Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Tăierea împrejur. Sfântul Vasile cel Mare. Anul nou
Evanghelia: Luca 2,20-21.40-52; Matei 3,1-11
Apostolul: Coloseni 2,8-12; 1Timotei 3,13-4,5

Autori

pr. Gheorghe Neamțiu
Sf. Ioan Gură de Aur
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Olimpiu Todorean
pr. Mihai Tegzeș

 

* * *

 

Tăierea împrejur. Sfântul Vasile cel Mare. Anul nou

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața Creștină

Întrucât timpul nu ne permite să cuprindem în meditația noastră toate cele trei aspecte ale sărbătorii de azi, ne vom limita reflecțiile doar asupra Tăierii împrejur a Domnului nostru Isus Cristos și asupra începutului Anului nou civil, urmând ca despre Sfântul Vasile cel Mare – întemeietorul marelui ordin monahal răsăritean care îi poartă numele – să se vorbească la 30 ianuarie, când va fi sărbătorit din nou, împreună cu ceilalți doi mari Sfinți Părinți răsăriteni: Grigore Teologul și Ioan Gură de Aur.

I. În Cartea Facerii, XVII 12 și 14, Dumnezeu îi poruncește lui Avraam: “În neamul vostru, tot pruncul de parte bărbătească să fie tăiat împrejur a opta zi (…). Iar cel de parte bărbătească, netăiat împrejur, care nu se va tăia împrejur, în ziua a opta, sufletul acela, se va stârpi din poporul Meu, căci a călcat legământul Meu.”

În virtutea acestui legământ încheiat de Dumnezeu cu Avraam, acesta și poporul evreu ce se va naște din el trebuia să-I rămână credincios lui Dumnezeu, păzindu-I poruncile; în schimb, Dumnezeu îi va asigura, lui și poporului, asistența și ocrotirea Sa deosebită, precum și stăpânirea asupra Canaanului. Ca semn al acestei alianțe, Dumnezeu a instituit Tăierea împrejur, care cum știm este prototipul, prefigurarea Sfântului Botez, din Legea Nouă, Taina prin care noul născut intră în rândul poporului ales, în Biserica lui Cristos.

Isus Cristos, fiind Fiul lui Dumnezeu, consubstanțial, de o ființă cu Tatăl, nu avea nevoie să Se taie împrejur, dar ca om, născut în sânul poporului ales, S-a conformat legii, primind acest ceremonial sacru. Și a făcut-o cu un întreit scop: să arate coreligionarilor Săi, încă din primele zile ale vieții Sale pământești, că nu a venit să strice legea, ci ca s-o împlinească; să inaugureze, prin această primă vărsare de sânge, în mod anticipat, jertfa mântuirii noastre din păcat, și să ni Se ofere pildă de smerenie prin supunerea la lege, evitând astfel sminteala pe care ar fi pricinuit-o prin nesupunere.

Odată cu ceremonialul Tăierii împrejur, Fiul lui Dumnezeu își primește numele de Isus, comunicat de îngerul Gavriil Mariei, la Buna-Vestire, nume care, cum știm, înseamnă Eliberator, Mântuitor, prin harul și puterea căruia trăim, credem, sperăm, iubim și ne mântuim.

Iată un prim motiv pentru care ne bucurăm în această zi.

II. Dar, azi, ne mai bucurăm și pentru că Dumnezeu ne-a învrednicit să pășim într-un nou an, har deosebit, care însă comportă pentru fiecare o mare răspundere: aceea de a întrebuința timpul ce ne stă în față în scopul de a repara trecutul cu greșelile și păcatele lui, prin trăirea în spirit de penitență și rugăciune, înnoindu-ne astfel sufletește prin eliminarea păcatului și însușirea virtuților copilului Isus, pentru a crește mereu spiritualicește în El și prin El, urmându-L în viața de fiecare zi.

Dar, oare, bilanțul spiritual cu care am încheiat examenul de conștiință, pe care presupun că fiecare l-am făcut la cumpăna dintre anul ce a trecut și cel în care am intrat, îmi dă dreptul să sper că , după atâtea infidelități, Dumnezeu mă va mai răbda încă un an?

La Sfântul evanghelist Luca, Isus Se adresează evreilor cu următoarea parabolă: “Cineva avea un smochin în via sa și a venit să caute rod și nu a aflat. Și a zis către îngrijitorul viei: «Iată, trei ani sunt de când vin căutând rod în smochinul acesta și nu aflu. Taie-l, pentru ce mai și cuprinde pământul?» Iar acesta, răspunzându-i i-a zis: «Doamne, lasă-l și în acest an, până îl voi săpa și voi pune gunoi, doar va face rod, iar de nu, îl vei tăia în anul care vine»” (Luca XIII,6-9).

Stăpânul viei din această parabolă este Dumnezeu, via este neamul omenesc, smochinul este poporul evreu ales de Dumnezeu ca să se împărtășească primul din roadele mântuirii de pe Cruce, iar îngrijitorul viei este Isus Cristos, Care S-a ostenit mai mult de trei ani, vestind Evanghelia mântuirii în mijlocul lui, fără ca acesta să-I aducă lui Dumnezeu roadele așteptate, adică fără să primească și urmeze Cuvântul lui Isus.

În această pildă, nu ne regăsim, oare, și noi, unul fiecare? Nu trei ani de-a rândul, ci, poate, o viață, Dumnezeu ne-a răbdat, așteptând an de an să-i aducem roadele cuvenite potrivit îngrijirii deosebite ce ne-a acordat-o Îngrijitorul Divin al viei, Isus Domnul. Și, de atâtea ori, văzând neordinea noastră, nepăsarea și neconlucrarea cu harurile Sale, oferite prin Fiul Său, era hotărât să ne taie firul vieții: “Taie-l, pentru ce mai și cuprinde pământul?” Isus însă, arătându-I Tatălui rănile suferite pentru noi, L-a rugat: “Doamne, mai lasă-l și în acest an, doar va aduce rod, iar de nu, îl vei tăia în anul care vine.” Și Tatăl, în mila Sa, ne-a acordat mereu câte un an, mereu noi termene.

