sunt cei care au observat că atunci când un student are de susținut un examen, se interesează mai întâi cum anume este profesorul: este exigent?, este mai blând?, lasă mulți corigenți?. Dacă profesorul este mai dur și lasă mulți corigenți, este ușor de înțeles că cel ce se va prezenta la examen va avea inima plină de frică și teamă. Dacă în scimb profesorul s-a dovedit a fi deosebit de înțelegător și blând, inima studentului se deschide la speranță. Și noi putem să ne asemănăm cu niște studenți care se află în așteptarea de a înfrunta examenul final în fața lui Isus Cristos. Și iată că informațiile pe care ni le oferă sfântul Ioan în Apocalips sunt foarte încurajatoare pentru noi: o mulțime de promovați și nici un singur căzut, cel puțin oficial. Prin urmare trebuie să mergem înainte cu cel mai mare curaj pe acest drum al sfințeniei în viața noastră de zi cu zi.

Acest curaj și această speranță de a crede că putem deveni sfinți, că putem moșteni Paradisul are și un fundament foarte solid în ceea ce ne spune tot Sfântul Ioan în prima sa Scrisoare: “Preaiubiților, vede-ți câtă dragoste ne-a dăruit Tatăl, încât să ne numim fii ai lui Dumnezeu; și suntem cu adevărat.” Doar fiii sunt cei care au dreptul la moștenirea tatălui. Cei străini nu au acest drept. Noi, cei care suntem botezați suntem fii ai lui Dumnezeu. Suntem moștenitori ai Împărăției Cerului. Ceea ce avem de făcut este doar să facem în așa fel încât să nu pierdem această moștenire. Este vorba de a ne comporta ca niște adevărați fii ai lui Dumnezeu. Nu cred că e cazul să mai amintim că un adevărat fiu își iubește tatăl, îl cintește și ascultă mereu de cuvintele lui. Aceasta chiar și atunci când părintele nu se arată prea îngăduitor cu fiul său. Cu atât mai mult noi trebuie să-l iubim pe Tatăl nostru ceresc pentru că el s-a arătat mereu îngăduitor față de oameni, ne-a arătat mereu prin fapte dragostea sa față de noi și ne ajută și astăzi să ne comportăm ca adevărați fii.

Bucuria de care au parte sfinții din cer, bucurie de care sperăm să avem parte și noi, poate fi gustată de oameni și aici pe pământ. De experiența cerului sau a iadului nu au parte doar cei care au trecut de această viață prin moarte. Cerul sau iadul începe de aici de pe pământ. Isus ne prezintă, în evanghelia pe care am ascultat-o, o listă a fericirilor care îi permit credinciosului să experimenteze aici pe pământ o anticiparea paradisului. Fericirile prezentate de Isus sunt un fel regulament pentru cei care vor să guste din frumusețea sfințeniei, din bucuria prezenței lui Dumnezeu în inimile lor. Fericirile sunt de asemenea ca o Constituție, o Constituție stranie care numește fericiți pe cei săraci cu duhul, pe cei cei mâhniți, blânzi, pe cei înfometați și însetați de dreptate, pe făcătorii de pace, pe cei milostivi, pe cei curați cu inima. Este o Constituție care vorbește mai degrabă despre datorii și nu despre drepturi.

Știm cu toții în că lumea noastră contemporană mulți sunt acei oameni care văd fericirea total opus față de ceea ce ne prezintă Isus. Omul pragmatic al zilelor noastre ar spune astfel:

“Fericiți cei bogați.
Fericiți cei care râd și se distrează.
Fericiți cei vicleni care nu sunt prinși și scapă nepedepsiți.
Fericiți cei care pretind, cer și obțin totul imediat.
Fericiți cei puternici.
Fericiți cei care duc războaie și le câștigă.
Fericiți cei care-i persecută pe alții.”

Situațiile pe care ni le prezintă Isus în fericirile sale sunt diametral opuse: sunt situații de dezlipire, detașare, atitudini de generozitate, de angajament, de dăruire. Pentru Isus sfinții sunt cei care trăiesc în acest fel, cei care au parte de aceste fericiri spuse nouă în predica de pe munte.

Asemenea oameni au existat și mai există și astăzi. Se povestește din viața Sfintei Tereza de Calcutta că odată a fost provocată de un reporter: “Se spune despre dumneavoastră că sunteți sfântă. Este adevărat”. Maica Tereza nu s-a încurcat, nu s-a rușinat, nu a protestat invocând slăbiciunea caracteristic umană, ci a spus clar: “Toți creștinii trebuie să devină sfinți”. Și arătând cu degetul spre cel care-o intervieva ca și spre toți ceilalți curioși, a adăugat: “Și voi de asemenea”.

Sărbătorindu-i astăzi pe toți sfinții nu trebuie să ne întrebăm despre unul sau altul pe care îl cunoastem sau l-am cunoscut dacă este sfânt, ci mai degrabă trebuie să ne luăm noi hotărârea fermă de a trăi în așa fel încât noi să devenim sfinți. Este o datorie pe care o avem cu toții pentru că suntem fii ai lui Dumnezeu, chemați să devenim sfinți asemenea lui.

 

* * *

 

Toți sfinții și sfintele lui Dumnezeu, preamăriți-l pe Domnul!

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Dacă astăzi ne bucurăm că Toți Sfinții îl preamăresc pe Dumnezeu, bucuria noastră nu poate fi deplină decât atunci când vom fi și noi în rândul lor.

Dumnezeu vrea să ajungem în patria cerească, vrea ca noi să fim sfinți, vrea să ne dea fericirea deplină. Nu trebuie să cerem harul de a fi sfinți, pentru că, o dată ce el ne-a chemat: Fiți sfinți, pentru că eu Domnul Dumnezeul vostru sunt sfânt (Lev 11,44), ne dă și harul în fiecare zi pentru a ajunge la sfințenie.

Dar ce să cerem?

Răbdare în colaborarea cu acest har, spre a ne asemăna cu Cristos, despre care scriitorul bisericesc Tertulian spune că: El a voit să se sature, înainte de a muri, de voluptatea răbdării (cf. Bossuet, Ss. Bernard, Francisc de Assisi și Tereza de Avila, Ed. Amarcord, Timișoara 1996, pag. 143). Înțelegem? A voit să-și arate iubirea față de noi răbdându-ne toată răutatea posibilă, împovărându-se cu toate păcatele noastre și așteptându-ne convertirea chiar zeci și zeci de ani.

Dumnezeu vrea să fim sfinți și de aceea ne dezvăluie calea pentru a ajunge la desăvârșirea cerută de Isus – Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit (Mt 5,48) – prin lecturile de la Liturgia cuvântului de azi.

În prima lectură (Ap 7,2-4. 9-14) sfântul apostol Ioan ne vorbește despre Ierusalimul ceresc, despre patria fericită a sfinților. Mai întâi ne prezintă un înger care purta sigiliul Dumnezeului celui viu. Cine este acest înger? Nu poate fi altul decât arhanghelul Mihail, el este primul purtător al credinței în Dumnezeul cel viu când a strigat în fața tuturor sfinților îngeri: Quis ut Deus?Cine-i ca Dumnezeu? Sigiliul nu este altceva decât pecetea credinței pe care o primește fiecare om în momentul botezului. Acest înger strigă către cei patru îngeri din cele patru colțuri ale pământului să nu dăuneze oamenilor și la nimic din ceea ce este pe pământ. Acest lucru vrea să ne arate că deși omul a păcătuit, el nu l-a părăsit, ci i-a pus îngeri de pază pentru a-i apăra viața, deoarece are pregătit deja planul de mântuire prin aplicarea peceții pe frunțile slujitorilor, pecete pe care a purtat-o primul dintre îngeri și prin care a devenit arhanghel.

