Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Schimbarea la Față
Evanghelia: Matei 17,1-9
Apostolul: 2Petru 1,10-19

Matei 17,1-9

Și după șase zile, Isus a luat cu Sine pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, fratele lui, și i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Și S-a schimbat la față, înaintea lor, și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Și iată, Moise și Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Și, răspunzând, Petru a zis lui Isus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, voi face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una, și lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, și iată glas din nor zicând: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L”. Și, auzind, ucenicii au căzut cu fața la pământ și s-au spăimântat foarte. Și Isus S-a apropiat de ei, și, atingându-i, le-a zis: Sculați-vă și nu vă temeți. Și, ridicându-și ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Isus singur. Și pe când se coborau din munte, Isus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneți ceea ce ați văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morți.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamțiu
pr. Vasile Rob

 

* * *

 

Slava lui Cristos

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Patru scene importante din viața Domnului nostru au avut loc pe munte. Într-una din ele, a rostit faimoasa Sa Predică de pe Munte; în a doua, și-a arătat slava Sa ca Dumnezeu; în a treia, s-a dat pe Sine la moarte pentru păcatele noastre; în a patra, s-a înălțat la cer. Astăzi vom vorbi despre a doua experiență de pe munte a Domnului nostru: Schimbarea Sa la Față pe Muntele Tabor.

Ce s-a întâmplat la Schimbarea la Față? Într-o zi, Isus și trei dintre discipolii Săi, Petru, Iacob și Ioan, au mers pe vârful Muntelui Tabor. Aici s-a petrecut o schimbare uimitoare cu Cristos în timp ce se ruga. Scriitorii evanghelici par a nu găsi cuvinte pentru a descrie pe deplin ceea ce s-a întâmplat. Sf. Matei spune: “Și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina”. Sf. Marcu relatează: “Și veșmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi așa pe pământ înălbitorul”. Sf. Luca scrie emoționat: “Chipul feței Sale s-a făcut altul și îmbrăcămintea Lui albă strălucind”.

Ceea ce au remarcat apostolii ca fiind deosebit de frumoase au fost chipul și îmbrăcămintea Sa – chipul care mai târziu va fi murdărit cu sânge curgând dintr-o coroană de spini, și îmbrăcămintea care va deveni o mantie cu care Irod Îl va îmbrăca în batjocură. Pe Muntele Tabor, apostolii au văzut doar o rază din slava divină a lui Cristos. Și totuși limbajul omenesc nu o poate descrie. Cum ar putea omul să descrie pe deplin slava lui Dumnezeu? Nu există nimic pe pământ cu care să poată fi comparată. Singurele expresii pe care le-au putut folosi evangheliștii au fost: “albe ca zăpada… strălucind ca soarele”.

Vă amintiți cum arăta Moise când s-a coborât de pe muntele sfânt după ce a vorbit cu Dumnezeu? Atât de puternic strălucea fața sa încât a trebuit să și-o acopere cu un văl pentru că fiii lui Israel erau orbiți de ea. Dar lumina de pe chipul lui Moise era o slavă reflectată. Vă amintiți cum arăta Sf. Ștefan atunci când și-a apărat predicarea și miracolele înaintea sinedriului? Ni se spune că s-au uitat la el și au văzut fața lui ca o față de înger; dar și aceasta era o slavă reflectată. Strălucirea lui Cristos de pe munte a fost a Sa proprie. Slava divină a lui Cristos nu s-a coborând deodată asupra Sa ca și când Dumnezeu ar fi întors spre El un mare reflector. Acea slavă a fost întotdeauna acolo. Acum pur și simplu putea fi văzută strălucind. Pentru acest scurt moment Isus a îndepărtat vălul umanității Sale pentru a le permite discipolilor Săi să vadă o mică parte din slava Sa ca Dumnezeu.

Sf. Luca ne spune că Schimbarea la Față a avut loc în timp ce Isus se ruga. Oare nu în momentele de rugăciune putem cel mai bine să fim martori ai slavei lui Dumnezeu? Oare nu rugăciunea produce o schimbare interioară în om, care ajunge să fie reflectată într-o viață transfigurată? În timp ce Cristos transfigurat stătea acolo strălucind de slavă, au apărut doi oameni din trecut: Moise, venerabilul dătător de legi, și Ilie, zelosul profet. Ei au stat acolo vorbind cu Isus despre iminenta Sa moarte la Ierusalim: “Și iată doi bărbați vorbeau cu El, care erau Moise și Ilie, și care, arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârșitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim” (Luca 9,30-31).

