Predici

(tipareste predicile)

Sfânta Treime
Evanghelia:
Apostolul:

Autori

pr. Ion Cârciuleanu
Sf. Ioan Gură de Aur
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Vasile Rob

* * *

Sfânta Treime

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

Aceste cuvinte cu care am început predica, formează una din cele mai mici rugăciuni închinate Sfintei Treimi.

Şi noi, când zicem: “În numele Tatălui, ne spune Sfântul Ambrozie, ne însemnăm fruntea spre a arăta că toate gândurile noastre merg la Dumnezeu, izvorul gândirii noastre; când zicem “şi al Fiului” ne însemnăm la inimă, arătând că toată inima noastră o dăm Domnului, iar când zicem “şi al Sfântului Duh”, ne însemnăm umerii, rădăcina mâinii, spre a arăta că începutul şi desfăşurarea faptei este spre slava lui Dumnezeu. Încheiem cu cuvântul “Amin”, aşa să fie.

Fiinţa noastră întreagă este închinată Sfintei Treimi.

Însuşi unirea celor trei degete de la mâna dreaptă, ca să ne facem semnul Sfintei Cruci, însemnează tot Sfânta Treime. Cu acest semn sfânt şi cu rostirea acestor dumnezeieşti cuvinte, noi începem toate rugăciunile noastre de fiecare zi. Acestea au fost semnul şi puterea creştinismului, din ziua Cincizecimii, de când a luat naştere Biserica. De atunci, orice credincios se însemnează cu acest semn – Sfânta Cruce – şi rosteşte aceste cuvinte, care mărturisesc credinţa lui în Sfânta Treime de la care primim harurile cele bogate.

Moşii şi strămoşii noştri, de când ne-am zămislit ca neam pe aceste locuri frumoase, au cinstit Sfânta Treime cu tot sufletul, s-au închinat ei şi au adorat-o. Credinţa noastră în Sfânta Treime a fost totdeauna puterea mântuirii noastre.

În numele Sfintei Treimi noi săvârşim şi taina Sfântului Botez, în numele ei primim “toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”.

În numele ei creştem duhovniceşte, ne sfinţim prin har şi moştenim viaţa veşnică.

Cu rugăciunea amintită, deşi nu spunem decât trei nume: Tatăl, Atotcreator, Fiul Mântuitorul nostru şi Sfântul Duh, sfinţitorul nostru, nume care alcătuiesc Sfânta Treime – temelia credinţei noastre, spunem totul, mărturisim întreaga noastră credinţă. Deşi fiecare nume sau persoană este Dumnezeu adevărat, totuşi nu sunt trei Dumnezei, ci un singur Dumnezu în trei persoane. “Unul după Fiinţă şi întreit după persoane”.

În numele Sfintei Treimi se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie, care începe cu cuvintele: “Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh” şi se săvârşeşte cu slujba Învierii Domnului: “Slavă Sfintei şi celei de o fiinţă şi nedespărţitei Treimi”, aşa cum rosteşte preotul în fiecare zi, din noaptea Învierii până la Înălţarea Domnului. Pentru slăvirea Sfintei Treimi s-au compus cântări, Doxologii mari şi mici, slujbe de noapte, cum sunt Miezonoptica de duminică şi Slujba privegherii sau Acatistul Sfintei Treimi.

Astăzi, când Biserica Ortodoxă serbează praznicul Sfintei Treimi, este bine să lămurim pe cât ne este cu putinţă, înţelesul ei cel adânc.

Învăţătura despre Sfânta Treime este o învăţătură de bază a Bisericii. Este cea mai mare şi mai adâncă învăţătură a ei. Şi noi creştinii credem în această învăţătură şi mărturisim că este un singur Dumnezeu, Unul în fiinţă şi întreit în feţe sau persoane: Tatăl, Fiul, şi Sfântul Duh. Această învăţătură nu o are nici o altă religie decât creştinismul. Ea ne-a fost dată prin descoperire de Dumnezeu din milostivirea şi din bunătatea Sa pentru noi.

Altfel, nu L-am fi cunoscut. Căci Mântuitorul zice: “Nimeni nu-L cunoaşte pe Tatăl decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei 11, 27). Iar o cântare la Utrenie spune: “Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă”. Într-adevăr, Mântuitorul S-a arătat pe pământ, S-a arătat între oameni, la Întruparea Sa.

Dogma Sfintei Treimi, Învăţătura fundamentală a Bisericii, fiind o taină adâncă şi necuprinsă, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au căutat să o lămurească în diferite feluri prin analogii şi asemănări.

Unii au căutat să explice Taina Sfintei Treimi prin corelaţia dintre cele trei funcţiuni ale sufletului nostru: gândire, voinţă şi simţire, şi care formează o unitate.

Un mare scriitor bisericesc, Fericitul Augustin († 430), asemăna Sânta Treime cu apa care are şi izvor, şi pârâu şi apa propriu-zisă. Sfântul Atanasie cel Mare aseamănă Sfânta Treime cu Soarele. El spune: “Că precum soarele este cu trei feţe, aşa şi Dumnezeu este în trei ipostasuri. Căci, chip al Tatălui este discul; Chip al Fiului este raza şi Chip al Sfântului Duh este lumina soarelui. La soare este disc, rază şi lumină, dar nu zicem că sunt trei luminători, ci un singur soare. Asemenea şi la Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu. La soare, continuă acelaşi Sfânt Părinte, este nedespărţit discul de rază şi lumină. Aşa este şi în dumnezeiasca treime, nu se despart persoanele, ipostasele unele de altele. Discul soarelui, spune Sfântul Atanasie, naşte şi uneşte raza şi dă lumină, aşa şi Dumnezeu-Tatăl naşte pe Fiul şi purcede pe Sfântul Duh. Raza soarelui se coboară pe pământ, dar nu se desparte de soare, nici din cer nu lipseşte, nici de pe pământ şi este şi în discul soarelui. Aşa şi Fiul nu se desparte de Tatăl şi de Sfântul Duh”.