Ioan ne spune că a văzut în rândul celor mântuiți 144.000 care făceau parte dintre cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Vrea să ne spună că mântuirea prin legea Vechiului Testament a fost limitată la un număr destul de mic, pe când mântuirea adusă de Cristos prin jertfa crucii cuprinde infinitul: o mulțime atât de mare, din care fac parte toate popoarele, că nimeni nu o poate cuprinde prin științele rațiunii umane. Aceștia, fericiții Ierusalimului ceresc, toți sfinții și-au spălat hainele în sângele Mielului: au fost botezați și au trăit în virtutea misterului credinței, adică s-au hrănit cu Pâinea euharistică.

Drumul credinței este greu, dar aceeași iubire care ne-a chemat la sfințenie, la credință, ne oferă speranța fericirii care ne așteaptă la capătul acestui drum (Mt 5,1-12).

Avem de îndurat din cauza sărăciei duhului, din cauza ignoranței, că nu putem descifra adevărul în totalitate despre noi și lumea care ne înconjoară? Vom fi fericiți când ni se va oferi cunoașterea deplină: împărăția științei.

Avem de vărsat lacrimi? Domnul ni le va șterge.

Avem de suportat nedreptățile celor puternici? Vom moșteni pământul, fericirea pe care cei puternici ai lumii o pierd pe pământ.

Avem inima curată și totuși nu înțelegem de ce suferim? Îl vom vedea pe Dumnezeu izvorul curăției veșnice.

Căutăm pacea și găsim războiul? Cristos este principele păcii și ne face frați ai săi, fii ai lui Dumnezeu.

Avem de suferit pentru că facem binele, că ne străduim să fim sfinți?

Tocmai acesta este semnul profetic oferit nouă de Isus: vom avea parte cu el care a fost tratat la fel. Dar, spre deosebire de noi, care suntem nerăbdători în necazuri – așa cum se plâng deseori multe mame: Aș fi sfântă, dacă n-aș avea necazuri cu soțul, cu copiii, cu vecinii etc. -, Isus a voit, așa cum am citat cuvintele lui Tertulian, să se sature, înainte de a muri de voluptatea răbdării.

Iubirea lui Dumnezeu este aceea care ne face părtași de soarta lui Isus: după ce vom bea paharul pe care Tatăl ni-l dă, ca să ajungem în împărăția sa. Dacă în necazuri suntem nefericiți, se datorează faptului că nu-l cunoaștem pe Isus și, dacă nu-l cunoaștem pe el, nu-l putem cunoaște nici pe Tatăl și nici ceea ce el pregătește aleșilor săi, adică acelora care îl iubesc. Iubirea se răsplătește numai cu iubire. Trebuie să credem în iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi, aceea că într-o zi ne va primi să-i vedem fața. Cine are această speranță și tinde spre realizarea ei, devine curat și-l va vedea pe Dumnezeu (Lectura a II-a: 1In 3,1-3).

Prin urmare Liturgia cuvântului pune în evidență credința, speranța și iubirea, virtuțile teologale care ne leagă direct de Dumnezeu și ne fac sfinți.

Întâmplarea s-a petrecut demult, la Toulouse, oraș din Franța de azi. Regele René intra în reședința regatului său, ca s-o prezinte supușilor pe frumoasa sa logodnică Aude, viitoarea lui soție și regina lor. Ajungând în piața mare a orașului, lumea adunată îi aplauda, când, deodată Aude scoate un țipăt de spaimă și era gata să leșine. Într-un colț al pieței se ridica o spânzurătoare… S-a speriat, ca și cum ar fi fost pregătită pentru ea. Regele și autoritățile locale au informat-o că este vorba de un condamnat la moarte: Ieri a fost judecat, condamnat la moarte și azi trebuie executat. Așa prevăd legile.

- “O”, a implorat Aude, “n-ar putea fi iertat într-o zi ca asta?”

- “Nu-i cu putință, mărită prințesă”, au răspuns magistrații. “S-a făcut vinovat de o faptă pentru care nu încape iertare!”

- “Dar ce faptă poate fi aceasta? Nu s-ar putea găsi nici un mijloc ca să fie dezlegat de osândă?”

- “Prințesă, legea noastră spune că ar putea fi răscumpărat pentru o mie de ducați”.

- “Dar cum ar putea sărmanul acesta să adune o asemenea sumă?”.. a mai stăruit prințesa. Apoi a privit rugătoare la alaiul care o însoțea. Regele și-a scos punga și a dat tot ce avea: 500 de ducați; regina a dat și ea tot ce avea: 200 de ducați; nobilii se scotocesc prin buzunare și reușesc să adune 297 ducați; în total s-a făcut suma de 997 de ducați. Fericită, prințesa a zis:

- “Preacinstiți judecători, veți binevoi, fără îndoială, să-l iertați pentru 997 de ducați, nu-i așa?”

- “Din păcate, nu, prințesă. Legea este dură, dar este lege. Mai lipsesc trei ducați”.

- “Și pentru trei ducați o să-l spânzurați? Dar scotociți-l prin buzunare, poate sărmanul are și el trei ducați!”

Zis și făcut: prin tiviturile hainei au găsit trei ducați ascunși.

- “E salvat! au exclamat toți fericiți și au continuat sărbătoarea.”

La fel, în ceasul nostru de pe urmă, în clipa judecății, noi, sărmani păcătoși, vom putea implora mila Inimii Preasfinte a lui Isus, Inima Neprihănită a Mariei, mijlocirea tuturor sfinților. Totul va fi zadarnic, dacă nu vom avea ascunși în inimă cei trei ducați de aur: credința, speranța și iubirea. Aceste trei virtuți ne sunt turnate în suflet din îndurarea lui Dumnezeu. Noi trebuie să folosim acești ducați dumnezeiești, care duc la Dumnezeu, în viața de fiecare zi în rugăciune, pomană și pocăință. Toți Sfinții, pe care îi sărbătorim, așa au făcut. Vorba sfântului Augustin: Dacă au putut ei, de ce n-aș putea și eu?

 

* * *

 

Biserica era numită “împărăția sfinților”

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Isus Cristos, devenit “domn” (cf. Fap 2,36; 1Pt 3,22), împărtășește Bisericii sfințenia sa prin sfintele taine – sacramente – care dau omului viața divină, harul (cf. Mt 13, 24-30; 25, 2); (Col 1,22; 2Cor 1,12). Acest adevăr era așa de viu în inima primilor creștini încât nu ezitau să se numească sfinți (cf. 2Cor 11,12; Rom 15, 26-31; Ef 3, 5-8) și însăși Biserica era numită Împărtășirea sfinților.