De ce Moise? De ce Ilie? Moise reprezintă Legea; Ilie profeții. Cei doi apar pentru a confirma faptul că Cristos este Mesia cel promis, pentru a dovedi neamului evreiesc și omenirii că în Cristos vom găsi împlinirea legii și a profețiilor Vechiului Testament; în Cristos îl avem pe Fiul lui Dumnezeu, care a dat Legea și a trimis Profeții. Moise și Ilie erau morți de mii de ani. Și totuși au apărut, cât se poate de vii și vorbind cu Isus, pe Muntele Tabor. Nu este aceasta dovada faptului că Dumnezeu poate și va învia morții? Așa cum a promis El: “Nu vă mirați de aceasta; căci vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieții și cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii”.

Petru a fost atât de încântat de frumusețea Schimbării la Față încât a sugerat să rămână acolo pentru totdeauna: “Petru a zis către Isus: Învățătorule, bine este ca noi să fim aici și să facem trei colibe: una Ție, una lui Moise și una lui Ilie” (Luca 9,33). În timp ce apostolii stăteau în ceea ce părea a fi chiar vestibulul cerului, un nor strălucitor, simbolizând prezența lui Dumnezeu Tatăl, a venit deodată deasupra lor. Cu venerație și uimire au ascultat glasul care le spunea din nor cuvinte cu semnificație eternă: “Acesta este Fiul Meu cel ales, de acesta să ascultați!” “De acesta să ascultați!” Există mulți oameni, numeroși învățători și nenumărate glasuri care pretind să le acordăm atenție, și totuși doar de unul dintre aceste glasuri ne cere Dumnezeu să ascultăm: de glasul Fiului Său Isus Cristos. “Acesta este Fiul Meu cel ales…” Întregul nostru scop în viață este să ascultăm glasul învățăturii lui Dumnezeu, să urmăm poruncile Sale și să devenim asemenea lui Cristos.

Când Moise și Ilie au apărut alături de Cristos, și ei erau schimbați la față; în prezența lui Cristos și ei străluceau de slavă. Avem promisiunea lui Dumnezeu că oricine crede cu adevărat în Isus va fi transfigurat și vom participa la slava lui Cristos, asemenea lui Moise și Ilie. “Noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este” (1Ioan 3,2). “Slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor” (Ioan 17,22). “Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o” (Ioan 17,24).

“Acesta este Fiul Meu cel ales, de acesta să ascultați!” Să învățăm de la El. Să îl ascultăm. Să devenim asemenea Lui. Și în final și noi vom fi transfigurați pentru a străluci cu El într-o slavă pe care evangheliștii nu au putut-o descrie decât ca fiind “albă ca zăpada… strălucind ca soarele”, și pe care Sf. Pavel o descrie cu cuvintele: “Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”.

 

* * *

 

Despre fericirea veșnică

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața Creștină

Neastâmpărul cu care omul caută fericirea dovedește că, în adâncul sufletului său, există un abis pe care nu poate să-l umple nici pământul, nici universul întreg cu toate comorile și minunățiile lor, deoarece între întreaga creație și suflet este aceeași distanță ca între ceva și infinit. Din ceva, oricât s-ar multiplica, nu se poate obține infinitul. Iată de ce, nici un om nu a putut pronunța vreodată cuvinte ca: sunt pe deplin fericit, nu mai doresc niciodată nimic; nimic nu-mi poate amenința fericirea …

Schimbarea la față a Mântuitorului ne învață că fericirea deplină se află dincolo de fruntariile acestei lumi, căci cei trei apostoli, participanți la evenimentul pe care-l prăznuim, deși îl avuseseră în mijlocul lor pe Isus, totuși, numai după ce au fost inundați pentru câteva minute de razele luminii cerești în care le apăru înveșmântat Isus pe Tabor, au putut exclama: “Doamne, bine ne este să fim aici. De vrei, să facem trei colibe: una Ție și una lui Moise și una lui Ilie” (Matei XVII,4). Și acea șuviță de lumină cerească ce a făcut ca fața lui Isus să strălucească asemenea soarelui, iar mantia să devină albă ca zăpada, i-a pătruns atât de adânc pe cei trei apostoli încât, neputând-o suporta, au căzut cu fața la pământ, năuciți și ca transportați în altă lume, într-o stare de beatitudine, din care răsună glasul celui Preaînalt: “Acesta este Fiul meu cel iubit, întru care am binevoit; pe acesta să-L ascultați” (Idem XVII,5).

