Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Sfântul protomartir și arhidiacon Ștefan
Evanghelia: Matei 21,33-44
Apostolul: Fapte 6,8-15;7,15,47-60. 47-60

Matei 21,33-44

Ascultați altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn și a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, și au făcut cu ele tot așa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor rușina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm și să avem noi moștenirea lui. Și, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie și l-au ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe acești răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor. Zis-a lor Isus: Au n-ați citit niciodată în Scripturi: “Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta și este lucru minunat în ochii noștri”? De aceea vă spun că împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi.

 

Autori

pr. Gheorghe Neamțiu
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Olimpiu Todorean

 

* * *

 

Sfântul protomartir și arhidiacon Ștefan

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața Creștină

Sfânta Biserică venerează astăzi pe sfântul protomartir și arhidiacon Ștefan, care, însuflețit de o credință și o dragoste duse până la martiriu, L-a mărturisit pe Cristos cu cuvântul și fapta, dându-și viața pentru El, devenind astfel cel dintâi martir al Bisericii. Pentru acest motiv, Biserica îl sărbătorește îndată după Nașterea Domnului, drept omagiu adus Aceluia care s-a coborât pe pământ, ca să se jertfească pentru mântuirea noastră.

Ca și ceilalți evrei de pe vremea sa, Ștefan fusese crescut în credința greșită despre Mesia împărat pământean puternic, dezrobitor al poporului evreu de sub jugul roman. Dar, cu timpul, cuvântările lui Isus, ca și întreaga persoană a acestuia, i-au spulberat această credință falsă despre Mesia și, astfel, el a ajuns să se atașeze de Isus cu toată ființa, devenind un ucenic plin de râvnă sfântă pentru Învățătorul său. Se crede că făcuse parte dintre cei șaptezeci de ucenici ai Domnului, fiind, mai târziu, ales și sfințit diacon și ocupând locul întâi în grupul celor șapte diaconi, adică slujitori încredințați cu ajutorarea văduvelor, orfanilor și săracilor. Sfânta Scriptură îl numește “Bărbat plin de credință și de Spirit Sfânt” și adaugă: “Iar Ștefan, plin de credință și putere, făcea minuni și semne mari în popor” (Fapte VI 5-8), așa încât, mai ales prin el, se sporea tot mai mult numărul creștinilor în Ierusalim.

Dar roadele minunate produse de cuvântările înflăcărate ale lui Ștefan au ațâțat împotriva lui furia cărturarilor și bătrânilor poporului, adică a apărătorilor habotnici ai Legii lui Moise. Ei l-au atacat fără milă cu învinuiri nedrepte, dar nu au putut rezista înțelepciunii și convingerii cu care le vorbea. În cele din urmă, ei au recurs la arma josnică a minciunii și calomniei; au ațâțat mulțimea împotriva lui și l-au târât înaintea înaltului sfat al evreilor. Acolo au pus martori mincinoși care au declarat despre el că ar fi vorbit contra Templului și contra Legii lui Moise. Provocat din partea marelui arhiereu să se apere, Ștefan, cu fața luminată, ca de înger, și aprins de un neînfricat curaj, începu să vorbească despre mila arătată de Dumnezeu față de poporul evreu prin strămoșul lor Avram și prin Moise și despre nerecunoștința evreilor, care în repetate rânduri l-au părăsit pe Dumnezeu, închinându-se idolilor. Ștefan îi apostrofează: “Tari la cerbice și netăiați împrejur, cu inima și cu urechile, voi pururea stați împotriva Spiritului Sfânt, întocmai ca părinții voștri. Pe care dintre profeți nu i-au izgonit părinții voștri și i-au ucis pe aceia care mai înainte vesteau venirea Celui drept (adică a lui Cristos, n.n.), ai căruia vânzători și ucigași v-ați făcut voi acum” (Fapte VII, 51-52). La aceste cuvinte, ei scrâșniră din dinți împotriva lui Ștefan. Acesta, ridicându-și ochii spre cer, continuă: “Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Fapte VII, 55). Dușmanii nu-și mai puteau stăpâni furia și, ca ieșiți din minți, l-au târât afară din oraș ca să-l omoare cu pietre. Sfântul nu se împotrivi, ci, urmând exemplul Învățătorului său, Isus, se supuse cu blândețe morții, mărturisindu-L astfel, până la capăt, pe Cristos, care, cu aceleași dispoziții, S-a dăruit morții pentru el. Acoperit de răni, în clipa morții, Ștefan își uită de propriile-i chinuri și, ca pentru a-L urma până la sfârșit pe Isus, Maestrul său, îngenunchind, imploră întocmai ca Isus harul iertării pe seama propriilor săi călăi: “Doamne, nu le socoti păcatul acesta!” (Fapte VII, 60). Și, cu aceste cuvinte, și-a dat sufletul, după ce înainte se rugase asemenea lui Isus: “Doamne Isuse, primește sufletul meu!” (Fapte VII, 59).