Dar sfinții, de a căror sărbătoare ne bucurăm astăzi, sunt cei din cer, care formează coroana plină de slavă a lui Dumnezeu, dobândită prin misterul pascal al lui Isus Cristos, care a făcut ca harul, dobândit de om pe pământ prin viața sacramentală, să se schimbe în glorie și fericire veșnică.

Prima dintre sfinți este Maria, preacurata sa mamă, care, plină de har (cf. Lc 1,28), devine “plină de slavă” în totalitate – trup și suflet -, apoi ceilalți, în frunte cu sfântul Iosif, urmat de Ioan Botezătorul, bărbați și femei din toate timpurile și locurile, atât din Vechiul cât și din Noul Testament.

După cum ne asigură sfântul Ioan evanghelistul, printre aceștia este și locul nostru de care deja ne bucurăm, fiindcă acum suntem copii ai lui Dumnezeu prin har, dar ce vom fi, când harul se va schimba în slavă și fericire veșnică, nu s-a arătat încă, dar când se va produce această minune, vom fi asemenea lui, pentru că îl vom vedea așa cum este (Lectura a II-a). Având harul sfințitor în noi, formăm ceea ce spune sfântul Irineu: Omul viu este gloria lui Dumnezeu încă de pe acest pământ. Dumnezeu ține morțiș la gloria sa și spune clar că nu o va da altuia (cf. Is 48,2), asigurându-ne prin aceasta de fericirea sa veșnică și de faptul că nu va renunța niciodată de a-i cere omului să devină sfânt prin imperativul: Fiți sfinți, precum eu Domnul Dumnezeul vostru sunt sfânt (Lev 11,44-45; 19,2).

Trebuie, zice sfântul Ioan Damaschinul, să devii sfânt pentru a-l vedea pe Dumnezeu. Știm că Dumnezeu este iubire (1In 4,8), de aceea chiar și păgânul Empedocle spunea că numai prin iubire noi putem vedea Iubirea. Sfântul Grigore din Nazianz ne învață că: Noi devenim ceea ce iubim. Iubim pe Dumnezeu, devenim sfinți, părtași ai naturii divine, dumnezei.

Sfinții, de a căror sărbătoare ne bucurăm, trăiesc în cer. Cerul este un loc și o stare de fericire veșnică și desăvârșită (Catehismul) care nu se poate descrie, fiindcă ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit, nici la inima omului n-a ajuns ceea ce Dumnezeu a pregătit aleșilor săi (1Cor 2,9). Și totuși noi suntem fericiți făcând sărbătoare din fericirea celor din cer, fiindcă cerul ne este dat deja prin credință, după cum spunea un filozof-teolog de pe la începutul acestui secol, Iaberthonnière: Nu, cerul nu este dincolo de mormânt, el este dincolo de egoism. Iar moartea, prin care trebuie să trecem pentru a ajunge la cer, nu este moartea animalică pe care o îndurăm, ci moartea voluntară față de noi înșine.

Ne dezbrăcăm de egoism și ne îmbrăcăm în Cristos, murim pentru noi înșine pentru a trăi pentru Cristos, care singur este sfânt (imnul Mărire), când îmbrățișăm destinul pe care ni l-a rânduit voința Tatălui din cer de trei ori sfânt (cf. Is 6,3; Ap 4,8) și voința lui este ca să ne sfințim (cf. 1Tes 4,3), în timp ce Cristos ne arată calea, singurul sfânt de la care ne vine toată sfințenia Tatălui. Ceea ce ne-a propus în Evanghelia de azi, a trăit el mai întâi. Fericiți cei săraci cu duhul, adică cei smeriți. Cine a fost mai smerit decât el? S-a smerit până la moartea pe cruce (Fil 2,8). Fericiți cei ce plâng. De la lacrimile din ieslea Betleemului, de la mormântul lui Lazăr și de la cele vărsate asupra Ierusalimului și până la cele de sânge din grădina Măslinilor, cine a plâns mai amar pentru mântuirea lumii? Fericiți cei blânzi. Isus însuși se declară blând și smerit cu inima (Mt 11,29). Cine a fost vreodată atât de blând încât să spună trădătorului și vânzătorului său prietene? (cf. Mt 26,50). Fericiți cei flămânzi și însetați. Cine a fost mai nedreptățit ca Isus care, născut din familia regească a lui David, a ajuns să nu aibă o piatră pe care să-și plece capul (cf. Lc 9,58) și să cerșească o picătură de apă pe lemnul crucii? (cf. In 19,28). Fericiți cei milostivi. Cui i-a fost vreodată mai mare milă de popor, ca lui Isus, care n-a ezitat să facă minuni pentru a-i alina foamea, setea, suferințele? (cf. Mt 15,32). Fericiți cei curați cu inima. Isus este nevinovăția însăși, putând sfida pe dușmani: Cine dintre voi mă poate învinui de păcat? (In 8,46) și despre care chiar tâlharul din dreapta îl recunoaște ca atare: Acesta n-a făcut nici un rău, (Lc 23,41), ba chiar centurionul păgân, prezent la moartea lui Cristos pe cruce, îl declară sfânt și drept (cf. Lc 23,47). Fericiți făcătorii de pace. Deși Isus a declarat solemn: N-am venit să aduc pace, ci sabie (Mt 10,34), noi știm că pacea pe care n-a adus-o era aceea pe care lumea o avea deja: Pax romana, pacea de frică, adormirea în patimi, protecția zeilor în destrăbălări și vicii etc. Sabia adusă de Isus este adevărata aducătoare de pace, ea este sabia care retează păcatele din sufletul omului, este sabia pe care Isus le-a dat-o apostolilor săi în ziua Învierii, când le spune: Pace vouă. Primiți pe Duhul Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele vor fi iertate (In 20,21-23). Duhul Sfânt este sabia aducătoare de pace, așa cum o declară clar: Pacea mea o dau vouă, pacea mea o las vouă (In 14,28). Pacea primită, apostolii o trăiesc cu atâta intensitate încât devin cei mai fericiți dintre oameni, chiar când sunt cei mai persecutați (cf. Fap 5,41), adeverindu-se că sunt fericiți cei prigoniți, având o singură dorință ca sabia lui Cristos, Duhul Sfânt, să invadeze toate inimile. Așa cum Isus a numit ceasul suferințelor sale drept ceasul său (cf. In 17,1), al supremei împliniri (id. 19,30), în care și-a putut dovedi loialitatea față de voința Tatălui, încredințându-și sufletul în mâinile lui (id. 23,46), la fel și urmașii lui Cristos, amintindu-ne de diaconul Ștefan și de apostolii care au pășit pe aceeași cale.

Toți Sfinții, a căror sărbătoare globală o avem azi, au ajuns sfinți fiindcă s-au împărtășit din sfințenia lui Isus. Ca Isus și ei au fost smeriți, au plâns pentru mântuirea lor și a altora, au fost blânzi cu cei răi, au fost săraci și dezlipiți de cele lumești, au fost milostivi, curați cu inima, făcători de pace, prigoniți de cei răi etc. Numărul lor a fost atât de mare deja din primele zile ale Bisericii, încât nimeni nu-i în stare de a-i număra (Lectura I) și acest număr crește pe zi ce trece până în parusie.

Tocmai acest număr imens ne dă curaj să pășim pe urmele lor, după cum spune sfântul Augustin: Dacă au putut ei, de ce n-aș putea și eu?

