Predici

(tipareste predicile)

 

Coborârea Duhului Sfânt
Anul C (A, B)
Lecturi:
Fapte 2,1-11
Romani 8,8-17
Ioan 14,15-16.23-26

Ioan 14,15-16.23-26

Dacă mă iubiţi, veţi ţine poruncile mele şi eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna. Dacă cineva mă iubeşte, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el. Cine nu mă iubeşte nu ţine cuvintele mele, iar cuvântul pe care îl ascultaţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis. V-am spus acestea cât timp mai sunt cu voi. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Şerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Mihai Blaj
pr. Eduard Patraşcu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu
pr. Claudiu Budău
pr. Claudiu Dumea
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

În lumina creaţiei şi a revelaţiei

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Dumnezeu l-a creat om ca pe cea mai puternică fiinţă de pe pământ. Învăţătorul bisericesc, Tertulian, spune că omul a fost creat din trup şi suflet, iar Duhul Sfânt a fost acela care a realizat unirea dintre trup şi suflet. Înţelesul acestei idei trebuie căutat în Sfânta Scriptură, chiar la începutul creaţiei, când Duhul Sfânt plutea deasupra apelor pentru a pune în ele puterea vieţii (cf. Gen 1,2). Ajungând în contact cu această creatură care abia ieşise din mâinile atotputernice ale Tatălui, Duhul Sfânt şi-a întipărit pecetea sfinţeniei sale pe natura apei, ca ea, la rândul său, să poată fi elementul fizic de bază al naturii umane. Astfel, omul creat după chipul şi asemănarea Tatălui creator, să poarte chipul şi asemănarea sfinţeniei Duhului Sfânt, nu numai în suflet, ci şi în trup. La început, toate elementele naturii purtau pecetea sfinţeniei Duhului Sfânt şi numai în lumina acestei sfinţenii au apărut înaintea Creatorului în ziua a şasea ca fiind foarte bune (Gen 1,31).

Diavolul invidios s-a folosit rău de puterea raţiunii sale şi i-a furat omului puterea şi, o dată cu dânsa, omul şi-a pierdut libertatea, frumuseţea, iubirea, legătura cu Duhul Sfânt, de aceea legătura dintre trup şi suflet a devenit atât de slabă încât se poate pierde uşor şi omul devine supus morţii. Moartea îl face mai slab, mai fricos, mai urât…

Păcatul protopărinţilor Adam şi Eva a făcut să dispară pecetea sacră, legătura sfântă dintre trup şi suflet, dintre om şi om, dintre om şi Dumnezeu. Omul a ajuns la o constatare, pe cât de tristă, pe atât de descurajantă, după cum o mărturiseşte chiar sfântul Paul: Văd în mădularele mele o altă lege luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va elibera de trupul morţii acesteia? (Rom 7,23-24).

Numai cu un trup şi un suflet nemuritor, omul rămâne întreg în natura sa, dar nu mai are legătura sfântă dintre trup şi suflet, nu mai poartă amprenta Duhului Sfânt, uită de Creatorul său, nu-şi mai află sensul său spre Tatăl şi de aceea diavolul, care umblă răgând ca un leu şi caută să-l înghită (cf. 1Pt 5,8), reuşeşte să-l pervertească în aşa fel ca faptele rele din urmă să fie mai rele decât cele dintâi ale primilor oameni (cf. Lc 11,26).

Rusaliile sunt apogeul revelaţiei divine, dar acţiunea Duhului Sfânt de pregătire a lumii pentru a reprimi pecetea sfinţeniei sale dintru început a început îndată după căderea omului în păcate (cf. Gen 3,9-21), s-a accentuat la Buna-Vestire când Maria zămisleşte pe Mesia prin adumbrirea Duhului Sfânt (cf. Lc 1,35-41), continuă la botezul lui Isus, coborând asupra lui pe când era în apa Iordanului (cf. Lc 3,22), îl învie din morţi (cf. Rom 8,11) şi-l răpeşte de pe pământ sub chipul norului, pentru a-l înălţa la dreapta Tatălui (cf. Fap 1,9).

Isus îl aduce pe Duhul Sfânt ca prim şi cel mai preţios dar al vieţii când s-a întors biruitor din mormânt asupra păcatului, asupra diavolului şi asupra morţii şi îi invită să-l primească: Luaţi pe Duhul Sfânt (In 20,22) şi le dă putere ca, prin iertarea păcatelor, să redea viaţă oamenilor, zicând: Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate (In 20,21). Această putere apostolii o exercită numai în virtutea garanţiei lui Isus că Duhul Sfânt rămâne în ei şi este în ei (cf. In 14,17). Prin mâinile apostolilor, peste cei iertaţi prin Botez sau Pocăinţă, Duhul Sfânt cobora şi asupra celor care primeau învăţătura lui Isus (cf. Fap 8,17; 10,44-48 etc.).

Ce devine omul, când Duhul Sfânt îşi reia locul iniţial?

O unitate, nu numai în sine prin trup şi suflet, ci, aşa cum ne spune sfântul Paul, devine o unitate cu Cristos (cf. 1Cor 6,17), fiu al lui Dumnezeu (cf. Gal 4,6), moştenitor al împărăţiei Tatălui ceresc (cf. Ef 1,13-14). Meditând aceste lucruri minunate, sfânta Magdalena de Pazzi spune: Dacă omul ar cunoaşte cât de mult îl iubeşte Dumnezeu când este unit cu Duhul Sfânt, ar muri de fericire. Şi nu este de mirare că Dumnezeu îl iubeşte atât de mult pe cel unit cu Duhul Sfânt, fiindcă într-un astfel de om el se iubeşte pe sine, fiindcă însăşi iubirea sa se revarsă în inima omului prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5).

Din astfel de oameni plini de Duhul Sfânt se formează o societate nouă, carismatică, Biserica, în sânul căreia omul se depăşeşte pe sine (cf. 1Cor 14,4-12-26).

În lumina celor afirmate până acum, putem susţine cu certitudine că Rusaliile nu sunt o dogmă, ci o acţiune vie şi permanentă a cerului pe pământ, sunt o afirmare crescândă a spiritului asupra materiei, sunt o profeţie care ne arată starea de mâine a omenirii, sunt o chemare spre interiorul nostru pentru a descoperi resursele energiilor cereşti prin care se poate domoli materia rebelă, se pot porni tunete, se poate zgudui materialismul din temelii, se pot declanşa limbi de foc aducător de viaţă, de curaj, de trăire, de pace, de adevăr, de fericire prin unirea tuturor popoarelor pământului prin limbajul comun al Rusaliilor, prin Duhul Sfânt, izvorul iubirii.

Telepatia credinţei este iubirea. Cu timpul, darul limbilor din Biserica primară a fost înlocuit cu un altul mai preţios, cu iubirea, limbaj înţeles de toate neamurile pământului (Intimità divina).

Creaţia şi-a atins culmea în Adam, iar revelaţia în Cristos, atât în Cristosul plămădit de Duhul Sfânt în sânul preacuratei, cât şi în trupul său mistic plămădit la Rusalii, prin care redobândim, nu numai ceea ce ne-a furat Satana – puterea, iubirea, libertatea, viaţa etc. – dar însăşi divinitatea, fiindcă Dumnezeu ne dă Duhul fără măsură (cf. In 3,34). La naşterea lui Isus au făcut sărbătoare îngerii cerului şi câţiva păstoraşi, dar acum, la naşterea Bisericii, prin care omul ajunge la depăşirea condiţiei sale pământeşti, fiindcă numai în sânul ei devine predestinat Ierusalimului ceresc (cf. Ap 21,9-27), în sărbătoare se angajează şi persoanele dumnezeieşti, în primul rând Sfântul Duh este acela care inaugurează festivitatea cu fenomene caracteristice unei mari victorii cu parade, bubuituri ca de tun, limbi de foc precum sunt cele de artificii multicolore, cu mulţime de spectatori uimiţi, ca să vadă toate marginile pământului mântuirea Dumnezeului nostru, fiindcă împărăţia lui Dumnezeu este dreptate şi pace şi fericire în Duhul Sfânt (cf. Rom 14,17).

 

* * *

 

Rusaliile

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile mele. Şi eu îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Apărător vă va da, ca să fie cu voi în veci. Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu şi Tatăl meu îl va iubi şi la el vom veni şi locaş la el ne vom face…

Acestea vi le-am spus cât timp am fost cu voi. Dar Apărătorul, Duhul Sfânt, pe care-l va trimite Tatăl în numele meu, El vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus. (In 14,15-16.23-26)

Înainte de a se despărţi de ucenicii săi Isus le-a vorbit îndelung şi cu cuvinte testamentare despre Duhul Sfânt pe care Tatăl îl va trimite în numele său ca despre un Apărător (Avocat) ca şi despre Acela care le va reaminti toate cuvintele spuse de El. În fond Duhul Sfânt este acela care l-a călăuzit pe Isus de-a lungul întregii sale vieţi. Tot El ne conduce şi pe noi înspre adevărata cunoaştere practică a persoanei lui Isus (ca fiu şi revelator al Tatălui precum şi ca mântuitor al omenirii). Datorită acţiunii iluminatore a Lui în inimile ucenicilor aceştia pot pătrunde în misterul lui Dumnezeu şi pot înfăptui acea fraternitate unită care Îl revelează lumii.

În ziua de Rusalii Duhul Sfânt pătrunde în fiinţa Bisericii (aidoma lui Isus în ziua Botezului său) pentru concretiza promisiunile şi prezenţa lui Isus Cristos înviat şi înălţat la dreapta Tatălui.

Voi nu sunteţi trupeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi… Şi dacă Duhul Aceluia care l-a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, Cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul său care locuieşte în voi… Aşadar, fraţilor, suntem datori, dar nu trupului ca să trăim după trup – căci dacă trăiţi după trup veţi muri -; dacă însă prin duh daţi morţii faptele trupului, veţi trăi… Toţi cei mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu… (Rm 8,8-17)

Atunci când sfântul Pavel (Paul) scrie aceste rânduri el are deja o lungă experienţă de viaţă creştină şi mai ales de viaţă eclezială. El a înţeles din plin rolul prezenţei Duhului Sfânt în viaţa de zi cu zi, dar mai ales în ce fel lucrarea lui îl modelează şi îi conferă creştinului acea amprentă identitară de fiu al lui Dumnezeu. Într-adevăr, reînnoit în profunzime de acest Duh, creştinul se poate supune voinţei lui Dumnezeu datorită nu a unei constrângeri exterioare, ci printr-un asentiment al întregii sale fiinţe. În felul acesta se împlineşte ceea ce profetul Ieremia anunţa în capitolul 31 al cărţii sale: Iată vin zile când… voi pune Legea mea în inima lor… şi nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: “Cunoaşte-l pe Domnul!” căci toţi mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare (vv. 31.34)

 

* * *

 

Vine Duhule Sfinte… aprinde în noi focul iubirii Tale

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Într-o dimineaţă însorită ca aceasta, mama lui Benson a intrat grăbită în dormitorul fiului ei şi l-a trezit. “Benson, este duminică! E timpul să te scoli! Haide sus şi du-te la biserică!” Benson i-a bombănit de sub plapumă: “Nu vreau să merg.” “Cum adică nu vrei să mergi la biserică?”, i-a spus mama. “Nu fii prostuţ. Ridică-te, îmbracă-te şi mergi la biserică!” Benson răspunse: “Nu, nu vreau să merg şi îţi voi spune de ce.” S-a ridicat pe marginea patului şi i-a spus: “În primul rând nu îmi place de ei, şi în al doilea rând lor nu le place de mine.” Mama i-a spus atunci: “Ce motive ţi-ai găsit. Lasă că îţi dau eu două motive ca să mergi. În primul rând ai 40 de ani şi în al doilea rând eşti preotul paroh.”

Acest somnoros Benson putea foarte bine să fie unul dintre apostolii cărora Isus le-a cerut să fie mărturisitori ai Lui în Ierusalim, în Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului. Ce s-a întâmplat când Isus a plecat dintre ei? S-au retras în cămăruţele lor, ascunzându-se. Le era frică de evrei. Ca şi Benson, ştiau că oamenii nu îi plac, ştiau că mesajul lor era diferit de mesajul popular al vremii, aşa că se înveleau în pături în pat pentru a nu avea de-a face cu societatea ostilă. Şi noi facem adesea aşa: mergem în linişte la biserică, îl primim în linişte pe Isus în inimile noastre, mergem acasă în linişte, iar dimineaţa şi seara ne spunem rugăciunile în linişte. Dar cum rămâne cu sarcina pe care Isus mi-a lăsat-o mie şi ţie de a fi mărturisitori ai Veştii cele Bune a iubirii lui Dumnezeu pentru omenire? Nuuu… Oamenilor nu le place să li se amintească de Dumnezeu. Mi-e teamă că îmi vor spune să îmi iau tălpăşiţa dacă le vorbesc despre Dumnezeu. Mi-e teamă că nu mă vor asculta. Mi-e teamă că mă vor numi ciudat, lunatic, rupt de realitate. Acestora nu le place de noi şi nouă nu ne place de ei. Aşa că, asemenea lui Benson, lăsăm deoparte sarcina de la Dumnezeu primită şi ne bucurăm de liniştea confortabilă, de un somn confortabil.

Din fericire, părintele Benson are pe cineva care să îl călăuzească: mama lui, care îl trezeşte şi îl convinge să meargă şi să predice. Cam aceasta este lucrarea pe care Duhul Sfânt o face în inimile credincioşilor. Când teama tinde să ne paralizeze credinţa, Duhul Sfânt ne încălzeşte şi ne dă puterea de a merge şi de a face ceva pentru această lume. Duhul Sfânt ne aminteşte, ca şi mama lui Benson, că avem o misiune. Misiunea noastră este să le spunem tuturor Vestea Bună că Dumnezeu este Tatăl lor, că Dumnezeu este Tatăl nostru, al tuturor, că în ciuda tuturor diferenţelor dintre noi, de limbă, cultură, statut social, suntem o singură familie şi de aceea trebuie să trăim ca fraţi şi surori. Misiunea noastră este să dărâmăm barierele care ne împart în “noi” şi “ei”, barierele dintre bărbaţi şi femei, dintre evrei şi neamuri, dintre bogaţi şi săraci, dintre albi şi negri, dintre lumea întâi şi lumea a treia, pentru a face ca toată omenirea să vorbească limba universală a iubirii fraterne. Aceasta se poate realiza doar prin lucrarea Duhului Sfânt.

Unul dintre motivele oferite lui Benson de mama lui a fost că acum are 40 de ani. Nu mai e copil. Creştinismul este de 2000 de ani în lume. Totuşi, chiar şi în aşa numitele civilizaţii creştine, fraternitatea universală a omenirii în Dumnezeu prin Cristos nu este încă suficient înţeleasă. “Ce pot să fac?”, ai putea spune. “Eu sunt singur. Ce pot să fac eu şi să conteze?” Poate ne învaţă ceva povestea unei veveriţe şi a unei bufniţe. O veveriţă a întrebat odată o bătrână şi înţeleaptă bufniţă care este greutatea unui fulg. “Ei bine, nimic mai mult decât nimic”, i-a răspuns bufniţa. Veveriţa i-a povestit atunci bufniţei cum într-o zi stătea pe o ramură de copac şi număra fulgii care se aşezau pe creangă. În momentul când a căzut al 1.973.864-lea fulg, ramura s-a rupt sub greutatea zăpezii. “Cu siguranţă era o grămadă mare de nimic”, i-a spus veveriţa.

Eforturile tale personale de răspândire a Împărăţiei iubirii şi dreptăţii pot să fie la fel de uşoare ca un fulg. Dar cernând proprii noştri fulgi împreună vom putea în final să frângem creanga păcatului, a răului şi a nedreptăţii din lumea noastră.

Vino, Duhule Sfinte, şi umple inimile credincioşilor Tăi

şi aprinde în ei focul iubirii Tale.

 

* * *

 

Când se naşte Biserica

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

O Biserică născută din vânt

Deci Biserica este născută dintr-o “suflare”. Este născută în ziua în care un grup de oameni paralizaţi de frică, baricadaţi într-o încăpere pentru a se apăra de lumea din exterior, au fost investiţi de o rafală de “vânt puternic”. Şi s-a manifestat, s-a făcut cunoscut, a provocat uimire, când aceeaşi indivizi au fost aruncaţi de vânt afară din casă şi au început să vorbească fiind înţeleşi de toţi. Deci, vocaţia Bisericii nu este statică, imobilă, auto-apărare, blocare în propriile structuri, ci un dinamism de iradiere, o forţă centrifugă, o amestecare în diversitate, o comunicare cu toţii.

