Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Sâmbăta Mare
Anul B (A, C)

Lecturi:

Autori

 

* * *

 

Sâmbăta Sfântă

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

După ziua sâmbetei, când se lumina de ziua întâi a săptămânii, au venit Maria Magdalena și cealaltă Marie să privească mormântul. Și iată, s-a făcut cutremur mare, fiindcă îngerul Domnului, coborând din cer, a venit și a rostogolit piatra și s-a așezat deasupra ei… Iar îngerul a spus femeilor: “Nu vă temeți! Știu că îl căutați pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat precum a zis; veniți și vedeți locul unde zăcea. Mergeți degrabă și spuneți ucenicilor lui că a înviat din morți… (Mt 28,1-10)

Celebrarea nopții pascale are acea forță de fascinație deoarece, dacă debutează în întuneric, treptat totul se îndreaptă spre lumină (cea a focului sfințit și a lumânării pascale aprinse). Într-adevăr, același lucru se întâmplă și în sufletele celor prezenți care, încă mâhniți de moartea lui Isus, sunt conduși, de-a lungul lecturilor ce evocă faptele minunate și salvatoare ale Domnului, mai întâi către speranța într-un deznodământ fericit și mai apoi către contemplarea Celui înviat.

Cine se lasă prins în celebrarea pascală nu poată să nu întrezărească o logică nouă a vieții, logică care să-l “zguduie” ca acel cutremur pe care l-au resimțit femeile venite la mormânt, nu pot să nu vadă rostogolindu-se acea “piatră” care, înlăturată, îi eliberează de prejudecățile sau de aspirațiile meschine de mai înainte, nu pot să nu vadă chipul plin de strălucire a lui Cristos înviat în viața nouă în care El îi introduce odată cu victoria Sa.

Toți câți ne-am botezat în Cristos Isus, întru moartea lui ni-am botezat. Am fost înmormântați împreună cu Cristos, prin botez, în moarte, pentru ca așa cum a fost înviat Cristos din morți prin mărirea Tatălui, tot astfel să umblăm și noi întru înnoirea vieții. Căci, dacă am fost uniți cu El printr-o moarte asemănătoare cu a lui, vom avea parte și de învierea lui, bine știind că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru ca noi să nu mai fim robi păcatului… (Rm 6,3-11)

Botezul, care în această noapte sfântă este celebrat sau re-evocat, are, după spusele sfântului Pavel, acea forță care efectiv îl trece pe catehumen de la viața omului vechi la viața omului nou. Această trecere este posibilă atunci când eforturile noastre de înnoire sunt “cufundate” în moarte lui Cristos. Astfel, așa cum a fost înviat Cristos din morți prin mărirea Tatălui, tot astfel să umblăm și noi întru înnoirea vieții.

Învierea glorioasă a lui Isus Cristos nu este o realitate exterioară vieții noastre. Ea ne pătrunde și transfigurează fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare atitudine atunci când acceptăm să nu mai fim robi ai păcatului.

 

* * *

 

Sâmbăta Sfântă

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

A veghea în liniște

Cine știe dacă mai suntem capabili să rămânem în liniște. Aceasta ar fi ocazia potrivită. A veghea în liniște. Să așteptăm, în noapte, aprinzând făclia liniștii. Să ne lăsăm surprinși de mister zăbovind pe terenul liniștei. Să ne pregătim pentru lumină cufundându-ne în adâncul liniștii.

În acest punct cuvintele devin inutile. Aparțin lumii vechi, condamnată de acum la moarte. Și apoi, abuzând de ele, le-am uzat. Au pierdut splendoarea. Au fost reduse la un simplu sunet. “Cuvinte vorbite”, care nu mai spun nimic. Să le coborâm în mormântul lui Cristos. Să ne închidem gura, cel puțin în această împrejurare. Să nu deranjăm lumina care se naște cu zgomotul discursurilor noastre. Vom risca s-o stingem, sau, cel puțin, să n-o observăm.

Am vorbit, declarat, strigat, discutat prea mult. Și n-am făcut altceva decât să mărim confuzia, să complicăm lucrurile cele mai simple, să încurcăm totul, să profanăm misterul. Acum nu se mai poate. Să purtăm doliul tăcerii, pentru că am ucis, împreună cu Cuvântul, cuvintele. În mormântul lui Cristos, păzit de tăcere, chiar și cuvintele noastre uzate pot să învie. Să se nască noi, apte să redea o lume nouă. Cuvinte mici, transparente, modeste, nu zgomotoase, singure capabile să povestească “minunile” săvârșite de Domnul. Nu mai sunt “cuvinte vorbite”, ci “cuvinte care vorbesc”.

“Stătea lângă crucea lui Isus mama sa…” (Io 19, 25). Maria, nu am avut curajul de a sosi, cu tine și celelalte femei, până acolo sus. Am dispărut îndată, după atâtea vorbării răsunătoare. Acum, din fericire, nu mai avem nimic de spus, nici de făcut vreo declarație. Vrem numai, dacă ne accepți, să stăm cu tine în tăcere, și să așteptăm cu tine această secundă, nașterea uimitoare. Permite ca tăcerea ta să cuprindă sufletele noastre, să încălzească inimile noastre, să aprindă chipurile noastre stinse sau înfricoșate.

Nu mai vrem să deranjăm, nici să încurcăm. Numai să respectăm sacralitatea acestei nopți, cântând cel puțin în tăcere. Fă-ne conștienți că piatra nu va fi răsturnată cu un zgomot puternic. Va fi numai – ca în cazul lui Ilie, la gura peșterii din Horeb – foșnetul unei “tăceri discrete”. Și din acea peșteră vor ieși, trezite în mod minunat, intacte, și cuvintele noastre, devenite cuvinte ale “noii creații”. Vom merge în întâmpinarea lor în vârful picioarelor.

După această trepidantă veghe de tăcere, poate vom reuși să n-o profanăm, s-o respectăm, s-o păzim cu gelozie, să nu mai întunecăm splendoarea ei. S-o tratăm cu delicatețe, cu pudoare. Să n-o mai manipulăm după placul nostru. Dacă cuvintele vor trebui să prezinte vestea pascală, tăcerea trebuie să constituie pregătirea necesară a ei. Ca o prevestire a evenimentului nemaiauzit.