Sfântul Spiridon al Trimitundei, făcătorul de minuni, pentru a arăta unitatea Sfintei Treimi şi egalitatea celor trei persoane, împotriva rătăcirii ariene, la Sinodul I Ecumenic, s-a folosit de o cărămidă care, deşi reprezenta o unitate, privind-o, a arătat că în această unitate exită trei elemente: lutul, care a rămas în mâna Sfântului, apa care a căzut pe pământ şi focul care s-a ridicat la cer.

Aceasta a fost o minune spre a arăta unitatea în Sfânta Treime, a celor trei persoane dumnezeieşti.

Taina Sfintei Treimi, cum am spus, fiind de nepătruns cu mintea, oricâte asemănări s-au făcut de către Sfinţii Părinţi, nu se poate pătrunde şi înţelege, doar atât cât ne-a fost de folos.

Dumnezeu ne-a descoperit, şi câte ştim despre ea ne este de ajuns ca să ne mântuim.

În cunoaşterea şi înţelegerea Tainei Sfintei Treimi este nevoie mai ales de puterea credinţei şi a iubirii. Noi credem cu tot sufletul în Sfânta Treime, o mărturisim fiecare la primirea Sfântului Botez, cât şi în toată viaţa noastră şi o iubim, “şi cine se leapădă de această credinţă şi de mărturisirea ei, încetează de a mai fi creştin” (Irineu Mihălcescu).

Sfinţii nu s-au folosit atât de luminile minţii, ca să înţeleagă taina Sfintei Treimi pe care n-o pot înţelege, nici îngerii, cât mai ales s-au rugat cu credinţă şi dragoste să se învrednicească de harurile ei cele bogate. Aşa să ne rugăm şi noi, în fiecare clipă şi mai ales în această mare zi a sărbătoririi Sfintei Treimi, ca Dumnezeu Cel în treime lăudat să ne asculte şi să ne transforme inimile noastre în altare de rugăciuni şi lucrare de fapte bune.

Sfinţenia nu constă în idei goale, ci în îndeplinirea binelui, în schimbarea noastră lăuntrică într-un om nou, după chipul lui Hristos, într-un samarinean milostiv, care şi-a jertfit totul pentru ajutorul celui în suferinţă. Toate aceste transformări sunt, desigur, lucrări ale Sfintei Treimi.

În Vechiul Testament avem multe preînchipuiri ale Sfintei Treimi. Astfel, chiar în primul capitol al Genezei se vorbeşte de Sfânta Treime: “Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”, zice Dumnezeu (Facere 1, 26). Omul a fost creat dintru început după chipul Sfintei Treimi.

Origen, mare învăţat şi scriitor creştin, ne arată că Dumnezeu, când a creat pe om, nu S-a sfătuit cu îngerii, ci cu Sine Însuşi, deci este vorba de un sfat între persoanele Sfintei Treimi. Tot o preînchipuire a Sfintei Treimi este şi arătarea celor trei îngeri patriarhului Avraam, la stejarul lui Mamvri (Facere 1, 2). Sfânta treime e prefigurată în Vechiul Testament şi de sfeşnicul cu trei braţe şi de cântarea serafimilor: “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot” (Isaia 6, 3), imn întreit pe care îl cântăm şi noi, la fiecare Sfântă Liturghie.

În Vechiul Testament găsim chiar redat şi numele persoanelor Sfintei Treimi: nume de Tată, de Fiu şi de Sfântul Duh. Astfel în cuvintele pe care psalmistul le pune în gura Fiului se spune: “Zis-a Domnul către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Psalmul 2, 7). La Facere 1, 2 se arată că “Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”, iar Psalmistul se roagă zicând: “Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine” (Psalmul 20, 12).

În Noul Testament, Sfânta Treime s-a arătat şi mai lămurit.

Cea dintâi descoperire o face îngerul Gavriil Sfintei Fecioare Maria, la Buna-Vestire. El i-a zis: “Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine şi puterea celui Preaînalt te va umbri, iar Fiul ce Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35).

La Botezul Domnului, Fiul se botează, tatăl îl mărturiseşte zicând: “Acesta este Fiul meu cel iubit întru care am binevoit, pe Acesta să-L ascultaţi”, iar Duhul Sfânt se coboară în chip de porumbel. Sfânta Treime se arată şi la Schimbarea la Faţă a Domnului Iisus Hristos.

Sfânta Biserică ne învaţă că toate lucrările mari de sfinţire şi de îndumnezeire s-au făcut de Sfânta Treime şi în numele ei. În numele Sfintei Treimi s-a făcut evanghelizarea în lume: “Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” zice Mântuitorul Sfinţilor Apostoli (Matei 28, 19).

În puterea Sfintei Treimi s-a înfiinţat Biserica şi s-a dat harul vindecărilor şi al vorbirii în limbi. În numele Sfintei Treimi dobândim mântuirea şi sfinţirea noastră.

Pe plan lărgit, unitatea Sfintei Treimi a creat punţi de legătură între confesiunile creştine, pentru că toate aceste confesiuni cred în Sfânta treime. Pe temeiul acestei credinţe se încearcă, în cadrul mişcărilor ecumenice, să se apropie toate Bisericile creştine, să fie iarăşi un trup tainic al lui Hristos, o singură Biserică a Lui.

Pentru noi, creştinii, unitatea Sfintei Treimi se vădeşte (se arată) în opera Ziditorului, în fiecare fir de nisip sau iarbă, în tot ce este creat. Ea se vădeşte şi în conducerea lumii, în Sfânta Providenţă. Iată deci că unitatea Sfintei Treimi conduce toate formele de varietate în unitate deplină.