Sfințenia lui Cristos, pe care el însuși ne-o propune drept izvor de fericire, pare o sfidare adusă lumii de azi care nu mai crede în fericirea smereniei, ci în mândria rațiunii care se strecoară printre nori și stele, căutând cu gelozie spre tronul lui Dumnezeu; nu mai crede în blândețe, ci în terorism și forța armelor moderne; nu mai crede în curăția inimii, ci în plăcerile cele mai rafinate ale simțurilor; nu mai crede în pacea lui Isus, dar știe să o folosească pentru a șantaja mulțimea celor nevoiași; nu mai crede în sărăcia evanghelică, menită să se jertfească pe altarul virtuților mesianice, ci în punga care se umflă tot mai mult cu aur.

Să ne facem aici un radical examen de conștiință: sărăcia, blândețea și curăția noastră sunt ele evanghelice? (P. Miquel). Oare nu sunt ele o spoială de sfințenie, care l-au determinat pe Nietzsche să spună că: Blândețea voastră nu e decât o slăbiciune, pe care nu îndrăzniți să o mărturisiți? Oare nu sunt ele o spoială de sfințenie care l-a determinat pe Freud să spună: Curăția voastră nu este decât o fragilă aparență, care camuflează perversitatea instinctelor? Oare nu sunt ele o spoială de sfințenie care l-a determinat pe Marx să spună că: Sărăcia voastră nu este decât o șiretenie politică, prin care voi vă promiteți o compensație, dacă nu chiar o revanșă într-o himerică viață de dincolo?

Prin ce putem dovedi că sfințenia noastră este sfințenia lui Cristos, sfințenie de care se bucură cei ajunși în patria cerească?

 

* * *

 

Fiți sfinți

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Sărbătoarea Tuturor Sfinților își are originea în practica bisericii din Antiohia care, chiar din primele veacuri, sărbătorea cu un fast deosebit pe toți martirii creștinătății, știuți și neștiuți, în prima duminică după Solemnitatea Coborârii Duhului Sfânt, considerând că tăria, curajul și statornicia lor sunt prin excelență opera celei de-a treia persoane divine, trimise în lume de Tatăl și de Fiul.

Biserica din Roma, condusă de Bonifaciu al IV-lea, a fixat data sărbătorii la 13 mai, zi în care Panteonul roman, transformat în biserică creștină, a fost sfințit și dedicat Născătoarei de Dumnezeu și tuturor martirilor. În timpul slujbei solemne, la un anumit moment bine stabilit, peste mulțimea credincioșilor se revărsa o ploaie de petale de trandafir roșu-stacojiu, coborând lin din înălțimea luminătoarelor cupolei maiestuoase. Ulterior, sărbătoarea și-a lărgit conținutul, devenind Sărbătoarea Tuturor Sfinților și a fost extinsă la toate bisericile din Apus. În anul 835, papa Grigore al IV-lea a transferat sărbătoarea la 1 noiembrie, rămânând așa până în ziua de azi. Alegerea acestei zile se pare că a fost făcută din motive de ordin simbolic și practic. Luna octombrie este dedicată culesului roadelor de pe câmp, din livezi și vii. Intrând în luna noiembrie, omul începe să se bucure de roadele muncii sale, motiv potrivit și pentru a contempla roadele spirituale ale viței, care este Cristos, ale activității apostolice a Bisericii, ale eforturilor și sacrificiilor tuturor oamenilor de bunăvoință, roade întruchipate de sfinții din ceruri. Pe de altă parte, după cum ne informează cronicarul Ioan Beleth, cu ocazia Sărbătoririi Tuturor Sfinților, se îndreptau spre Roma mulțimi nenumărate de pelerini, dornici să adune cât mai multe petale de trandafir și având bucuria sufletească de a se întâlni în Cetatea Eternă cu părintele creștinătății. Procurarea hranei și a băuturii punea probleme pentru aceste mulțimi, rezolvate mai ușor la 1 noiembrie decât la 13 mai (cf. Viețile sfinților, Ed. ARC București, vol. 2).

După acest scurt istoric al sărbătorii de azi, să medităm conținutul ei teologic!

Sărbătorile anului liturgic au ca scop să-l facă cunoscut pe Isus. Duminicile Adventului ni-l prezintă pe așteptatul popoarelor; Crăciunul ne arată împlinirea făgăduințelor divine: Emanuel, adică “Dumnezeu este cu noi”, smerit sub chipul pruncului plăpând din iesle; Boboteaza ni-l arată pe Fiul Tatălui, în care se află toată fericirea; duminicile Postului Mare ni-l prezintă ca preot-victimă; la Paște îl sărbătorim ca atotputernic biruitor al morții; la Înălțare ca mijlocitor în cer la tronul Tatălui ceresc; Rusaliile îl sărbătoresc pe Isus în cel mai mare dar pe care ni l-a trimis împreună cu Tatăl, pe care ni l-a meritat prin Misterul pascal, pe Duhul Sfânt ca mângâietor, ca să nu ne mai simțim orfani, ci prin el să-i putem spune lui Dumnezeu Tată; duminicile de peste an ne dau bucuria întâlnirii cu Cristos de pe întinsul câmp al activității sale pământești, presărat cu pilde, parabole și minuni strălucitoare.

Dar toată bogăția misterului cristologic o sărbătorim acum, azi. În Toți Sfinții avem desăvârșirea și împlinirea operei mântuitoare a lui Isus, atât de pe pământ, cât și din ceruri. Opera lui Isus sunt sfinții. Sărbătorind pe sfinți, sărbătorim pe autorul lor, fiindcă el este izvorul oricărei sfințenii. Este opera cea mai minunată care unește pe om cu Dumnezeu, cu Creatorul său pe pământ prin har și apoi în cer prin glorioasa fericire de a-l vedea față la față. Tot harul ne vine din pătimirile lui Isus și constituie puntea de legătură dintre Creator și creatură, fiindcă, ne asigură el: Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine (In 14,6). Nici un sfânt n-a ajuns la mântuire, la Tatăl, decât prin Isus, care este calea, adevărul și viața, decât prin rugăciunea lui: Părinte, vreau ca acolo unde sunt eu, să fie și ei (id. 17,24), decât umblând în lumina lui care este adevărul și cine îl urmează nu umblă în întuneric (id. 8,12); el singur fiind adevărata lumină care luminează pe tot omul când vine în lume (id. 1,9) și astfel s-a făcut pentru noi mijloc de sfințire (cf. 1Cor 1,30), demonstrându-ne din plin cât de grăitoare este puterea harului său.

Prin sărbătoarea de azi, Biserica aduce un omagiu solemn celor care, urmând chemarea lui Dumnezeu, conlucrând cu harul său în dezvoltarea credinței, speranței și carității, au împlinit cuvântul lui Isus Cristos: Fiți desăvârșiți precum este desăvârșit Tatăl vostru ceresc (Mt 5,48).

Numărul sfinților, după relatarea autorizată a sfântului apostol Ioan, căruia Dumnezeu i-a dat harul de a contempla pentru o clipă paradisul, scrie: Am privit și iată, o mulțime

mare pe care nimeni nu o putea număra, din toate națiunile, triburile, popoarele și limbile. Aceștia sunt cei veniți din asuprirea cea mare, care și-au spălat hainele și le-au albit cu sângele Mielului. Nu le va mai fi nici foame, nici sete; nu-i va mai arde soarele, nici căldurile, fiindcă Mielul îi va conduce la izvoarele apelor vieții, iar Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor (Ap 7,9-17).