Și, acum, după atâtea infidelități, nu ne simțim constrânși să ne întrebăm: Oare îmi va acorda Dumnezeu încă un an de probă, ori ca mâine voi fi tăiat, ca un smochin sterp, și aruncat în foc? Și în ce foc? Ce voi face dacă în clipa când nu gândesc voi fi chemat din lumea timpului în lumea Veșniciei prin cuvinte ce îngheață bătăile inimii: “Mergi de la Mine, blestematule (…)!” Atunci zadarnic voi implora păsuire ori milă: “Doamne, mai lasă-mă numai o clipă, să repar ce am stricat.” Sentința va fi definitivă, inapelabilă și pentru o veșnicie.

O, iubiților, cât de puțin ne gândim că într-o clipă ne putem pierde veșnicia și cât de prețios este timpul! Nu greșesc dacă afirm că timpul valorează cât veșnicia. Într-o clipă de căință desăvârșită, Dismas, tâlharul de-a dreapta lui Isus a primit cerul din mâna lui Isus: “Astăzi vei fi cu Mine în rai”, îi spune Isus. Ba putem zice, chiar, că timpul, sub aspectul mântuirii, valorează cât Dumnezeu, deoarece, într-o clipă bine folosită, îl putem dobândi pe Dumnezeu. Fiecare clipă poartă pe aripile ei un har, o lumină divină care, după cum conlucrăm cu ea, ne sfințește sau ne pierde. Acel har divin va fi la judecata particulară ori avocatul nostru, ori acuzatorul nostru. În acea zi, vom fi trași la răspundere pentru atâtea ocazii cu posibilități de sfințire zădărnicite de nepăsarea sau neglijența de o clipă. Un gând bun respins poate avea drept consecință un iad, precum unul primit și fructificat poate aduce cerul.

Iată de ce trebuie să trăim fiecare moment în așa fel încât să fim gata pentru marea întâlnire cu Dumnezeu, Părintele, Mântuitorul, dar și Judecătorul nostru și împlinirea fericirii noastre. “Am totdeauna valiza pregătită. Sunt gata de plecare”, spunea în jurnalul său spiritual “il papa buono” (papa cel bun), cum era supranumit Ioan al XXIII-lea, de pie amintire.

În acest scop, vom răscumpăra timpul pierdut în păcat – în neglijență, omisiuni, căderi mai mici sau mai mari -, ne vom dezbrăca, prin penitență și spovedanie, de omul cel vechi și ne vom îmbrăca în virtuțile omului nou, în Cristos, spre a trăi în permanentă comuniune cu Tatăl ceresc. “Să lepădați chipul viețuirii de mai înainte al omului vechi care se strică prin poftele cele ademenitoare”, ne îndeamnă Apostolul neamurilor, “și vă înnoiți cu spiritul cugetului vostru, îmbrăcându-vă în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, întru dreptate și sfințenia adevărului” (Efeseni IV,22). Acest adevărat om nou – nu acel fals om nou comunist – să-l zidim unul fiecare în noi înșine, în iubire de adevăr, de dreptate, de bunătate, de dăruire de sine. Numai astfel va dispare minciuna, fariseismul, ura, corupția, din această societate bolnavă de necredință, dezorientată și lipsită de speranță. Numai înnoindu-ne astfel noi înșine vom putea deveni factori de reînnoire sufletească și pentru alții: părinții pentru copii, dascălii pentru elevi, conducătorii de instituții și uzine pentru subalterni, șefii de stat pentru popor, căci reînvierea morală a omenirii pleacă de la fiecare din noi.

De Anul nou, toată lumea își face urări de fericire; toți își doresc sieși, precum și prietenilor și cunoscuților, un an mai bun, mai prosper, cu mai multe împliniri decât anul încheiat. Dar fericirea nu este în afara noastră, ci în noi. “Împărăția cerurilor este în voi”, ne-o spune Isus. În pacea cu Dumnezeu, cu aproapele și cu noi înșine. Dacă noi înșine nu ne pregătim fericirea, așa cum spuneam mai sus, atunci, chiar dacă milioane de oameni ne-ar face urări de fericire, toate acestea nu ne vor ajuta la nimic și vor rămâne doar vorbe goale.

Iată de ce, din pragul acestui nou an, vă doresc și vă dorește Biserica, fiecăruia dintre dumneavoastră, cât și celor dragi, să realizați în ființa dumneavoastră, prin trăirea de fiecare zi, omul cu adevărat nou, născut prin har din Cristos; El să vă conducă gândurile, preocupările, conversațiile, faptele, întreg comportamentul, ca să devenim adevărați lampadofori, purtători ai luminii lui Cristos în lume, spre a pregăti ziua în care să domnească “pacea lui Cristos în Împărăția lui Cristos”. Doamne, eu sunt smochinul neroditor. Anul ce-mi stă în față este, poate, pentru mine, anul de probă, ultimul pe care mila Ta nemărginită mi-l mai acordă, ca în el să-Ți aduc roadele pe care atâția ani de-a rândul le-ai căutat zadarnic în viața mea. Te rog, nu îngădui să-Ți resping și de data aceasta harurile, ci fă-mă să conlucrez cu ele, cu fidelitate, folosind bine fiecare clipă, ca măcar în acest an să nu Te dezamăgesc, ci să devin smochin roditor, ca Tu, numai Tu, să fii slăvit în viața mea, spre mântuirea și fericirea mea. Amin.

 

* * *

 

Cuvânt la Anul Nou

Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Copyright: Editura Bunavestire

Anul îți va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât și în cea de pe urmă, și în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu.

Nu beția înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârnește furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce liniște. Acela aduce neliniște în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de față.

Căci nimic nu poate așa de tare a însenina ca învățătura înțelepciunii: a prețui puțin lucrurile de acum, a ținti la cele viitoare, a recunoaște cele pământești ca trecătoare și a nu le socoti statornice, nici bogăția, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înțelepciune, atunci poți să privești pe un bogat fără ca să-l zavistuiești, poți să ajungi la nevoie și la sărăcie, și totuși să nu-ți pierzi curajul.

Creștinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutății și al vicleșugului, ci întru azimele curăției și ale adevărului” (I Corinteni 6, 8).

Dacă ai conștiința curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite și îndestulându-te cu așteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conștiința liniștită și ești împovărat cu multe păcate, atunci poți sfl ții mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jelește.

Căci ce-mi folosește mie o zi senină, când conștiința mea este întunecată?

Așadar, dacă voiești să ai vreun folos de la Anul Nou, mulțumește acum când a trecut un an, mulțumește Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieții tale și zi către tine însuți: „Zilele aleargă și trec, numărul anilor se împlinește, eu am si săvârșit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deșert și gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea ușii, viața mea merge spre bătrânețe”.

Acestea le cumpănește în ziua Anului Nou, la acestea să gândești în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deșertăciune și anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37).

Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaște vreo curgere a anului și nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul și bogatul. Pentru ea nu este de trebuință nici cheltuială și nici avere, ci numai singura fapta cea bună.

Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai prețioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată.

Privește cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante și tot neamul omenesc.

Privește îngerii, arhanghelii și stăpâniile cele de sus.

Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.

A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice și a împleti cununi, și altele asemenea, este o nebunie copilărească.

Tu ești liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creștinească și ești cetățean al cerului.

De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în piețe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îți va face mare câștig.

Nu împodobi ușile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândești din mâna lui Hristos cununa dreptății.

Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Corinteni 10, 31).

Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce și să bea intru slava lui Dumnezeu”.

Cheamă un sărac, primește printr-însul pe Insuși Hristos la masa ta, și tu ai mâncat și ai băut întru slava lui Dumnezeu.

Dar El voiește ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci și toate celelalte să le facem tot așa.

De exemplu, ieșirea din casă și rămânerea noastră acasă. Și una și alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum.

Când tu ieși spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune și la învățătura cea duhovnicească, atunci ești întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poți să rămâi și acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum și în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli și prăznuiri păcătoase, sau vezi piața plină de oameni răi și obraznici, atunci nu ieși, nu lua parte la neorânduială, și astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.

Iar dacă cineva poate ieși din casă și a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda și a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”.

Voi, adeseori, ședeți la locurile voastre de lucru și vedeți trecând oameni răi și pierduți, care sunt cu sprâncenele încrețite și îngâmfați, înconjurați de slugarnici și de lingușitori, îmbrăcați în haine scumpe, plini de un lux deșert, oameni jefuitori și lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit și vrednic de râvnit”, dojenește această vorbă, jelește și tânguiește. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de față o învățătură de înțelepciune și de faptă bună, ca ei să nu mai fie așa de poftitori de cele pământești.

Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump și multe slugi, o haină luxoasă și în toate zilele petrece în beție și în desfătare?”. Tocmai pentru aceea el este nenorocit și în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteți lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el.

Spuneți, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumusețea hainei și mulțimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă? Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobește numai cu cele străine?

Podoaba și bogăția noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine și în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor bune și în fericita incredere in Dumnezeu.

Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puțin-prețuit și nebăgat în seamă, care trăiește foarte greu, dar foarte îmbunătățit, laudă-l înaintea celor de față, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânșii, o chemare la viața cea îmbunătățită și dreaptă.

Dacă ei zic: „Acesta este ticălos și nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soață a vieții, fapta cea bună; el stăpânește o comoară netrecătoare, adică o conștiință curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăției pământești, când el are să moștenească cerul și bunătățile cerești?”. Când tu vei vorbi așa cu dânșii și îi vei învăța așa, vei primi mare plată pentru laudă și pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.

Noi putem încă să și pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile și pe supușii noștri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legați cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijește de sufletul său, jură, minte, ocărăște-l și-l pedepsește, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, și toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu. Iar dacă vezi că el a greșit împotriva ta, și în slujba ta a fost leneș, iartă-l și tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu.

Dar, cu părere de rău, mulți fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuți, cât și cu slugile lor. Când aceștia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri și nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu și și-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.

Mai departe. Poate tu trebuie să-ți faci prieteni. Fă-ți prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ți faci vrăjmași, fă-ți-i pentru Dumnezeu!

Insă cum putem noi să ne facem prieteni și vrăjmași pentru Dumnezeu?

Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitați la masă și care ne părtinesc în lucrurile cele pământești, ci să ni-i câștigăm pe acei prieteni care totdeauna țin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greșelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăși ne ridică, și prin sfat și rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu.

Dar și vrăjmași trebuie să-și facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate și de socotințe rele, care voiește să te ducă la cădere și să te amăgească, retrage-te și fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te smintește ochiul tău cel drept, scoate-l și-l aruncă de la tine” (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îți poruncește ca și pe prietenii pe care tu îi iubești ca pe ochiul tău, și care îți sunt foarte folositori în viață, să-i smulgi și să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.

Când te duci în societate și trebuie să vorbești multe, fă și aceasta pentru Dumnezeu.

Și când taci, să taci pentru Dumnezeu.

Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu?

Când tu, în societate, nu vorbești cu alții despre lucruri pământești, despre lucruri deșarte și nefolositoare, ci despre adevărata înțelepciune, despre cer și iad; când nu vorbești nimic de prisos și fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit și pentru ce, cum a câștigat cutare așa de mult și s-a făcut așa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moștenit, pe când el socotesti că are cea mai mare nădejde la aceasta, și altele asemenea.

Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alții să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca să facem și să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu.

Iarăși, tu poți să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu noblețe de suflet și nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.

Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda și a dojeni, nu numai a rămâne acasă și a ieși, nu numai a vorbi și a tăcea, ci putem și a ne întrista și a ne bucura spre slava lui Dumnezeu.

Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jelește și te întristează, și prin această întristare tu vei câștiga mântuirea cea fără de căință, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10).

De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulțumește lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut așa de slăvit pe fratele tău, și această bucurie îți va aduce mare plată.

Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuiește, care, în loc de a se bucura și a trage câștig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată își atrage pedeapsa lui Dumnezeu?

Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem și a cumpăra și a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preț mai mare decât cel obișnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, și încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ține grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.