Această minunată și cerească priveliște ne predispune și pe noi să dorim acea fericire pe care au pregustat-o apostolii și să căutăm să știm în ce constă fericirea veșnică.

Când vrem să exprimăm noțiunea de fericire veșnică, întrebuințăm expresii ca: fericire supranaturală, Împărăția cerească, Împărăția lui Dumnezeu, Rai, Cer; dar nici una dintre acestea nu exprimă însăși esența, natura acestei fericiri. Singura denumire corectă ce exprimă esența acesteia este dată de teologi și anume: viziune beatifică sau vedere fericitoare, deoarece viața veșnică este o vedere; dar nu o vedere trupească, ci una spirituală. Spiritul, mintea noastră, în condițiile unirii sale substanțiale cu trupul, aici pe pământ, nu poate cunoaște direct obiectele materiale decât prin mijlocirea simțurilor, singurele ce pot veni în contact nemijlocit cu ceea ce este material, prin actele de percepție și intuiție; intervine apoi spiritul nostru care, prin procesul de abstracție și generalizare, dezbracă cunoașterea senzorială de tot ce este concret, material, formând noțiunea, ideea, conceptul, care constituie expresia cunoașterii spirituale. Or, Dumnezeu, viața veșnică, fericirea veșnică, fiind realități și trăiri pur spirituale, nu pot fi experimentate de noi aici pe pământ, prin simțuri; de aceea nu putem avea despre ele un concept adecvat, propriu, ci numai o idee analogă, formată din ideea pe care o avem despre aspectele fericirii pământești.

Spuneam că viața veșnică este o vedere care îl face pe om pe deplin și pentru totdeauna fericit. Dar, care este obiectul acestei vederi fericitoare? Este Însuși Dumnezeu, cu infinitele Sale perfecțiuni, Dumnezeu unul în fire și întreit în persoane: Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt. Însuși Mântuitorul ne-o spune: “Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Isus Cristos pe care L-ai trimis” (Ioan XVII,3). Dar Dumnezeu, fiind substanța pur spirituală, deci inaccesibil simțurilor noastre, nu poate fi cunoscut în mod intuitiv, direct, ci numai în mod analog, prin considerarea cauzalității din lume, ce presupune o cauză primă care să existe de la sine, apoi prin considerarea perfecțiunilor relative, existente în ființele create, care presupun o ființă care să le posede în mod absolut, în măsură infinită. Direct, adică așa cum este El în Sine, nu Îl vom putea cunoaște pe Dumnezeu, decât după moarte, în lumina slavei cerești, care va lărgi capacitatea de cunoaștere a intelectului nostru, ca să-L putem vedea în esența Sa. De aceea, cunoașterea lui Dumnezeu, aici, fiind numai analogă, nu proprie, adecvată, ea nu e saturantă, nu e deplin fericitoare cum va fi cea suprafirească, din Cer. Acolo Îl vom vedea pe Dumnezeu așa cum este: adevărul, binele, frumosul, bunătatea, iubirea, toate atributele Sale infinite, dar, desigur, nici atunci nu Îl vom cunoaște în plenitudinea Lui, căci capacitatea noastră de cuprindere va rămâne tot limitată, însă fiecare Îl va vedea în suficientă măsură ca să devină pe deplin și veșnic fericit.

Atât de veșnic nouă și intensă va fi acea fericire, de care vor fi învredniciți cei mântuiți, încât, dacă sufletul nu ar fi întărit și susținut permanent de harul divin, nu ar putea rezista, așa după cum, cineva, fără același continuu influx divin, nu ar putea suporta o durere nemărginită în intensitate și durată. Fiecăruia ne-a fost dat să auzim de cazuri în care unul sau altul a murit subit, lovit de o mare durere fizică sau morală. Și totuși, aceste cazuri, oricât de ieșite din comun ar fi ele, rămân în limitele firescului.

