Predici

(tipareste predicile)

 

Coborârea Duhului Sfânt
Anul A (B, C)
Lecturi:
Fapte 2,1-11
1Corinteni 12,3-7.12-13
Ioan 20,19-23

Ioan 20,19-23

Era după moartea lui Isus, în seara primei zile a săptămânii. De frica iudeilor, ucenicii încuiaseră uşile casei în care se aflau. Isus a venit, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: “Pacea să fie cu voi!” După aceste cuvinte le-a arătat mâinile şi coasta. Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. Isus le-a zis din nou: “Pacea să fie cu voi! După cum m-a trimis pe mine Tatăl, la fel vă trimit şi eu pe voi!” Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: “Primiţi pe Duhul Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Felix Roca jr

 

* * *

 

Vine Duhule Sfinte… aprinde în noi focul iubirii Tale

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Într-o dimineaţă însorită ca aceasta, mama lui Benson a intrat grăbită în dormitorul fiului ei şi l-a trezit. “Benson, este duminică! E timpul să te scoli! Haide sus şi du-te la biserică!” Benson i-a bombănit de sub plapumă: “Nu vreau să merg.” “Cum adică nu vrei să mergi la biserică?”, i-a spus mama. “Nu fii prostuţ. Ridică-te, îmbracă-te şi mergi la biserică!” Benson răspunse: “Nu, nu vreau să merg şi îţi voi spune de ce.” S-a ridicat pe marginea patului şi i-a spus: “În primul rând nu îmi place de ei, şi în al doilea rând lor nu le place de mine.” Mama i-a spus atunci: “Ce motive ţi-ai găsit. Lasă că îţi dau eu două motive ca să mergi. În primul rând ai 40 de ani şi în al doilea rând eşti preotul paroh.”

Acest somnoros Benson putea foarte bine să fie unul dintre apostolii cărora Isus le-a cerut să fie mărturisitori ai Lui în Ierusalim, în Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului. Ce s-a întâmplat când Isus a plecat dintre ei? S-au retras în cămăruţele lor, ascunzându-se. Le era frică de evrei. Ca şi Benson, ştiau că oamenii nu îi plac, ştiau că mesajul lor era diferit de mesajul popular al vremii, aşa că se înveleau în pături în pat pentru a nu avea de-a face cu societatea ostilă. Şi noi facem adesea aşa: mergem în linişte la biserică, îl primim în linişte pe Isus în inimile noastre, mergem acasă în linişte, iar dimineaţa şi seara ne spunem rugăciunile în linişte. Dar cum rămâne cu sarcina pe care Isus mi-a lăsat-o mie şi ţie de a fi mărturisitori ai Veştii cele Bune a iubirii lui Dumnezeu pentru omenire? Nuuu… Oamenilor nu le place să li se amintească de Dumnezeu. Mi-e teamă că îmi vor spune să îmi iau tălpăşiţa dacă le vorbesc despre Dumnezeu. Mi-e teamă că nu mă vor asculta. Mi-e teamă că mă vor numi ciudat, lunatic, rupt de realitate. Acestora nu le place de noi şi nouă nu ne place de ei. Aşa că, asemenea lui Benson, lăsăm deoparte sarcina de la Dumnezeu primită şi ne bucurăm de liniştea confortabilă, de un somn confortabil.

Din fericire, părintele Benson are pe cineva care să îl călăuzească: mama lui, care îl trezeşte şi îl convinge să meargă şi să predice. Cam aceasta este lucrarea pe care Duhul Sfânt o face în inimile credincioşilor. Când teama tinde să ne paralizeze credinţa, Duhul Sfânt ne încălzeşte şi ne dă puterea de a merge şi de a face ceva pentru această lume. Duhul Sfânt ne aminteşte, ca şi mama lui Benson, că avem o misiune. Misiunea noastră este să le spunem tuturor Vestea Bună că Dumnezeu este Tatăl lor, că Dumnezeu este Tatăl nostru, al tuturor, că în ciuda tuturor diferenţelor dintre noi, de limbă, cultură, statut social, suntem o singură familie şi de aceea trebuie să trăim ca fraţi şi surori. Misiunea noastră este să dărâmăm barierele care ne împart în “noi” şi “ei”, barierele dintre bărbaţi şi femei, dintre evrei şi neamuri, dintre bogaţi şi săraci, dintre albi şi negri, dintre lumea întâi şi lumea a treia, pentru a face ca toată omenirea să vorbească limba universală a iubirii fraterne. Aceasta se poate realiza doar prin lucrarea Duhului Sfânt.