Insă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara și așa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, așa trebuie și noi, de-a pururea să întrebuințăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate să le faceți spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).

Așadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieșim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu.

Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.

Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură și ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârșim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât și la sfârșitul acestei călătorii pământești.

Căci El zice: „Cine Mă cinstește pe Mine, și Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Insă nu numai cu cuvintele, ci și cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea și slava și închinăciunea, acum și în vecii vecilor. Amin.

din “Predici la duminici și sărbători”
Sf Ioan Gură de Aur, Editura Bunavestire – Bacău
www.ioanguradeaur.ro/predici-la-duminici-si-sarbatori/

 

* * *

 

Tăierea împrejur cea după corp a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

În prima zi din luna ianuarie miliarde de oameni rostesc cuvântul “fericire”. La televizor, radio, în presă, în toate bisericile, în întâlnirile cu cei cunoscuți, pretutindeni auzim: “Anul Nou Fericit!”. Fiecare om dorește fericirea, tinde spre ea, o caută și face tot posibilul să dobândească fericirea pe pământ. Din păcate, puțini sunt cei cu adevărat fericiți pe pământ. Copiii, tinerii sau vârstnicii deseori se plâng de absența fericirii.

O femeie bogată spunea: “Am bani, am toate posibilitățile, toți se bucură de frumusețea corpului meu și mă apreciază. Ar trebui să fiu una dintre cele mai fericite femei de pe pământ, dar oare de ce sunt așa de nefericită?”

Un student mărturisea unui prieten de-al său din universitate: “Am împlinit deja douăzeci și trei de ani de viață, am încercat să caut pretutindeni fericirea. Această viață mă face să-mi fie lehamite de ea.”

Un milionar din Texas (SUA) spunea cu sinceritate: “Am crezut, că prin intermediul banilor pot să câștig fericirea, dar am rămas foarte tare dezamăgit de acest fals adevăr”.

Celebrul actor George Sanders, care a fost de trei ori căsătorit și apoi despărțit, în anul 1972 s-a sinucis. Într-unul dintre hotelurile luxoase de lângă Barcelona a fost găsit într-o dimineață corpul său mort și o scrisoare scrisă înainte de a se sinucide: “Iubită lume, renunț la tine, căci mi-ai murdărit viața”. A avut toate posibilitățile, milioane de fani tresăltau la apariția sa, avea popularitate, iar el se simțea nefericit.

Un tânăr a căutat ajutor la un psihiatru, zicându-i: “Doctore, sunt foarte singur și dezamăgit de viață, sfătuiți-mă ce să fac”. Psihiatrul i-a oferit un răspuns interesant: “Iată, se află în aceste zile, în orașul nostru un circ renumit, iar în cadrul lui joacă pe scenă un clown-vesel, celebru, care poate să-i bucure chiar și pe cei mai pesimiști și nefericiți oameni. Du-te la el, iar el cu siguranță te va ferici”. Dar mare a fost mirarea doctorului, când tânărul i-a răspuns: “Doctore, eu sunt acel clown, pe scenă îi înveselesc pe toți, dar sufletul meu este pustiu, sunt foarte nefericit”.

Mii de oameni își pierd orice speranță, sunt dezorientați și se sinucid, deoarece pentru ei viața pare ceva fără sens. Cauza principală a senzației de nefericire constă în aceea că oamenii caută fericirea acolo unde nimeni nu o poate afla niciodată. Cartea Eclesiastului ne spune, că: «Totul este deșertăciune și vânare de vânt și fără nici un folos sub soare» (2, 11). De câteva ori se repetă cuvintele: «Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni» (12, 8).

Dumnezeu reprezintă izvorul fericirii, iar oamenii, creaturile lui Dumnezeu, o caută în locuri deșarte. “Ne-ai creat pentru Tine Dumnezeule. Și neliniștită va fi inima noastră, până ce nu se va odihni în Tine”, învăța Sfântul Augustin. Dreptul Iov și-a pierdut toate averile și servitorii, toți copiii, dar cu toate acestea a rostit cu deplină încredere cuvintele: «Domnul a dat, Domnul a luat. Fie numele Domnului binecuvântat!» (Iov 1, 21). Iov s-a condus după credința vie în Dumnezeu. Psalmistul spune: «Doamne al puterilor, fericit este omul care speră întru Tine» (84, 13).

Cunoaștem cuvintele rostite de Isus Hristos pe “Muntele fericirilor”. În această predică Mântuitorul repetă de nouă ori cuvântul fericire (cf. Matei 5, 2-12). Isus începe predica Sa cu cuvintele: «Fericiți cei săraci cu spiritul, că a acelora este împărăția cerurilor» (Matei 5, 3). Fericiți sunt cei care nu sunt legați peste măsură de cele pământești, de bogățiile deșarte, fericiți sunt cei care nu uită niciodată de sufletul lor nemuritor. Fericiți sunt cei blânzi și întristați, fericiți sunt cei îndurători, cei curați cu inima, făcătorii de pace, cei persecutați pentru dreptate, căci a lor este împărăția cerurilor (cf. Matei 5, 10). Pe aceștia îi cheamă la bucurie: «Bucurați-vă și vă fericiți, că recompensa voastră multă este în ceruri» (cf. Matei 5, 12).