Ce admirabilă reproducere a morții lui Isus în acest dintâi martir al Său!

Două mari virtuți aureolează figura protomartirului Ștefan, așa cum ne apare ea zugrăvită de însăși viața lui: 1. Caritatea, adică iubirea sa, dusă până la eroism și 2. Tăria sa mai presus de fire.

1. Caritatea Sfântului Ștefan față de cei oropsiți o dovedește alegerea lui ca diacon, pentru ajutorarea văduvelor, orfanilor și săracilor. Dar ideea și-a manifestat-o nu numai față de aceste categorii de lipsiți, pentru care fiecare simte, în mod firesc, milă, ci a practicat-o în mod eroic, chiar față de dușmanii săi proprii, care l-au ucis, fiind nevinovat. Înălțată pe acest pisc amețitor, iubirea nu mai e o virtute naturală, căci natura îl împinge pe om să-și urască dușmanii, ci e o virtute supranaturală prin excelență, ce izvorăște din iubirea lui Isus cel Răstignit.

Acest gest dumnezeiesc al Sfântului în clipa cea mai dramatică a fost, desigur, argumentul hotărâtor care va duce la convertirea lui Saul, a acelui tânăr care păzea hainele lui Ștefan în timp ce acesta suferea martiriul, și care va deveni, mai târziu, Sfântul Pavel, Apostolul neobosit al neamurilor.

2. A doua virtute supranaturală, de asemeni dusă până la eroism, care încununează fruntea întâiului martir Ștefan, este tăria creștină. Vederea cerului deschis și a lui Isus Cristos șezând de-a dreapta lui Dumnezeu și invitându-l să ia loc lângă El, i-a susținut lui Ștefan credința și i-a dat acea tărie nezdruncinată care l-a făcut să primească cu seninătate tortura și moartea pentru Cristos și să-și încredințeze, fericit, sufletul în mâinile Lui.

Astfel, prin aceste două virtuți, trăite în mod eroic: prin iubirea supranaturală a semenilor și tăria supranaturală, arhidiaconul Ștefan își primește cununa de mucenic, din mâna Maestrului și modelului său, binemeritându-și, prin aceasta, numele de Ștefan, care în românește înseamnă încoronat.

Viața de abnegație și martiriul Sfântului Ștefan sunt, și pentru noi, un îndemn spre a-l mărturisi pe Cristos prin deprinderea iubirii și tăriei creștine. De câtă dragoste avem nevoie zilnic în raporturile cu semenii, de la care ne vin deseori atâta nepăsare și nerecunoștință, și care interpretează tendențios și răutăcios cele mai curate intenții și cele mai dezinteresate gesturi! Câtă tărie și iubire ne trebuie în toate aceste cazuri, ca să-L putem urma pe Cristos în blândețe, îngăduință, iertare.