Unul dintre motivele oferite lui Benson de mama lui a fost că acum are 40 de ani. Nu mai e copil. Creştinismul este de 2000 de ani în lume. Totuşi, chiar şi în aşa numitele civilizaţii creştine, fraternitatea universală a omenirii în Dumnezeu prin Cristos nu este încă suficient înţeleasă. “Ce pot să fac?”, ai putea spune. “Eu sunt singur. Ce pot să fac eu şi să conteze?” Poate ne învaţă ceva povestea unei veveriţe şi a unei bufniţe. O veveriţă a întrebat odată o bătrână şi înţeleaptă bufniţă care este greutatea unui fulg. “Ei bine, nimic mai mult decât nimic”, i-a răspuns bufniţa. Veveriţa i-a povestit atunci bufniţei cum într-o zi stătea pe o ramură de copac şi număra fulgii care se aşezau pe creangă. În momentul când a căzut al 1.973.864-lea fulg, ramura s-a rupt sub greutatea zăpezii. “Cu siguranţă era o grămadă mare de nimic”, i-a spus veveriţa.

Eforturile tale personale de răspândire a Împărăţiei iubirii şi dreptăţii pot să fie la fel de uşoare ca un fulg. Dar cernând proprii noştri fulgi împreună vom putea în final să frângem creanga păcatului, a răului şi a nedreptăţii din lumea noastră.

Vino, Duhule Sfinte, şi umple inimile credincioşilor Tăi

şi aprinde în ei focul iubirii Tale.

 

* * *

 

Bucuraţi-vă în Duhul Sfânt

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Marele apostol al neamurilor, sfântul Paul, după ce a străbătut partea de sus a Asiei Mici, a ajuns la Efes, unde a întâlnit câţiva oameni care credeau în Cristos şi primiseră botezul lui Ioan. I-a întrebat: L-aţi primit pe Duhul Sfânt când aţi început să credeţi? Răspunsul lor a fost că nici n-au auzit de Duhul Sfânt. Ca să fie creştini adevăraţi, Paul a trebuit să-i boteze în numele lui Isus şi să le dea taina Confirmaţiunii. Când şi-a pus mâinile asupra lor, Duhul Sfânt a coborât peste ei şi au început să vorbească în diferite limbi şi să profeţească (cf. Fap 19,1-8). Erau cu toţii cam vreo doisprezece bărbaţi.

Rusaliile s-au repetat şi se repetă mereu, dar problema este: noi ştim cine este Duhul Sfânt? L-am primit? Îl mai avem? Ştim ce sunt Rusaliile?

Cartea vieţii, Biblia spune multe lucruri frumoase despre Duhul Domnului. El este prezent mereu la începutul tuturor operelor mari ale lui Dumnezeu. Pluteşte deasupra apelor şi le dă sămânţa vieţii la începutul creaţiei (cf. Gen 1,2). În decursul istoriei formează pe oamenii mari, aleşi de Dumnezeu: pe patriarhi (cf. Gen 41,38; Ex 31, 3 ş.u.); pe profeţi (cf. Num 24,2; 1Sam 10, 6 ş.u.); pe judecători (cf. Jud 3,10; 6,34 ş.u.); pe apostoli (cf. Lc 1,17; Fap 1,8; 1,16; 2,4 ş.u.) şi mai ales putem spune că este tatăl lui Mesia, deoarece a contribuit substanţial la zămislirea lui în sânul Fecioarei Maria (cf. Mt 1,18; Lc 1,20) şi pe care îl însoţeşte în toate momentele vieţii, făcându-se simţit în cele mai importante, cum este botezul din apa Iordanului sub formă de porumbel, la ispitirea din pustiu, la începutul şi pe toată perioada predicării evangheliei, pe Tabor sub formă de nor etc.