Tot astăzi, la început de an, Biserica ne amintește de un exemplu de sfințenie și expresia fericirilor, de Sfântul Vasile cel Mare, unul dintre cei mai mari sfinți ai Bisericii Universale (329-379). Sfântul Vasile a trăit în timpurile în care împăratul Valens accepta erezia ariană și obliga cu forța pe ierarhi să predice că Isus Hristos nu este Dumnezeu adevărat și că El este numai o creație a lui Dumnezeu Tatăl. Optzeci de preoți din Constantinopol au refuzat să accepte această erezie. Sub porunca lui Valens, acești preoți au fost închiși într-o corabie și trimiși pe mare. Acolo, corabia a fost aprinsă și toți preoții au primit cununa martiriului: unii arși de foc, alții înecați în mare. În numele împăratului Valens, prefectul Dometie Modest, l-a amenințat pe Vasile cu diferite pedepse, dacă nu acceptă ereziile ariene. Vasile cel Mare a dat un răspuns eroic: “Nici una dintre aceste amenințări nu mă sperie. Confiscarea averii nu poate să-l afecteze pe acela, care nu are nimic. Poate că dorești aceste veșminte uzate și aceste câteva cărți, care reprezintă toată bogăția mea. Nu mă sperie prea tare exilul… Acest pământ, pe care mă aflu acum, nu este al meu; în orice țară voi fi trimis, pretutindeni voi fi la mine acasă, mai știu că tot pământul aparține lui Dumnezeu, iar eu, peste tot mă consider aici un străin și călător. În privința chinurilor, acestea puțin mă interesează. Corpul meu este atât de slab, încât prima lovitură îl aruncă jos. Moartea va fi pentru mine o binefacere. Mă va duce mai repede la Dumnezeu, pentru care trăiesc, Căruia-I servesc, pentru Care deja sunt pe jumătate mort și la Care mă grăbesc să ajung”. Iată adevărata fericire în Hristos !

Isus este singurul care poate să ne aducă fericirea. El ni se adresează cu blândețe: «Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi alina» (Matei 11, 28). Bucuria în Domnul este deplină, neschimbată și veșnică. Isus Hristos ne spune: «Nimeni nu va lua bucuria voastră de la voi» (Ioan 16, 22). Creștinul statornic, crede în mod sincer și neclintit în Dumnezeu, este fericit chiar în pericole și în suferințe. De aceea, psalmistul spune: «Doamne al puterilor, fericit este omul, care speră întru Tine!» (84, 13). «Fericit este bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne: căi în inima sa a pus» (Psalmul 84, 6).

De aceea, cu ocazia Anului Nou, să ne propunem ca să parcurgem acest an în credință, în pace, în iubire, în Dumnezeu.

Rugăciune

Isuse, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, ascuns în Preasfântul Sacrament, cred că ești de față aici și, căzând în genunchi înaintea Ta, Te ador în cea dintâi zi a anului acestuia.

Gândindu-mă la mulțimea binefacerilor pe care mi le-ai oferit până acum și totodată la nerecunoștința mea față de Tine, mă cuprinde mirarea că Tu, o Dumnezeule, îmi mai îngădui să încep un alt an, pentru ca, poate, să Te supăr iarăși cu multe păcate.

Dar voiesc să nu mai fie așa, Isuse! Încep această zi cu un act de fierbinte mulțumire față de Tine și promit să fac toate eforturile necesare pentru a trăi după învățătura Evangheliei Tale, având încredere, odată ce-mi ceri aceasta, că îmi oferi și grațiile de care am nevoie pentru a îndeplini voința Ta.

Părinte ceresc, care m-ai creat și mi-ai oferit pe Fiul Tău Unul-născut spre a-mi fi Răscumpărător și Mântuitor, binevoiește a mă ocroti cu Providența Ta și a mă număra de-a pururi printre copiii Tăi!

Fiule născut din Tatăl veșnic, care ai devenit om, ai pătimit și ai murit pentru a mă ridica la viața Ta dumnezeiască, întărește-mă cu hrana sfântă a Euharistiei, ca să Te urmez cu fidelitate în toate zilele vieții mele.

Spirite Sfinte, arde cu focul iubirii Tale dumnezeiești toată zgura păcatelor și a pornirilor mele rele, ca să devin lăcaș al Preasfintei Treimi și lumină pentru apropiații mei.

Preacurată Fecioară Maria, Mama lui Isus și a mea, cu rugăciunile Tale dobândește-mi grația statorniciei în bine până în clipa în care voi înceta să număr anii trecători, ca să preamăresc de-a pururi, împreună cu tine și cu toți sfinții, bunătatea cea nemărginită a Dumnezeului nostru. Amin.

 

* * *

 

Sărbătoarea Tăierii Împrejur a lui Isus Cristos

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiți credincioși,

Suntem reuniți astăzi din mai multe motive. În primul rând pentru celebrarea Sfintei Liturghii. În al doilea rând pentru serbarea Tăierii împrejur cea după trup a Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Cristos. În al treilea rând pentru sărbătorirea Sfântului Vasile cel Mare. În al patrulea, și nu în ultimul rând, pentru a aduce mulțumire Domnului, la încheierea unui nou an civil, pentru darurile primite de la El.

Să-I mulțumim înainte de toate pentru cadoul pe care ni l-a făcut cu acest an …. în care abia am pășit. Am avut har de la Domnul și putere ca să ajungem la capătul unei perioade din viața noastră, începute în urmă cu un an. De câte evenimente nu am avut parte! Unele de bucurie, altele de durere, dar toate fiind acum istorie, istoria noastră personală și istoria omenirii.

Ei bine, în această istorie de fapte s-a inserat Dumnezeu.

Nu cu multe zile în urmă am celebrat Crăciunul care nu a fost altceva decât o retrăire a unui eveniment capital pentru omenire: nașterea în timp și în istorie a lui Isus din Nazaret, adevăratul om și adevăratul Dumnezeu.

Iată, deci, un nou mod de a înțelege istoria și evenimentele trăite astfel. Biserica este cea care ne învață rememorarea. De fiecare dată când celebrăm Crăciunul sau Paștile, sau oricare alt eveniment liturgic, rememorăm ceva ce aparține trecutului, dar noi suntem cei de astăzi ce ne trezim prinși în mijlocul evenimentului.

Nașterea și moartea lui Isus, cu valențele sale mântuitoare, are loc și astăzi. Iată misterul cel mare al istoriei mântuirii. Astăzi Dumnezeu ne mântuiește! Astăzi Dumnezeu ne cheamă! Și o face punându-ne înaintea memoriei anul care abia a trecut.

În primul rând, am putea cel puțin să mulțumim pentru faptul că ni s-au dat zile ca să ajungem această zi. Am fi putut să nu ajungem până aici, așa cum s-a întâmplat pentru multe persoane care astăzi nu mai sunt cu noi. În schimb, Dumnezeu ne-a dat zile. Să facem ce? Voia sa. În această voie, a Tatălui, stă mântuirea și fericirea noastră. Noi trebuie să o găsim și să trăim în ea.