De aceea, iubiții mei, să ne recomandăm cu încredere mijlocirii Sfântului protomartir Ștefan, rugându-l să ne obțină de la Mântuitorul harul iubirii și tăriei creștine ca să-L mărturisim fără șovăire pe Isus în toate împrejurările, atât cu vorba, cât și cu fapta. Să-l rugăm să ne câștige harul de a scoate, ca el, din gândul la Cer și din speranța fericirii ce ne așteaptă acolo, tăria de a lupta fără compromis pentru triumful voinței lui Cristos în noi și în jurul nostru și de a accepta cu smerenie, blândețe și seninătate, din iubirea pentru El, necazurile și greutățile de fiecare zi. Să-i cerem să ne obțină, de asemeni, harul acelei iubiri suprafirești, divine, care îmbrățișează deopotrivă pe cei buni și pe cei răi, pe cei ce ne urăsc ca și pe cei ce ne iubesc, pe cei ce ne vorbesc de rău, ca și pe cei ce ne prețuiesc și ne laudă; dar, mai presus de toate, harul de a ierta din toată inima pe cei care ne-au ofensat grav, ucigându-ne, poate, chiar bunul nume, și să dezrădăcinăm din inimă orice urmă de resentimente, spre a împlini astfel porunca cea nouă a lui Isus: “Poruncă nouă vă dau, ca să vă iubiți unii pe alții; precum v-am iubit Eu, și voi să vă iubiți unii pe alții” (Ioan XIII, 34). “Iubiți pe vrăjmașii voștri, grăiți de bine pe cei ce vă grăiesc de rău, faceți bine celor ce vă urăsc și vă rugați pentru cei ce vă asupresc și vă ponegresc: ca să fiți fiii Tatălui vostru care este în Cer, căci El răsare soarele Său și peste cei răi și peste cei buni, și plouă și peste cei drepți, și peste cei nedrepți” (Matei V, 44-45).

De iubim pe aceia care ne iubesc suntem numai oameni, cu nimic mai buni decât păgânii, care încă iubesc pe cei care îi iubesc. Dar atunci când iubim pe aceia care ne urăsc și ne fac rău, de abia atunci suntem creștini, adică născuți din Cristos și mărturisitori ai Lui care ne-a dat porunca cea nouă să ne iubim așa cum ne-a iubit El; de abia atunci pulsează în noi viața lui Dumnezeu, căci de abia atunci Dumnezeu trăiește în noi, cum ne spune Sfântul Ioan Apostolul și Evanghelistul: “Dumnezeu este dragoste și cel ce rămâne în dragoste locuiește în Dumnezeu și Dumnezeu într-însul” (I Ioan IV, 16). Amin.

 

* * *

 

Întâiul mucenic și arhidiacon Ștefan

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Trăim încă în atmosfera înălțătoarelor zile de creștinească prăznuire a Nașterii Domnului. Ne răsună în minte încă versul colindei: “Astăzi s-a născut Hristos, Mesia chip luminos” în ieslea Betleemului fericit al celui ce a creat lumea.

În aceste clipe, când inima ne este plină de bucuria Nașterii, când ochii noștrii sunt ațintiți asupra întrupării Celui din veac așteptat, de toți drepții și proorocii, în aceste clipe, Biserica ne înfățișează desfășurarea Vieții creștine, înfiripată o dată cu moartea lui Hristos. Astăzi sfânta noastră Biserică prăznuiește pe cel ce a vestit mărețul șir de martiri, al celor ce-i vor purta crucea, de jertfe pentru religia dragostei care avea să schimbe omenirea acelor veacuri, din temelie.

În fruntea acestor mucenici ca primă jertfă creștină stă Sfântul Arhidiacon Ștefan.

După activitatea publică a Mântuitorului, încheiată prin patimile, moartea, Învierea și Înălțarea Sa la cer, urmate de pogorârea Duhului Sfânt în ziua cincizecimii, care a dat avânt cuvântului Sfinților Apostoli, numărul credincioșilor sporea zi cu zi în Biserica din Ierusalim. Toți aceștia se dăruiau să trăiască din plin virtuțile creștine și în special dragostea față de aproapele. Pe temeiul dragostei pe care o slujeau, cei avuți își vindeau averile, iar prețul lor îl puneau la picioarele apostolilor, spre folosul tuturor celor ce aveau nevoie: săraci, văduve și orfani.

Dar curând au început nemuțumirile. Astfel, iudeii eleniști, adică aceia care veniseră la Ierusalim de dincolo de hotarele Palestinei și adoptaseră limba și cultura greacă, au cerut ca Sfinții Apostoli să rânduiască anume slujitori care să vegheze pentru a nu fi trecute cu vederea văduvele lor la împărțirea zilnică a ofrandelor.