La Rusalii se celebrează naşterea unei Biserici care nu stă la locul ei, nu menţine poziţiile, învaţă îndată să meargă (mai mult, este constrânsă puternic să se mişte de acel “suflu” impetuos). “A fi trimişi” nu înseamnă a rămâne pe propriul loc. Nici Cristos n-a stat pe locul său, n-a păstrat distanţa. “Misiunea” sa a început cu abandonarea “izolării” cereşti. Şi aceasta trebuie să continue. “Aşa cum Tatăl m-a trimis pe mine, şi eu vă trimit pe voi”.

O Biserică statică, care se roteşte în încăperile proprii, veghind ca totul să fie în ordine, care se limitează să comunice cu exteriorul prin proclamaţii solemne sau alarme mai mult sau mai puţin frecvente, este Biserica “de dinainte de Rusalii” (o Biserică de care putem spune că nu a existat vreodată, dar care ar putea ajunge la acest stadiu de involuţie dacă ar începe să meargă înapoi…). O Biserică născută din “vântul puternic”, nu zic că poate să moară prin sufocarea acelui element divin generator, dar are posibilitatea – tot atât de nefastă – de a se pune la adăpost, sustrăgându-se acelui “suflu”, de a amorţi.

Oamenii, apoi, aleargă din cauza bubuitului provocat de Duhul Sfânt, nu atrasă de murmurul discuţiilor interne, de polemici, de discursurile care au loc între adepţi. Mulţimea este “interesată” de zguduitura venită de sus, nu de artificiile, de discursuri savante, de echilibre, de ordinea pe care oamenii tind s-o realizeze. Vântul creează răsturnare, mătură cartea împreună cu foile uscate. Oamenii Rusaliilor, “fii ai vântului” (aşa, printre altele erau numiţi monahii antici), în faţa asaltului acelor rafale, nu s-au năpustit să blocheze uşile şi ferestrele, dar le-au deschis. Biserica Rusaliilor nu a obţinut de la Duhul Sfânt remediul împotriva fricii. A primit curajul ca dar, ca datorie. Şi frica a fost uitată.

Focul din dotare

Şi Biserica izvorâtă din vânt, primeşte în păstrare focul. Isus a venit, cu siguranţă, să aducă focul (“Am venit să aduc focul pe pământ; şi cât aş vrea ca el să fie deja aprins!”, Lc 12, 49). Acum acelaşi foc este încredinţat apostolilor (“Le-au apărut limbi ca de foc care se împărţeau şi s-au aşezat asupra fiecăruia”). Se realizează profeţia lui Ioan Botezătorul: “El vă va boteza cu Duh Sfânt şi foc” (Mt 3, 11). Duhul Sfânt, în loc să umple creierul acelor oameni, îndopându-i cu idei, le aprinde inima.

Este un foc care purifică, eliberează de zgură, arde rădăcinile orgoliului şi vanităţii, preface în cenuşă zorzoane şi fluturaşi. Dar, mai ales, aţâţă o pasiune devorantă, neostoită. Despre aceasta ştia deja ceva Ieremia: “… În inima mea era ca un foc aprins, închis în oasele mele: mă sforţam să-l stăpânesc, dar nu puteam” (20, 9). De Rusalii nu sunt licenţiaţi şcolarii harnici care au învăţat o lecţie şi o transmit în ton profesoral, cu un stil birocratic-funcţionăresc, într-o atitudine distantă, impersonală, neutră, impasibilă. Oamenii Rusaliilor sunt “pasionaţi”, nu executori de ordine, nu însărcinaţi să transmită notificări de sus. Şi sunt periculoşi, incontrolabili, imprevizibili, pentru că sunt consumaţi de o pasiune, şi nu mişcaţi de alte interese. Sunt îndrăgostiţi, nu funcţionari, nu ceremonieri, nu diplomaţi, nu curtezani linguşitori, nu agenţi severi care strâng impozitele datorate lui Dumnezeu, impresari orgolioşi ai mântuirii.

Duhul Sfânt, adică molipsit de foc. Rusalii, adică “interzis a se stinge incendiul”. Oamenii Rusaliilor, pe lângă că au deschis uşile la suflarea vântului, s-au lăsat aprinşi de foc. Celui care a pus întrebarea: – În caz de incendiu universal, ce ai salva? Un înţelept i-a răspuns: – Aş salva focul. Viaţa este foc. Biserica rămâne fidelă Rusaliilor în măsura în care nu se mulţumeşte cu funcţionarea, disciplina, administraţia cenuşii, ci nu are frică să îşi frigă degetele şi inima mânuind cărbunii aprinşi.

Biserica ia în păstrare cuvântul

Deci, o Biserică “obligată” să meargă pentru că este investită, mai mult născută din “suflul” Duhului Sfânt, pentru că este consumată de o pasiune şi însărcinată să incendieze. Dar şi o Biserică ce are ceva de spus şi reuşeşte să se facă înţeleasă. Este darul limbilor. Cred că este inutil să discutăm despre natura acestui fenomen. Reţin, totuşi, că nu pot să subscriu numai aspectul pur “lingvistic”.

A cunoaşte şi a vorbi limba altuia nu înseamnă încă a şti să vorbeşti altuia. A reuşi să comunici cu adevărat altuia, de fapt, presupune capacitatea de a intra în sintonie cu el, de a-i capta exigenţele, de a-i interpreta aşteptările, de a-i stimula o dorinţă profundă, de a-i trezi o nostalgie. “Sonoritatea” limbajului, şi mijloacele folosite, nu provoacă în mod necesar o rezonanţă în inima ascultătorilor. A vorbi altuia înseamnă a-l întâlni în adevărul fiinţei sale “unice”, în concretul situaţiei sale particulare.

Este mai uşor să cunoşti limbile decât să cunoşti persoanele. Este mai uşor să înveţi mesajul, decât să descoperi modul de a-l transmite. Este mai uşor să-l impui, decât să favorizezi primirea lui. Una este “a lua cuvântul”, alta este să fii ascultat. Nu este suficient să ai ceva de spus (sau să crezi că ai). Trebuie să te faci înţeles. Trebuie să provoci un interes. Cuvântul transmis atinge pe destinatari când trezeşte stupoare, zguduie, “surprinde”. Cuvântul “ascultat” nu este acela care a satisfăcut curiozitatea, ci cuvântul eficace, creativ, care, tocmai pentru că a fost investit de puterea Duhului Sfânt, “îndoaie ceea ce este rigid, încălzeşte ceea ce este îngheţat, îndreaptă ceea ce este rătăcit” (secvenţa de la Rusalii).

Rămâne de spus că darul limbilor implică nu numai ştiinţa (sau banal, abilitatea) de a vorbi, ci aceea, şi mai dificilă, de a asculta. Nu este suficient, într-adevăr, de a vorbi în limba altuia, trebuie să ştii să asculţi pe altul care vorbeşte propria limbă. Adică, aici suntem puşi în faţa descoperirii diversităţii. La Rusalii se naşte o Biserică care nu ezită să se confrunte cu diversitatea (“Parţi, Mezi, Elamiţi şi locuitori din Mesopotamia, din Iudeea, din Capadocia, din Pont şi din Asia, din Frigia şi din Pamfilia, din Egipt şi din părţile Libiei vecine cu Cirene, străini din Roma, Evrei şi prozeliţi, Cretani şi Arabi…” Astăzi lista ar putea fi extinsă pe mai multe pagini. Şi, dincolo de geografie, ar fi suficient să înserăm o categorie particulară, care vorbeşte o altă limbă: tinerii).

Diversitatea impune Bisericii să îmbrace adevărata sa dimensiune, cea a universalismului, şi să se exprime concret în pluralism (natural în unitatea credinţei). Un adevărat spirit universal consideră diversitatea ca o bogăţie, ca manifestarea Duhului “multiform”. Pluralismul trebuie pus în discuţie. Dacă nu este pluralism critic al siguranţelor noastre şi a obiceiurilor, pretinsul nostru universalism este numai un “particularism mascat”, un pluralism (şi un autoritarism) paternalistic, “concesiv”, care ne împiedică să-i înţelegem cu adevărat pe alţii.

Inutil de subliniat că universalismul (sau catolicitatea) este totdeauna cu o rază lungă. Ceea ce nu împiedică să fie practicată şi în familie… Este cazul să invocăm acel Spirit care, trecând peste toate barierele, “să umple universul”, pentru ca să umple inima noastră. Pe lângă faptul că umple ceea ce este gol, va trebui să elibereze şi obstacolele. Este totdeauna riscul, într-adevăr ca “plinătatea” noastră să fie cea a prezumţiei.

Cine merge spre alţii “plin” de sine, este îngreuiat de presupuneri. Şi cine merge cu pas uşor, o face, pentru că a acceptat, înainte de toate, să se lase “golit”. “Fiii vântului” pot să înmâneze darurile Duhului Sfânt, să fie docili la acţiunea sa, pentru că au înţeles un adevăr elementar: pentru a face loc Duhului Sfânt, este indispensabil să nu fie plini de sine, să renege hegemonia eu-lui. Unicul Protagonist, de neînlocuit, poate să se manifeste numai dacă personajele abuzive golesc piaţa.

 

* * *

 

Ne-ar deranja dacă azi n-am celebra nimic deosebit?

Autor: pr. Mihai Blaj
Copyright: Predici.cnet.ro

Nu ştiu dacă venind azi la biserică v-aţi gândit la acest aspect, dar atunci când sărbătorim Rusaliile şi facem solemnă celebrare, avem de fapt doi sărbătoriţi de seamă cărora avem onoarea să le spunem “La mulţi ani”. Mai întâi, de Rusalii, este ziua Bisericii, a Bisericii universale, e aniversarul naşterii sale pentru că ea se năştea, adică vedea cu adevărat lumina zilei în momentul în care apostolii au ieşit plini de Duh Sfânt afară din Cenacol, asemenea copilului nou născut ce iese din sânul mamei sale. Şi pentru că Biserica suntem noi, creştinii, se cuvine azi să ne urăm unii altora un sincer şi din inimă “La mulţi ani”! Dar astăzi mai sărbătorim pe cineva. O persoană cu totul specială care, pe cât de mult e de prezentă în viaţa noastră, pe atât de mult o uităm în timpul anului. Azi îl sărbătorim pe Duhul Sfânt. Şi tocmai despre el vreau să vă vorbesc şi să mă întreb împreună cu dumneavoastră: cine este Cel pe care Biserica îl sărbătoreşte astăzi cu atâta solemnitate?

Karl Rahner punea undeva următoarea întrebare: dacă în Dumnezeu nu ar fi trei persoane, ci numai una singură, ar arăta altfel viaţa noastră? Sau, parafrazând, dacă într-o zi Sfântul Părinte ar da un document în care ar spune: “Dragi credincioşi, ne cerem iertare, dar s-a făcut o greşeală. În Dumnezeu sunt doar două persoane: Tatăl care ne-a creat şi Fiul care ne-a răscumpărat. Duhul Sfânt nu există”, ne-ar deranja cu ceva? S-ar schimba cu ceva lumea noastră, viaţa noastră, rugăciunea noastră? Personal nu cred că s-ar schimba prea multe. De ce? Pentru că, deşi mărturisim un Dumnezeu Treime, ne-am obişnuit să ni-l închipuim pe Dumnezeu ca pe o forţă impersonală, ambiguă, neclară, fără chip şi fără nume. Or, primul răspuns la întrebarea “Cine e Duhul Sfânt?” este următorul: Duhul Sfânt este o persoană. Este Cineva. Cineva care, deşi e Dumnezeu ca şi Tatăl şi Fiul, are propria personalitate. De aceea, vă invit astăzi să-l cunoaştem puţin mai bine plecând chiar de la ceea ce face el concret în viaţa noastră. Şi o să mă folosesc în acest sens de cele două simboluri care i se atribuie în prima lectură de astăzi: vântul şi focul.

Duhul Sfânt e ca un vânt. Nu este vântul. E ca un vânt. Ca un vânt puternic. Ca o furtună. Ce face vântul? Tulbură. Ridică praful. Face valuri. Atunci când în Biserică se depune praful, Duhul Sfânt are grijă să-l spulbere. Aşa iau naştere conciliile, aşa apar controversele, aşa se mai clarifică lucrurile şi aşa creştem în credinţă. Sau când omul dă să se domesticească, să se aşeze, să se obişnuiască, Duhul e acela care îl tulbură, care îl face să se neliniştească, să-şi pună întrebări. Priviţi, de exemplu, ce se întâmplă sub ochii noştri. Trăim într-un timp plin cu oameni prăfuiţi, plictisiţi şi sătui de orice. Şi în această copleşitoare indiferenţă, se mai scrie câte un Cod al lui Da Vinci, se mai găseşte câte o Evanghelie a lui Iuda, mai apare câte un schelet de-al lui Isus care mai tulbură apele. Suntem obişnuiţi să credem că astfel de lucruri ar fi opera iscusită a Duşmanului. Şi probabil că aşa şi este. Dar putem vedea cu ochii noştri cu Duhul se foloseşte de ele pentru a mai spulbera praful de pe credinţa multora şi de a-i face să-şi mai pună întrebări şi, în felul acesta, să se apropie mai tare de Dumnezeu.

Ce mai face vântul? E acela care ajută la polenizare. Ajută ca plantele să se înmulţească. Cine altul împrăştie Cuvântul lui Dumnezeu în lume dacă nu Duhul? El e Acela care îi duce pe misionar la capătul lumii, care deschide sufletele oamenilor să primească Cuvântul. Sau cine duce predica păstorilor în inimile credincioşilor? Iscusinţa ori talentul lor oratoric? Niciodată. Duhul e acela care suflă şi poartă cuvintele noastre acolo unde trebuie. Îmi povestea un părinte în vârstă că într-o duminică nu prea avusese timp să se pregătească la predică şi, considera el, nici nu prea a avut inspiraţie în momentul în care a făcut-o. Mai mult, din punctul său de vedere, făcuse atunci una dintre cele mai proaste predici de când era preot. Marţi îi vine un bărbat la spovadă care mărturiseşte că nu se mai spovedise de 23 de ani. “Dar, întrebă părintele, ce v-a determinat să vă spovediţi tocmai acum?” Bărbatul răspunse: “Predica dumneavoastră de duminică!” Aşadar, dacă simţiţi că aţi prins rădăcini, că nu vă mai puteţi mişca în lumea minunată a credinţei, că vă domesticiţi, că vi s-a împietrit inima, imploraţi Duhul să sufle, să vă tulbure, să vă agite, să vă dea valuri, căci el este “Domnul şi de Viaţă dătătorul”.

Şi o a doua imagine. Duhul Sfânt e ca un foc. Nu este focul. Este ca un foc. Ce face focul? Arde. Purifică. Curăţă. Vindecă. Când Biserica dă să se îmburghezească, să uite de umilinţă, şi vrea glorie ori bogăţie, are grijă Duhul Sfânt să o purifice, să o ardă. Când omul o duce prea bine şi de prea mult bine uită că mai există un Dumnezeu, are grijă Duhul să-l cureţe, să-l ardă. De ce credeţi că viaţa noastră e presărată cu atâtea momente de încercare şi suferinţă? Iarăşi, avem tendinţa să credem că sunt opera Duşmanului şi să le privim ca pe un blestem. Am convingerea însă că de multe ori suferinţa nu e un blestem, ci dar al Duhului care nu vrea să-i prezinte Tatălui nişte copii răsfăţaţi şi mofturoşi, ci maturi, purificaţi şi trecuţi prin foc. Care sunt cele mai frumoase roade ale Duhului dacă nu sfinţii, care toţi au cunoscut suferinţa, iar mulţi dintre ei chiar martiriul?

Ce mai face focul? Topeşte. Încălzeşte. Topeşte ceea ce e îngheţat şi face cald ceea ce e rece. Cine înmoaie inima unui păcătos, dacă nu Duhul Sfânt? Cine înduplecă un împietrit, dacă nu Duhul Sfânt? Şi poate că asta e una dintre cele mai mari minuni ale sale. Să vezi cum un om cu o inimă tare ca piatra, devine cald ca o pâine aburindă. Să vezi cum, la căldura sa, înjurătura se transformă în rugăciune, blestemul în binecuvântare, mândria în umilinţă.