Mai apoi să-i mulțumim Domnului pentru toate binefacerile dăruite, naturale și supranaturale. A avea har de la Domnul, a fi ucenicul său, sunt daruri incomensurabile de care, din păcate, nu întotdeauna ne dăm seama. Așa cum suntem ancorați în prezent și în micile preocupări cotidiene uităm ce înseamnă a fi ucenic al lui Cristos; a fi ucenic al Iubirii Crucificate și dacă în lumea de azi lipsește iubirea este pentru că cei chemați la aceasta nu o mărturisesc îndeajuns.

Alături de această grație de a fi ucenicii săi, mai sunt apoi și alte grații personale, conștiente sau mai puțin, pe care le-am primit de-a lungul anului ce tocmai s-a încheiat.

Iubiții credincioși,

Dacă am privit până acum asupra nenumăratelor beneficii, să aruncăm o privire și asupra noastră și asupra păcatelor noastre, asupra lipsurilor noastre, asupra trădărilor și asupra infidelităților noastre.

Înainte de toate să ne gândim la timpul pierdut și risipit, sau la acela pe care l-am sustras de la rugăciunea care este dialogul personal și comunitar cu Dumnezeu. De câte ori, luați cu lucrul, nu am pus deoparte partea mai bună, pentru a ne regăsi apoi mai arizi și mai doritori, mai incapabili să facem tot ceea ce este nevoie, dar și mai incapabili să iubim, să ieșim din noi înșine pentru binele altuia.

De aceea în schimbul acestui timp pierdut și risipit, să-i cerem iertarea pentru darurile pe care nu le-am înmulțit, pentru toate ocaziile în care nu am fost creștini coerenți, pentru micile sau marile noastre infidelități față de Dumnezeu și față de aproapele.

Dacă privim cu curaj și credință la anul ce a trecut, putem foarte bine să discernem binele pe care Dumnezeu l-a făcut prin persoana noastră dar și tot răul pe care aceeași persoană l-a făcut.

Iată deci pentru care lucruri să cerem iertare siguri fiind că Dumnezeu, plin de milostivire, va șterge păcatele noastre, în timp ce deja a pus în aplicare strategia de mântuire, de recuperare din rău semințele binelui.

Este ceea ce facem acum, astăzi și aici, în acest sfârșit și început de an, reuniți înaintea Domnului timpului și istoriei, în timp ce lumea se odihnește după o noapte frenetică și efemeră, după o simplă trecere cronologică și nu un salt de calitate, un timp de mântuire.

Câte persoane nu s-au grăbit să petreacă seara dintre doi ani într-o veghe ce nu are nimic de a face cu vigilența! Dimpotrivă, reprezintă opusul paradoxal: a fi treaz pentru a lăsa să doarmă inima. Cântece, dansuri, mese întinse și bogate. Totul pentru a uita neliniștile, preocupările, problemele pe care viața ni le oferă. Și a doua zi? Se reîntâlnesc după aceea neschimbați pentru că în aceste zile de sărbătoare lipsește invitatul special, acel Domn al timpului și al istoriei, acel Domn care ne dă posibilitatea să existăm și să fim fericiți.

De aici, din această absență, se naște pentru creștini exigența, chemarea de a trăi acest sfârșit și acest început de an într-un mod diferit, nu alternativ, nu în opoziție, ci invitându-L la cinele noastre, la sărbătorile noastre pe Isus, așa cum a fost invitat la Nunta din Cana, având certitudinea că și la cina noastră va săvârși minuni precum aceea din Cana. Iată deci, misiunea creștinului de azi, aceea de a fi la fel cu cei de ieri, misiune care este veșnică: a-L face pe Dumnezeu să intre în viața noastră, în activitățile noastre, în familia noastră, în societatea noastră.

Dacă nu vom face așa, Isus va fi marele absent, căci oamenii l-au alungat. Dar fără El nu se poate face nimic. Iată de ce sunt mulți idoli care au început să stăpânească viața multora dintre noi. Acești idoli, la fel ca mulți zei din antichitate, sunt exigenți și cruzi, pretind sacrificii mari și nu dau nimic în schimb decât frică și nesiguranță. Dacă privim în jurul nostru îi vedem: banii, succesul, cariera, bunurile, eu, persoana mea, cu toții capabili să devoreze existențele noastre și timpul nostru.

Parcă niciodată precum în acești din urmă ani, timpul nu ne ajunge, orele pe care le avem la dispoziție nu ne sunt suficiente, nu reușim să facem tot ceea ce vrem să facem. Aceasta deoarece viața nu ne este plină de Domnul timpului și al istoriei, ci de idoli cărora sacrificăm viețile noastre pentru ca în cele din urmă, să nu fim fericiți. Într-adevăr, fericirea dăruită de acești idoli are parfumul momentului care apoi ne lasă o amărăciune ce durează și ne înveninează toată existența.

Iubiți credincioși,

La acest început de nou an să ne propunem, în spiritul unei noi evanghelizări, să-l readucem pe Cristos în cotidian, ca Domn al nostru.

Să nu ne lăsăm striviți de idolii falși și mincinoși care ne așteaptă la orice colț de stradă, ci să-l punem pe Dumnezeu pe primul loc al existenței noastre. Și nu un prim loc teoretic, mintal, ci un prim loc central, în inimă. Cu El să începem zilele noastre, cu El să ne trezim și cu El să mergem la culcare. Mai mult, acțiunile noastre să fie binecuvântate de El și să aibă ca scop final cea de a doua venire a Domnului. Numai astfel timpul nu va fi niciodată pierdut și risipit.

Iată-ne, deci, pregătiți, ca și creștini, să trăim un alt an de har în Domnul. Îl avem înaintea noastră și nu știm dacă ne vom vedea cu toții la sfârșitul lui. Ne dorim să fie așa. Ne dorim multe lucruri. Dar mai înainte să ne dorim să putem trăi acest nou an în harul lui Dumnezeu. Să ne dorim ca păcatul să nu mai fie stăpânul nostru ci Dumnezeu să împărățească veșnic inimile noastre.