Din relatările Sfintei Scripturi, noi mai aflăm că Duhul Sfânt este a treia persoană din Preasfânta Treime, Dumnezeu adevărat ca şi Tatăl şi Fiul (cf. Mt 28,19; Fap 5,3); este trimis în lume atât de Tatăl cât şi de Fiul (cf. Lc 11,13; 24,49; In 7,37-39 ş.u.); toate darurile deosebite, care ne vin de sus, el ni le împarte (cf. Evr 2,4; 6,4), de aceea Isus îl numeşte Mângâietorul şi Apărătorul (In 14,16; 1In 2,1 – parakletos = para-kalio = avocat), Duhul Adevărului, nu numai pentru că descoperă adevărul, dar şi pentru că justifică adevărul contra minciunii din lume, dând mărturie la procesul pe care lumea îl intentează lui Isus din inimile ucenicilor săi, ca ei să devină judecătorii judecătorilor lor. Duhul vădeşte lumea de păcat, fiindcă păcatul este necredinţa faţă de Isus; de dreptate, fiindcă dreptatea este de partea lui Isus preamărit de Tatăl; de judecată, fiindcă verdictul condamnării este deja pronunţat contra căpeteniei acestei lumi (cf. In 16,8-11).

Deci, după cum Isus în toată viaţa sa pământească ne-a arătat care este poziţia lui Dumnezeu-Tatăl faţă de om, poziţia iubirii, tot aşa Duhul Sfânt ne arată care este poziţia noastră, a fiecărui om, faţă de Dumnezeu. Această funcţie de arătător, ca deget al dreptei părinteşti, Sfântul Duh o deţine şi în sânul Preasfintei Treimi, arătând care este poziţia Tatălui faţă de Fiul şi a Fiului faţă de Tatăl. El este acela care ne arată şi nouă când şi cum trebuie să fie poziţia noastră justă faţă de Dumnezeu (cf. Rom 5,5; 9,1; 1Cor 6,19; 2Tim 1,14) şi ne dojeneşte când suntem în opoziţie, ne mustră şi ne ajută să ieşim din starea injustă prin rugăciunea sa stăruitoare (cf. Rom 8,26).

Acum, când ştim cine este Duhul Sfânt, ne putem întreba: Credem în el? Trăim Botezul? Prin taina Confirmaţiunii, ne-am angajat trup şi suflet în apărarea sfintei Biserici? Avem conştiinţa vie a datoriilor stării?

Ce sunt Rusaliile?

În Vechiul Testament erau zile de sărbătoare, de bucurie în care se amintea primirea celor zece porunci pe muntele Sinai şi toţi fiii poporului ales s-au angajat să le păzească.

În Noul Testament avem Rusaliile din ziua în care Dumnezeu ne-a dăruit pe acela care a făcut din toate poruncile una singură: porunca iubirii, ca din ea să se nască Biserica. Poruncile au format şi păstrat un popor ales, poporul lui Dumnezeu, o naţiune mică, limitată în spaţiu şi timp, pe când Duhul Sfânt formează şi păstrează Biserica, poporul sfânt de pe pământ, fără limite în timp şi spaţiu, fiindcă aceste Rusalii sunt un reflex al Rusaliilor din Dumnezeu, deoarece şi aici, în sânul Preasfintei Treimi este un dăruitor, care se bucură când dă; este un primitor, care face sărbătoare de recunoştinţă când primeşte; şi mai este un dar, care constituie bucuria dăruitorului şi primitorului. Cel ce dăruieşte este Tatăl; cel care primeşte este Fiul; darul este Duhul Sfânt. Darul fiind veşnic, sărbătoarea de dăruire şi de primire este veşnică.