Spre a pune capăt nemulțumirilor ce puteau să se mai ivească, Sfinții Apostoli au chemat mulțimea de credincioși zicându-le: “Nu este drept ca noi părăsind cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Dreptatea aceea, fraților, căutați – bărbați dintre voi cu nume bun plin de Duh Sfânt și de înțelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă” (Faptele Apostolilor 6, 2-3).

Și alegând șapte bărbați vituoși, cu duh curat, mulțimea i-a înfățișat Sfinților Apostoli care, rugându-se, și-au pus mâinele peste ei, și i-au rânduit diaconi învestiți cu harul acestei sfinte slujiri. Așa a fost instituită în Biserica creștină prima treaptă ierarhică, treapta diaconiei. Între acești șapte bărbați aleși se afla și Sfântul Ștefan, a cărui înțelepciune și zel pentru propovăduirea cuvântului mântuitor erau prețuite de toți: căci Ștefan, plin de dar și de putere, făcea minuni și semne mari în popor.

Așa pășește Sfântul Ștefan în istoria Bisericii creștine, care-l va prăznui de-a pururea ca pe cel dintâi încoronat cu cununa muceniciei, după modelul Mântuitorului Hristos.

Sfântul Ștefan era de fel din Tarsul Ciliciei, ca și marele Apostol Pavel. După tradiție, el făcuse parte din cei șaptezeci de mucenici ai Mântuitorului. Astfel vom înțelege poate mai bine zelul său de a vesti Cuvântul Mântuitorului Hristos, care a venit în lume ca să slujească și nu să fie slujit, ducând smerenia până a sluji ucenicilor săi, spălându-le picioarele.

Sfântul Ștefan se îngrijea, cu toată puterea sa, de cei săraci, de văduve, de orfani și bolnavi, îi ajuta, îi mângâia, aducându-le vestea cea bună.

Credința neclintită a Sfântului Ștefan, întemeiată pe cunoașterea adâncă a învățăturii Domnului Hristos și a Vechiului Testament, au făcut din el un adversar de temut pentru cărturari și farisei, care nu mai puteau să-i mai facă față.

Neputând să-l învingă, prin cuvânt, datorită înțelepciunii și darului cu care le vorbea, unii din farisei și din cărturari au pus niște martori mincinoși care să zică: “Acest om nu încetează de a vorbi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt și împotriva Legii. Căci l-am auzit zicând că Isus Nazarineanul, va strica locul acesta și va schimba datinile pe care ni le-a lăsat nouă Moise” (Fapt. Apost. 6, 13-14). În timpul judecării, în fața aceluiași arhiereu Caiafa, care judecase și pe Mântuitorul Isus Hristos, Sfântul Arhidiacon Ștefan, dezvăluie aici marele adevăr, că Isus Hristos, Mântuitorul lumii, este Mesia, pe care ei îl așteptau. Astfel el mustră mândria cărturarilor și fariseilor, arătându-le pe Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a odrăslit din sămânța lui David. Cuvintele lui au sunat în urechile judeăctorilor ca o condamnare: “Voi cei tari în cerbice și netăiați împrejur la inimă și la urechi, voi pururea stați împotriva Duhului Sfânt, precum părinții voștri, așa și voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinții voștri? Și au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai cărui vânzători și ucigași v-ați făcut voi acum, voi, care ați primit Legea întru rânduieli de la îngeri și n-ați păzit-o”. Sunt rostiri sfinte pe care le citim în Sfânta Scriptură, la Faptele Apostolilor (F. Ap. 1-153). Cu cât vorbea mai însuflețit, cu atât creștea mânia împotriva tânărului diacon. Iar Sfântul Ștefan, călăuzit de puterea Duhului Sfânt, căutând spre cer, a zis: “Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta Tatălui” (F. Ap. 7, 56).

La auzul acestui sublim adevăr, pe care ei îl considerau blasfemie, în acea pornire a urii nestăvilite, strigând cu glas mare, au năvălit asupra lui cu toții și scoțându-l afară din cetate, l-au omorât cu pietre.