Praznicul de astăzi, Sfânta Treime, răspândeşte raza de lumină în sufletul fiecărui credincios şi îl cheamă la depăşiri de sine, în lucrări morale, spirituale şi materiale, la locul său de muncă.

În Sfânta Treime ştim că sălăşluieşte pacea, dragostea şi unitatea; la fel trebuie să sălăşluiască şi în viaţa noastră de fiecare clipă, în familia noastră şi în sufletul nostru. Trebuie să ştim că faptele noastre cele bune sunt ca nişte trepte pe care ne ridicăm şi ne apropiem de izvorul cel nesecat al tuturor harurilor Sfintei Treimi.

Nu atât să dogmatizăm despre Sfânta Treime, ci mai ales să facem faptele plăcute Sfintei Treimi: “Nu vorbele mari fac pe sfinţi şi drepţi, ci viaţa cea plină de fapte bune, creştineşti, de smerenie, de dragoste şi credinţă puternică” (Pr. V. Aştileanu).

Noi ne închinăm în numele Sfintei Treimi, fiindcă suntem închinaţi chiar de la primirea Sfântului Botez, care este mărturisirea unităţii de credinţă şi pe care se cade să o păstrăm neştirbită şi nepătată. Şi nu este o fericire mai mare pentru vredniciile noastre decât aceea de a şti că vom putea sta curaţi în faţa tronului Sfintei Treimi. Iar bucuria pe care ne-o dă sărbătoarea de azi, cântările bisericeşti, atât de frumoase, dumnezeiasca Liturghie, sunt doar imaginea bucuriei desăvârşite pe care o vom trăi în cer în faţa tronului Sfintei Treimi.

Să păstrăm această bucurie în sufletele noastre şi mereu să căutăm să ne întâlnim cu credinţă şi dragoste în Biserica lui Hristos, dobândind această bucurie, din harurile Sfintei şi Celei de o fiinţă Treimi, aşa cum au dobândit sfinţii care şi-au păstrat unitatea de credinţă, aşa cum au dobândit şi strămoşii noştri.

Să ne rugăm astăzi, în ziua de prăznuire a Sfintei Treimi şi să zicem: “Prea Sfântă Treime miluieşte-ne pe noi; Doamne curăţeşte păcatele nostre; Stăpâne iartă fărădelegile noastre, Sfinte cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău”. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

* * *

Cuvânt la Sfânta Treime

Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Copyright: IoanGuraDeAur.ro

“Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30)

Egalitatea Fiului cu Tatăl

Noi întrebăm astăzi de este Fiul de aceeaşi putere şi slavă ca şi Tatăl şi de aceeaşi fiinţă cu Dânsul. Totuşi, noi practic nu întrebăm, ci prin harul lui Hristos am şi aflat ceea ce căutăm, şi ţinem aceasta tare, şi voim acum a o dovedi şi potrivnicilor.

Dar eu mă ruşinez când trebuie să vorbesc despre aceasta; căci, în adevăr, nu este oare de râs a voi să dovedeşti un lucru aşa de clar? Nu este, oare, lucru nebunesc a întreba de este Fiul de aceeaşi fiinţă cu Tatăl? Căci noi trebuie numai să privim natura, spre a dobândi răspunsul. Atât cei născuţi, cât şi născătorii, cu toţii sunt de aceeaşi fiinţă, atât la oameni, cât şi la dobitoace şi la plante. Voieşti tu, oare, numai la Dumnezeu a face o deosebire de la această lege obştească? Totuşi, ca să nu se pară că egalitatea fiinţei Fiului cu a Tatălui voiesc a o dovedi numai din cele pământeşti, de aceea o vom întemeia acum şi cu dovezi din Biblie.

Şi nu noi, ci necredincioşii, care se împotrivesc unui lucru aşa de dovedit şi adevărului, merită a fi de râs. Ei spun împotrivă: “Ce este oare aşa de dovedit? Dacă Hristos, pentru că S-a numit Fiu al lui Dumnezeu, trebuie să fie de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, atunci şi noi trebuie să fim de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, căci şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu de către psalmistul, Când zice: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt»”(Psalmul 81, 6).

O, nebunie şi cutezare! Când noi vorbim despre slava Celui Unuia-Născut, ei voiesc a-L pogorî la propria lor înjosire şi zic: “Încă şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu”.

Dar noi suntem departe de a fi de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu. Tu eşti numit numai fiu, dar nu Unul-Născutt, precum se numeşte El. Tu nu te odihneşti în sânul Tatălui, nu eşti strălucirea slavei Lui, nici chipul fiinţei Lui (Evrei 1, 3).

Dacă aceasta nu te convinge, ia aminte ce zice Însuşi Isus Hristos, spre a arăta că fiinţa Sa întru nimic nu se deosebeşte de a Tatălui Său: “Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Spre a arăta egalitatea puterii, El zice: “Eu şi Tatăl una suntem”, şi: “Precum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte” (Ioan 5, 21). Când voieşte a însemna egalitatea cinstirii, El zice: “Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 23). Şi aceeaşi putere minunată o rosteşte prin cuvintele: “Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Dar necredincioşii nu socotesc aceste lămurite graiuri ale lui Hristos, ci iau vorba Fiului într-un înţeles subiectiv, zicând că şi oamenii se numesc fii ai lui Dumnezeu, şi pogoară pe Hristos la propria lor înjosire.

Dacă tu din graiurile psalmistului: “Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt”, nu crezi că Hristos este Fiu al lui Dumnezeu altfel decât tine, pentru ce nu spui că şi tu eşti asemenea cu Dumnezeu, căci psalmistul zice “Dumnezei sunteţi”?