Atunci, ce am putea spune, oare, despre fericirea suprafirească din Cer, despre care Sfântul Pavel zice: “Ochi de om nu a văzut, urechi de om nu au auzit, și la inima omului nu a pătruns ceea ce a pregătit Dumnezeu celor ce Îl iubesc”. Ochiul ar orbi privind, urechea ar surzi auzind și inima ar plesni, dacă – toate aceste organe – nu ar fi întărite de Dumnezeu prin harul sfințitor care, încă aici pe pământ, formează organismul supranatural al sufletului, dimpreună cu virtuțile vărsate: credința, speranța și iubirea, și cu cele șapte daruri ale Duhului Sfânt, care pregătesc pentru Cer ființa noastră răscumpărată de Cristos.

Dar, deși, aici pe pământ, cum spusesem, nu Îl putem vedea pe Dumnezeu, El, în bunătatea Sa, i-a învrednicit pe unii din aleșii Săi să fie inundați de o rază a ființei Sale, încă fiind ei în viață. Astfel, când Moise s-a coborât din Muntele Sinai, unde îi vorbise Dumnezeu, fața îi strălucea ca soarele, iar din cap îi ieșeau raze strălucitoare. Profetul Isaia, căruia i-a fost dat să vadă slava Celui Preaînalt, a rămas fără grai câtva timp și nu a putut rosti decât A! A! A! Sfântul Pavel, apostolul neamurilor, a fost răpit cu spiritul “până la al treilea cer”, unde a auzit cuvinte cu neputință de exprimat în grai omenesc. Și, după el, toți marii mistici care, în extazele lor, au gustat o clipă din această inefabilă fericire, fapt ce presupune însă un deosebit grad de sfințenie, de unire cu Dumnezeu. Omul, ajuns în această etapă a vieții mistice, este cu desăvârșire recules și întreg spiritul său, voința și iubirea sa, sunt concentrate în Dumnezeu. Fiind absorbit în Dumnezeu, pentru un astfel de suflet a face în toate voia lui Dumnezeu este totul, este însăși rățiunea lui de a fi, de a trăi. În el totul trăiește numai pentru Dumnezeu, părintele său. Cu picioarele atinge pământul, dar sufletul său trăiește în cer.

Iubiții mei, Cristos, prin transfigurarea Sa de pe Tabor, sfinții care prin unirea cu Dumnezeu s-au împărtășit de lumina Taborului și chiar trista noastră experiență personală de fiecare zi, ne demonstrează că fericirea adevărată și deplină nu este aici, ci în lumea iubirii divine din Cer. Dar tragedia e că, deși știm aceasta și simțim amărăciunea deziluziilor ce ni le oferă lumea, deși ne plângem: Doamne, cât de rea e lumea, câte înfrângeri și dezamăgiri ne este dat să suferim, totuși nu năzuim să ne asigurăm fericirea ce ne-o îmbie azi lumina Taborului. Nu o facem, deoarece urcușul spre Tabor cere efort de reculegere, de intrare în noi înșine, de adunare a gândurilor și detașare de cele lumești, tăcerea simțurilor, astuparea urechilor la strigătul sirenelor, înfrânarea imboldurilor răvășite ale cărnii și hotărârea fermă de a viețui nu în trup, ci în spirit și adevăr, renunțarea la voința omului trupesc spre a ne umple de voința lui Dumnezeu în toate ale noastre. Nu fără un adânc tâlc, Isus, cu șase zile înainte de transfigurarea Sa, le adresează Apostolilor chemarea: “Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în toate zilele și să Mă urmeze” (Matei XVI,24-25). O spune aceasta, spre a-i face să înțeleagă că drumul spre bucuria transfigurării trece prin lepădarea de sine și prin stațiunea Crucii. De aceea, în mijlocul chinurilor morții prin care ei Îl vor mărturisi pe Maestrul și Mântuitorul lor, amintirea clipelor de fericire trăite azi de ei le va da tăria și curajul neînfricat prin care ei vor accepta cu zâmbetul pe buze sfârșitul, acel sfârșit care, de fapt, era intrarea triumfală în gloria cerească, transfigurarea și comuniunea deplină cu Sfânta Treime.