Dar ceea ce uimește în măreția acestui suflet curat, în acele clipe, când pietrele ucigătoare îi aduceau sfârșitul nedrept și pe care Biserica le numește într-o frumoasă cântare “scări la cerească suire, s-au făcut ție aruncările de pietre prin care suindu-te ai văzut pe Domnul stând de-a dreapta Tatălui” este forța caracterului puternic, ce dovedea o viață trăită cu adevărat în duhul Evangheliei lui Hristos.

De aici și puterea rugăciunii dinaintea morții sale, când, ca un înger strălucind la față cu bucurie a strigat pentru cei ce-l ucideau cu pietre: “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapte 7, 60).

Din desfășurarea rugăciunii Sfântului Ștefan luăm aminte mai ales de două momente culminante, precum și la adânca învățătură despre modelul cum să ne rugăm.

Din cele adâncite de Sfinții Părinți, aflăm că, atât timp cât Sfântul Arhidiacon Ștefan s-a rugat pentru sine, a stat în picioare, pentru că ceea ce cerea era după plac, și astfel se cuvenea să se roage. Însă în clipa când rostește rugăciunea pentru iertarea celor ce îl ucideau cu pietre, se așază în genunchi, și se roagă cu toată ardoarea acelor clipe supreme, dându-și seama că cerea un lucru mai greu decât până atunci: iertarea vrăjmașilor.

Pentru a doua oară, dar de data aceasta din partea unui om, cărturarii și fariseii sunt întâmpinați cu sublima poruncă a iubirii de vrăjmași, poruncă sfântă care a scuturat din temelii lumea veche. Iubirea pentru vrăjmași aflați în păcat, în loc de legea talionului, rugăciune pentru cei ce aduceau moartea, crezând că slujesc astfel lui Dumnezeu. Dar această iubire desăvârșită, iubirea celor care îți greșesc ție, poruncă înaltă, care a uimit lumea acelor timpuri, nu putea să o realizeze decât un adevărat ucenic al Mântuitorului Hristos, așa cum a fost Sfântul Arhidiacon Ștefan, în mintea căruia cuvintele Mântuitorului: “Ați auzit că s-a zis: Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău. Iar eu zic vouă: iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei că vă vatămă și vă prigonesc” (Matei 5, 43-44), au găsit înțelesul lor cel adevărat.

Să luăm aminte la credința și jertfelnicia Sfântului Ștefan.

Din izvorul acestei iubiri față de Dumnezeu și de om să ne adăpăm cu toții. Acest izvor îl aflăm în iubirea lui Dumnezeu Tatăl, față de noi, din dragostea Celui care s-a întrupat pe pământ pentru noi.

Trăind adânc în duhul ei, în clipa trecerii în viața de dincolo vom putea spune și noi, ca odinioară Sfântul Arhidiacon Ștefan: “Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7, 56).

Și într-un glas să ne rugăm întâiului mucenic și slujitor al lui Hristos “Ștefan mărite, cerescule cetățean și slujitor a lui Hristos, fericite, fă rugăciunea pentru sufletele noastre și pe noi cei ce săvârșim luminatul tău praznic, luminează-ne cu lumina cea neaprinsă”. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Sfântul Apostol și primul Martir creștin, Arhidiaconul Ștefan

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Într-o anchetă pe tema: Cine este pentru mine Isus Hristos? un jurnalist scria printre altele: “Pentru mine Hristos, reprezintă nu numai Mântuitorul nostru. Este înainte de toate exemplul de viață trimis nouă de către Dumnezeu. Exemplul, a ceea ce ar trebui să fie omul, atunci când ar fi într-adevăr unit cu Dumnezeu: omul ideal, plin de iubire, înțelegere și oferit fraților. Ce societate minunată ar fi aceasta, dacă am urma cu adevărat acest exemplu, dacă am transpune în viață învățătura iubirii Lui?”. Astăzi, Biserica ne îndreaptă privirea spre Sfântul Ștefan, primul martir care atât de mult L-a iubit pe Hristos, încât chiar și în momentul morții sale a rostit numele Lui.