Aş mai putea vorbi în felul acesta încă multe predici despre Duhul Sfânt, aşa de mare e domeniul său de activitate. Dar oricât aş vorbi despre el, nu se poate să-mi scot din minte ceea ce am spus la început: dacă Duhul Sfânt n-ar exista, noi n-am fi deranjaţi mai deloc. De ce? Îndrăznesc să spun că se întâmplă astfel întrucât noi, azi, nu prea mai avem nevoie de el. Sau cel puţin aşa dăm impresia. Înainte de a se înălţa la Tatăl, Isus a spus: “După ce voi pleca, vi-l voi trimite pe Duhul Sfânt”. Duhul Sfânt e cadoul făcut de Cristos oamenilor. E darul învierii. Mare decepţie pentru ascultătorii săi! De ce credeţi că evreii nu s-au înghesuit să creadă în Cristos? Pentru că ei nu aşteptau aşa ceva de la Mesia. Ei aşteptau să le dea putere. Să le dea glorie. Să le distrugă toţi duşmanii, să vină cu armată mare şi să le răzbune toată umilinţa acumulată de secole. Asta aşteptau evreii de la Mesia. Iar Mesia vine şi le spune că li-l va da pe… Duhul Sfânt! Dar ce nevoie au ei de Duhul Sfânt? De ce nu se înghesuie creştinii în jurul Duhului Sfânt? La sfântul Anton se roagă săptămânal, dar la Duhul Sfânt cine ştie de câte ori pe an. Păi ce nevoie au ei de el? Duhul Sfânt e putere de evanghelizare. El îi însufleţeşte pe apostoli să meargă la capătul lumii să predice Evanghelia. Dar ce nevoie avem noi de această putere? Ea e pentru doi, trei nebuni din dieceză care merg prin Africa să predice. Duhul Sfânt e putere de mărturie. Ea te ajută să-ţi păstrezi credinţa atunci când cei din jur te arată cu degetul. Te ajută să dai mărturie despre Cristos acolo unde eşti. Dar ce, când ieşim pe uşa bisericii mai există Cristos? Când e vorba de viaţa noastră de fiecare zi, trăită ştim prea bine unde şi cum, mai există Cristos? Şi exemplele ar putea continua. Dacă e să fim sinceri, noi nu prea avem nevoie de Duhul Sfânt? Noi vrem cu totul altceva de la Dumnezeu. Ce ne dorim noi cel mai tare în viaţă? Să-l cunoaştem pe Dumnezeu Tatăl? Să devenim sfinţi? Să avem viaţa harului în noi? Nu! Noi vrem bani să ne putem plăti facturile, vrem case decente, vrem sănătate, vrem serviciu bun, vrem carieră. Vă spun din experienţă că novenele care se plătesc la un birou parohial sună în proporţie de 80% astfel: “Mă rog pentru spor la bani, pentru spor în casă, pentru găsirea unui loc de muncă, pentru ajutor la proces, etc”. Adică altfel spus: “Doamne, mie îmi plâng copiii că vor calculator, fratele mă dă în judecată, vecinul face casă mai mare decât mine şi tu, Doamne, îmi spui că mi-l dai pe Duhul Sfânt?!? Nu vezi cât eşti de ridicol? Nu vezi că noi avem nevoie de cu totul altceva?”

Sărbătoarea Rusaliilor încheie timpul pascal, completează sărbătoarea Paştelui şi abia cu ea înţelegem cu adevărat semnificaţia Învierii. Cristos nu a murit şi înviat ca noi să avem ce mânca şi să nu cerem de la Dumnezeu să ne dea salam de Sibiu pentru că el nu e producător de alimente. Cristos nu a murit ca eu să-mi pot face casă mare şi să nu-i cerem să ne ajute să ne punem termopane pentru că el nu e trust de construcţii. Cristos nu a murit ca noi să avem mai mulţi bani şi să nu aşteptăm ca el să ne rezolve problemele financiare pentru că el nu e operator la bancă. Cristos a murit şi a înviat pentru altceva. Darul său e altul. Darul lui Cristos înviat pentru noi oamenii e o putere interioară, nu o putere exterioară. E o putere care schimbă în primul rând lumea noastră interioară, spirituală, şi nu atât pe cea materială din jurul nostru. Sau concret spus, Duhul Sfânt nu e o putere care ne ajută să câştigăm un proces, dar e o putere care ne ajută să iertăm, să luăm o decizie dreaptă, să privim lucrurile limpede. Nu e o putere care să ne facă bogaţi, sănătoşi, celebri, dar e o putere care ne susţine din interior şi care, indiferent dacă avem vilă sau bordei, dacă suntem directori sau şomeri, dacă putem alerga ori mergem în cârje, ne ajută să nu ne clătinăm şi să învingem în viaţă.

Şi aş vrea să vă spun în acest sens o povestioară. Se spune că odată, o familie europeană săracă, doi părinţi şi un copil, au vândut tot ce-au avut, s-au suit într-un vapor şi au pornit spre America, gândind că acolo le va fi mai bine. Fiind săraci, nu-şi permiteau să mănânce la restaurantul vaporului, dar aduseseră cu ei o bună rezervă de pâine şi brânză. Acestea constituiau şi prânzul şi cina lor. Cu timpul însă, pâinea devenea tare, iar pâinea mucegăită. Pe la sfârşitul călătoriei, văzând părinţii că fiul lor devine din ce în ce mai trist, îşi scot din buzunar ultimii bani şi-l trimit să ia o masă la restaurant împreună cu ceilalţi copii bogaţi. Fiul se duce, dar după ce mănâncă, se întoarce înapoi plângând. Părinţii rămân descumpăniţi. “Fiule, dar ţi-am dat ultimii noştri bani, ai mâncat la restaurant, ai fost alături de ceilalţi copii! De ce eşti trist?” “Plâng, răspunse copilul, căci am aflat că era inclusă în preţul biletului o masă zilnică la restaurant, iar noi, pentru că nu am întrebat pe nimeni, am mâncat tot timpul pâine şi brânză ca sărmanii”.

Noi creştinii suntem în Biserică, care adesea e comparată cu o barcă care ne duce acasă. În Biserică, Duhul Sfânt şi darurile sale sunt incluse în preţ. Sunt pe gratis. Le poate avea oricine. De ce nu le folosim? De ce permitem să trecem prin viaţă reci, plictisiţi, indiferenţi, împietriţi şi nu cerem de la Duhul Sfânt minunatele sale daruri care ne fac vii? Lăsaţi-l pe Duhul Sfânt să sufle, să ardă, să încălzească. Pentru că fără Duhul Sfânt în noi suntem nimeni şi nimic.

Vino la noi, oaspete care aduci bucurie în suflet.

În osteneală tu eşti odihnă; în arşiţă tu eşti răcoare, iar în lacrimi ne eşti mângâiere.

Înmoaie inimile împietrite, încălzeşte-le pe cele reci şi întoarce-le pe cele rătăcite.

Vino, Duhule Sfinte! Amin.

 

* * *

 

Duminica Rusaliilor (Anul C)

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Fap 2,1-11)

În seara Rusaliilor – chiar dacă evenimentul narat se întâmplă în jurul orei 9 dimineaţa (sărbătoarea începuse în seara precedentă) – se concretizează promisiunea lui Isus (1,1-5) într-un context care aminteşte marile teofanii ale Vechiului Testament, în special aceea din Ex 19 – preludiul darului Legii, ceea ce – de altfel – evreii celebrau în ziua de Rusalii (v. 1 şi urm.). Duhul Sfânt este prezentat ca plinătate – este împlinirea promisiunii: ca “vânt puternic” care umple toată casa şi pe cei prezenţi; ca şi foc “teofanic” ia forma de limbi de foc care se lăsa asupra fiecăruia transmiţându-le puterea de a avea un Cuvânt Înfocat, în multe limbi (v. 3 şi urm.)

Evenimentul se întâmplă într-un loc delimitat (v. 1) şi angajează un număr restrâns de persoane; însă din acest moment, de la aceste persoane, începe o lucrare de evanghelizare care atinge marginile pământului (“din toate naţiunile de sub cer”). Darul Cuvântului – prima carismă dată de Duhul Sfânt – are ca şi scop preamărirea Tatălui şi vestea că toţi, prin mărturia ucenicilor, pot să se deschidă şi să primească credinţa şi, astfel, să-l preamărească pe Dumnezeu (v. 11b). Două caracteristici subliniază această nouă capacitate de a comunica transmisă de Duhul Sfânt: 1) era comprehensibilă tuturor, “reparând” imposibilitatea de a comunica provocata de evenimentul de la Babel (Gen 11,1-9); 2) pare că se poate crea o legătură cu acel “cuvânt extatic” al profeţilor cei mai vechi (cf. 1Sam 10,5-7) – în orice caz este interpretat ca un “cuvânt profetic” de către Petru atunci când explică iudeilor “de orice provenienţă” cele întâmplate (v. 17 şi urm.)

Duhul Sfânt vine şi transformă inima ucenicilor făcându-i capabili de a intui, a urma şi a mărturisi “căile Domnului” pentru a putea conduce toate neamurile la deplina comuniune cu El, în unitatea credinţei în Isus Cristos, cel Răstignit-şi-Înviat (v.22 şi 38; cf. Ef 4,13).

Lectura a II-a (Rom 8,8-17)

Scriind Romanilor, Paul evidenţiază drama condiţiei umane supuse sclaviei păcatului (cf. 7,14b-25). Şi indică această fragilitate prin termenul biblic “carne”. Aceia care se lasă dominaţi de acest principiu nu pot fi plăcuţi Domnului, pentru că “intenţia cărnii lor este duşmănia cu Dumnezeu” (v. 7). Atunci cum se poate fugi de mânia lui Dumnezeu? Un alt principiu locuieşte şi acţionează în cei botezaţi: Duhul Sfânt. Botezul provoacă moartea faţă de păcat (6,3-6). Datoria creştinului este aceea de a lăsa să lucreze în el în fiecare zi acest dinamism: moartea faţă de păcat şi viaţa în Duhul Sfânt – dinamism intrinsec botezului, spre a deveni mereu mai viu conform vieţii înseşi a lui Dumnezeu (v. 10-12)

Este Duhul Sfânt cel care-l face pe om fiu adoptiv al lui Dumnezeu introducându-l în unica filiaţiune a lui Cristos. Această realitate, însă, nu se împlineşte într-un singur moment: este o sămânţă care se dezvoltă zi de zi în funcţie de docilitatea faţă de “călăuză”. În centrul Scrisorii apare pentru prima oară minunata definiţie a creştinului: creştinul este “cel călăuzit de Duhul Sfânt”, deci este fiu al lui Dumnezeu (v. 14). Duhul întăreşte din interior această nouă adopţie, dăruind libertatea de a ne ruga lui Dumnezeu cu aceeaşi încredere a lui Isus, cu aceeaşi confidenţă filială (v. 15) care deschide orizontul infinit al noi condiţii: dacă suntem fii, suntem şi moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu împreună cu Cristos, întâiul-născut între mulţi fraţi (v. 29).

Însă acest lucru înseamnă şi a accepta de a împărtăşi cu Isus “ceasul suferinţei”, a patimii, pentru a trece cu el de la moarte la viaţă şi a fi instrumente de mântuire pentru cât mai mulţi (v. 7; cf. 1Pt 4,14).

Evanghelia (14,15-16.23b-26)

În acest text evanghelic, luat din discursul pe care Isus în îndreaptă ucenicilor săi în cenacol înaintea patimii sale, Duhul Sfânt este prezentat ca “un alt Apărător” – adică un Martor favorabil – care, după Isus şi rugăciunea sa, va fi trimis de către Tatăl ucenicilor pentru a rămâne mereu cu ei (v. 16). Duhul este deci o realitate personală – nu o energie cosmică impersonală – şi divină, care intră în comuniune cu omul şi-l umple cu iubire. Şi aici e nevoie de o precizare: nu este vorba de o iubire generică, ci de Iubirea lui Isus, acea iubire care se concretizează în observarea poruncilor sale, a învăţăturilor sale, în credinţa profundă că Isus ne-a vorbit conform cu voinţa lui Dumnezeu, Tatăl său şi – prin El – Tatăl Nostru (v. 15.23)

Păstrarea în inimă şi punerea în practică a acestui Cuvânt produce dilatarea interiorităţii celui care se face ucenic, făcându-l capabil de a primi prezenţa lui Dumnezeu, care răsplăteşte infinit umila iubire a omului, punând în inima aceluiaşi om cortul său (cf. imaginea biblică a shekinah-ului, adică a prezenţei glorioase a lui Dumnezeu în mijlocul poporului său) spre a locui în ea împreună cu Isus (v. 23). Aceasta este promisiunea comuniunii pe care Isus o face tuturor: “Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu … vom locui la el“. După plecarea sa nu va lăsa să lipsească ucenicilor săi învăţătura aducătoare de “viaţă veşnică” (6,68), deoarece Duhul Sfânt va veni în numele său pentru a desăvârşi revelaţia făcând-o comprehensibilă şi amintind-o, adică dăruind lumină în mod constant vieţii de fiecare zi – nu rareori plină de umbre – cu razele veşniciei (v. 25-27).

 

* * *

 

Haruri şi sacramente, Rusaliile care continuă

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iaşi
Copyright: Predici.cnet.ro

An de an, Sărbătoarea Coborârii Duhului Sfânt oferă Bisericii ocazia de a reintra, pentru a spune aşa, în sine însăşi şi de a se observa însufleţită şi condusă de Duhul Sfânt. O prezenţă puternică dar discretă şi tăcută, care uşor se poate observa. Ioan Botezătorul a început să predice contemporanilor săi spunându-le: “În mijlocul vostru se află unul pe care voi nu-L cunoaşteţi”. Necunoscutul de atunci era Isus, însă acum poate că ar trebui să repetăm acelaşi lucru despre Duhul Sfânt: “În mijlocul nostru şi chiar în noi, se află unul pe care noi nu-l cunoaştem”.

În ultimele zile ale vieţii sale, Isus făgăduieşte ucenicilor că le va lăsa Duhul său ca pe o adevărată moştenire a sa, ca o continuare a însăşi prezenţei sale: “Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor care să rămână cu voi în veac, şi anume pe Duhul Adevărului”. În pericopa evanghelică pe care am citit-o, am retrăit momentul în care această făgăduinţă devine realitate. În Cenacol, Isus înviat intră, salută ucenicii, suflă asupra lor şi spune: “Primiţi pe Duhul Sfânt”. Rusaliile descrise de Luca în prima lectură reprezintă evenimentul care face vâlvă şi publică acest dar făcut de Isus Bisericii.

Prin urmare, mai întâi de toate Duhul Sfânt este prezenţa spirituală a lui Isus cel înviat în Biserică, prezenţă care continuă, în mod diferit, prezenţa sa istorică de pe vremuri; prezenţă care, cu toate că este misterioasă, totuşi, este o persoană: cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi. “Fără de Duhul Sfânt, Dumnezeu este departe, Cristos rămâne undeva în trecut, Evanghelia este literă moartă, Biserica o simplă organizaţie, autoritatea o dominare, misiunea o propagandă, cultul o evocare, şi toată activitatea creştină o morală sclavagistă. Însă în El cosmosul se înnobilează, Cristos înviat este de faţă, Evanghelia este putere dătătoare de viaţă, Biserica este comuniunea trinitară, autoritatea este slujirea liberatoare, Misiunea este Rusaliile, liturghia este amintirea şi anticiparea, activitatea omenească este îndumnezeită” (Ignatios di Laodiceia).

Acesta este Duhul Sfânt în Biserică. Însă noi nu ne mulţumim cu a şti că Duhul Sfânt este prezent în Biserică aşa, generic, ci vrem să ştim în ce fel este El prezent în fiecare dintre noi, şi cum putem veni în contact cu El. Răspunsul îl avem deja în a doua lectură de azi, extrasă din Scrisoarea Sf. Pavel şi se rezumă la două mari cuvinte: haruri şi sacramente: “Multe şi felurite sunt darurile însă unul este Duhul”. Despre har apostolul spune că este o manifestare particulară a Duhului Sfânt pentru folosul comun; acesta este darul propriu. Alături de acest dar particular care este harul, se află darul comun al tuturor, adică sacramentul: “În realitate noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh… şi cu toţii ne-am astâmpărat setea din acelaşi Duh”. Aici se face aluzie la două mari sacramente: al Botezului (“botezaţi”) şi al Euharistiei (“adăpaţi”), iar la acestea se mai adaugă în pericopa evanghelică sacramentul Pocăinţei: “Primiţi pe Duhul Sfânt… cărora le veţi ierta păcatele…”.