Dar tu răspunzi: “Totuşi, Hristos, adeseori, a spus că El este mai mic decât Tatăl, a rugat pe Tatăl pentru ceva. Dacă El este de aceeaşi fiinţă cu Dânsul şi de aceeaşi stăpânire şi putere, pentru ce roagă pe Tatăl?”.

În adevăr, locurile aduse: “Precum Tatăl scoală morţii şi-i înviază, aşa şi Fiul pe care vrea îi înviază” şi celelalte graiuri pe care le-aţi auzit se par a fi în împotrivire cu faptul că El roagă pe Tatăl; însă când eu voi spune pricina acestei rugăciuni, vi se va ridica toată îndoiala.

Deci, care sunt temeiurile pentru care Hristos însuşi a rostit despre Sine cu înjosire şi, de asemenea, Apostolii au grăit despre El cu înjosire? Cea dintâi şi de căpetenie pricină este că ei voiau a convinge atât pe cei ce trăiau atunci, cât şi pe oamenii cei mai de pe urmă, că El cu adevărat S-a făcut om, şi că ei aveau înaintea lor nu numai umbră şi chip, ci adevărul naturii omeneşti.

Deşi Hristos a grăit multe despre Sine cu înjosire, şi, de asemenea, Apostolii despre Dânsul, totuşi satana a răzvrătit pe unii nenorociţi a tăgădui adevărata întrupare şi a afirma că El n-a luat trup cu adevărat. Ce s-ar fi întâmplat şi cât s-ar fi lăţit această religie, dacă Hristos n-ar fi zis acelea despre Sine?

A doua pricină este slăbiciunea ascultătorilor, pentru că cei ce dintru început L-au văzut şi L-au auzit nu puteau pricepe învăţăturile cele mai înalte. Şi aceasta nu este numai o presupunere a mea, ci o pot dovedi din Scriptură.

Când El zicea despre Sine ceva mare şi înalt, ceva ce era vrednic de slava Sa, ba încă atunci când El declara despre Sine numai ceva mai presus de om, ei se tulburau şi se scandalizau. Dar când El grăia ceva despre Sine cu înjosire şi lucruri omeneşti obişnuite, ei se linişteau şi primeau cuvântul Lui.

Vedem aceasta cu deosebire în Evanghelia lui Ioan. Când El a zis: “Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat”, atunci ei s-au împotrivit: “Tu încă nu ai cincizeci de ani şi l-ai văzut pe Avraam?” (Ioan 8, 56-57).

Vezi? Ei îl socoteau un simplu om. Dar El ce a făcut? “Isus le-a zis: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. Şi ei au luat pietre ca să arunce asupra Lui” (Ioan 8, 58-59). Şi când El vorbea mai cu de-amănuntul despre Taina Împărtăşirii şi le-a zis: “Iar pâinea pe care Eu voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (Ioan 6, 51), atunci ei au răspuns: “Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (Ioan 6, 60). “Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus de la Dânsul şi nu au mai venit la El” (Ioan 6, 66).

Spune-mi, deci, ce trebuia să facă Domnul? Trebuia, oare, să se ţină de graiuri înalte şi prin aceasta să se depărteze de la oamenii Săi şi să alunge poporul de la propovăduirea Sa? Dragostea lui Dumnezeu către oameni nu a îngăduit aceasta. Când El, altădată, a zis: “De va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”, ei I-au răspuns: “Acum am cunoscut că ai diavol. Avraam a murit, de asemenea şi proorocii; şi Tu zici: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va gusta moartea în veac” (Ioan 8, 51-52). Şi trebuie, oare, să ne mirăm că mulţimea gândea aşa, când şi cei mai mari ai poporului erau de aceeaşi părere? Nicodim era unul dintre cei mai mari şi foarte aplecat către Domnul, şi totuşi s-a scandalizat de cuvintele lui Hristos: “Cine nu se naşte a doua oară din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 4), şi, de asemenea, cugeta omeneşte, întrebând: “Cum poate omul să se nască, fiind bătrân?” (Ioan 3, 4). Şi ce a făcut Hristos? El i-a răspuns: “Dacă am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede de vă voi spune cele cereşti?” (Ioan 3, 12).

Prin aceasta, Mântuitorul arată pricina pentru care nu vorbeşte totdeauna despre naşterea Sa cea înaltă şi veşnică. De asemenea, tot în timpul vieţii Sale, când a făcut mii de minuni şi a dovedit puterea Sa, preotul cel mare s-a scandalizat de cuvintele: ” Veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi… venind pe nori” (Matei 26, 64), şi şi-a rupt hainele sale. Nu este de mirare dacă Hristos, către asemenea oameni, care se târau pe pământ, vorbea despre Sine numai cu înjosire.

Acestea ar fi fost de-ajuns spre a lămuri pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire. Dar eu voiesc să dovedesc aceasta şi dimpotrivă.

Pe când ei se scandalizau şi se îndepărtau, pentru că Hristos vorbise despre Sine lucruri înalte, dimpotrivă, când El grăia despre Sine ceva înjositor şi mic, îi vedeţi alergând la El şi primind învăţătura Lui. Cei care mai înainte îl părăsiseră, iarăşi au venit când El a zis: “Eu de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa grăiesc” (Ioan 8, 28). Şi Evanghelistul arată că pentru aceste cuvinte de înjosire ei au crezut în El, când zice: “Acestea grăind El, mulţi au crezut în El” (Ioan 8, 30).