În lectura din Faptele Apostolilor am ascultat descrierea ultimelor clipe de viață și moartea Sfântului Ștefan. El îl urmează pe Cel al cărui discipol este, fiind o paralelă între Isus și Ștefan în ceea ce privește mărturia dată până la moarte. Și în cazul său, evreii dorind să scape de Ștefan, l-au ocărât, la fel ca pe Hristos, înaintea Sinedriului, adică a celui mai înalt tribunal de judecată evreiesc (vezi Fapte 6, 12). La fel ca în procesul lui Hristos apar martori falși care declară vrute și nevrute – minciuni (vezi Fapte 6, 13-14).

Cauza sentinței morții în procesul lui Isus și în procesul lui Ștefan a fost convingerea că Isus a îndeplinit relatarea din cartea Profetului Daniel privitoare la Fiul Omului șezând de-a dreapta lui Dumnezeu, deci convingerea că Isus Hristos este Dumnezeu (vezi Fapte 7, 54). Pe urmă, atât față de Isus, cât și față de Ștefan s-a executat sentința morții în afara orașului, unde-și terminau viața cei eliminați din societate (vezi Fapte 7, 57). Murind, Isus S-a încredințat și Și-a oferit viața Sa Tatălui, iar Ștefan lui Isus (vezi Fapte 7, 59). Înainte de moarte și Isus și Ștefan i-au iertat pe cei care i-au omorât (vezi Fapte 7, 60). Prin urmare, patimile Domnului Isus au fost un model pentru Martirul Ștefan și pentru toți cei care i-au urmat.

Ce reprezintă martiriul? Martirajul înseamnă mărturisirea adevăratei credințe creștine până la moarte și oferirea vieții din iubire față de Hristos. O astfel de moarte devine un motiv demn de încredere al credinței creștine și un mod de a face vizibilă acțiunea grației lui Dumnezeu. Dumnezeu a înfăptuit prin martiri lucruri ieșite din comun.

Printre aceste exemple poate fi enumerată și uciderea Sfântului Andrei Bobol de către cei care s-au răzbunat pentru faptul că a convertit la credința catolică mulți ortodocși. Astfel, un detașament al cazacilor căutându-l pe Andrei Bobol l-au surprins în fața localității Moglino în ziua de 16 mai 1657. Cazacii i-au rupt sutana, apoi pe jumătate dezbrăcat, l-au pus să se târască pe sub un gard. L-au legat de un stâlp și au început să-l bată cu putere. Fiind primăvară, țăranii care lucrau pământul au fost martorii acestui act de răzbunare. Constrânși și amenințați, s-au străduit să-l forțeze pe Părintele Andrei ca să se dezică de credința catolică. Când acesta s-a opus cu fermitate, chinuitorii lui i-au împletit o coroană din ramuri de salcie și au așezat-o pe capul preotului, apăsându-o tot mai puternic. Apoi au început să-l bată peste față, până ce i-au căzut dinții. Pe urmă i-au smuls unghiile și i-au tras pielea de pe partea superioară a mâinilor. Când au terminant toate acestea, torționarii l-au legat pe Părintele Andrei, l-au înfășurat cu o funie, pe care apoi au legat-o de cai, și mergând spre drumul către Janov, îl băteau cu lanțurile. În Janov, în acea zi era târg și astfel se afla acolo un mare număr de oameni. Acolo l-au adus pe Andrei înaintea conducătorului cazacilor, care l-a întrebat pe preot: “Tu ești preotul?” – “Da”, a răspuns acesta. “Credința mea conduce spre mântuire. Convertiți-vă”. Conducătorul avea de gând să scoată sabia și l-ar fi omorât pe Sfânt, dacă acesta nu și-ar fi acoperit fața cu mâna rănită. După aceea, l-au târât pe Sfânt într-un loc public și au început să-i ardă corpul cu torțe. Torționarii l-au scalpat până la os… iar de pe spate i-au smuls pielea. Pe răni i-au presărat paie mărunțite. Când de durere a început să cheme numele lui Isus, i-au făcut o deschizătură în ceafă cu cuțitul și i-au tăiat limba. În cele din urmă l-au atârnat pe Martir cu picioarele legate în sus și sub loviturile săbiilor, Părintele Andrei, și-a sfârșit martiriul. Câtă tărie supraomenească este necesară pentru a primi martiriul…