Ce raport există între sacrament şi har? Mai întâi este Duhul care suflă unde vrea, cum vrea şi cât vrea: este manifestarea liberă a Duhului Sfânt care se dăruieşte prin gesturi înfiinţate de Cristos şi încredinţate meditaţiei şi jurisdicţiei Bisericii. Însă este vorba totdeauna de acelaşi Duh care lucrează atât în har cât şi în sacrament, pentru utilitatea întregului organism. Ne-am putea închipui aceasta cam în felul următor: să asemănăm totul cu un mare lac de acumulare care se alimentează din râul şi pârâurile care se scurg din munţi pentru a forma acest mare lac, cu scopul de a iriga suprafeţe întinse de teren şi a pune în mişcare hidrocentralele. Harurile sunt date oamenilor pentru îmbogăţirea şi sfinţirea Bisericii; sacramentele sunt daruri date Bisericii pentru îmbogăţirea şi sfinţirea oamenilor. Între aceste două există o armonie şi o reciprocitate perfectă; a o rupe, într-un fel sau altul, înseamnă sărăcirea Bisericii şi compromiterea admirabilului ei echilibru; înseamnă a cădea ori în sacramentalism ori într-un searbăd spiritualism. Un text al Conciliului Vatican II spune: “Duhul Sfânt nu numai prin sacramente şi slujiri sfinţeşte poporul lui Dumnezeu, îl călăuzeşte şi îl îmbogăţeşte cu virtuţi, ci împărţind fiecăruia daruri proprii după plac şi la alegere”, împărţeşte şi printre credincioşi, din orice categorie, haruri speciale care-i capacitează a-şi asuma diferite opere şi oficii utile reînnoirii şi celei mai mari expansiuni a Bisericii, după acele cuvinte: “Fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora”. “Aceste haruri extraordinare, sau chiar mai simple şi mai comune, după cum sunt mai ales indicate şi folositoare, trebuiesc primite cu recunoştinţă şi cu mângâiere. ” Prin urmare, este ceva providenţial ca în această zi să cuprindem într-o privire aceste două feţe ale Rusaliilor care continuă: Sacramentele şi Harurile.

Duhul Sfânt şi Sacramentele

În două sensuri intervine Duhul Sfânt în Sacramente: El pregăteşte sacramentul şi îl face activ; intervine în pregătirea sacramentului ca şi în primirea lui. Teologia Bisericii a deosebit totdeauna două efecte distincte a sacramentelor: un efect cauzat de el însuşi, independent de intenţia omului, prin simpla putere a instituirii lui Cristos (ex opere operato), şi un alt efect care depinde exclusiv numai de dispoziţiile interioare ale aceluia care administrează sau primeşte sacramentul (ex opere operantis). Ambele efecte, în mod distinct, izvorăsc din acţiunea Duhului Sfânt: cel dintâi apare totdeauna prin el însuşi, automat; al doilea apare din acţiunea Duhului Sfânt, într-o misterioasă legătură cu libertatea omului. Aşadar, Duhul Sfânt este acela care asigură echilibrul eficace al sacramentelor; împiedică să se pună totul pe seama la “ex opere operato” (aşa ca în trecut), reducând sacramentele la nişte simple gesturi magice; dar împiedică şi să se insista doar pe “ex opere operantis”, adică pe dispoziţiile personale ale celui ce primeşte, cu riscul de a reduce sacramentele la simple semne ale acţiunii omului, fie acestea chiar semnele lucrării şi puterii lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt este chiar şi forma ascunsă, sufletul sacramentelor; ritul şi cuvântul sacramentelor (cărora teologii le spun materie şi formă) sunt numai o parte a sacramentului, sunt ceea ce se vede şi se simte; în spatele acestora există o formă ascunsă care însufleţeşte totul, prezentându-se evenimentul harului, şi acesta este Duhul Sfânt. În sacramente Duhul Sfânt lucrează şi actualizează misterul pascal al lui Isus în calitate de stăpân înviat. De unde are apa toată acea putere, care, în vreme ce atinge trupul, curăţă sufletul? se întrebau Sfinţii Părinţi ai Bisericii; şi răspundeau tot ei: “Această tărie vine de la Duhul Sfânt”. Aceeaşi întrebare o putem pune şi cu privire la Euharistie: De unde are pâinea toată acea forţă, prin care în vreme ce este mâncată de către trup, nutreşte sufletul?

Răspunsul nu poate fi decât acelaşi: “De la Duhul Sfânt”. Duhul Sfânt este acela care consacră pâinea şi vinul, după cum tot El a intervenit şi în întruparea Cuvântului în Maria Fecioară. În canonul liturghiei noi spunem aceste cuvinte: “Duhul Sfânt să sfinţească aceste daruri pentru ca ele să devină Trupul şi Sângele lui Isus Cristos”. El apare într-adevăr, ca “Domnul Dătător de viaţă”; aşa cum spunem noi în Crez: de fapt, El însufleţeşte speciile pâinii şi ale vinului, făcând din ele Trupul şi Sângele lui Isus.

Prin urmare, Duhul Sfânt este acela care realizează sacramental, însă tot El este acela care permite primirea sacramentelor, în strictul sens al cuvântului, dispunându-i pe credincioşi ca ei să se apropie cu sufletul de ele, nu numai cu trupul. În legătură cu Euharistia, Isus spunea: “Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic”. “Carnea” este ritul sacramental, până la liturghie, dacă este trăită fără credinţă şi fără participarea interioară, adică fără lumina Duhului Sfânt.

Încrederea principală în primirea sacramentelor nu trebuie încredinţată pregătirii noastre (cu toate că aceasta este indispensabilă), nici în concentrarea noastră (ce ar putea fi), nici în avântul nostru, nici în a ne agita ca Marta, pentru a fi puse toate la locul lor şi bine aranjate, ci încrederea trebuie să o punem întreagă, completă numai în “Dătătorul”, în donatorul: “Cum se uită ochii robilor la mâna stăpânilor lor… , aşa se uită ochii noştri la Domnul Dumnezeul nostru, până va avea milă de noi”.

Esenţialmente sacramentele sunt gesturile lui Dumnezeu; El este protagonistul, şi de îndată ce voim a-l înlocui noi, se înceţoşează şi scad. Nici preotul, nici Episcopul, care administrează sacramentele nu sunt adevăraţii protagonişti: dacă Petru botează, apoi Cristos este cel ce botează; dacă Pavel celebrează Sfânta Liturghie, Cristos este cel ce o celebrează. În înţelesul strict al cuvântului noi nu suntem decât spectatori, adică cei care stau, privesc, aud, bat din palme şi se entuziasmează în faţa Marelui Biruitor, care este Isus. Prin botez, lupta nu se dă între noi şi satana, ci între Cristos şi satana: “Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta; aşezaţi-vă, staţi acolo, şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul” (II Cronici 20, 17).

S-ar putea ca o comunitate creştină să-şi trăiască din plin sacramentele cu această lumină şi cu această forţă, însă pentru o atare realizare este necesară redescoperirea şi valorificarea celuilalt “canal” al Duhului Sfânt, adică “harurile”. Harurile sunt nedespărţite de sacramente; există o atracţie puternică, un fel de magnet între haruri şi sacramente, deoarece ambele provin de la acelaşi Duh Sfânt, şi, împreună tind la construirea aceluiaşi trup al lui Cristos care este Biserica. Sacramentele potenţializează şi alimentează harurile, iar harurile reînsufleţesc sacramentele. Pentru a le primi cum se cuvine, sacramentele trebuiesc primite carismatic, primite ca nişte daruri ale lui Cristos Înviat şi într-un climat de laudă, de bucurie şi de fervoare, care le fereşte de obişnuinţă, de exterioritate şi de ariditate.

În pericopa de astăzi, sfântul Pavel ne-a vorbit despre o mare diversitate de haruri, şi în aceeaşi scrisoare către Corinteni îşi rezervă trei capitole întregi acestui argument. În comunitatea creştină primitivă exista o adevărată înflorire de haruri: harurile credinţei şi ale rugăciunii, harurile apostolatului şi ale doctrinei, harurile profeţiei şi ale slujirii în comunitate. Pentru a spune aşa, harurile erau sistemul nervos al trupului Bisericii, acelea care-i asigurau dinamismul şi sensibilitatea faţă de Duhul Sfânt şi ajutau diversificării mădularelor. Pentru apostol, toate acestea însemna bogăţie: “Căci în El aţi fost îmbogăţiţi în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă”.

Chiar şi în zilele noastre – aşa cum ne îndeamnă Conciliul Vatican II – noi trebuie să primim cu recunoştinţă şi cu dragoste harurile. Dar, cu toată rezerva, trebuie s-o spunem şi pe asta: Harurile ne îngrozesc din două privinţe şi anume:

a) Pentru că ele fac vizibilă şi activă prezenţa Duhului lui Dumnezeu, şi în faţa acestei prezenţe omul este cuprins de frică, pentru că îi atrage atenţia unul mai puternic şi mai sfânt decât el.

b) Pentru că orice recipient uman, are un canal conductor inadecvat aceste energii divine, care o frânează şi o deformează. În faţa realelor dezordini (aşa cum se întâmpla la Corint) veşnică este de actualitate primejdia de a “stinge Duhul”. Însă aceasta este tocmai o încercare, o ispită. De fapt, cine ne autorizează pe noi a ne scandaliza şi a pretinde ca darurile Duhului Sfânt să fie lipsite de acele slăbiciuni omeneşti şi obscurităţi pe care le întâlnim în tot restul vieţii Bisericii, nefiind exclus chiar exerciţiul autorităţii? Oare autoritatea în Biserică şi-a păstrat starea ei curată de la început şi în perfecta formă evanghelică şi nu mai degrabă în limitele slăbiciunii omeneşti? S-ar putea ca din această cauză să fie eliminată autoritatea din Biserică?

După Conciliul Vatican II, suntem martorii unui semn grandios în toată comunitatea Bisericii Catolice: “reapariţia harurilor”. Aici nu este vorba numai de aşa zisa “Mişcare Carismatică”, deoarece toate mişcările unei reînnoiri care apar ici şi colo în Biserică, chiar şi în alte confesiuni creştine, posedă această surprinzătoare notă comună. Prin acestea poporul creştin recâştigă spontaneitatea, creativitatea şi forţa lui de mărturie, care este semnul tipic al acţiunii Duhului lui Dumnezeu: “Voi veţi primi o putere, când se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi îmi veţi fi martori în Ierusalim şi în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului”.

Aceasta este cea mai frumoasă nădejde pentru viitorul Bisericii, şi mai ales pentru că, spre deosebire de alte mişcări asemănătoare din trecut, cea actuală nu s-a ridicat împotriva Bisericii, ci cu cea mai mare dragoste pentru Biserică şi pentru ierarhia ei. Acum ne încredinţăm forţei Euharistiei pentru a trăi tot ceea ce am învăţat. Sub privirile noastre se petrece o mare minune: Duhul Sfânt însufleţeşte speciile pâinii şi ale vinului, personificând prezenţa Trupului şi Sângelui lui Cristos. Acesta este imperativul momentului de faţă, în care noi suntem întăriţi cu putere de sus.

 

* * *

 