La fel s-a întâmplat şi în alte cazuri, şi de aceea Domnul grăia despre Sine când omeneşte, când mai presus de om, adică despre cele care se cuvin numai lui Dumnezeu şi se potrivesc cu obârşia Lui cea înaltă. Aceea o face El ţinând seama de slăbiciunea ascultătorilor, iar aceasta îngrijindu-Se de adevărul dogmei. El nu scapă din vedere pe aceasta din urmă, pentru ca nu cumva printr-o necontenită pogorâre, să se formeze la generaţiile viitoare o socotinţă rătăcită despre vrednicia Sa. Deşi El prevedea că ei se vor scandaliza prin aceasta şi se vor abate, totuşi a vorbit despre Sine înalt, spre a arăta că El numai cu pogorământ a vorbit uneori despre Sine cu înjosire şi omeneşte. Aşadar, când îl auzi vorbind despre Sine cu înjosire, să nu gândeşti că El voieşte a arăta înjosirea fiinţei Sale, ci că El S-a smerit numai pentru slăbiciunea şi socotinţa ascultătorilor Săi.

Nu numai pentru că El a luat trup omenesc (întâia pricină), şi nu numai pentru slăbiciunea ascultătorilor Săi (a doua pricină), ci şi pentru ca să îndemne pe ucenicii Săi la smerenie, pentru aceasta a vorbit Hristos despre Sine cu smerenie şi a lucrat cu smerenie. Cine voieşte să înveţe pe alţii smerenia, trebuie să facă aceasta cu cuvântul şi cu fapta: “Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), şi iarăşi: “Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El” (Matei 20, 28).

Deci El, Care ne-a învăţat să fim smeriţi şi să nu căutăm locurile cele dintâi, ci să suferim a fi număraţi între cei mai mici, El, Care cu cuvântul şi cu fapta ne îndemna la aceasta, negreşit avea un motiv important pentru a vorbi despre Sine cu înjosire.

Se mai poate aduce încă şi a patra pricină, nu mai mică decât cea dinainte. Care? El a voit să ne ferească nu cumva, pentru apropierea cea mare şi negrăită în care stau cele Trei Feţe una către alta, să ajungem la socotinţa că în Dumnezeire ar fi numai o faţă. Într-adevăr, Sabelie şi alţii învăţaseră una ca aceasta printr-o nedreaptă înţelegere a cuvintelor: “Eu şi Tatăl una suntem”, şi: “Cine Mă vede pe Mine vede pe Tatăl”. Hristos a vrut încă să ne ferească să nu socotim că El este faţa cea întâi şi cea nenăscută a Treimii, sau mai mare decât Tatăl. De această rătăcire se pare că şi Pavel s-a temut, de aceea la cuvintele: “Toate sunt supuse Lui” (Fiului), îndată a adăugat: “afară de Cel (Tatăl) Care I-a supus Lui toate” (I Corinteni 15, 27). Pavel, negreşit, n-ar fi adăugat acestea dacă nu s-ar fi temut că putea să se ivească o asemenea socotinţă diavolească.

A cincea pricină se arată în faptul că Hristos, adeseori, spre a îmblânzi neprimirea iudeilor, a părăsit graiurile cele înalte şi a ţinut seama de gândurile cele bănuitoare ale celor către care vorbea. De pildă, când a zis: “Dacă mărturisesc Eu despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată” (Ioan 5, 31), El a zis aceasta spre a birui bănuiala lor, şi nicidecum nu voia să însemne că mărturia Lui n-ar fi adevărată, ci, mai vârtos, El voia numai a zice: “Precum socotiţi şi bănuiţi voi când nu primiţi cele spuse de Mine despre Mine Însumi”.

Noi am putea încă să aducem multe pricini, pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire, şi încă multe motive pentru care El a făcut aceasta, dar dă acum şi tu o pricină la graiurile cele înalte cu care El a rostit despre Sine. Nu este nici un alt temei decât acela că El, prin aceasta, a voit să arate adevărata Sa înălţime. Cine într-adevăr este înalt, poate să grăiască despre Sine şi lucruri mici, fără ca să fie neadevăr, ba mai ales, acesta este semnul smereniei. Iar dacă cineva care este înjosit spune despre Sine lucruri înalte, aceea este o pretenţie nedreaptă, vrednică de osândit.

Deci, dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi mai mic, nu ar fi putut alege graiuri în care El să Se facă asemenea cu Tatăl, căci aceasta ar fi fost o pretenţie nedreaptă. Dacă El, deşi este asemenea cu Tatăl, grăieşte despre Sine uneori cu înjosire, aceasta nu este de osândit, ci vrednică de mirare.

Spre a face cele zise încă mai lămurit, să cercetăm mai de aproape pricina adusă mai înainte, cum că El pentru firea Sa cea omenească a grăit despre Sine cu înjosire şi să ne întoarcem luarea-aminte la rugăciunea pe care El a adresat-o Tatălui.

Luaţi bine seama, căci eu trebuie să încep aceasta mai dinainte, în acea sfântă noapte, întru care Isus a fost vândut, a fost şi Cina cea de Taină. Eu o numesc noapte sfântă, căci mântuirea cea nesfârşită a lumii s-a săvârşit prin patima lui Hristos, care acum a început. Atunci a zis Isus către cei doisprezece: “Unul dintre voi Mă va vinde” (Matei 26, 21). Şi când Iuda a întrebat: “Eu sunt?”, El i-a spus: “Tu ai zis”. Şi după ce Iuda s-a dus, Domnul a zis: ” Voi toţi vă veţi sminti întru Mine” (Matei 26, 31); iar când Petru grăia împotrivă, El a adăugat: “Adevăr zic ţie, în noaptea aceasta, înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine” (Matei 26, 34).

Aşadar, El a prevăzut pe vânzător şi fuga tuturor şi moartea Sa, adăugând: “Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile” (Matei 26, 31). El a spus înainte cine se va lepăda de Dânsul, şi când, şi de câte ori, toate, desăvârşit, întocmai. Apoi, după ce a dat dovadă îndeajuns despre prevederea Sa, a ieşit în grădina Ghetsimani şi S-a rugat.