Ne putem imagina prin ce sunt în stare să treacă adevărații creștini pentru Hristos atunci când primesc harul tăriei în credință! De aceea Cartea Apocalipsei îi elogiază pe toți cei care urmându-L pe Hristos, au fost «Martori fideli» ai Lui – (cf. Apocalipsa 1, 5) și au mărturisit acest lucru cu propriul lor sânge. Martiriul primit din iubire pentru Hristos are o valoare deosebită, pentru că îi acceptă în Biserică pe cei ce încă nu au primit botezul sacramental dar au primit prin martiriu “botezul sângelui. Cât de mult trebuie să-L iubim pe Hristos, cât de tare trebuie să fim legați de Isus, pentru a trăi numai pentru El! Pentru a te asemăna cu Hristos în suferințele Lui, trebuie să te asemeni și în viață. Prin urmare, moartea pentru Hristos înseamnă a învia alături de El.

Biserica creștină l-a urmat pe Hristos, odată cu martirul lui Ștefan, prin persecuțiile tuturor timpurilor, până la misterul persecuției Bisericii din zilele noastre. Răul a lovit și va lovi întotdeauna în cei care Îl urmează pe Hristos, însă atâta timp cât creștinii au tăria să mărturisească și să sigileze cu propriul lor sânge credința creștină, Biserica va triumfa.

Rugăciune

Spirite Sfinte, Creatorule, vino cu îndurare într-ajutorul Bisericii tale. Întărește-o cu puterea Ta împotriva dușmanilor ei și prin dragostea și harul Tău, reînnoiește spiritul servitorilor Tăi, pe care i-ai ales, ca să preamărească în Tine pe Tatăl și pe Fiul său unul născut, Domnul nostru Isus Hristos. Amin. (Pentru Sfânta Biserică)

 

* * *

 

Sfântul Arhidiacon Ștefan

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

“Iată văd cerurile deschise și pe Fiul omului stând la dreapta lui Dumnezeu” (Fap. 7,56).

Iubiți credincioși,

Credința în Fiul lui Dumnezeu făcut om este și credința în opera Sa mântuitoare izvorâtă din patima, moartea și învierea lui Isus.

Sărbătoarea Sfântului Ștefan, primul martir creștin care proclama: “Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul omului stând la dreapta lui Dumnezeu” ne ajută să înțelegem cu adevărat semnificația Crăciunului. Suntem creștini atunci când suntem credincioși, nu numai Pruncului din Betleem, ci și Răstignitului și Înviatului din Ierusalim.

De aceea Biserica noastră, potrivit înțeleptei sale tradiții celebrează și a treia zi de Crăciun în cinstea Sfântului Ștefan, primul dintre cei care din vremuri străvechi și din vremurile contemporane, și-au dat viața pentru a atesta și mărturisi credința lor în Cristos Domnul și Mântuitorul nostru.

Nu știm multe lucruri despre viața sa. Fiind de proveniență greacă, este dificil să fi fost unul dintre ucenicii care l-au urmat îndeaproape pe Învățător chiar dacă este sigur faptul că elenii erau mult interesați în a-l vedea și a vorbi cu Isus. Cu siguranță, era un tânăr, aceasta reiese și din faptul că a fost desemnat în funcția de diacon. Motivul deciziei de a avea diaconi a fost determinat de faptul că era nevoie de persoane capabile și echilibrate care să gestioneze caritatea. Ștefan însă apare în faptele apostolilor ca unul ce anima comunitatea, o însuflețea, ca un predicator irezistibil pentru cultura și pentru statutul persoanei sale. Capitolul al șaptelea al Faptelor Apostolilor ne prezintă într-o sinteză minunată istoria lui Israel.