Primiţi pe Duhul Sfânt

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Coborârea Duhului Sfânt este un adevăr de credinţă atât de minunat, atât de tainic şi inefabil că nici un evanghelist n-a îndrăznit să-l descrie. Numai sfântul Luca în Faptele apostolilor ne oferă o imagine impresionantă, luată din tradiţie, cu un scop catehetic: pentru a pune în evidenţă începutul Bisericii ca pe o nouă creaţie predestinată pentru viaţa veşnică (Lec. I: Fap 2,1-11).
Isus, înălţându-se la cer, i-a binecuvântat pe apostoli (Lc 24,51), aşa cum patriarhii binecuvântau pe primii lor născuţi, cu dreptul de a moşteni bunurile pământeşti şi promisiunile mesianice (cf. Gen 27,27-29; 28,1-4). Isus îi binecuvântează pentru a-l primi în mod solemn pe Duhul Sfânt ca, devenind făpturi noi, să moştenească viaţa, sensul vieţii veşnice, încă de pe acest pământ, fiindcă viaţa este puterea şi frumuseţea pământului. Viaţa este lumina adevărată menită să lumineze pe tot omul care vine în lume (In 1,4-5). Viaţa este, nu simbolul, ci realitatea universală care cuprinde cerul şi pământul: Eu sunt viaţa, spune Domnul (In 14,6).
Rusaliile constituie realizarea şi realitatea binecuvântării lui Isus în istorie. Ca să înţelegem acest adevăr, mai întâi trebuie să ştim de ce Duhul Sfânt a apărut sub chip de porumbel şi de limbi de foc.
La botezul lui Isus, Duhul Sfânt a coborât sub chip de porumbel (Mt 3,16) şi aşa îl reprezintă arta iconografică arătând delicateţea lui deosebită fiindcă, deşi îl stăpâneşte, Duhul Sfânt nu atentează niciodată la libertatea omului (cf. Dialog teologic, Ed. Presa Bună, Iaşi 1998, pag. 25), aşa cum nici porumbelul nu atacă niciodată vreo altă vieţuitoare. Duhul Sfânt este simbolizat prin foc. Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus că Duhul Sfânt este prezent în toate creaturile şi nu există nici o creatură în lumea aceasta lipsită de Duhul Sfânt şi chiar creaţia care nu este raţională se menţine în existenţă prin puterea Duhului Sfânt, conform psalmului 103 (104) care spune: “Vei lua duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce. Vei trimite Duhul tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (v. 30 şi 31). Deseori un cărbune negru pare stins, dar dacă se suflă în el, se aprinde. La Rusalii însuşi Dumnezeu a suflat ca un uragan asupra ucenicilor şi focul din ei s-a aprins şi s-au umplut de Duhul Sfânt. În Vechiul Testament citim cum Dumnezeu îi spune prorocului Ezechiel să se roage asupra unui câmp plin de oase: Din cele patru vânturi vino, Duhule, şi suflă peste aceşti morţi, ca să învie! (Ez 37,9-10). Duhul a suflat şi focul s-a aprins, viaţa a reapărut.
La Rusalii suflarea a venit de sus, din cer, în semn că viaţa şi învierea vin de sus, aparţin suflării divine care singură crează şi reînnoieşte faţa pământului.
O concluzie, înainte de concluzia predicii, este aceia pe care ne-o sugerează sfântul Paul prin îndemnul: “Nu stingeţi Duhul”! (1Tes 5,19). Păcatul stinge focul, adică îl reduce pe Cel Atotputernic la neputinţă în faţa voinţei umane cuprinsă de patimi şi care nimiceşte viaţa.
Isus a venit să sufle asupra noastră, să reaprindă focul, începând cu apostolii: “Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate” (In 20,19-23). Pentru aceasta l-a trimis Tatăl în lume şi pentru aceasta îi trimite şi Isus pe ucenici: să sufle praful păcatelor de pe sufletele noastre. Numai aşa în ziua de apoi Duhul va sufla praful şi ţărâna de pe mormintele noastre, şi se va reaprinde focul iubirii revărsat în inimile noastre (Rom 5,5), şi vom prinde viaţa veşnică, recunoscând cu dreptul Iob: “Duhul Sfânt mi-a dat suflare” (Iob 33,4).
Din cauza intimităţii cu Duhul Sfânt, profeţii au fost numiţi purtători de Spirit sau depozitari ai Duhului lui Dumnezeu, de aceea ei aveau menirea să descopere Absolutul. Gândirea teologică a profeţilor este pătrunsă de bucuria de a fi găsit prin Duh sursa vieţii veşnice şi cunoaşterea lui Dumnezeu (cf. DT, pag. 26).
Noul Testament ne dezvăluie mai mult. Lucrarea Duhului Sfânt în om nu este numai o menţinere în existenţă, ci este o introducere în viaţa Preasfintei Treimi. Evanghelia după sfântul Ioan ne arată de ce a trebuit să plece Isus ca să vină Duhul Sfânt. Când Cristos era între oameni, era în faţa lor, era vizavi de noi. Dar această relaţie dintre Cristos şi noi este incompletă, este adevărul oarecum incomplet al existenţei noastre. Cristos nu vrea să fie vizavi de noi, el vrea să fie în noi, să devină viaţa vieţii noastre (Col 3,3-4), ca noi să avem gândul lui Cristos (1Cor 2,16), ca să nu mai trăim noi, ci Cristos să trăiască în noi (Gal 2,20), iar aceasta se poate realiza numai prin Duhul Sfânt. Aşa cum în timpul vieţii pământeşti Duhul Sfânt era ascuns în Cristos, acum Cristos este prezent tainic în Duhul Sfânt. De aceea, fără coborârea Duhului Sfânt asupra pâinii şi vinului la sfânta Liturghie nu-l putem avea pe Cristos euharistic; fără Duhul Sfânt, Cristos nu vine la noi. Dacă Duhul Sfânt nu s-ar fi coborât asupra Fecioarei Maria, nu am fi avut pe Cristos istoric (Lc 1,35); dacă Duhul Sfânt n-ar fi coborât asupra apostolilor în Cenacol, n-am avea Trupul Mistic, Biserica; dacă Duhul Sfânt nu ar rămâne la noi şi nu ar fi în noi (In 14,17), nu l-am avea pe Cristos total, adică comuniune cu sfinţii din Patria cerească. Duhul Sfânt ni-l dăruieşte pe Cristos în inimile noastre şi astfel Cristos devine interior nouă, aşa cum Cristos ni l-a trimis pe Duhul Sfânt în inimile noastre, ca să-i putem spune lui Dumnezeu Abba, adică Tăticule (In 17,1), în semn de gingăşie filială, făcându-ne capabili de a-l iubi pe Tatăl cu iubirea lui Cristos.
Acesta este tot adevărul pe care ni-l învaţă Duhul Sfânt, pe care ne face să-l cunoaştem şi să-l trăim: adevărata existenţă este comuniune de iubire. În Dumnezeu adevărul este identic cu comuniunea şi persoanele Preasfintei Treimi nu sunt una lângă alta, ci una în alta, ele se conţin şi se dăruiesc reciproc. Tot adevărul: Dumnezeu vrea să locuiască în noi şi noi în el. Ca să se împlinească acest adevăr total, Isus s-a rugat: Ca toţi să fie una, după cum tu, Părinte, eşti în mine şi eu în tine, tot aşa şi aceştia să fie una în noi (cf. In 17,21; DT, pag. 14-17).
Orice carismă este dată spre a conştientiza unitatea vieţii în divinitate, această moştenire cristică, această unitate realizată de Duhul Sfânt spre slava lui Dumnezeu Tatăl (Lec. a II-a: 1Cor 12,3b-7.12-13).
Conciliul Vatican II afirmă că plinătatea Duhului este caracteristica timpurilor mesianice, pregătite de tainica activitate a Duhului lui Dumnezeu care a vorbit prin profeţi şi inspiră în orice timp faptele de bunătate întru dreptatea şi credincioşia oamenilor, până când fiecare îşi va afla în Cristos sensul definitiv al existenţei proprii (cf. AG 4), acela de a-l cunoaşte pe Creator.
Liturghiile de la marile solemnităţi au, în mod obişnuit, câte o prefaţă proprie care constituie un rezumat, o sinteză, a lecturilor. Prefaţa Liturghiei de azi pune în evidenţă faptul că Rusaliile constituie desăvârşirea misterului pascal prin trei acţiuni: a) sădeşte pe cei botezaţi în moartea şi învierea lui Cristos şi le dă harul înfierii; b) păgânilor le dă harul cunoaşterii dumnezeirii şi c) uneşte mulţimea limbilor în mărturisirea aceleiaşi credinţe, făcând ca Biserica să apară în faţa tuturor ca lumină pentru toate neamurile pământului.
Un biograf al vieţii fericitului Ieremia Valahul spune că Popor, literaţi, artişti, marchizi, duci, teologi, religioşi şi comercianţi, oameni politici, pe stradă şi mai ales când reuşeau să-l aibă în casa lor, stăteau ca să-l asculte cu atenţia cuvenită, cu veneraţie deosebită, ca şi cum ar fi vorbit în el Spiritul lui Dumnezeu. Prin mintea sa treceau şi retreceau razele înţelepciunii divine, îi luminau gândul, îi înflăcărau cuvântul, îi extaziau privirea, ca şi când ar fi descris lucruri văzute cu ochii şi atinse cu mâinile sale, se ridica deasupra firii omeneşti. Aşa se explică de ce într-o zi prinţesa de Stigliano i-a cerut să fie naş la mirul nepoţilor ei. Aflând că regula îi interzice şi că ar accepta numai cu învoirea superiorilor, ea a apelat direct la Sfântul Părinte papa Grigore al XV-lea şi a obţinut ceea ce a dorit. Avându-l alături pe fratele Ieremia, nepoţii prinţesei credeau că au lângă ei pe cine ştie ce principe din casa regală, şi se arătau mândri de asemenea naş (P. Teodosio da Voltri, Ion Costist, trad. de pr. Eduard Ferenţ, pag. 186-189). Nu le-au trebuit cadouri regale, ci garanţia că avându-l alături pe fratele Ieremia, au garanţia darurilor Duhului Sfânt. Pe acestea să le căutăm şi noi prin mijlocirea fericitului Ieremia Valahul!
Nu trebuie să neglijăm nimic din ceea ce ne propun textele liturgice de azi, nici chiar antifona de la începutul Liturghiei, deoarece este o constatare din cartea Înţelepciunii: Duhul Domnului a umplut pământul şi el, care ţine toate laolaltă, cunoaşte orice grai (Inţ 1,7).
Sperăm că Duhul Domnului ne-a umplut sufletele noastre şi ne ţine laolaltă spre a celebra misterul credinţei şi, fiindcă el cunoaşte graiul rugăciunilor când “suspinăm cu dor să îmbrăcăm pe deasupra locuinţa noastră cea din cer” (2Cor 5,2), deoarece el însuşi se roagă în noi cu suspine negrăite (cf. Rom 8,26), să-i adresăm Tatălui ceresc rugăciunea de la începutul Liturghiei: Dumnezeule, care, în misterul sărbătorii de astăzi, sfinţeşti întreaga Biserică, la toate popoarele şi neamurile, te rugăm, răspândeşte darurile Duhului Sfânt până la marginile pământului, şi continuă astăzi, în inimile credincioşilor, lucrarea minunată pe care a săvârşit-o bunătatea ta la începutul propovăduirii evangheliei! (LR). Amin.

 

* * *

 

Duminica Rusaliilor (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

În ţara pe care o cunosc numai eu, trăiau oameni de toate rasele: albi, negri, galbeni… şi, printr-o combinaţie ciudată, fiecare naţiune din lume era reprezentată şi avea un oraş al ei.
Vei spune: “Ce frumos, şi mie mi-ar plăcea să locuiesc într-o astfel de tară; aşa aş putea învăţa multe limbi, cunoaşte multe obiceiuri şi multe culturi!”
Nici pe departe frumos! Fiecare grup trăia izolat, casele erau înconjurate de sârmă ghimpată, fiecare grup avea propriile şcoli, propriile tramvaie şi magazine şi era vai de ei dacă vorbeau între ei.
Practic, aşa era dintotdeauna, fiecare se gândea să fie mai frumos, mai…, mai… decât alţii. De fiecare dată venea în acea ţară cineva care căuta să unească grupurile, dar nu se putea face nimic; după puţin timp era gonit în cel mai urât mod.
Într-o dimineaţă, toată ţara s-a trezit şi, ca de obicei, fiecare se pregătea să îşi înceapă ziua după obiceiurile sale, dar în fiecare casă, chiar în fiecare casă, a apărut o surprindere uriaşă: au dispărut absolut toţi copiii.
A apărut o mare spaimă şi toţi s-au adunat în pieţe şi pe străzi; nimeni nu mai făcea caz dacă vecinul avea o altă culoare. Mai multe zile şi mai multe luni s-au unit în căutare; ba, mai mult, pentru a căuta mai sârguincios, au îndepărtat restricţiile; însă nici o urmă de copii.
În sfârşit, când i-a găsit, erau într-un loc pe care îl cunosc numai eu, unde se jucau împreună.
Atunci a început în ţară o sărbătoare care nu s-a terminat nici astăzi şi care nu se va sfârşi niciodată, pentru că acum, datorită copiilor, toţi se iubeau şi trecuse perioada restricţiilor (E. OLIVERO, Nel paese che conosco solo io, Città Nuova).

2. Tema

Duhul cel rău ne desparte; Duhul lui Dumnezeu ne uneşte într-o singură familie: Biserica.

3. Mesajul zilei

Astăzi celebrăm sărbătoarea solidarităţii umane: toţi suntem fraţi; celebrăm sărbătoarea universalităţii lui Dumnezeu: Dumnezeu este Tatăl tuturor; celebrăm sărbătoarea Bisericii: oamenii, deşi diferiţi prin rasă, culoare, formează o singură familie: familia lui Dumnezeu.
Duhul cel rău ne desparte.
- Toate contrastele provin de la duhul cel rău: diviziuni între bogaţi şi săraci, între albi şi negri, între inteligenţi şi ignoranţi, între buni şi răi, între copiii din Nord şi copiii din Sud…
- Duhul cel rău ne împinge spre rupturi, spre ceartă, furturi, vorbe urâte, spre a ne simţi mai buni decât alţii şi să-i excludem, fie în casă, fie la şcoală, fie la joacă.
- Fiecare se gândeşte la sine, la interesele sale: nu vrem să-l imităm pe Dumnezeu, Părintele nostru generos. Astfel, apar contraste şi pe teren religios între evrei, musulmani, budişti, creştini…
- Isus a fost duşmanul contradicţiilor, de aceea, a fost răstignit. El nu vrea decât iubire.
Duhul lui Dumnezeu ne uneşte.
- Isus, voindu-i pe toţi uniţi sub semnul iubirii, a deschis noul său popor – fondat pe cei doisprezece apostoli, aşa cum cel vechi se baza pe cele doisprezece triburi ale lui Israel – spre toate neamurile din toate naţiunile de sub cer.
- Uşile cenacolului erau închise. Duhul Domnului le deschide şi îi trimite pe vestitorii evangheliei la toate neamurile simbolizate şi prin darul “limbilor” (prima lectură).
- Deşi suntem mulţi, deşi avem calităţi diferite, toţi formăm o singură familie, ca nişte mădulare ale unui singur trup viu (a doua lectură).
- De aceea, apostolii primesc, o dată cu Duhul Sfânt, şi puterea de a ridica toate păcatele lumii, seminţe de rupturi şi ură.
Hotărâre: ce pot face pentru a răspândi iubire, înţelegere între părinţi, fraţi, prieteni?

4. Exemple

Ascultaţi această legendă.

Într-o zi, sfântul Petru i se plânse Domnului că mama sa nu este cu el în paradis.
“Credeam că merit – spuse el – ca şi ea să fie aici! Însă, incredibil şi dureros de spus, este în iad. Şi bătrânul Petru plânge ca un copil şi pentru el paradisul nu este paradis, pentru că lipseşte mama sa. Domnul, care înţelege şi compătimeşte, porunceşte unui înger să coboare în iad să o aducă pe bătrâna mamă a celui mai mare apostol. Îngerul a coborât în iezerul blestemat până în adânc, în timp ce o mulţime de condamnaţi întind mâinile spre el, apoi o ia în zbor pe femeie şi îşi înalţă aripile.
Zboară încet, pentru ca sfântul Petru să vadă că de mama lui s-au agăţat multe suflete, care formau un lanţ. El era bucuros că urcă împreună cu ea şi alţii pentru a îmbogăţi paradisul, dar femeia nu e de aceeaşi părere.
Sfântul Petru strigă către mama lui să nu fie egoistă; dar femeia ori nu aude ori nu vrea să audă. Alte suflete au căzut înapoi în iad, respinse de ea, în timp ce zborul îngerului devine şi mai obositor.
Nu a mai rămas agăţat de mama lui Petru decât un suflet; apostolul strigă: “Mamă, nu fi crudă, lasă-l să urce cu tine spre lumină”. Dar femeia şi-a scuturat de pe umeri şi ultimul suflet, lăsându-l să cadă.
În acel moment, aripile îngerului s-au oprit, ca blocate de o greutate insuportabilă, Şi purtătorul ceresc începe să coboare cu bătrâna, care la un moment dat se abandonează destinului ei trist” (P. BARGELLINI, Il Libro degli esempi, Vallecchi, 32).

Nu cu inima egoistă a mamei sfântul Petru, ci cu inima de mamă a Mariei, Biserica are datoria de a-i îmbrăţişa pe toţi oamenii şi să-i ducă la mântuire.
Toţi formăm o singură familie, un singur trup, toţi suntem fraţi, pentru că suntem fiii lui Dumnezeu. Să-l rugăm pe Duhul Sfânt să ne transforme astfel şi în lucrurile mici, în parohie, în familie, pretutindeni.

 

* * *

 

Duminica Rusaliilor (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus a spus ucenicilor săi: “Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile mele, iar eu îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Apărător vă va da vouă, ca să fie cu voi pentru totdeauna. Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el şi vom rămâne la el. Cine nu mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele mele; or, cuvântul pe care îl auziţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis. Dar acestea vi le spun câtă vreme mai sunt cu voi; Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care-l va trimite Tatăl în numele meu, el vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte tot ceea ce v-am spus. Ioan 14,15-16.23-26

Trimiterea Duhului Sfânt în ziua de Rusalii asupra grupului de apostoli şi de ucenici adunaţi în jurul Mamei lui Isus Cristos (Fap 1,14), a însemnat nu doar împlinirea unei promisiuni făcute de Mântuitorul înainte de Înălţarea sa glorioasă la ceruri (v. Fap 1,8), ci mai ales momentul naşterii Bisericii ca Fiinţă vie, ca Trup mistic al cărui cap este Cristos însuşi (Ef 1,22). Duhul sfânt este “Sufletul” acestui Trup. El adună “mădularele” sale într-o unitate fiinţială (Rm 12 sau 1Cor 12) şi îi dă viaţă, iar această viaţă pe care i-o dă nu este alta decât acea a Sfintei Treimi.

Fragmentul evanghelic al acestei duminici pune în evidenţă tocmai acest aspect al vieţii Bisericii, viaţă în care se “sălăşluieşte” Tatăl şi Fiul prin lucrarea de iubire a Duhului Sfânt. Iar lucrarea Duhului Sfânt se concretizează prin ceea ce titlul de Apărător/Paraclet exprimă (şi despre care am vorbit în duminica a şasea a Paştelui), dar şi prin ceea ce exprimă cuvintele Duhul adevărului. În cadrul ultimei cine Isus le promite celor care vor primi în inimile lor Cuvântul său o inteligenţă sau o lumină care îi va ajuta să-l înţeleagă ca fiind un Cuvânt adevărat. El spune că acest Duh al adevărului îi va conduce pe ucenici către întreg adevărul (16,13), iar ceea ce e important de remarcat este faptul că Duhul nu adaugă nimic la ceea ce Isus spune întrucât Isus este El-însuşi “cale, adevăr şi viaţă”. În fond, Duhul este desemnat ca fiind “al adevărului” întrucât El ne ajută să-l descoperim pe Isus, şi prin El, pe Tatăl.

Dar, aşa cum este primit Cuvântul lui Isus la fel trebuie primit şi Duhul pentru ca El să lucreze în noi. Din acel moment, însă, începe o luptă interioară între duhul propriu şi acest Duh al adevărului. Lumea, ne spune versetul 17 (absent, din păcate din textul liturgic), nu poate să-L primească pentru că… nu-l cunoaşte. Or, una din “provocările” importante ale Rusaliilor este aceasta: cel care îl iubeşte pe Isus se va încredinţa el, oare, atât de mult Duhului adevărului încât să înlăture definitiv din viaţa sa minciuna (aşa cum se angajase prin promisiunile făcute la Botez)?

În definitiv, Isus angajează libertatea noastră de oameni în sensul următor: dacă cineva mă iubeşte, spune El, va primi/păzi Cuvântul… primire care nu-l va transforma într-o fiinţă super-instruită sau îndoctrinată (sau chiar savantă ori inteligentă), ci îl transforma, în primul rând, într-un locaş viu al Tatălui, al Fiului şi al Duhului adevărului, într-un “tabernacol” fericit.