Potrivnicii noştri afirmă că aceasta este o rugăciune a firii Lui dumnezeieşti, dar noi o prescriem firii omeneşti. Judecaţi singuri! Mai întâi de toate, nu este lucrul lui Dumnezeu ca El să se roage, ci ca El să fie rugat. Dar şi cuvintele rugăciunii dovedesc că ea se potriveşte tocmai firii Sale omeneşti. El zice: “Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39). Eu întreb: Cum putea să Se îndoiască, de este aceasta cu putinţă sau nu, El, care cu puţin mai înainte spusese: “Unul dintre voi are să mă vândă”; El, care spusese: “Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”, şi: “Voi toţi vă veţi sminti întru Mine”! El, care zicea lui Petru: “Tu te vei lepăda de Mine de trei ori”. Acesta nu putea să ştie acelea? Cine ar putea afirma acestea?

Aceasta o ştiuseră încă cu sute de ani mai înainte robii Săi, oamenii, proorocii. Astfel, David zice: “Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele Mele” (Psalmul 21, 18). Ceea ce avea să fie, El vestise mai înainte, ca şi cum ar fi fost, însemnând prin aceasta că precum este cu neputinţă a nu fi ceva din ceea ce a fost, aşa este cu neputinţă ca acestea să nu se întâmple.

Încă şi Isaia, mai înainte vestind aceasta, a zis: “Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde” (Isaia 53, 7). Încă şi Ioan Botezătorul a zis: “lată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Matei l, 29), adică acel Miel vestit mai înainte. Şi el nu zice simplu mielul, ci: “Mielul lui Dumnezeu”, căci era încă şi un miel evreiesc, şi el voia a deosebi pe acela de Acesta. Mielul evreiesc se jertfea numai pentru poporul evreiesc, iar Acesta pentru toată lumea; acela depărta de la iudei numai suferinţele trupeşti, iar Sângele acestui Miel a adus curăţirea a toată lumea. Şi sângele mielului evreiesc a lucrat ceea ce a lucrat, dar nu prin propria sa putere, ci numai pentru că era o preînchipuire a Acestui Miel.

Şi mai departe, dacă acea rugăciune ar fi fost a dumnezeirii Sale, atunci S-ar fi contrazis El Însuşi şi S-ar fi certat cu Sine. Acelaşi, care prin cuvintele: “Dacă este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”, ar fi încercat a Se feri de patimă şi de moarte. Acelaşi, altădată, când Petru îl sfătuia să Se cruţe şi să nu meargă la moarte, îi răspunsese: “Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Matei 16, 23). El numeşte pe Apostol satană, nu pentru a-l batjocori, ci spre a însemna că acele cuvinte nu au venit din sufletul lui Petru.

Altădată El spusese: “Cu dor am dorit să mănânc acest Paşti cu voi” (Luca 22, 15). Pentru ce? Pentru că după Paşti trebuia să urmeze Crucea. Şi aşa, El în multe locuri a presupus moartea Sa, a rostit dorinţa Sa de a muri şi a declarat că El special pentru acesta a venit în lume. Dacă El acum totuşi zice: “De este cu putinţă”, apoi cu aceasta arată slăbiciunea firii omeneşti, care pentru fireasca iubire către viaţă, nu voia a se despărţi de viaţa aceasta. El, prin cuvintele acestea, se roagă ca omul să scape de moarte, pe când în altă parte zice că a venit de bunăvoie spre a pătimi, prin cuvintele: “Putere am să-Mi pun sufletul, şi putere am ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun” (Ioan 10, 18). Cum putea El dar să zică: “Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu”? Avea oare Fiul o voinţă potrivnică voinţei Tatălui? El zise odată: “Eu şi Tatăl una suntem”. Aceasta din urmă se raporta la firea Sa cea mai înaltă, cea dumnezeiască; după această fire Fiul are o voie asemenea cu a Tatălui. Dimpotrivă, celălalt loc: “Nu precum voiesc Eu”, se raporta la omenirea Sa; şi astfel nu este grăire împotrivă sau contrazicere.

Contrazicere ar fi atunci când cineva, ca ereticii, ar voi să ia acele cuvinte de rugăciune: “Dacă este cu putinţă” şi celelalte ca o rugăciune a dumnezeirii Sale, iar nu a omenirii Sale.

Întrucât El este Dumnezeu, noi să-L adorăm; întrucât El este om, să ne rugăm ca şi Dânsul Tatălui, ca aici şi dincolo să ne facă părtaşi de toate bunătăţile. Fie ca aceasta să o dobândim noi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Isus Hristos, Care în acelaşi chip cu Tatăl şi cu Sfântul Duh este slăvit în vecii vecilor. Amin.

din “Predici la duminici şi sărbători”
Sf Ioan Gură de Aur, Editura Bunavestire – Bacău
www.ioanguradeaur.ro/predici-la-duminici-si-sarbatori/

* * *

Lunea Preasfântului Spirit

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Ce poate să spună omul, despre nesfârşita şi veşnica sfinţenie a lui Dumnezeu, pe care nu L-a văzut niciodată? Dacă oamenii ar fi fost condamnaţi la veşnică aşteptare, niciodată nu ar fi putut să spună ceva despre Acesta.