Între sfinți se află oameni de toate vârstele, condițiile sociale și profesiunile; din toate timpurile, începând de la cei dintâi oameni și până în clipa de față; de pe toate meridianele pământului, din coliba de gheață de la poli, ca și din junglele ecuatoriale; provin din toate civilizațiile pământului, dintre care cele mai multe s-au acoperit cu nisipul pustiurilor și au dispărut în negura istoriei. Cinstindu-i pe sfinți, ne bucurăm de harul lui Dumnezeu care aduce mântuire tuturor oamenilor (cf. Tt 2,11).

Sfântul Augustin ne destăinuie taina sfințeniei spunând: Copiii lui Dumnezeu nu se deosebesc cu nimic de fiii întunericului decât doar prin iubire. Sfinții trăiesc legea supremă a lui Isus, după îndemnul sfântului apostol Ioan: “Dragii mei, să ne iubim unii pe alții, fiindcă dragostea vine de la Dumnezeu și oricine iubește pe aproapele este născut din Dumnezeu și îl cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire și cine rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el” (1In 4,7.16).

Dacă iubirea este taina sfințeniei, traseul pe care trebuie să mergem ni-l arată Isus în predica de pe munte prin cele opt fericiri (Mt 5,1-12).

Mahatma Gandhi, părintele Indiei moderne, spunea că niciodată nu s-a proclamat pe pământ ceva mai important și mai frumos decât fericirile lui Cristos.

Într-adevăr, ele conțin programul ideal al oricărei vieți sufletești, în primul rând, și în al doilea rând, frumusețea lor strălucește în acela care, înainte de a le proclama, le-a trăit integral, în Isus.

Fericirile arată traseul sfințeniei pentru toți în opt trepte succesive.

a) Prima treaptă este sărăcia. Pentru a ne atașa de Dumnezeu este necesară dezlipirea de tot ceea ce îndepărtează de el. Tânărul bogat, deși binevoitor și bine intenționat, nu l-a urmat pe Cristos, pentru că nu a reușit să părăsească, să se dezlipească de multele sale bunuri (cf. Mt 10,22). Isus însă a spus: Fericiți cei săraci în spirit căci a lor este împărăția cerurilor. Sărăcia despre care vorbește este mult mai mult decât sărăcia materială și chiar afectivă, este o sărăcie în spirit, adică în Duhul Sfânt, în renunțarea la voința proprie (în alianță la rău), pentru a fi cu totul hrănit, ca Isus, numai de voința Tatălui (cf. In 4,34). Această sărăcie alcătuită din detașare și disponibilitate este, deci, la temelia urcușului spre sfințenie.

b) Treapta a doua este blândețea. Proclamând blândețea, Isus o consideră strâns legată de umilință. Învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima (Mt 11,29). Împreună cu sărăcia, umilința blândă și dârză totodată, este și ea la baza ascensiunii spirituale. Într-adevăr, prin ea putem stăpâni pământul și cerul. Blândețea stă la temelia bunelor relații cu semenii și smerenia stă la temelia bunelor relații cu Dumnezeu. Din aceste două motive ne-a făcut Isus invitația de a învăța de la el că este blând și smerit cu inima.

c) Treapta a treia este întristarea. Să înțelegem bine! Prin cuvintele fericiți cei ce plâng, Isus nu caută să valorifice nici necazul, nici plânsul. De fapt ne arată clar calea pe care o putem parcurge când ne deschidem la ceea ce îndrumătorii duhovnicești numesc darul lacrimilor, lacrimile de căință și de compasiune. De căință, care ne purifică sufletul și de compasiune care dilată inima. Isus însuși a plâns asupra necazurilor și păcatelor lumii. În măsura în care inimile noastre vor fi compătimitoare și căite, totodată și ferme în încercări, vom putea înainta pe calea sfințeniei. Sfântul Petru și sfânta Maria Magdalena sunt exemple în această privință.

d) Treapta a patra este foamea și setea de dreptate. Dreptatea începe în principal prin respectarea drepturilor celor din jur. Ea este însă ceva mai mult și anume acel hesèd d’adonai, adică sfințenia lui Dumnezeu. Spre această sfințenie este îndreptată foamea și setea noastră. Sfințenia dumnezeiască este dată acelora care o doresc din toată inima. Căutând insistent împărăția cerească și dreptatea, restul se dă îmbelșugare (cf. Mt 6,33) și cu setea potolită de Dumnezeu putem continua urcușul.

e) Treapta a cincea este milostivirea. Inima ușurată prin sărăcie, eliberată prin umilință, spălată cu lacrimi, aprinsă de setea dreptății, poate să se deschidă milostivirii (Mt 9,13). Îndurarea, care este proprie iubirii compătimitoare cvasimaterne a lui Dumnezeu, ne cheamă să fim milostivi așa cum el este milostiv (cf. Lc 6,36). Ea este expresia cea mai profundă și largă a carității, care se extinde până la cel mai mare păcătos și mai rău dușman (cf. Mt 5,44-45). Cu privire la această caritate gratuită și fără limite, în care se concretizează desăvârșirea, Isus a spus: Fă așa și vei trăi! (Lc 10,28). O inimă plină de milostivire va putea urca mereu în sfințenie.

f) Treapta a șasea este curăția. Ceea ce contează când este vorba de o inimă, este integritatea. Domnul însuși spune: Îmi displac inimile împărțite (Ps 119,113). Deci: inima curată este unică. Acela care este așa de plin de Dumnezeu, după exemplul Fecioarei Maria, este atașat total de poruncile lui și adevărul care îl leagă îl face de fapt liber (cf. In 8,32). Este liber și clarvăzător încât recunoaște în toate acțiunea lui Dumnezeu care îl va conduce într-o zi să-l vadă așa cum este, față în față (cf. 1Cor 13,12).

g) Treapta a șaptea este pacea. Pacea se oferă, se primește dar se și construiește după cum a proclamat Isus: Fericiți făcătorii de pace. Pacea Domnului se făurește, se întreține, se reia fără încetare, pas cu pas, zi de zi, în toate împrejurările. Dându-ne silința să ne asemănăm cu Fiul unic al Tatălui (cf. Lc 10,6), despre care stă scris că este principele păcii, pacea acestuia ne dă, când o trăim, titlul de fii ai lui Dumnezeu.

h) Treapta a opta, și ultima, este martiriul. Pe culmea oricărei sfințenii se înscrie mărturia supremă a acelora care îi prezintă lui Dumnezeu ofranda vieții lor cu insultele, prigoanele de tot felul pentru că sunt ai lui Cristos: răsplata lor va fi mare în ceruri.

O, dacă am putea oferi și noi toate câte le suportăm pentru a muri pentru noi înșine ca într-o zi să înviem la adevărata viață!

Am văzut, așadar, treaptă cu treaptă cum fericirile jalonează calea noastră, înscriindu-ne ascendent pe scara sfințeniei.