Bucuria sărbătorii din sânul Preasfintei Treimi se revarsă în lume, în creaţie prin mii şi mii de feluri, dar în om în chip special prin Cristos. Din acest motiv Rusaliile formează o sărbătoare pascală, sau, mai bine zis, sunt desăvârşirea Paştelui pământesc. Iată cum: Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut om. Murind pe lemnul crucii şi înviind biruitor din mormânt, a inaugurat adevăratul Paşte, trecerea de la moarte la viaţa nouă şi veşnică a împărăţiei lui Dumnezeu. Înainte de Paşte, Isus ca Fiul Omului în carne şi oase, plin de Duhul Sfânt, se putea ruga Tatălui prin acest Duh, spunând: Abba-Tată, dar ca om, nu-l putea trimite oamenilor, fiindcă nu cel mic îl trimite pe cel mare, fiindcă Isus însuşi a afirmat că Tatăl este mai mare decât el (In 14,28) şi ar fi putut spune acelaşi lucru despre Duhul Sfânt ca persoană divină, dar numai înviind, înălţându-se şi intrând în drepturile sale divine şi depline la dreapta Tatălui, în deplină sărbătoare veşnică, îl poate trimite fiindcă îl posedă total prin meritele sale.

La rândul său, omul îl poate primi numai dacă s-a făcut părtaş al învierii lui Cristos prin Botez şi îşi dovedeşte învierea prin trăirea Botezului. Numai această trăire a Botezului generează Rusaliile noastre: bucuria primirii Duhului Sfânt şi trimiterea lui către semenii noştri care sunt chemaţi la bucuria vieţii veşnice.

Semnul, prin care se cunoaşte că omul l-a primit pe Duhul Sfânt, este bucuria cu care el ştie să-l dăruiască altora prin exemplul vieţii sale înnoite de noua poruncă a lui Isus (cf. In 13,34-35). Intensitatea bucuriei arată măsura posedării şi capacitatea de dăruire a Sfântului Duh din fiecare creştin. Revărsarea mulţumirii interne prin revelarea fericirii externe devin Rusaliile omului. Iat-o pe preacurata! În ziua Bunei-Vestiri ea este copleşită de invadarea Duhului Sfânt şi de bucuria maternităţii divine. Ea merge în vizită la Elisabeta şi de pe buzele ei se desprinde acel salut care o umple de Duh Sfânt şi a făcut să tresară de fericire pruncul din sânul ei, iar Maria a spus: Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul, şi duhul meu tresaltă de bucurie pentru Dumnezeu, Mântuitorul meu (Lc 1,40-47). Clipa în care omul primeşte şi-l dăruieşte pe Duhul Sfânt constituie clipa Rusaliilor din sufletul său. În fond, Rusaliile sunt revărsarea bucuriei de a trăi viaţa cea nouă adusă de Isus, de a-l fi aflat pe Cristos, de a fi ascunşi cu el în bucuria Preasfintei Treimi, fiindcă, aşa cum spune sfântul Paul: Cei călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu, fiindcă numai prin el putem spune: Abba-Tată (Rom 8,14-15).

Într-o pădure din India, spune o legendă, trăia o familie de maimuţe. Era cald, dar odată, pe neaşteptate, a venit un val de frig. Ele, tremurând, au văzut un licurici şi, crezând că este o scânteie, l-au luat cu grijă, l-au acoperit cu frunze şi crengi uscate şi au început să sufle, cu speranţa că se va aprinde focul şi se vor încălzi. O păsărică le-a spus: Degeaba suflaţi, fiindcă scânteia nu este din foc, ci este un licurici. Dar maimuţele, încrezătoare în deşteptăciunea lor, au continuat să sufle mai departe. Şi, fiindcă păsărica insista să le înveţe, maimuţele au prins-o şi au mâncat-o. Apoi au suflat până au îngheţat de frig. Este o poveste, dar nu-i deloc poveste faptul că oamenii suflă în patimi… cu speranţa că se vor încălzi. Nu rareori cei care au ciripit că acţiunea lor este zadarnică şi înşelătoare, au avut soarta acelei păsărele, mai ales misionarii, dar nu numai ei.

Azi vă fac această rugăminte: Rugaţi-l pe Duhul Sfânt ca să vă predice cuvântul Domnului mereu prin mine, prin preoţii lui Isus! Vă fac această rugăminte deoarece ştiu că sfântul Augustin avea dreptate când spunea: Noi, preoţii, vorbim exteriorului, dinafară, însă numai sfinţii vorbesc interiorului prin Duhul Sfânt care deschide inimile, mişcă şi edifică.