Dumnezeu s-a revelat omenirii în Persoana lui Isus Hristos dintr-o aşa de mare iubire, încât L-a oferit pe propriul Său Fiu, pentru ca, tot cel care crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa cea veşnică (Ioan 3, 16). Ştim încă ceva mai mult, cunoaştem, că este Iubire. Iubirea este puterea care conduce o persoană către cealaltă. Adevărata iubire face din om un dar pentru persoana iubită. Iubirea autentică este un şuvoi izvorâtor a ceea ce este cel mai bun în om şi oferit semenului său. Nu există iubire fără cea de-a doua persoană, de care să te poţi ataşa, căreia i te poţi oferi. Iar scopul şi dorinţa iubirii este să devii una dintre făpturile care este iubită, dar totuşi să rămâi tu însuţi, păstrându-ţi propria personalitate. Se doreşte a deveni “unul”, rămânând o realitate manifestată în doi. Este nevoie a trăi propria viaţă, dar şi a experimenta ceea ce simte cel de lângă noi. Două suflete legate printr-o iubire autentică, încep să se manifeste ca o singură realitate: de acum înainte se vor exprima prin cuvântul “noi.” Egoismul dispare şi triumfă dăruirea reciprocă, mai presus de interese sau de aşteptări umane. Oare o astfel de iubire perfectă poate fi întâlnită în rândul oamenilor? Din păcate nu. Deşi folosim cuvântul “iubire” în diferite împrejurări, tendinţa spre păcat rămasă în firea noastră decăzută prin păcatul strămoşesc, face ca mai devreme sau mai târziu să vină clipe de dezamăgire.

Iubirea perfectă o întâlnim numai în Preasfinta Treime, în Persoanele Tatălui, Fiului şi Spiritului Sfânt. Dumnezeu este comunitatea celor trei Persoane care se iubesc în mod perfect. Iubindu-se, devenind Unul, rămân totuşi Trei Persoane; trei Persoane diferite care formează Unul. Astfel în Dumnezeu domneşte un foc al iubirii reciproce, pe care nu putem să-l cuprindem, ori să-l exprimăm prin intermediul minţii sau imaginaţiei noastre aşa cum se prezintă în realitate, rămânând un mister al credinţei noastre.

Isus Hristos, la Cina de pe Urmă s-a rugat: «Ca toţi să fie una, precum Tu, Tată, în Mine, şi Eu în Tine» (Ioan 17, 21). Aşadar unitatea comunităţii creştine este datoare să reflecteze unitatea Preasfintei Treimi. Şi totuşi, ceea ce se petrece între noi creştinii, de la relaţiile de familie până la relaţiile din sânul comunităţii, denotă faptul că “unitatea” nu domneşte încă. Să privim, cât egocentrism se află în noi, pe care în loc să-l stârpim, îl cultivăm, iar rezultatele pe care le obţinem sunt dezbinarea, ura şi invidia, total străine şi opuse voinţei lui Dumnezeu. “Ce să ascult de cuvântul Evangheliei sau al preotului? Eu, am un număr de ani, iar el e tânăr faţă de mine. Îl sfidez, căutându-mi de fiecare dată scuză pentru păcatul, pe care nici măcar cel mai mic efort nu fac ca să-l evit. Cât egoism mă caracterizează: important sunt numai eu, iar cu ceilalţi nu am nimic. Uneori devin atât de bolnav de egoism, încât pur şi simplu îi ignor pe cei din jurul meu.” Atâtea lucruri căutăm să dobândim, atâta bine, dar foarte des acest lucru se petrece, ori se realizează pe socoteala sau spatele altor persoane. Un astfel de comportament se datorează carenţelor din educaţia prost primită în copilărie, dar şi a nepăsării personale în dezvoltarea bunului simţ, lăsat de către Dumnezeu în natura fiecărui om. Şi astfel de situaţii delicate care se ivesc între creştini, fac să se nască ani de ură între ei, ba chiar probleme judiciare, şi ce este mai rău, aceste lucruri se petrec deseori în rândul membrilor familiilor creştine. Spre exemplu, mulţi dintre avocaţi vorbesc despre procese, între membrii unei singure familii creştine, care uneori ţin chiar câteva zeci de ani.

Unitatea comunităţii creştine, nu numai că este datoare să reveleze unitatea Preasfintei Treimi, dar se cuvine să izvorească din aceasta, să se alimenteze din ea. Colaborarea noastră cu Dumnezeu, este necesar să conducă la comuniunea dintre noi. Uniţi cu Sfânta Treime prin Sacramentul Botezului, suntem obligaţi să constituim între noi comunitatea Bisericii lui Hristos.

În ce fel putem şi noi să ne integrăm în unitate? Prin intermediul îndeplinirii misiunii noastre creştine, a fiecăruia dintre noi: umilinţă, bunătate şi răbdare. Realizăm în mod practic unitatea prin manifestarea virtuţilor, pe care ne-am obligat să le trăim atunci când am primit Sfântul Botez; printr-o înţelegere reciprocă, care este dictată de iubire. Binenţeles, această unitate nu înseamnă o uniformizare, o împărtăşire a unei singure idei, în viaţa practică de zi cu zi. Unitatea, care-i adună pe creştini în mod perfect, este întru totul întemeiată, pe viaţa în Hristos, cu Hristos şi pentru Hristos. În ce măsură ne apropiem de comuniunea creştină ideală a Bisericii ? Nu cumva a murit iubirea din noi?

Biserica este Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică, cu toate acestea egoismul îi face pe mulţi să se închisteze în sine şi să se separe de ceilalţi, definesc ceea ce este “universal” – prin vocaţia de mântuire a tuturor oamenilor – cu alte cuvinte din patrimoniul creştinismului slav, de exemplu, căutând să afirme prin “sobornicesc” – cuvânt care are aceeaşi semnificaţie ca şi grecescul “Katolike” – altceva decât ceea ce creştinismul a înţeles în primul Mileniu prin valoarea mântuitoare a Bisericii aflată în comuniune. De ce s-a stins iubirea dintre noi ? De ce Biserici s-au despărţit şi se încrâncenează în egoismul lor şi în însingurare, mascate uneori sub falsa faţadă a “tradiţiei proprii”, radicalizând diferenţele existente între popoare, limbi şi culturi, în detrimentul spiritului unităţii dorit de Mântuitorul nostru: “Ca toţi să fie una” ? Vocaţia creştinului este să devină un Apostol al iubirii divine şi să reproducă modelul suprem al iubirii în viaţa de zi cu zi. Suntem chemaţi să tindem neîncetat spre idealul iubirii din Ceruri şi să păzim ca flacăra iubirii să nu se stingă din inimile noastre. Iubind cu adevărat, Spiritul Sfânt, iubirea lui Dumnezeu care se revarsă asupra omenirii, va locui în noi, va lega cu legătura indisolubilă a iubirii legăturile dintre soţi, cu legătura carităţii va lega pe fiecare individ de aproapele său, iar marea familie umană va fi legată în unitatea Bisericii sub un singur cap – Isus Hristos – păstorită de un singur păstor.