Personalitatea acestui diacon trebuie să fi fost cu adevărat mare, de vreme ce textul sacru îi dedică mult spațiu, mai mult decât altor apostoli. Martiriul său prin uciderea cu pietre este înfrumusețat de particularități edificatoare: curajul, inspirația sub lumina Spiritului Sfânt, prezența lui de spirit care îl face să se roage pentru asasini, prezența la locul faptei a unui tânăr pe nume Saul care nu era major pentru a putea arunca cu pietre, dar făcea ceea ce putea, adică păzea hainele ucigașilor care aruncau cu pietre. Într-o predică a sa, S. Fulgențiu di Ruspe alătură misterul Crăciunului cu mărturia lui Ștefan. “Caritatea care l-a făcut pe Cristos să pogoare din cer pe pământ, l-a înălțat pe Ștefan de pe pământ la Cer. Caritatea care a fost mai întâi în Rege s-a revărsat apoi în soldat.”

Punctele de reflecție pentru sărbătoarea Sfântului Ștefan sunt multe. Noi, astăzi, ne vom opri doar la câteva.

Domnul Isus nu a păcălit pe nimeni. În Evanghelie găsim multe pasaje în care sunt amintite persecuțiile, neînțelegerile, răutățile care vor însoți viața Bisericii. În ultimii ani aproape că am uitat că în spatele strălucirii aparente a civilizației și toleranței sunt mii preoții și laicii care sunt uciși pentru credință, la fel ca Ștefan.

Ne-am putea întreba de ce Domnul consimte acest lucru. Răspunsul se află în răul legat de libertatea umană. Problema folosirii în modul cel mai corect libertate rămâne centrală în viața creștină. Fără libertate nu există responsabilitate și fără responsabilitate nu există ordine morală. Condiționările instituționale sunt și astăzi la fel ca în timpul execuției lui Ștefan.

De multe ori ne gândim ce va fi cu tinerii din ziua de azi, din punct de vedere creștin. Nu a fost așa nici în cazul lui Ștefan și nici în cazul multor tineri de atunci și de acum. Este poate nevoie să mergem dincolo de măsurătorile pe jumătate pe care le facem cu privire la ei, lucru care nu mulțumește pe nimeni. Cu siguranță că a vorbit foarte clar Sfântul Petru atunci când a pus mâinile pe Ștefan, pe Filip și mulți alții. Și răspunsul acestora nu a lipsit.

Chiar și atunci când noi nu știm să vedem nimic din ceea ce nu se atinge, există o logică providențială care conduce istoria. “Sângele martirilor este sămânță pentru creștini”, va spune mai târziu Tertulian. În cazul lui Ștefan, apropierea este imediată. Sacrificiul său va sta la baza convertirii lui Saul în Pavel care va deveni Apostol. Și ar fi suficient doar atât în a-l face primul martir al epopeii creștine.

Martiriul a redevenit o temă actuală. Fiecare an al sfârșitului de mileniu a fost împurpurat de sângele a sute de bărbați și femei, călugări și laici care, din iubire pentru Cristos, au renunțat la viața lor. Dar parcă nu ne mai interesează atât de mult încât suntem obișnuiți să ne treacă prin fața ochilor, pe ecranele televizoarele imagini dureroase se succed alături de reportajele de sport fără să lase nici o urmă asupra noastră. Și-a pierdut martiriul farmecul său? Sau este banalitatea vieții care face inutil efortul celor care își dau chiar viața pentru credință? Sunt întrebări care ar trebui să ne facă să retrăim din nou această sărbătoare a Sfântului Ștefan, altfel ea nu-și are rostul.

Părinte a lui Isus și Părinte al nostru, îți mulțumim pentru mărturia lui Ștefan și atâtora de după el, care au plătit cu viața credința lor în divinitatea Fiului Tău Isus! Chiar și azi în China, în Africa, în America Latină, mii și mii de credincioși ai tăi trăiesc în închisoare, în persecuție, mor pentru credință, în timp ce în Europa laică și chiar în țara noastră, în familiile noastre, creștinii sunt adeseori tolerați dacă nu emarginați. Dăruiește tuturor, Doamne, Spiritul care l-a susținut pe Ștefan, pentru ca toți fiii tăi să dea mereu mărturie de credință și pentru ca lumea să creadă în Isus Cristos, Fiul Tău. Amin.