Dacă suntem săraci și smeriți, compătimitori și milostivi, însetați de dreptate și sfințenie, angajați cu inimă curată în lupta pentru pace, chiar suferind pentru a-l mărturisi pe Cristos, așa suntem fericiți pentru că numele noastre sunt înscrise în ceruri.

Înainte de a le proclama, Isus însuși le-a realizat, le-a trăit. Parcurgându-i viața de la Buna-Vestire până la înălțarea la cer, de la iesle la Calvar, tot ce a făcut, a spus și a fost, este ilustrarea desăvârșită a fericirilor proclamate pe munte.

Parcurgând Evangheliile, rămânem uimiți: cel mai dezmoștenit dintre săraci (fără să aibă măcar o piatră pe care să-și plece capul), cel mai blând dintre cei smeriți, cel mai curat și milostiv cu inima este el, Isus. Fericirile sunt nici mai mult, nici mai puțin, decât înfățișarea lui. Să-l urmărim în ultimele momente din viața sa fizică, omenească, de pe acest pământ: vederea lui Isus răstignit pe cruce este copleșitoare. Iată-l pe săracul despuiat total, în întregime lăsat în voia Tatălui (cf. In 3,16), în nebunia de iubire reciproc consimțită pentru mântuirea lumii. Iată-l pe cel blând și smerit cu inima care se lasă răstignit fără a se zbate, insultat fără a protesta etc. (Considerarea celor opt trepte de sfințenie este luată dintr-o predică a Mons. Anton Despinescu pentru duminica a IV-a de peste an, Anul A).

Cei pe care azi îi sărbătorim, sfinții din patria cerească, l-au privit pe Isus și și-au dat seama că îl pot urma, fiindcă privirile ațintite asupra lui devin canale de energie sfințitoare pentru om.

Vom urca treptele sfințeniei în măsura în care îl vom privi pe Isus și în ziua de apoi vom afla toată fericirea în cuvintele pe care ni le va adresa: Veniți, binecuvântații Părintelui meu, și moșteniți împărăția pregătită pentru voi încă de la întemeierea lumii (Mt 25,34). Amin.

 

* * *

 

Îmbrăcați-vă în Domnul Isus

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Să postesc, nu pot; să dau de pomană, nu am ce; să fac minuni, n-am darul; să stau mereu în biserică și să mă rog, n-am timp. Deci: sfințenia nu-i pentru mine!

Așa gândesc mulți creștini și se descurajează când aud îndemnul dumnezeiesc: Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit (Mt 5,48).

Dar cine ne cere să postim, când nu putem? Cine ne cere să dăm de pomană, când nu avem? Cine ne cere să facem minuni? Cine ne cere să stăm mereu în biserică și să ne rugăm? Isus? Nu. Mântuitorul ne cere tuturor să fim sfinți ca Tatăl ceresc, dar aceasta înseamnă să nu fim mulțumiți niciodată cu ceea ce am făcut, fiindcă cine este sfânt se poate sfinți și mai mult, sfințenia înseamnă a-l iubi pe Tatăl fiindcă este sfânt și vrea să ne dea ca moștenire însăși sfințenia sa, că Isus a venit în lume să ne ia păcatele ca noi să putem ajunge prin el la această sfințenie. Botezul ne face frați ai lui Isus și ne dă harul să ținem pasul împreună cu el pe calea care duce la Tatăl. Or, a ne opri și a spune: “Am făcut destul”, înseamnă a rămâne în urma lui. Iar Isus, care ne cere să ținem pasul cu el, nu ne cere post și pomană ca să fim sfinți, fiindcă și fariseii și cărturarii posteau și făceau pomeni, dar nu erau decât “morminte spoite”. Isus nu ne cere să facem minuni, fiindcă spune sfântul Paul: De-aș avea atâta credință încât să mut munții, dacă nu am iubire, nu sunt nimic (1Cor 13,2). Mântuitorul nu ne cere să stăm toată ziua în biserică și să ne rugăm, fiindcă o spune clar: Nu tot cel ce-mi zice mie “Doamne, Doamne”, va intra în împărăția cerurilor (Mt 7,21). Numai în măsura în care vei ști să înțelegi rostul pomenilor, rugăciunilor, postului etc. poți înțelege calea care duce la sfințenie. Când un tânăr s-a apropiat de Isus și l-a întrebat ce să facă pentru a deveni desăvârșit, el i-a spus: Urmează-mă! (id. 19,21), cerându-i în prealabil să vândă ce avea și să dea săracilor, fiindcă avea mult mai mult decât îi era necesar pentru a trăi onest, pentru a putea ține pasul cu Isus. Cel care se împovărează cu multe bagaje nu poate ține pasul cu alpinistul care urcă pe cele mai înalte piscuri având cu sine doar strictul necesar.

Care este strictul necesar sfințeniei?

Dacă sfântul Paul cerea creștinilor din Roma abia convertiți: Îmbrăcați-vă în Domnul Isus! (Rom 13,14) și ei l-au ascultat, au devenit sfinți. Cu atât mai mult se cuvine să facem și noi același lucru: să ne îmbrăcăm în Isus, fiindcă el este icoana desăvârșită a Tatălui (cf. 2Cor 4,4), iar Tatăl este iubire, cum ne spune sfântul Ioan (1In 4,8); Tatăl este umilință, ne spune sfântul Francisc de Assisi. În această haină a Tatălui s-a îmbrăcat Isus și el ne-a lăsat cămașa sa ca moștenire sacră. Deși soldații care l-au răstignit n-au fost conștienți de gestul lor de a nu-i sfâșia cămașa, ci au tras la sorți pentru ca unul să o ia întreagă (cf. In 19,24), acest gest a fost profetic: iubirea nu poate fi ruptă de umilință și nici umilința de iubire (sunt ca urzeala și bătătura din orice țesătură). Dragostea este împlinirea desăvârșită a legii (Rom 13,10) și legătura perfecțiunii cu smerenia, spre care sunt îndreptați mereu ochii lui Dumnezeu, așa cum o recunoaște însăși mama lui Dumnezeu: A privit la smerenia slujitoarei sale (Lc 1,48).

Sfântul Francisc de Sales spune clar: Nu există altă desăvârșire decât aceea care constă în a iubi pe Dumnezeu din toată inima și pe aproapele ca pe sine însuși. Oricare altă perfecțiune este falsă.

Se spune despre sfântul Anton abate (17 ianuarie) că s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate un model de sfânt pe acest pământ. Dumnezeu l-a trimis la Alexandria (Egipt) și va găsi un cizmar care este sfânt. Anton a părăsit pustiul Tebaidei și a pornit la drum. Ajuns la Alexandria, găsește cizmarul și-l întreabă despre felul lui de viață. Acesta îi răspunde că muncește și din ceea ce câștigă o treime o ține pentru hrana sa, o treime o dă bisericii și o treime o dă săracilor. Anton abate, care din tinerețe dăduse tot săracilor, nu a fost mulțumit de răspuns și a continuat să-l mai întrebe: “Ce altceva mai faci”? La care cizmarul i-a răspuns: “Ce să mai fac altceva”? Muncesc toată ziua și mă uit pe stradă cum trec locuitorii orașului și zic: “Fie ca toți aceștia să se mântuiască, Doamne, dar eu nu sunt vrednic de împărăția ta!” Sfântul a înțeles taina sfințeniei: smerenia și iubirea față de semeni.