Și dacă Domnul ne va da harul să ne vedem și la anul, fie ca bilanțul nostru să fie pozitiv. Desigur că nu stă în puterea noastră a judeca. Dar dacă vom elimina acel defect, dacă acel păcat pe care îl facem în mod obișnuit cu ajutorul harului lui Dumnezeu vom reuși să-l îndepărtăm; dacă în jurul nostru vom răspândi mireasma bună mirositoare a lui Cristos, atunci am făcut ceea ce trebuia să facem. Iată cum se schimbă lumea, schimbându-ne mai întâi pe noi înșine prin Spiritul Sfânt.

Bunul Dumnezeu să vă învrednicească în acest an ce începe, a trăi în lumina Spiritului Sfânt ca adevărați creștini. Amin.

 

* * *

 

Tăiere împrejur, nume și binecuvântare

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro

Isus și părinții

Când Isus a venit în lume, a avut nevoie de o familie care să-L primească, să-L hrănească și crească, să-L educe și iubească… Isus, făcut om, experimentează ajutorul lui Dumnezeu prin mijlocirea părinților Săi. Iată ce misiune importantă au părinții… Ei sunt cei chemați să dea iubirea divină copiilor lor. Părinții Îl învață să se roage și-I transmit credința. Mai apoi este Isus cel care îi va lumina.

Iubiților! “La împlinirea vremii, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege…” (cfr. Gal. 4, 4 7), scria Sf. Pavel. Acum, “Fiind vremea purificării lor, după legea lui Moise, L-au dus la Templu ca să-L dăruiască Domnului…” ( Lc. 2, 23-24).

La Templu, Sfânta Familie s-a întâlnit cu Simeon, un om drept, care slujind în Templu, aștepta să-L vadă pe Cristos. Bătrânul, luminat de Spiritul Sfânt, Îl luă în brațele sale pe Isus, binecuvântându-L pe Dumnezeu, pentru că a văzut mântuirea, întrupată în acel copil, care se arăta ochilor săi ca fiind “lumina care luminează popoarele și mărirea poporului Său, Israel” (Lc. 2, 32).

Iosif și Maria trăiesc o aventură: fiul lor cel întâi născut, vine pe lume, departe de casă. După opt zile ei Îl prezintă la Templu, încredințându-L Dumnezeului lui Israel, după cum stă scris în Lege.

În zilele noastre, tot mai puțini părinți prezintă lui Dumnezeu pe copiii lor. Este unul din motivele importante al faptului că bisericile sunt tot mai goale. Maria și Iosif L-au pierdut pe Isus, dar și nouă ni se poate întâmpla, ca mai multe zile să nu ne gândim la Dumnezeu, pierzându-L de fapt pe Isus din inimi.

Un înger îi apare lui Iosif și-i spune să nu se întoarcă pe la Irod. Sfânta Familie fuge în Egipt și după câțiva ani petrecuți în clandestinitate, se reîntoarce la Nazaret.

Copiii: dar primit și apoi, dăruit

Părinții lui Isus știu că fiul lor este un dar de la Dumnezeu și se simt responsabili să-L educe și din punct de vedere religios. De aceea Iosif și Maria continuă să împlinească Legea Domnului, mergând an de an în pelerinaj la Ierusalim. Acest fapt ne arată că Isus, de mic copil, crește în spiritul respectării Legii.

La vârsta de doisprezece ani, Isus se prezintă la Templu pentru Bar Miztvah (fiul Legii), ritual care permitea în mod oficial intrarea unui adolescent în comunitatea celor adulți.

Cu această ocazie, Iosif și Maria Îl pierd pe Isus, dar după trei zile de căutări Îl vor afla în Templu în mijlocul cărturarilor și al fariseilor pe care îi asculta și îi întreba. Evanghelistul precizează că fariseii erau uimiți de inteligența lui Isus.

Pierzându-L, părinții n-au liniște și pace până când nu Îl găsesc. Acest eveniment ne învață că o familie fără Dumnezeu, sau care L-a pierdut pe Dumnezeu, nu are sens.

Prin răspunsul pe care Mântuitorul îl dă mamei Sale, Scriptura dorește să ne arate că Isus este conștient de faptul că El este Fiul lui Dumnezeu și va “acționa” în totală supunere față de voia Tatălui Său.

La doar doisprezece ani, Isus arată că are o relație specială cu Dumnezeu, iar datoria față de Domnul are prioritate și înaintea relațiilor familiale. De fapt, Isus le amintește părinților Săi, de locul întâi pe care Dumnezeu trebuie să-L ocupe în inima fiecărui om, în viața oricărei familii. Mesajul lui Isus adresat familiilor s-ar traduce: suntem împreună pentru a ne ajuta să aflăm fericirea, sensul vieții; suntem împreună pentru a călători înspre plinătate.

Isus, pierdut și reaflat după trei zile în Templu, în casa Tatălui, stând în compania mai marilor poporului, prevestește misterul Paștelui, al Învierii Sale și a șederii de-a dreapta Tatălui. De fapt, Sf. Luca povestește copilăria lui Isus la lumina evenimentelor învierii. Astfel, pierderea și aflarea lui Isus, reprezintă anticipat misterul morții și al învierii. Iosif și Maria sunt simbolul primilor creștini care pe neașteptate Îl pierd pe Maestrul lor, dar după trei zile de căutări, reușesc să-L afle, înviat.

Dumnezeu -în Isus- vizitează familia

În acest text, Isus folosește pentru întâia oară cuvântul “Tată”. Primele și ultimele vorbe ale lui Isus conțin cuvântul “tată” (cfr. Lc. 2, 49; 23,46). Paternitatea are un loc important în Evanghelia după Luca: Isus trebuie să se ocupe de lucrurile Tatălui, să fie lângă Tatăl, să-L asculte pe Tatăl și să răspundă la ceea ce Tatăl a spus.

După acest episod, întorcându-Se împreună cu părinții Săi la Nazaret, Isus arată nu numai că respectă Legea, ci și că ascultă de părinți. În familia din Nazaret, Dumnezeu și omul trăiesc “cot la cot”. Isus se umilește atât de mult, încât arată că are nevoie de grija părinților Săi.