 

* * *

 

Duhul Sfânt, leacul miraculos pentru lacrimile noastre

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Ca şi copil, mi s-a întâmplat des ca, mergând cu bicicleta, să nu pun frână la timp şi se lăsa de cele mai mult ori cu un genunchi rănit şi cu multe lacrimi. Imediat luam calea întoarsă spre casă şi nu spre oricine, ci spre mama mea. Şi ea nu numai că îmi curăţa genunchiul, îl bandaja sau, la nevoie, îmi lipea un plasture pe rană. Mai mult decât toate acestea şi mult mai important pentru mine la vremea aceea era faptul inedit că mama mea cunoştea un leac împotriva durerii şi lacrimilor, un medicament cu adevărat minunat, fără îndoială: când mă vedea plângând şi ţinând-mă de genunchiul din care curgeau poate câţiva stropi de sânge, ea se punea în genunchi, se apleca asupra părţii rănite a piciorului meu şi începea să sufle. Expresia “Stai să sufle mama ca să se vindece rana, să se vindece piciorul!” mi-a rămas de atunci pentru totdeauna întipărită în minte.

Acesta era leacul ei împotriva lacrimilor. Pentru că nu ştiu dacă mă credeţi sau nu, dintr-o dată nu mă mai durea piciorul aşa tare. Ce minuni poate face suflarea unei mame! Şi o mamă are nevoie pentru copiii ei întotdeauna de mult aer, de un suflu lung. Alteori este nevoie să-şi ţină îndelung răsuflarea, în sens propriu sau figurat, pentru copiii ei. De ce să nu recunoaştem, nu aş greşi prea mult dacă aş afirma că o mamă trebuie să aibă plămâni de cursă lungă, care să fie în stare să respire uneori şi pentru copiii ei sau, cel puţin, împreună cu ei. Iar lucrul acesta nu îl poate schimba nimeni şi nimic pe acest pământ. Aşa este şi trebuie să fie mama.

Nu ştiu de ce mi-a venit acum în minte acest episod… Poate pentru că, în unele locuri se sărbătoreşte în luna mai ziua mamei ori poate pentru că se apropie 1 iunie, ziua copilului şi pentru că îmi place să cred că sunt încă un copil, că nu e nevoie să-i invidiez pe aceşti copii din faţă pentru inocenţa, spontaneitatea, sinceritatea, curăţia lor… Aş vrea să cred că noi, cei mari, nu vom lăsa niciodată să moară copilul din noi, că nu vom uita niciodată de ce-i iubim pe copii aşa de mult. Şi ca orice copil, primul punct de reper a rămas şi pentru mine mama. Copilul face totdeauna trimitere la o mamă. Înainte ca să fie copilul, a fost mai întâi… o mamă! Vorba cântecului: “Ce-a fost mai întâi, oul sau găina?” Şi înainte ca să fim noi, creştinii, a fost Biserica, mama noastră care ne-a adoptat de fii şi care suflă asupra rănilor şi durerilor noastre cu suflul nou miraculos al Duhului Sfânt şi ne oferă atâtea leacuri de vindecare a trupurilor şi sufletelor noastre. Şi trebuie să credem că dacă mama suflă asupra rănilor noastre, ele se vindecă, dar, în primul rând, nu avem voie să uităm că adevărata minune este că suflul mamei dă la o parte, înlătură lacrimile.

A fi dat cu o suflare la o parte, a fi suflat de aici… “A înlătura ceva cu o suflare” are rădăcini foarte vechi. Din timpurile cele mai vechi ale omenirii a existat închipuirea, concepţia că tot ceea ce este rău, tot ceea ce provoacă durere, nefericire omului ia forma unui Duh. Duhurile nu pot fi văzute, atinse, stăpânite niciodată. Ele aparţin dimensiunii spirituale, sunt în aer. De aceea sunt legate ca şi existenţă, posibilitate de mişcare de aer, de suflu, de vânt. Şi îndepărtarea lor, curăţarea lor împreună cu durerea sau umbra pe care o poartă se face tot pe această cale, prin puterea suflului, a aerului. Cel rău este trimis la plimbare printr-o suflare. Cel puţin asta este în esenţă concepţia care se află în mintea copiilor care cred că suflarea miraculoasă a mamei asupra unei răni îndepărtează pe cel rău, vindecă rana, îndepărtează durerea şi alungă lacrimile. Nici un foehn sau ventilator, oricât de puternice ar fi, nu ar avea efectul miraculos al suflului unei mame asupra unei răni.

Iată cum suflul uman ia chipul Binelui, la extrema opusă a tuturor Duhurilor rele care i se opun şi-l ispitesc, vor să-i facă rău. Avem noi o expresie care exprimă perfect această realitate. Atunci când vrem să evidenţiem că facem tot posibilul să îndepărtăm un rău, să ajutăm pe cineva, spunem “Îmi dau Duhul, îmi dau sufletul, inima din mine, mă strofoc până la ultima suflare ca să te ajut…” Suflul din noi e în stare să îndepărteze răul! Bunătatea din om este aşadar întruchipată de suflul său.

Şi până la urmă, este în sintonie această concepţie cu datul scripturistic: “Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Gen 2,7). Suflul din noi trebuie să fie aşadar suflarea lui Dumnezeu. În noi trebuie să respire Dumnezeu. Ceea ce inspirăm sau expirăm trebuie să provină sau să trimită la Dumnezeu, să aibă de-a face cu el. Dar mai este oare aşa?

Ce am făcut oare cu suflarea de viaţă din noi? De ce ni se taie atât de des respiraţia? De ce rămâne omul modern atât de des fără aer? De câte ori nu am fost cuprinşi de gâfâială, de suflarea grea şi sentimentul celui căruia i se pare că i se taie aerul, că rămâne fără el? Se întâmplă acest lucru ori de câte ori ne stabilim obiective prea înalte pentru noi sau când ne lăsăm duşi de curente, mode, valuri. Atunci ne cuprinde gâfâiala. Obosim, ne dăm seama că nu putem ţine pasul cu tot ce ne asaltă din toate părţile şi începem să ne pierdem echilibrul, punctele de reper stabile. Ne risipim şi ne irosim suflul de viaţă din noi. Ajungem să spunem în final “Asta nu e de mine”. Uneori ni se taie respiraţia. Ne pierdem glasul fie şi numai când vedem că ceilalţi îşi dau aere că ar fi mai buni ca noi, mai capabili. Respiraţia, suflul nostru de viaţă ne dă de gol spre exemplu când suntem măcinaţi de teamă sau când nu mai ştim cum să ieşim dintr-o situaţie dificilă.

Şi câtă nevoie am avea atunci de cineva care să ne dăruiască puţin din propriul lui suflu de viaţă, din respiraţia lui! Am avea nevoie atunci de cineva în preajma căruia să ne putem regăsi liniştea, pacea, aerul şi suflul vital, o persoană în preajma căreia să nu te simţi sufocat sau panicat şi în umbra căreia se poate respira în voie aer curat, ca la umbra marilor arbori care emană încontinuu oxigen, aer curat. Noi spunem de cele mai multe ori că “la umbra marilor arbori nu creşte iarbă”, dar adevărul este că există şi din acei arbori falnici, mari în adevăratul sens al cuvântului, la umbra cărora se poate respira în voie. Altfel ne sufocăm şi ne stingem, precum o flacără se stinge şi se consumă atunci când este închisă într-un vas, într-un pahar. Flacăra consumă tot oxigenul şi apoi moare. Până şi focul este întreţinut tot de aer!

Trebuie aşadar să ne preocupăm mai mult să avem mereu parte de aer proaspăt, de un suflu nou. Iar lucrul acesta nu-l putem obţine de cele mai multe ori din noi înşine. Pentru ca cineva să-şi reînnoiască suflul de viaţă, e nevoie ca altcineva să intervină. Uneori este nevoie ca cineva să vină si să sufle la o parte aerul cel rău, viciat pe care-l respirăm, tot răul care provoacă în interiorul nostru doar durere, suferinţă… Toate acestea trebuie să fie înlăturate de cineva pentru a face loc suflului nou de viaţă, proaspăt.

Exact lucrul acesta s-a petrecut în relatarea evanghelică care proclamă momentul întâlnirii lui Cristos cel înviat cu ucenicii săi: “El a suflat asupra lor şi le-a spus: Primiţi pe Duhul Sfânt!” Ucenicilor li se terminase aerul, li se tăiase respiraţia. Am putea spune că Isus le dă înapoi ucenicilor ceea ce ei pierduseră din Vinerea Sfântă şi se reflecta în viaţa lor lipsită acum de entuziasm, de suflul vital necesar.

Precum mama înlătură lacrimile şi durerea copilului rănit, la fel Isus pune capăt timpurilor încărcate de teamă şi durere, vremuri trăite lamentabil, fără pace, libertate, entuziasm. Duhul Sfânt este cel care strigă în noi “Abba-Părinte”. Cu Duhul Sfânt care ne reînnoieşte viaţa se poate porni din nou la drum, o putem lua oricând de la capăt. E eterna şansă a noului început după care au aspirat şi au visat oamenii dintotdeauna. El este Duhul Sfânt, Duhul care împlineşte doar binele. Pentru aceasta ne-a fost dăruit, ca să îndepărteze răul din viaţa noastră cu suflul său. El vrea vindecarea, purificarea, mântuirea oamenilor.

Noi nu trebuie decât să inspirăm adânc şi să ţinem cât mai mult timp acest aer în noi, pentru că, am văzut la începutul reflecţiei noastre, suflarea miraculoasă a mamei, a Duhului Sfânt în cazul nostru, este leacul miraculos împotriva lacrimilor şi a durerii. Şi cine nu are oare lacrimi şi dureri de înlăturat?!

 

* * *

 

Duhul Sfânt vă va învăţa toate

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Nu cu mulţi ani în urmă, în Italia, ţară aproape 100% catolică, s-a făcut o anchetă printre tinerii de 20 de ani, cărora li s-a pus această întrebare: Ce înseamnă Rusaliile? Dintre cei întrebaţi, doar 5% au dat răspunsul exact. Restul au dat răspunsuri confuze, greşite, sau nu au dat nici un răspuns. Şi erau toţi botezaţi şi miruiţi. Ucenicii lui Ioan Botezătorul de la Efes, care i-au răspuns sfântului Pavel: “Nici nu ştiam că există Duhul Sfânt”, aveau o justificare; ei primiseră numai Botezul. Dar tinerii italieni erau toţi nu numai botezaţi, ci şi miruiţi, astfel încât ei puteau să răspundă: “Nici nu ştiam că l-am primit pe Duhul Sfânt”.

Ucenicii erau adunaţi în jurul Sfintei Fecioare, în Cenacol, la Ierusalim. Şi a apărut un fel de foc ce se împărţea în limbi şi s-a lăsat asupra fiecăruia dintre ei. Duhul Sfânt a coborât în formă de limbi de foc, voind să repare ceea ce s-a petrecut odinioară la Babel, atunci când omenirea, din cauza păcatului, a nesupunerii faţă de Dumnezeu, a orgoliului, s-a dezbinat, s-a fragmentat, s-a risipit pe tot pământul, formându-se nuclee umane care au sfârşit prin a nu se mai înţelege între ele. Oamenii, uitând de originea lor comună, de Dumnezeu, Tatăl lor comun, de destinul lor comun, au devenit străini unii de alţii. Au început să vorbească limbi străine, să nu se mai înţeleagă între ei. Nu este vorba doar de un fenomen lingvistic. Faptul că se vorbesc mai multe limbi nu este numaidecât un factor de dezbinare. Ne folosim de traducători şi ne înţelegem foarte bine. Este vorba de o altă încurcare a limbilor. Este vorba de interese, concepţii, religii, culturi care se bat cap în cap, omenirea devenind ca un vas de lut prefăcut în mii de cioburi.

Duhul Sfânt a coborât la Rusalii ca să refacă unitatea neamului omenesc, ca să-i adune pe toţi oamenii de toate limbile, aparţinând tuturor naţiunilor şi popoarelor, într-o singură familie umană. Noua familie umană se numeşte Biserica. Conciliul al II-lea din Vatican numeşte Biserica “semnul unităţii”, “semnul şi instrumentul unităţii întregului neam omenesc”. Ziua de Rusalii este ziua de naştere a Bisericii. În noua familie umană, care este Biserica, în ziua de Rusalii, au intrat, cum ne spun Faptele Apostolilor în lectura a doua, reprezentanţi ai tuturor naţiunilor de sub cer: parţi, mezi elamiţi.

Ei au intrat în ziua de Rusalii în noua familie umană, care este Biserica, prin Botezul pe care l-au primit la predica lui Petru. Şi dacă Biserica este noul popor al lui Dumnezeu, format din toate popoarele pământului, ne dăm seama cât de aberante şi de anticreştine sunt expresiile: “Biserică naţională”, “Biserica neamului”, “Biserica strămoşească”.

Nu putem să-i mulţumim îndeajuns Duhului Sfânt pentru marele şi nemeritatul har de a ne fi născut în noua familie umană, în unica Biserică pe care el a întemeiat-o în ziua de Rusalii. Să avem cea mai mare grijă de a păstra unitatea acestei familii.

Două lucruri se cer pentru a păstra unitatea familiei Duhului Sfânt din care facem parte, unitatea Bisericii: adevărul şi iubirea. Abaterea de la adevărurile de credinţă aduce după sine dezbinarea, crearea de tot felul de Biserici şi de secte. “Când va veni Duhul adevărului, vă va învăţa tot adevărul” – spune Isus. Să ne deschidem minţile la acest adevăr total. Şi iubirea. Ura, violenţa ca şi refuzul adevărului aduc cu sine dezbinarea. Singura violenţă ce ne este îngăduită este violenţa împotriva răului şi a păcatului din noi înşine. La această violenţă ne îndeamnă apostolul Pavel, când scrie: “Ucideţi în voi, cu puterea Duhului, pornirile rele ale cărnii”.

2.

Celebrăm astăzi sărbătoarea Rusaliilor, Coborârea Spiritului Sfânt – eveniment capital pentru viaţa fiecărui creştin şi pentru Biserica întreagă. Ne amintim cu toţii ce i s-a întâmplat într-o zi sfântului Pavel la Efes. Întâlneşte un grup de credincioşi şi îi întreabă: “Credeţi voi în Duhul Sfânt? L-aţi primit?” La care, aceştia fac ochii mari, ridică din umeri şi zic: “Duhul Sfânt? Nici nu ştiam că există aşa ceva”. “Atunci”, îi întreabă Apostolul, “cum aţi fost botezaţi?”

După două mii de ani de la această întâmplare, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Duhul Sfânt continuă să fie un necunoscut.

Suntem astăzi invitaţi să-l redescoperim pe Duhul Sfânt. Unde? În acest sanctuar, în această biserică închinată lui? Şi aici, dar, mai presus de toate, să-l redescoperim în noi înşine. Citim în viaţa sfintei Angela de Foligno că ea a mers odată în pelerinaj la Sanctuarul din Assisi, care adăposteşte trupul sfântului Francisc. Dar abia intrată în bazilică, aude în inima ei un glas care îi spune: “Angela, ai venit în acest sanctuar ca să găseşti ajutor şi mângâiere. Dar tu porţi în tine pe cineva care te poate ajuta şi mângâia mai mult decât sfântul la care ai venit în acest sanctuar. Eu sunt Duhul Sfânt, care locuiesc în tine”. Sfânta Angela de Foligno uitase pentru un moment ceea ce noi uităm tot timpul, şi anume ceea ce le spunea sfântul Pavel celor dintâi creştini: “Nu ştiţi voi că voi sunteţi templul, biserica, sanctuarul lui Dumnezeu şi că Duhul Sfânt locuieşte în voi?”