În ceruri sunt miliarde de miliarde de sfinți pe care lumea nu i-a cunoscut și nici nu-i posibil să-i cunoască vreodată pe acest pământ, deoarece iubirea adevărată se înveșmântează întotdeauna în umilință, așa cum spune sfântul Paul: Viața lor a fost ascunsă cu Isus Cristos în Dumnezeu (Col 3,3). Iubirea, fără smerenie, este un nonsens; și tot așa: smerenia, fără iubire, este fățărnicie crasă. Iubirea lui Dumnezeu găsește cu atât mai puțin loc într-un suflet, spune sfântul Alfons, cu cât acesta este stăpânit mai mult de dorințe pământești, adică de mândrie.

Preacurata Fecioară Maria a devenit mama lui Dumnezeu fiindcă în ea iubirea și smerenia făceau o unitate perfectă (cf. Lc 1,48).

Sfinții, pe care îi sărbătorim azi, au ajuns în patria fericită tocmai pentru că au învățat să se folosească de această moștenire pe care ne-au lăsat-o Isus și Maria: cămașa dintr-o singură bucată, țesută din iubire și smerenie.

Sfântul Paulin de Nola scria unei doamne următoarele: Dacă ai început să postești și să trăiești în înfrânare, nu te crede ajunsă deja la sfințenie; acestea nu sunt decât mijloace de a ajunge la virtute. Nici chiar dacă cineva ar avea darul de a face minuni, să nu se creadă sfânt. Darul minunilor nu-i un rod al sfințeniei, ci este o carismă dată unuia tocmai pentru a fi imbold spre sfințenie atât pentru sine cât și pentru alții. Efortul constant și dorința sinceră de a ajunge aici conduc la acest nobil ideal (Sfântul Bernard). Chiar numai dorința singură formează o parte considerabilă a victoriei, deoarece această dorință mărește forțele sufletești și micșorează teama, slăbește pe vrăjmași și atrage multe haruri asupra sufletului (sfântul Laurențiu Iustiniani). Pentru aceasta, dacă cineva îl întreba pe sfântul Toma de Aquino, ce ar trebui să facă pentru a ajunge la sfințenie, răspunsul său era invariabil: Să vrei. Nimeni nu a ajuns vreodată la sfințenie fără o dorință arzătoare (Sfântul Alfons de Liguori). Însă la sfințenie nu se ajunge decât încetul cu încetul. Sfințenia nu-i opera unei singure zile, după cum nici plantele și nici animalele, nici omul ca fizic, nimeni nu ajunge la maturitate într-o singură zi, după cum nici o rană nu se vindecă instantaneu (Sfântul Filip Neri).

Desăvârșirea fiind mare, cât Dumnezeu, oricât s-ar sfinți omul, tot mai are de câștigat. Pentru aceasta se spune în Sfânta Carte: cine este drept, să devină și mai drept, și cine este sfânt, să se sfințească și mai mult (Ap 22,11).

Începutul este mai greu, dar cine a dat de gustul îngeresc al sfințeniei o râvnește mai mult decât toate onorurile, plăcerile și bogățiile lumii, adeverindu-se ceea ce spune Duhul Sfânt: Cei ce mă vor mânca pe mine, vor flămânzi iarăși, și cei ce mă vor bea pe mine, iar vor înseta (Înț 24,23).

Aici stă secretul fericirii, în paradoxul foamei și al setei mereu mai mari după Dumnezeu, în căutarea și găsirea lui continuă în sărăcia duhului, în lacrimi, blândețe, foame și sete de dreptate, în milostenie, în curăția inimii, în realizarea păcii, în suportarea crucii zilnice pe urmele lui Isus.

Numărul cel mare al sfinților are menirea să ne întărească speranța că sfințenia o putem atinge și noi, chiar dacă “prin multă străduință” (Mt 11, 12).

Bucurându-ne de victoria fraților noștri, să-l lăudăm pe Domnul în minunatele sale lucrări (Ps 150) și să-i mulțumim pentru harul chemării, care întotdeauna este unit cu tăria, darul Duhului Sfânt, necesar realizării desăvârșirii noastre în Cristos Isus. Amin.

 

* * *

 

Sfinții și irezistibila atracție a adevăratei măreții

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Se întâmplă uneori, în mediul în care, fie că ne place sau nu, ne desfășurăm activitatea (servici ori studiu, școală) să fim înjosiți de cineva care, poate pe merit (vârstă, studii superioare) sau în urma unui concurs de circumstanțe mai mult sa mai puțin provocate ori a unor înlesniri generate de factorul “șpagă”, “pilă” ori “nepotism”, ne este șef, superior, formator. Nu este un sentiment prea plăcut și reconfortant să fii făcut de rușine în public și să nu poți spune nimic, de teama de a-ți pierde locul, și așa poate deja râvnit de prea mulți, ori de frica demonstrării culpabilității proprii. E posibil să fi greșit totuși ceva, iar șeful/superiorul tău te-a înjosit în public. Te-a făcut să te simți un om atât de mic… Și a făcut-o cu mult tam-tam, în văzul ori auzul tuturor. Nu poți totuși să nu te întrebi ulterior, cel puțin în sinea ta, la ce bun acest teatru. L-ai meritat sau nu? A fost greșeala chiar așa de mare? Ori a explodat șeful, pentru că poate el însuși are unele probleme nerezolvate, în viața personală sau familială, iar stângăcia ta a constituit supapa descărcării lui?!

Oamenilor, sau cel puțin unora, le place să-i înjosească pe alții. Și fac lucrul acesta mai ales cei cărora le este teamă să nu-și piardă altfel autoritatea. Cel care-și simte pământul fugind de sub picioare trage adesea covorul de sub picioarele vecinului, pentru a-și asigura stabilitatea. Și o facem cu plăcere, ascunzându-ne adesea în spatele lui “așa se practică”, “așa fac toți”, “dar cum altfel vrei să supraviețuiești?” Cel căruia îi este teamă să cadă îi privește cu plăcere pe alții căzând. Oare de ce credem că doar atunci când sunt evidențiate defectele celuilalt, transpar mai bine calitățile noastre? Ieșim în evidență pozitiv doar când îl băgăm în noroi pe celălalt?

Cu totul altfel se petrec lucrurile în preajma oamenilor cu adevărat mari. Pentru că există și astfel de persoane, chiar dacă doar la nivel de excepție. E o adevărată plăcere să stai în preajma unui om mare, în adevăratul sens al cuvântului. Un om cu adevărat mare nu vrea să fie autoritar. El însuși reprezintă o autoritate. Și, vă rog, sesizați nuanța! Vorbim despre oameni cu adevărat mari.