Rugăciune

Spirite Sfinte, Spiritul Adevărului, dă-ne tuturor puterea să recunoaştem Adevărul printre falsele învăţături care ni se propun ca adevărate şi doresc să ne despartă de Dumnezeu!

Spirite Sfinte, Împărate ceresc, dă-ne tuturor tăria de a deveni Apostoli ai unităţii Bisericii, după modelul Unităţii din sânul Preasfintei Treimi, pentru ca toţi să fie una!

Spirite Sfinte, Spiritul Iubirii dumnezeieşti, umple-ne de harul iubirii creştine, pentru ca Împărăţia Iubirii şi sfinţeniei să se instaureze în noi, să se plinească şi să dăinuie în viaţa secolului care va să vină! Amin.

* * *

In numele Tatalui, al Fiului si al Spiritului Sfant

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Dupa cum a promis Isus, ucenicilor sai, ca le va trimite pe “Mangaietorul ce le va descoperi lor tot adevarul,” ca sa-i ajute sa intoarca lumea de la pacat si pentru ca sa le fie pavaza in misiunea ce li s-a incredintat, aceasta promisiune s-a realizat in ziua de Rusalii. Din aceasta zi omul este incorporat in cele trei persoane dumnezeesti: Tatal, Fiul si Spiritul Sfant, colucratori a-i Creatiei, a dezvoltari Bisericii crestine si al desavarsiri constiintelor membrilor ei.

Daca pana la Intrupare, lucratorul a fost Dumnezeu – Tatal, dupa Intruparea iubirea s-a relevat si consolidat prin Jertfa Fiului ca Rascumparator, pentru ca sa fie desavarsita prin Spiritul sfant, se poate afirma, fara teama de a gresi, ca intreaga Creatie, de la inceput si pana la sfarsit, a fost, este si va fi sub scutul Sfintei Treimi. Aceasta mare unitate a Tatalui, Fiului si a Spiritului Sfant, se manifesta prin madularele Bisericii si se reveleaza una pe cealalta pentru ca, toate trei, sa se preamareasca in Trinitate, in sfanta Treime.

Trinitatea apare ca invatatura dogmatica, pentru prima data, atunci cand Isus le spune ucenicilor sai: “Mergeti si invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui, a Fiului si a Spiritului Sfant” Mt. 28/19, instituind in mod nemijlocit Taina sfantului Botez, prin care omul se naste pentru a doua ora. Aceasta, a doua nastere, este cu mult mai minunata pentru ca fiecare crestin se naste la viata harului, la viata de veci pentru nemurire.

Dogma sfintei Treimi este un mister pe care, nu numai sfinti Parinti ai Bisericii lui Cristos au cautat sa-l dezlege, comparandu-l: fie cu trifoiul, sfantul Patrick, fie cu soarele, sfantul Antonie cel Mare sau cu o caramida, sfantul Spiridon al Trimitundei, la Conciliul de la Niceea din anul 325, dar si de o seama de oameni de stiinta, cu intentii bune sau… mai putin bune, insa cu toate acestea, prin mintea marginita a omului, nimeni nu a reusit sa-i dezlege taina pentru ca, acestuia, ii este dat sa inteleaga doar atat cat are nevoie pentru propria mantuire.

Marele filozof si teolog al Bisericii, sfantul Augustin, recunoscut si de Biserica Ortodoxa, fiind preocupat de doctrina sfintei Treimi, dorea foarte mult sa inteleaga si apoi sa explice, logic, acest mister, pe cand se plimba ingandurat pe malul marii, vede un copilas care facuse o gaura in nisip si cu galetuta aducea, in fuga, apa din mare. La intrebarea sfantului; “Ce faci?!” copilul a raspuns: “Incerc sa golesc marea in aceasta groapa din nisip.” La care sfantul il mai intreaba: “Cum poti sa crezi ca marea imensa, ar putea fi golita in aceasta gaura?!” Dar, nemaiasteptand raspunsul copilului, isi face urmatoarea autoreflectie: “Dar, tu, cum poti crede ca vei putea cuprinde, in capul tau mic, imensitatea lui Dumnezeu?!” Si atunci: “Daca misterul sfintei Treimi, cu tot efortul mintii si al vointei noastre de a-l intelege, ramane de domeniul stiintei infinite in divinitate, noi, doar intuindu-i dimensiunea, in mod indefinit, ii putem simti binefacerile din Creatie si din Revelatie,” sa ne rugam sfintei Treimi, ca sa gasim urmele lasate de Cristos pe pamant pentru a-l putea urma asemeni unor crestini adevarati.

Scopul sarbatorii de astazi nu este acela de a explica sau de a intelege misterul sfintei Treimi, ci acela de a contempla si adora pe Dumnezeu Tatal, pe Dumnezeu Fiul si pe Dumnezeu Spiritul Sfant, pentru ca astfel sa ajungem si noi in Imparatia Cerurilor unde vom vedea, direct, fata lui Dumnezeu. Amin.