Nazaretul (viața ascunsă a lui Isus timp de treizeci de ani) ne învață că Dumnezeu vine să locuiască în casa noastră; că Împărăția putem să o realizăm în rutina zilnică, crescând în cunoașterea lui Dumnezeu.

Iubiți credincioși! Crăciunul nu este doar bucurie… ci și viață reală: problemele concrete ale unei familii… Curaj! Iosif si Maria au știut să se sfințească în mijlocul atâtor suferințe și ne-au lăsat un mesaj clar: necazurile nu sunt mai tari decât omul, iar familia care alege să rămână unită, poate birui toate barierele…

Numele de Isus

Intrat în rândul poporului lui Dumnezeu prin ritualul tăierii împrejur, primește un nume care indică misiunea sa: Isus, adică Dumnezeu mântuiește.

Dumnezeul venit în mijlocul nostru este Isus: “Dumnezeul cel ce mântuiește”. A-L recunoaște ca fiind Domnul nostru, punctul de referință și măsura alegerilor și speranțelor noastre, înseamnă a ne garanta o cale dreaptă pe tot anul, pentru că Sf. Pavel zice: “Toate colaborează înspre bine, pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu” (Rm. 8, 28).

“Toată limba să spună că Isus Cristos este Domn”. Domn, pentru a vesti că Dumnezeu s-a apropiat de noi, a venit lângă noi. Domn, ca sens suprem al lumii și al istoriei. Domn, deoarece s-a arătat stăpân al celei ce a pus stăpânire pe lume: moartea. Iată ce ne spune apostolul Petru în acest sens: “Cu siguranță să știe deci toată casa lui Israel, că Dumnezeu, pe Acest Isus pe Care voi L-ați răstignit, L-a făcut Domn și Hristos” (F.Ap. 2, 36).

Nu este ușor să-L punem pe Isus pe primul loc în viața noastră. Sf. Pavel ne spune că nimeni nu poate zice că “Isus este Domn” (1 Cor. 12, 3) dacă nu este sub puterea Spiritului Sfânt. Trebuie să nu riscăm să începem un An Nou caracterizat de mentalitatea (convingerea) că nu avem nevoie de ajutorul Domnului.

“Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui: Isus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lui” (Mt. 1, 21). Numele înseamnă o misiune. A mântui de păcate ,înseamnă a împăca cu Dumnezeu o omenire rebelă ,care are în inimă un impuls aproape natural, către autonomie și către orgoliul de a le face pe toate …de capul său. Din acest motiv a intrat în lume moartea și dezechilibrele care au cauzat dezbinări, violențe și războaie. Egoismul macină inima omului și-i rănește libertatea. Astfel, omul devine incapabil de a face binele, dacă nu este ajutat de harul lui Cristos.

A spune “mântuire”, echivalează cu a zice că ceea ce este rupt, distrus în inimă, numai intervenția lui Cristos poate să o repare. La lumina celor constatate, aș face un prim îndemn: lasă-L pe Isus să-ți vindece inima, dacă dorești să trăiești un An Nou… decent!

Binecuvântarea

La începutul unui an nou, să invocăm binecuvântarea Domnului pentru viața noastră viitoare, căci avem nevoie de ea. Binecuvântarea Sa nu este doar o simplă înșiruire de cuvinte: Binecuvântarea lui Dumnezeu este îngrijirea noastră, apărarea noastră. A binecuvânta, este echivalentul cu a-l înfășura pe celălalt cu dragoste, a-l iubi, a-l proteja, a-l apăra, deoarece știi că altul este important în unicitatea sa, fiind și el un fiul al lui Dumnezeu.

O parte însemnată a acestei binecuvântări, implică luminarea celui binecuvântat cu lumina divină: “Domnul să strălucească peste tine, lumina feței Sale“. Această lumină suntem chemați să o dăruim celor dragi, odată reîntorși la casele noastre.

Concluzie

Fraților! Multe sunt temele ce se intersectează în această sărbătoare. Începe un An Nou cu provocările sale: timpul care trece și nu se mai întoarce, este un mare dar pe care Dumnezeu ni-l oferă pentru ca, în loc să-l risipim, să-l folosim cu recunoștință și responsabilitate. Dacă totul este înghițit de timp, rămâne binele pe care l-am făcut: toate clipele ce le-am trăit în iubire, devin veșnice în Dumnezeu, care este Iubire. Fiecare moment este un dar pe care Dumnezeu ni-l face și pe care putem să-l restituim, dacă trăim în iubirea Sa.

Acest an, cu multe necunoscute, putem să-l trăim cu convingerea că Dumnezeu nu ne abandonează, ci ne binecuvântează, ne protejează cu prezența Sa iubitoare și eficientă.

Isus, venit în mijlocul nostru, este Cel care ne arată că Dumnezeu nu și-a întors fața Sa de la noi. Isus s-a născut din femeie, pentru ca noi să primim calitatea de fii adoptivi (cfr. Gal. 4, 4-5).

Am ascultat că Evanghelia amintește de Ritualul tăierii împrejur și de alegerea numelui. Este interesant că Dumnezeu este cel care a dorit ca noul născut să aibă numele de Isus și, prin urmare, misiunea pe care acest nume o exprimă. “I-au pus numele Isus, ce înseamnă Dumnezeu mântuiește“. Isus este protagonistul principal al istoriei.

În Biserica Orientală, Maica lui Dumnezeu niciodată nu este pictată singură: mereu este cu Isus în brațe. Acest fapt înseamnă că legătura dintre ei este foarte puternică: ea există doar pentru El și Îl arată lumii. La fel și Biserica: Îl ia în brațe pe Isus și-L arată lumii. Iată vocația noastră de creștini: a-L avea pe Isus în brațele noastre și a-L arăta, a-L dărui tuturor. Astfel, cei care Îl caută pe Dumnezeu ar trebui să-L primească de la noi. Însă noi vom putea să-L dăruim altora, inspirându-ne din viața Mariei, ca model de credință și iubire. Amin.