Înainte de această revărsare, să-i zicem oficială, publică, a Duhului Sfânt de la Rusalii, a mai fost una, săvârşită într-un cadru mai intim, mai restrâns, în seara zilei de Paşti. Isus înviat le-a apărut ucenicilor săi în casa în care stăteau încuiaţi de frica iudeilor, a suflat asupra lor şi le-a spus: “Primiţi-l pe Duhul Sfânt”. A suflat. De ce a suflat? Gestul acesta, făcut de Isus înainte de a-l dărui pe Duhul Sfânt, este extrem de important. Cuvântul “a sufla” nu mai apare nicăieri în Noul Testament, în schimb, el apare de două ori în Vechiul Testament. Prima dată apare în Cartea Genezei, când ni se vorbeşte despre crearea lui Adam: “Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi astfel, omul s-a făcut un suflet viu” (Gen 2,7). Aşadar, în seara Învierii, când Isus suflă şi Duhul Sfânt coboară, se înfăptuieşte o nouă creaţie. Se naşte omul nou. Omul îşi leapădă şorţul făcut din frunze de smochin, cu care îşi acoperea goliciunea, semnul păcatului şi al ruşinii, şi se îmbracă cu o haină de lumină şi glorie ca şi Isus înviat. Omul se întoarce la ceea ce a fost dintru început: chip şi imagine a lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt este acela care, la Botez, creează omul cel nou în noi, pune în noi viaţa cea nouă, suprafirească a harului, face din noi copii ai lui Dumnezeu, iar el vine să locuiască în noi ca într-un templu. De aici, îndemnurile sfântului Pavel: “Fiţi atenţi cum vă purtaţi cu cel pe care îl purtaţi în voi. Nu-l stingeţi Duhul Sfânt din voi, nu-l întristaţi pe Duhul Sfânt din voi, nu profanaţi prin păcat templul Spiritului Sfânt, care sunteţi voi înşivă”.

Şi a doua oară găsim cuvântul “a sufla” în Vechiul Testament, în impresionanta vedenie pe care a avut-o profetul Iezechiel. Profetul vede o câmpie întinsă acoperită cu schelete omeneşti, cu oase uscate. La porunca lui Dumnezeu, profetul strigă: “Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, ca să învie!” La acest strigăt, Duhul a intrat în oase, oasele s-au acoperit cu carne, s-au ridicat în picioare şi erau ca o oaste foarte mare. “Fiul omului”, îi spune Domnul profetului, “oasele acestea sunt toată casa lui Israel”. Această profeţie se realizează cu adevărat în ziua de Rusalii. Duhul Sfânt suflă; suflarea sa este ca o vijelie, ca o furtună puternică, şi se ridică în picioare noul Israel, noul popor al lui Dumnezeu, Biserica. De aceea, sărbătoarea Rusaliilor este considerată ca ziua de naştere a Bisericii. În această zi, Dumnezeu încheie noua alianţă cu noul său popor, cu Biserica.

Şi nu întâmplător, Duhul Sfânt a coborât în ziua de Rusalii.

Rusaliile era sărbătoarea cea mare şi solemnă în care evreii comemorau vechea alianţă, pe care Dumnezeu o încheiase cu poporul său, pe Muntele Sinai, la 50 de zile după eliberarea din robia Egiptului. Acest nou popor, care se naşte în ziua de Rusalii, Biserica, este catolic, adică universal; în el intră toate popoarele, toate rasele, toate limbile: iudei, romani, parţi, elamiţi, arabi. Naţionalismul, rasismul, şovinismul sunt excluse; nu se mai poate vorbi de Biserica naţională, de o Biserică a neamului. Cine ia parte la o Liturghie solemnă, pe care Papa o celebrează în Piaţa Bazilicii San Pietro din Roma, văzând lume de toate culorile, de toate naţiile, de toate rasele, exprimând în toate limbile aceeaşi credinţă, are impresia că se află la Ierusalim, la primele Rusalii. Iar sufletul şi viaţa noului popor al lui Dumnezeu este Duhul Sfânt. “Ce este trupul fără suflet?” – se întreba sfântul Augustin. “Un cadavru. Ce ar fi Biserica fără Duhul Sfânt? Un cadavru, o ruină”. În Crez, după Spiritul Sfânt, vine imediat Biserica: “Cred în Duhul Sfânt… cred în Sfânta Biserică Catolică”. Înţelesul exact este: “cred în Duhul Sfânt prezent permanent în Biserica Catolică”.

Sfântul Irineu spunea atât de frumos pe la anul 200: “Unde e Biserica, acolo este Duhul Sfânt, şi unde este Duhul Sfânt, acolo e Biserica”. Iar dacă Duhul Sfânt e sufletul Bisericii, evident că nu poate exista un singur Duh Sfânt cu mai multe Biserici, aşa cum nu poate exista un suflet cu mai multe trupuri.

Isus ni-l prezintă pe Duhul Sfânt ca dătător de viaţă al Bisericii, aducând imaginea apei: apa înseamnă viaţă, lipsa apei înseamnă moarte. Isus, ne povesteşte evanghelistul Ioan (7,37-40), era la Ierusalim de Sărbătoarea Corturilor. În zilele acestei importante sărbători, se făcea o mare procesiune până la Bazinul Siloe, de unde se lua apă cu un ulcior de aur, cu care apoi se stropea altarul de la templu în amintirea acelei ape minunate scoase din stâncă în pustiu, din care băuse poporul ales în drum spre Ţara Făgăduită. Isus se foloseşte de ocazie pentru a striga astfel încât să fie auzit de tot poporul care lua parte la ceremonie: “Dacă însetează cineva, să vină la mine şi să bea!. Şi adaugă evanghelistul: “spunea aceste cuvinte despre Duhul pe care aveau să-l primească cei ce vor crede în el”. Căci Duhul Sfânt nu fusese încă dat. “Spiritul Sfânt”, explică sfântul Vasile cel Mare, “este ca o ploaie ce face să rodească necontenit ogorul Bisericii. Apa este aceeaşi, dar roadele sunt diferite: palmierul produce anumite roade, viţa-de-vie produce struguri, mărul, mere ş.a.m.d. La fel, unul este Spiritul Sfânt, dar felurite sunt roadele pe care el le produce în Biserică. Iar cele 7 Taine sau Sacramente ale Bisericii sunt şapte râuri de viaţă supranaturală, cu care Duhul Sfânt irigă ogorul Bisericii”.

În sărbătoarea de astăzi, încercăm un sentiment de speranţă, de optimism, de siguranţă. Biserica are de îndurat multe lovituri, multe încercări. Dar avem convingerea că din toate va ieşi victorioasă, pentru că la cârma ei stă Duhul Sfânt. Lumea îmbătrâneşte, popoarele se nasc şi pier, sistemele politice şi partidele apar şi dispar. Biserica este veşnic tânără, căci Duhul Sfânt îi asigură viaţa şi primăvara neîntreruptă.

După ce Papa Ioan al XXIII-lea a fost ales la conducerea Bisericii, nu putea să doarmă. Ce mare răspundere îi apăsa pe umeri! Dar aude un glas tainic, care îi spune: “Ioane, tu conduci Biserica sau eu?” “Tu, Doamne”. “Atunci, du-te la culcare şi dormi liniştit”. Şi acelaşi papă spunea într-un discurs ţinut seminariştilor din Roma: “Biserica e mereu vie, modernă, actuală, de o vârstă cu orice popor care se perindă în istorie”.

Îl rugăm pe Duhul Sfânt, astăzi, să ne transforme şi pe noi aşa cum i-a transformat pe apostoli în ziua de Rusalii: să ne dea lumina credinţei, ca să putem cunoaşte adevărul, focul iubirii, ca să-i putem îmbrăţişa şi pe duşmani, tărie şi curaj, ca să putem trăi şi mărturisi credinţa în lume ca nişte adevăraţi fii ai Bisericii sale.

3.

Odată împlinită lucrarea sa de pe pământ, Isus este glorificat şi înălţat la dreapta Tatălui. Pe pământ el a lăsat Biserica sa. E vorba de unsprezece apostoli şi câteva zeci de ucenici care trăiesc înfricoşaţi, ascunşi, cu uşile zăvorâte fără a şti ce trebuie să facă şi ce înseamnă porunca pe care o primiseră de a merge în întreaga lume ca să predice evanghelia. Biserica avea toate componentele ei de bază: învăţătura ei fusese proclamată de Isus, apostolii fuseseră aleşi, sacramentele fuseseră întemeiate, ierarhia fusese organizată, piatra de temelie fusese aşezată şi păstorul suprem fusese numit în persoana lui Petru.

Dat toate aceste forţe dumnezeieşti se aflau într-o stare latentă, de amorţire, aşteptau să fie activate. Nimeni nu predica, nimeni nu boteza, nimeni nu celebra Euharistia. Biserica era scufundată într-un somn adânc, asemenea lui Adam înainte de a i se comunica suflarea de viaţă. Aşa arăta Biserica până la ora nouă a zilei de Rusalii, când Duhul Sfânt a coborât asupra ei însoţit de o suflare puternică de vânt. În acel moment, Biserica s-a însufleţit, totul a prins viaţă în ea. În acel moment, apostolii ies din Cenacol, predică cu curaj mulţimii, vorbesc în diferite limbi, fac minuni; Petru îşi exercită misiunea de păstor universal, luând cuvântul şi vorbind în numele întregii ierarhii; apa Botezului începe să curgă; jertfa euharistică se aduce pe altare. La Rusalii, mica turmă, cum a numit-o Cristos, devine Biserică, adică trup al lui Cristos, însufleţit de acelaşi Duh Sfânt, care la naştere însufleţise şi capul acestui trup, pe Cristos însuşi.

Rusaliile sunt Crăciunul Bisericii, după cum Crăciunul a reprezentat Rusaliile lui Isus. Prezenţa Mariei în Cenacol, la Rusalii, nu este întâmplătoare. Ea ne aminteşte legătura dintre naşterea lui Isus şi naşterea Bisericii. Cea care fusese mama lui Isus prin puterea Duhului Sfânt devine şi mama Bisericii, adică mama lui Cristos întreg: cap şi trup.

“Trimite-ne, Doamne, Duhul tău şi reînnoieşte faţa pământului”. Semnul vizibil că ceva nou s-a înfăptuit la Rusalii pe faţa pământului este reunificarea limbajului uman. Apostolii, ieşind din Cenacol, vorbesc o limbă nouă, misterioasă, pe care o înţeleg toţi cei care o ascultă: parţi, elamiţi, greci, romani. Rusaliile sunt babelii. Oamenii Babelului au avut ambiţia de a unifica omenirea şi au sfârşit prin a nu se mai înţelege între ei. La Rusalii, unitatea, armonia este refăcută. Acum, scrie sfântul Irineu, “neamurile formează un cor admirabil, care celebrează în diferite limbi lauda lui Dumnezeu, în timp ce Duhul Sfânt readuce la unitate seminţiile risipite şi oferă Tatălui primele roade culese din toate popoarele”.

Întreaga tradiţie creştină cunoaşte contrastul dintre Rusalii şi Babel. Oamenii care au construit Turnul Babel nu erau nici atei, nici duşmani ai lui Dumnezeu. Nu erau nişte giganţi de tipul titanilor din mitologia greacă, nu erau nişte nelegiuiţi care sfidează cerul, care înfruntă cu aroganţă divinitatea precum Prometeu. Dimpotrivă, oamenii Babelului erau oameni cucernici, religioşi. Proiectul lor nu era împotriva lui Dumnezeu, ci pentru Dumnezeu. Turnul pe care l-au construit era un templu, un lăcaş de cult închinat divinităţii. Era un edificiu uriaş, unul dintre faimoasele temple cu terase suprapuse, numite zikkurat, ale căror ruine se mai pot vedea şi acum în fosta Mesopotamie (în Irakul de azi).

Cu cât templul era mai înalt, mai aproape de cer, cu atât bunăvoinţa divinităţii era câştigată mai uşor şi binefacerile aşteptate mai sigure. Atunci, unde era păcatul babilonienilor? De ce le-a încurcat Dumnezeu limbile? Răspunsul îl găsim în textul Genezei: “Ei au zis: «Haideţi să ne facem o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul, şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului»” (Gen 11,4). Aici e totul. Voiau să-şi facă un nume. Pietatea lor era falsă, religiozitatea lor era o mască. Nu căutau slava lui Dumnezeu, ci propria slavă. Nu era la mijloc intenţia de a-l cinsti pe Dumnezeu, ci urmăreau propria afirmare. Dumnezeu era instrumentalizat, religia era manipulată. Voiau să-şi facă imagine.

A construi un turn, un templu de proporţii ieşite din comun, însemna pentru babilonieni să-şi proclame cu orgoliu propria putere şi capacitatea de a dialoga cu Dumnezeu de pe picior de egalitate, spunând în inima lor: “Vezi ce am fost noi în stare să facem pentru tine? Acum, arată-ne tu ce eşti în stare să faci pentru noi”. A fost încercarea de a face o spărtură în cer, o poartă de acces la divinitate cu forţele proprii. De fapt, în limbile semite, Babel înseamnă “poarta Cerului”.

Şi în ce a mai constat păcatul constructorilor Babelului? Împăratul Babilonului, în orgoliul său nemăsurat şi în ambiţia sa imperialistă, voia unificarea lumii sub sceptrul său. Voia să înfăptuiască globalizarea impunând tuturor popoarelor o singură limbă, o singură cultură, o singură religie, o nouă ordine mondială, inaugurând o nouă eră a omenirii. Şi ce a rezolvat? Confuzie, încurcătură. Acesta este sensul pe care Biblia îl atribuie cuvântului Babel: “De aceea, cetatea a fost numită Babel, căci acolo a încurcat Dumnezeu limbile întregului pământ şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată suprafaţa pământului” (Gen 11,9).

“Din vina unor oameni orgolioşi s-au divizat limbile”, scrie Sfântul Augustin. “Datorită umilinţei apostolilor, limbile s-au reunificat”. Babelul şi Rusaliile sunt două şantiere mereu deschise în istoria lumii. Pe această concepţie îşi întemeiază sfântul Augustin geniala sa operă De civitateDei. În lume, scrie sfântul Augustin, sunt în construcţie două cetăţi: cetatea Babilonului, fondată pe iubirea de sine împinsă până la dispreţul faţă de Dumnezeu, şi cetatea lui Dumnezeu, Noul Ierusalim, fondată pe iubirea faţă de Dumnezeu, împinsă până la dispreţul de sine. Fiecare om este chemat să aleagă în care dintre aceste două şantiere vrea să muncească.

Sărbătoarea de astăzi ne îndeamnă să redescoperim unitatea şi armonia între toţi oamenii, să vorbim aceeaşi limbă, care este limba iubirii, pe care ne-o învaţă Duhul Sfânt. Minunea înfăptuită la Rusalii trebuie să continue neîntrerupt în lume. Scria un autor din primele veacuri ale Bisericii: “Poate îţi va zice cineva: «Dacă l-ai primit pe Duhul Sfânt, de ce nu vorbeşti în toate limbile?», îi vei răspunde: «Cu siguranţă vorbesc în toate limbile, căci sunt mădular al acelui trup al lui Cristos care este Biserica, iar Biserica vorbeşte toate limbile»”. Biserica înţelege şi vorbeşte limbile tuturor popoarelor. Ea înţelege şi respectă cultura, limba, patrimoniul tuturor raselor şi popoarelor, fiind, în acelaşi timp, cum ne învaţă al doilea Conciliu din Vatican, semn al unităţii întregului neam omenesc.

Împreună cu întreaga Biserică, să-l implorăm astăzi pe Duhul Sfânt, care este Duhul reconcilierii, al unităţii şi al iubirii: “Vino, Duhule Sfânt, umple inimile credincioşilor tăi şi aprinde în ele focul iubirii tale!”

4.

Sfântul Duh, care vine şi îşi face locuinţă în sufletul nostru, vine deja de la sfântul Botez împreună cu cele 7 daruri ale sale. Aceste daruri ale Duhului Sfânt sunt pentru sufletul nostru ceea ce sunt aripile pentru o pasăre. Aşa cum o pasăre nu poate zbura, nu poate să se înalţe în văzduh fără aripi, la fel, sufletul nostru nu poate zbura, nu se poate înălţa spre Dumnezeu, spre cer, fără darurile Duhului Sfânt. Şi aş vrea să vă vorbesc astăzi despre darul evlaviei, căci dintre toate darurile Sfântului Duh, acesta este, poate, cel mai neluat în seamă sau dispreţuit. Preocupările pământeşti, grija pentru trup şi pentru viaţa aceasta trecătoare, patimile omului, distracţiile şi ideile greşite ale lumii fac ca acest dar al evlaviei să fie înăbuşit sau complet distrus în cei mai mulţi oameni. Este o idee enorm de greşită, monstruoasă, aceea care circulă chiar şi printre creştini, şi anume că evlavia este pentru bătrâni, pentru femei, pentru anumite persoane, pentru preoţi şi călugări. Evlavia este obligatorie pentru toţi cei botezaţi, căci în toţi cei botezaţi a venit Duhul Sfânt cu darurile sale. Pentru toţi este porunca: “Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este”. “Şi cine este sfânt mai mult să se sfinţească”.