Am cunoscut un preot, rector de seminar în trecut, un formator adevărat, inteligent și inimos, despre care toți nu pot decât să spună și astăzi decât: “N-ai ce spune, e om cu adevărat. Un om mare!” Discutam acum câteva zile cu un prieten, student la medicină, care vorbea entuziast și doar la superlativ despre o doamnă doctor din Iași, o cunoștință comună, care a ținut o conferință despre Eliade, cum spun tinerii “super-tare”, dar care nu a considerat o înjosire să discute apoi cu studenți și alți participanți, ca și prieteni demult pe tărâmul spiritului pur și al adevărului pe care-l căutăm cu dor, de multe ori acolo unde nici nu-l vom găsi niciodată. Și spunea el: “Așa ceva întâlnești rar. Ce mai om!” Mi-aduc aminte cu plăcere, de asemenea, de un profesor de limba română din liceu, despre care oricine putea spune cu mâna pe inimă că nu preda pentru bani, că formarea, ceea ce făcea îl împlinea, era cu siguranță vocația sa, chiar dacă uneori, la cei 75 ani ai săi, mai mărturisea melancolia ce o resimțea pentru anii de seminar pe care i-a făcut, înainte de închiderea seminarului diecezan la începuturile vechiului regim. Întâlnești mai rar profesori care să te învețe o metodă de a învăța, și nu să te determine să-ți exerciți doar calitatea memoriei. Mai rari sunt profesorii care, la examen, vor să afle ce știe, și nu ceea ce nu știe elevul, studentul. Când vorbea acest profesor de Eminescu, parcă intra în transă. Nu-și putea imagina să-l poată preda decât îmbrăcat la frac și intonând la începutul orei câteva note la pian, în cinstea lui. A fost un om cu adevărat mare.

Altfel te simți așadar cu oamenii cu adevărat mari. În preajma lor te simți mic, dar nu pentru că te înjosesc ei, ci pentru că îți dorești să devii asemenea lor și simți că mai ai mult de lucru ca să devii cel care vrei să fii. Astfel de persoane sunt o autoritate în sine. Strălucirea lor irupe spontan în cotidianul nostru monoton și prea plin de kitch-uri, motiv pentru care atrag simpatia tuturor, sunt cauze exemplare, căci toți și-ar dori să devină asemenea lor.

Asemenea persoane nu resimt necesitatea de a-i face mici, a-i înjosi pe alții. Și nu se tem să întâlnească alți oameni cu adevărat mari. Ei nu sunt asemenea celor din societatea noastră care-și iau de jur-împrejur doar cățeluși mediocri, pentru un cult al personalității fără sfârșit și fără egal. Nu. Ei sunt altfel. Știu că sunt CINEVA. Își cunosc și slăbiciunile, dar își exploatează la maximum punctele forte. Omnia mea mecum porto, spuneau latinii. Toate ale mele le port cu mine. Îmi cunosc și părțile rele, și pe cele bune, de aceea pot respira și alții în preajma mea, de aceea pot permite și altora să aibă nu doar calitățile recerute, ci și unele defecte specific umane.

Iată cine este om cu adevărat mare. Nu e nici pe departe cel care se consideră perfect și are critici doar pentru alții. Perfecțiunea o găsim doar la Dumnezeu. E frumos când cineva poate și e în stare să trăiască astfel. Aceștia sunt sfinții, cei care au fost și sunt cu adevărat mari. De aceea Dumnezeu a sădit astfel de flori în grădina universului creat de el, pentru a trezi admirație și dorința de a le imita. Este ceea ce eu, tu, fiecare dintre noi trebuie să-și propună zilnic.

Dacă suntem sinceri cu noi înșine, zilnic descoperim că nu suntem perfecți. Și persoane care să ne spună “Da, ești super, un om cu adevărat mare” nu întâlnim zilnic. Ceea ce evanghelia de astăzi ridică la nivel de fericire nu este însă suma unor calități extraordinare. Sunt lucruri atât de simple dar care te pot face un om atât de mare, un adevărat sfânt, fericit în veșnicie în prezența lui Dumnezeu. În experiența cotidianului și în relația cu celălalt descopăr că nu sunt perfect, aflu că încă nu sunt un om mare, în adevăratul sens al cuvântului și simt că singur nu voi reuși niciodată să devin mare. Dumnezeu este MARE prin excelență, o autoritate în sine. Nu este pomul la umbra căruia nu crește iarba. Din contra, la umbra sa înfloresc sfinții, oamenii mari.

Dumnezeu nu trăiește frica pierderii pământului de sub picioare și nici teama de a fi depășit, de a-și pierde vreodată autoritatea. El nu este genul de persoană care să înjosească pentru a-și salva pielea ori pentru a-și evidenția calitățile. El a preferat să se înjosească pe sine mai degrabă, pentru a ne înălța pe noi la demnitatea pe care el ne-a oferit-o în dar de la început și pe care am refuzat-o. Dumnezeu este cel care mă poate face cu adevărat mare. El nu iubește păcatul, slăbiciunea mea, pentru că ele mă fac cu adevărat mic în ochii săi. Dumnezeu vrea ca eu să fiu un om mare. El nu se bucură de răul meu, cum se bucură oamenii unii de răul altora. Cine trăiește la umbra sa, nu poate deveni decât un sfânt, un om cu adevărat mare în ochii săi și a întregii Biserici, care îi cinstește astăzi pe toți sfinții.

Măreția lui Dumnezeu constă tocmai în capacitatea sa de a se face mic. El se face mic ca fiecare dintre noi, așa de mic cum ne-au înjosit păcatele noastre personale, prin care am ales să devenim și să rămânem mici. La el însă avem întotdeauna șansa unui nou început, șansa de a deveni mari. Oare cine nu-și dorește să devină un om mare? Vorbim oare despre aceeași măreție?!

Principiul său este: “Iată, eu fac o lume nouă. Ea apare deja. Nu o vedeți?” El face totul nou. El dăruiește adevărata măreție. El mă motivează pentru a ieși din cercul vicios în care sunt prins. E acel cerc din care nu pot ieși cei măcinați de teama propriilor slăbiciuni, motiv pentru care își ocupă timpul dând în vileag mai mult slăbiciunile altora. Sunt cei atât de “săraci”, încât nu-și permit decât luxul “lucrurilor ieftine”. Sunt atât de săraci, încât sunt “descurajați” în sărăcia lor spirituală și nu vor să riște și să iasă din ea.

Astăzi suntem invitați să ridicăm privirea spre acei oameni mari, sfinții, care ne indică izvorul măreției lor. Nu inteligența, profesia, banul, haina, frumusețea te face om cu adevărat mare, ne spun ei. Nu acești sunt adevărații fericiți exaltați de evanghelie. Deși suntem slabi și greșitori, putem deveni sfinți, oameni cu adevărat mari dacă îl lăsăm pe Dumnezeu să ne transforme cu adevărat, dacă îndrăznim să facem acești câțiva pași împreună, atât cât Domnul ne va permite să trăim pe acest pământ.

Afară plouă… sau nu. Cert este că în calendar plouă azi cu sfinți. De ce n-am fi și noi astfel de picături de ploaie, care binecuvântează pământul?! Să nu uităm însă un detaliu esențial: sfinții nu plouă din cer, ei cresc pe pământ. Sunt oameni în adevăratul sens al cuvântului, persoane capabile să vorbească prin modul lor omenos de a fi despre Dumnezeu, uneori chiar și fără cuvinte. Dumnezeu vrea ca toți să devenim sfinți. Noi vrem acest lucru? Dacă da, să nu uităm: un om în adevăratul sens al cuvântului este deja în pragul sfințeniei. Concluzia?! Vă las pe dumneavoastră să o rostiți, în liniștea conștiinței proprii…