Iată de ce, credința și nădejdea tare în fericirea care ne este promisă și nouă trebuie să ne fie imbold și sprijin în lupta și truda de fiecare zi, bine știind că “necazul nostru, repede trecător și ușor, lucrează în noi peste măsură de mare și veșnică mărire” (II Cor IV,17). Amin.

 

* * *

 

Acesta este Fiul Meu, cel iubit!

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Evenimentul la care pericopa evanghelica de astazi ne face partasi a avut loc in cel de al doilea an al vietii publice a lui Isus, pe muntele Taborului, in prezenta celor trei apostoli alesi de Isus sa asiste la acest eveniment: Petru, Iacob si Ioan.

Prin alegerea celor trei apostoli, sa asiste la transfigurarea sa, Isus, a dorit sa le intareasca acestora convingerea in dumnezeirea sa si sa vada acestea relatiile pe care le are cu Tatal.

Conform evangheliilor, evenimentul acesta are loc la sase zile dupa ce Petru, la intrebarea lui Isus despre persoana sa, a marturisit: “Tu esti Cristos, Fiul lui Dumnezeu.” Mt. 16,17.

Intalnirea de pe Tabor cu Moise si Ilie, ca reprezentanti ai Aliantei si Legi vechi, precum si cele discutate cu acestea, demonstreaza divinitatea si continuitatea sa in cer, in planul Creatiei si in planul mantuiri. Toate acestea au dus la convingerea si increderea in divinitatea lui Isus, ca Fiu al lui Dumnezeu trimis omeniri, conform promisiuni si planului pregatit de Tatal poporului sau, in inimile, nu prea convinse pana atunci, ale celor trei. Aceasta a fost experienta pe care nu numai cei trei trebuiau sa o traiasca, dar pe care ei aveau obligatia sa o marturiseasca celorlalti apostoli si lumi intregi dupa Invierea lui Isus. Si bazat tocmai pe cele vazute de Petru acolo pe Tabor, acesta le adreseaza urmatoarele cuvinte, primilor crestini, in mijlocul Ierusalimului: “Eu, cu ochii mei l-am vazut transfigurat in maretia Tatalui, cu urechile mele am auzit glasul care-l proclama Fiu iubit al lui Dumnezeu. Eu insumi am auzit acel glas, cand eram cu el pe muntele cel sfant.” 2Petru 1;16,18.

Dupa uni exegeti, Schimbarea la Fata si prezenta numarului trei, de mai multe ori, in derularea acestui eveniment, prefigureaza sfinta Treimi. Pe Tabor sunt trei elemente: glas, lumina si nor, apoi: Fiul Omului, Moise si Ilie sunt a doua grupa de trei care reprezinta pe cei trei martori ai cerului. Pentru ca a treia grupa de trei sa cuprinda pe cei trei martori pamanteni ai acestui eveniment: Petru, Iacob si Ioan. Oricum, chipul stralucitor al lui Isus, de pe muntele Taborului, in care cei trei ucenici si-au gasit, pentru cateva clipe, toata fericirea, este chipul Tatalui, pe care si cei care vor ajunge in rai il vor vedea si de care se vor bucura.

Si proorocul Daniil, in cartea sa la capitolul 12 in versetul 3 spune ca in ziua veniri Domnului: “Cei intelepti vor lumina ca stralucirea cerului si cei care au indrumat pe alti pe calea dreptati, vor fi precum stelele, in veci vecilor.” De aceea, Schimbarea la Fata a Domnului Nostru Isus Cristos revarsa lumina in inimile noastre si in fiecare dintre noi se naste speranta ca, daca vom face fapte bune, demne de lauda Domnului, vom ajunge sa vedem fata stralucitoare a lui Isus Cristos si ca vom auzi glasul Parintelui ceresc in Imparatia sa.

Acestea toate trebuie sa ne dea curajul si puterea de a infrunta raul si ispitele si de a denunta nedreptatile sociale din societatea in care traim. De aceea trebuie sa cerem, zilnic, Domnului puterea de a face ceva concret pentru sufletele necajite si lipsite ale acestei lumi, pentru cei marginalizati, nu din vina lor. Amin.