Nu cu mulţi ani în urmă, profesorul Pier Giorgio Frassati, ieşind din biserică, nu a apucat să-şi bage rozariul în buzunar, când s-a întâlnit cu un coleg. Acesta, văzându-l cu rozariul în mână, i-a spus: “Te-ai făcut călugăr?” El însă îi răspunde: “Nu, am rămas creştin”.

Cine are adevărata evlavie? Sfântul Francisc de Sales îi împarte în această privinţă pe oameni în trei categorii: Prima categorie se aseamănă cu struţul, care nu zboară niciodată, deşi are aripi. Sunt cei care, deşi au primit la Botez darul evlaviei, nu-i acordă nici o atenţie, sunt cei care nu dau cu anii pe la biserică sau la sfintele sacramente, sau cei care, deşi fac uneori acte de evlavie, trăiesc permanent în stare de păcat de moarte, în duşmănie cu Dumnezeu. Desigur că toată evlavia aceluia care trăieşte în stare de păcat de moarte este falsă şi inutilă.

Odată, pe când sfânta Ecaterina de Siena se afla la Avignon, au venit la ea nişte doamne cu o viaţă depravată, dar vorbeau în aşa fel încât voiau să lase impresia că sunt cele mai evlavioase persoane din lume. Dar sfânta Ecaterina, care le cunoştea viaţa, abia se abţinea să nu vomite.

Aceeaşi scârbă i-o provoacă lui Dumnezeu evlavia celor răi. Sfânta Scriptură ne relatează că cei doi fraţi, Cain şi Abel, îi duceau jertfă lui Dumnezeu. Primul îi ducea jertfă lui Dumnezeu din roadele câmpului, căci era agricultor, iar al doilea – miei, căci era păstor. Dumnezeu privea cu plăcere jertfa lui Abel, căci era nevinovat, în schimb, îşi întorcea capul de la jertfa lui Cain, căci era duşmănos şi rău la inimă. La fel, Dumnezeu priveşte cu plăcere la evlavia celui bun, dar îşi întoarce capul de la evlavia celui rău. De fapt, sfântul Iacob ne spune clar: “Dacă cineva crede că este evlavios şi nu îşi stăpâneşte limba, acela îşi înşală inima, şi zadarnică este evlavia lui”. Prin urmare, poţi să-ţi toceşti genunchii stând cufundat în rugăciune, poţi să învârteşti de zece ori pe zi printre degete rozariul, dacă nu-ţi stăpâneşti limba, înjuri, blestemi, vorbeşti murdar, te cerţi, minţi şi îi vorbeşti pe alţii de rău, zadarnică este evlavia ta.

A doua categorie de oameni, după cum spunea sfântul Francisc de Sales, se aseamănă cu găina, care zboară din când în când, dar numai puţin, rar şi cu mare greutate. Sunt cei ce se spovedesc o dată sau de două ori pe an, sunt cei care o zi-două din an trăiesc în harul lui Dumnezeu, care ascultă Liturghia, dar numai când e poruncită sub păcat de moarte. Evident că nici aceştia nu au evlavie adevărată.

A treia categorie de oameni se aseamănă cu rândunica, ce zboară cu multă uşurinţă şi pluteşte mereu în văzduh. Sunt cei evlavioşi cu adevărat, care nu se mărginesc să facă numai ce este poruncit sub păcat, dar fac tot ceea ce-i este plăcut lui Dumnezeu şi folositor sufletelor lor. Sfântul Pavel îi scria ucenicului său Timotei: “Deprinde-te cu evlavia, căci ceea ce faci pentru trup puţin foloseşte, dar evlavia foloseşte la toate; ea aduce fericirea vieţii de acum şi răsplata vieţii viitoare”. Într-adevăr, aşa cum secerătorul, după ce-şi termină munca, îşi primeşte răsplata, dar şi în timpul secerişului primeşte de mâncare, aşa cum soldatul după război este decorat, dar în timpul războiului primeşte hrană, la fel, şi creştinul în viaţa de dincolo primeşte răsplată pentru evlavia sa, dar şi în viaţa aceasta are parte de multe bucurii şi satisfacţii.

Lumea, în general, se sperie de evlavie, de greutăţile ei. Într-adevăr, este greu să te scoli în fiecare dimineaţă mai devreme şi să asculţi sfânta Liturghie, să te păstrezi curat la suflet ca să te poţi împărtăşi în fiecare zi, să te spovedeşti în fiecare săptămână sau la câteva săptămâni o dată; nu-i uşor ca după ce munceşti toată ziua să faci efortul şi să vii seara la vecernie, ca în mijlocul atâtor ocupaţii să găseşti timp să spui în fiecare zi rozariul, dar întrebaţi-i pe cei care practică toate aceste deprinderi de evlavie dacă găsesc altundeva plăcere şi satisfacţie mai mare decât în ele.

Evreii fugiseră din Egipt, unde sute de ani fuseseră ţinuţi în robie. Dar iată că faraonul Egiptului, cu sabia în mână, îi urmăreşte însoţit de o armată numeroasă. Este hotărât să-i măcelărească. Îngroziţi, evreii o iau la fugă, şi ajung astfel îngroziţi şi obosiţi pe malul Mării Roşii. Nu ştiu ce să facă: să se întoarcă, ar fi fost măcelăriţi; să se arunce în mare, ar fi însemnat pentru mulţi înecul şi sfâşierea de către monştrii marini. Sunt cuprinşi de nelinişte, de disperare. Dar Moise ridică toiagul său, apele se despart în două, valurile se liniştesc, monştrii dispar. Un drum acoperit cu iarbă şi flori se deschide pe fundul mării. Evreii înaintează liniştiţi, în timp ce faraonul şi armata sa privesc uimiţi de pe malul mării ce se întâmplă sub ochii lor.

La fel, pentru acela care părăseşte păcatul, care fuge din Egiptul, din sclavia şi viciul lumii, primii paşi sunt grei; e cuprins de panică, de frică. Dar drumul pe care l-a deschis Cristos în marea zbuciumată a acestei lumi, este un drum al salvării şi fericirii adevărate. Să nu ne temem să mergem pe acest drum. Lumea vede greutăţile evlaviei, ale postului, ale pocăinţei, dar nu vede bucuria aceluia care îşi plânge păcatele, se face că nu vede lacrimile, remuşcările şi chinurile acelora care trăiesc în păcate şi vicii. “Gustaţi şi vedeţi” – ne îndeamnă psalmistul – “cât de bun este Domnul”.

 

* * *

 

Darul cel aşteptat

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde sedeau ei… şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi după cum le da duhul să vorbească.” Fapte. 2, 1-11

“Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu, locuieşte în adevăr în voi…” Rom. 8, 8-17

“Eu îl voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, pentru a rămâne cu voi întotdeauna.”

Să facem bine şi să ne coborâm din al nostru Turn Babel

Pe fondul unei imagini în negativ, al unui clişeu, adică al construirii Turnului Babel. (Gen. 11, 1-9) Aici este vorba despre o sfidare obraznică lansată împotriva lui Dumnezeu (un turn, a cărui înălţime să atingă cerul), şi despre o faptă orgolioasă, fără precedent (“să ne facem un nume). Însă turnul acesta nu a mai fost construit din cauza amestecării limbilor, şi a neputinţei oamenilor de a se înţelege între ei.

Rusaliile creştineşti, aşa cum aflăm din prima lectură de astăzi apar ca un fel de “anti-Turn Babel”. De data aceasta planul se realizează, prin intervenţia lui Dumnezeu, care face ca Duhul Sfânt să se coboare asupra oamenilor (“vântul puternic, focul”) şi determină creaţia unei lumi noi prin unificarea tuturor popoarelor şi prin darul limbilor. Ascultau acelaşi Cuvânt al Domnului în propria lor limbă, şi posibilitatea de comunicare a oamenilor între ei. Dar pentru aceasta trebuie ca oamenii să se coboare definitiv din Turnul Babel.

În legătură cu limbajul. Atunci când este vorba de a face cunoscute minunile lui Dumnezeu, nici o limbă nu poate fi denumită “sacră”, ci minunile Domnului pot fi predicate în toate limbile pământului… Omul se îndreaptă spre o lume nouă, îşi deschide ochii şi comunică cu acest univers minunat printr-un translator, care să cunoască bine limba maternă. Dumnezeu, când vrea să-şi facă cunoscute marile Lui lucrări oamenilor, foloseşte limba unuia fiecăruia dintre ei, şi atunci toate aceste limbi devin sfinte pentru că sunt instrumentul vestirii din partea lui Dumnezeu, ca şi de răspuns din partea oamenilor, care înţeleg să cânte “Măririle Domnului”. În Ziua Rusaliilor apare un concert compus din diferite limbi, care prin bogata lor varietate compun o cântare unitară.

Mângâiere, învăţătură, amintire

Aici este vorba în primul rând despre “Mângâietorul”, care să fie cu noi, să ne susţină şi să ne apere, cu alte cuvinte, ca să cheme la sine pe vreunul dintre noi. Duhul Mângâietor sau Apărător este acela care se află cât mai aproape de credincioşi, la dreapta lor, marea bătălie cu lumea. Isus vorbeşte despre un alt Mângâietor, deoarece Primul este El însuşi: “Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit avem la Tatăl un mijlocitor, pe Isus Cristos, Cel Neprihănit”. (1In. 2, 1) Prin urmare, Isus este mijlocitorul şi apărătorul nostru.

Dar în acelaşi timp Duhul Sfânt este şi Învăţătorul nostru: “Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Tatăl vi-l va trimite în Numele meu, El vă va învăţa toate şi vă va aminti despre tot ceea ce v-am spus Eu”. Duhul Sfânt, a Treia Persoană dumnezeiască este trimis de Tatăl la propunerea lui Cristos. Însă izvorul este tot Tatăl, care l-a trimis pe Isus, din care cauză Duhul Sfânt apare ca protagonist al aceluiaşi plan al Revelaţiei Mântuirii.

Activitatea lui constă în a învăţa şi în a aminti, două realităţi foarte bine legate între ele. La drept vorbind nu există nici un fel de noutate, faţă de ceea ce a revelat Învăţătorul. Duhul Sfânt nu-şi are o revelaţie a lui proprie, automată. “Nu va vorbi de la El, ci va spune tot ceea ce a auzit.” (In. 16, 13) “În cele ce învaţă Duhul Sfânt, este Isus care vorbeşte, după cum în cele ce învaţă Isus, vorbeşte Tatăl.” (De la Potterie)

Aici avem mai degrabă o interiorizare a Cuvântului în sufletul ucenicului prin lucrarea Duhului Sfânt. Apoi, în ceea ce priveşte “aducerea aminte”, memoria, aici nu este vorba despre o banală repetare (Duhul Sfânt nu se limitează la reîmprospătarea memoriei noastre), ci de actualizarea cuvântului revelat. Duhul Sfânt descoperă sensul acelui Cuvânt al Adevărului în raport cu situaţia prezentă, pe care-l actualizează.

Prin lucrarea Duhului Sfânt, ucenicul îşi trăieşte credinţa şi pătrunde mai adânc sensul revelaţiei. Aceasta este un fel de înţelegere şi interpretare a evenimentelor unei descoperiri tot mai surprinzătoare a Persoanei lui Isus. O aprofundare şi o cunoaştere, nu numai pur şi simplu de tip intelectual, ci existenţial vital, întrucât învăţătura Duhului Sfânt este o adevărată pedagogie a memoriei. Duhul Sfânt învaţă întrucât solicită memoria de a-şi aminti şi de a înţelege bine cuvântul ascultat şi de a descoperi totodată sensul actual al misterului.

Aşa cum spune De la Potterie, pe care l-am citat mai sus, în această privinţă ar mai fi posibilă o sintetizare, cam aşa: Fără învăţătura Duhului Sfânt, numai din memorie, cuvântul lui Isus riscă a rămâne numai ca un sunet vag, exterior, neînţeles în sinteza lui dătătoare de viaţă. Fără Isus nu se poate înţelege pe Tatăl. Fără Duhul Sfânt nu-L putem înţelege pe Isus, al cărui interpret este, unicul exeget de neînlocuit. Aşadar, pe Tatăl nu-l putem înţelege fără Isus, pe Fiul nu-l putem înţelege fără Duhul Sfânt.

Noul regim

Ciclul “C” propune ca alegere alternativă pentru lectura a II-a, un text din scrisoarea către Romani, în care Sfântul Paul evidenţiază timpul cel nou, ca şi noul climat în care trăieşte credinciosul. Aici avem o dublă realitate: Trupul, adică omul, şi Duhul Sfânt, adică Dumnezeu. Prin urmare un nou cadru: cel trupesc, în care omul se ocupă în exclusivitate numai de el însuşi, se poartă în aşa fel ca şi cum Dumnezeu nu ar exista; cel spiritual, în care omul este preocupat de realităţile în care este implicat cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu oamenii.

Trupul îl înnobilează complet pe om în domeniul lui propriu, care nu poate duce decât la moarte. Duhul Sfânt îl insuflă pe om ca să apuce pe calea plinătăţii, adică pe calea vieţii şi a păcii. De aceea, omul poate alege între limită, fragilitate şi depăşire. Sfântul Paul vorbeşte de Duhul Sfânt ca despre puterea care l-a înviat pe Cristos din morţi. Duhul Sfânt nu este o prezenţă exterioară omului, ci locuieşte în om, în noi. Evident, omul trebuie să îşi facă planurile cu greutatea trupului (mai ales), însă acest trup trebuie să fie condus de Duhul Sfânt, şi asta pentru că Duhul Sfânt nu poate osândi şi distruge locuinţa lui.

Tot acolo este subliniat şi faptul că Duhul Sfânt ne face să trecem de la starea de robi, la starea de fii ai lui Dumnezeu cu atitudinile caracteristice demnităţii şi libertăţii. Călăuzirea Duhului Sfânt pe propria cale, primirea Duhului Sfânt, experimentarea prezenţei sale în inima noastră, nu este ceva rezervat creştinilor de elită, ci constituie o posibilitate oferită tuturor creştinilor. “Aţi primit Duhul fiilor adoptivi, prin care strigăm: Abba, Părinte.”

Aici este cazul ca să cunoaştem acel glas, acel “strigăt”. Probabil că este vorba despre o aclamare a liturghiei primitive.

În adunările noastre liturgice, prea sunt multe persoane religioase, evlavioase să vorbească, să se tânguie, să pălăvrăgească şi în afara bisericii chiar să murmure. Cu totul alta este comportarea creştinilor din primele veacuri, în care participanţii aveau mai multă credinţă, din care cauză strigau şi aclamau cu glas tare. Aşa cum mărturisesc sfinţii Iustin, Ambroziu şi Augustin, glasurile lor se asemănau cu glasul vijeliei tunetului, aşa ca în Cenacol, la venirea Duhului Sfânt. Sfântul Paul susţine că acest cuvânt – Abba – este primul strigăt al creştinului nou-născut în Duhul Sfânt. Acelaşi Duh, care se coboară şi se înalţă (în rugăciune), mărturiseşte una şi aceeaşi realitate, şi anume: “Suntem fii şi facem parte din familia lui Dumnezeu”. (Maillot)

Omul, oricât de deştept, oricât de cocoţat ar fi fost el în vârful propriului turn, nu putea nici măcar să bănuiască aşa ceva, pentru că numai “Duhul (Sfânt) împreună cu duhul nostru, că suntem copii ai lui Dumnezeu”. În cele din urmă, Sfântul Paul aminteşte participarea la însăşi moştenirea lui Cristos, începând cu patima Sa: “şi dacă suntem copii suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Cristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El ca să fim proslăviţi împreună cu El”. (Rom. 8, 17) Noua şi marea familie a lui Dumnezeu se naşte din Patima, Moartea şi Învierea Fiului Său. Iată pentru ce Biserica, care apare în Ziua Rusaliilor (astăzi aniversarea ei) înfruntă riscul unei călătorii în lume, având drept tovarăşă crucea.

Acesta este sufletul puternic, care o întovărăşeşte, care ar trebui să o oblige, fie pentru a nu încetini pasul, cât şi pentru a rămânea strâns unită de crucea lui Cristos tovarăşă de drum indispensabilă şi inevitabilă.