Trimite, Doamne Isuse, Duhul tău şi se va schimba faţa atât de pământească din noi şi vom deveni ca îngerii împărăţiei tale! Amin.

 

* * *

 

Coborârea Duhului Sfânt – Rusaliile

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

“Plin este pământul, o Doamne, de Duhul tău cel Sfânt”.

Sărbătoarea Rusaliilor ne pune în fiecare an în faţa acestei omniprezenţe misterioase a Duhului Sfânt şi ne îndeamnă să-i descoperim semnificaţia. Lecturile biblice pe care le-am citit au în vedere tocmai acest lucru, de a ne face atenţi la această realitate care face vie şi operantă Biserica.

În prima lectură, evanghelistul Luca, descriind evenimentul Rusaliilor, începe relatarea istoriei Bisericii. După el, în istoria Bisericii se retrăieşte misterul lui Cristos care interpelează omul, care acţionează în istorie şi care realizează mântuirea. Această misiune se îndeplineşte prin forţa divină a Duhului. Astfel, în subiectul cărţii Faptele Apostolilor, Rusaliile apar ca o trecere de la viaţa lui Isus deja glorificat şi înălţat la cer la istoria Bisericii, care pe pământ îi actualizează şi îi continuă misiunea. Aşadar, evanghelistul Luca nu concepe Rusaliile ca pe un eveniment izolat care s-a petrecut la început: dimpotrivă, el ne propune să vedem istoria Bisericii ca pe nişte Rusalii continue.

Cu o constantă coerenţă, el invită cititorul să descopere prezenţa misterioasă a Duhului în orice eveniment al Bisericii, în fiecare din personajele sale mai semnificative. Miracolul limbilor pare să exprime misterul. Acesta, la sfântul evanghelist Luca, serveşte pentru a exprima substanţa însăşi a evenimentului: prin coborârea Duhului Sfânt se restabileşte în lume unitatea limbajului care a fost pierdută, omul intră în comuniune cu Dumnezeu, ascultându-i vocea prin intermediul Bisericii, se naşte poporul mântuirii şi se reia istoria lui Dumnezeu.

Lectura a doua reia tema Duhului Sfânt la un nivel mai puţin istoric, dar mai personal şi eclezial. La botez, în fiecare ucenic se reînnoieşte, într-un anumit fel, misterul Rusaliilor; la rândul său, el este pregătit pentru proclamarea Evangheliei şi are ca rod preţios formarea Bisericii care este trup viu. Acest organism al mântuirii, Biserica, trăieşte în viaţa şi în activitatea fiecăruia dintre membrii săi, după carisma proprie pe care fiecare a primit-o. În toată această realitate complexă şi misterioasă se manifestă Duhul care susţine în mod dinamic Biserica. Doctrina carismelor în diversitatea şi unitatea izvorului lor, ne face să ne îndreptăm mereu spre izvorul primar, spre principiul unic şi absolut al vieţii divine care este în noi, adică Sfânta Treime. Cine l-a primit pe Duhul Sfânt îl poartă pe Dumnezeu în interiorul său. Şi noi îl purtăm, de aceea, pe Dumnezeu în sufletul nostru.

Leonida, tatăl lui Origene, se apleca deseori asupra pătuţului unde se odihnea fiul său şi îl săruta, adorându-l cu inima. Unele persoane care se aflau în jurul său erau foarte suspicioase şi nu le plăcea acest gest. “De ce nu vă bucuraţi?”, îi întreabă Leonida, “Eu îl ador pe Dumnezeu în inima acestui mic botezat”. Este frumos, de asemenea, să amintim gestul unui francez, Jolife, care, fiind chemat ca martor la un tribunal a privit în jur şi, nevăzând crucifixul, exclamă: “Voi mă constrângeţi să jur. Dar înaintea cui va trebui să jur, dacă aici nu există Dumnezeu?” Apoi, punându-şi mâna pe piept, spuse: “Cel puţin, Dumnezeu este aici!” Şi jură apoi cu mâna pe inimă.

Iată de ce sfântul Paul, cu insistenţă, scrie primilor creştini: “Voi sunteţi casa lui Dumnezeu, voi sunteţi templul Dumnezeului celui Viu” (2Cor 6,16). Dacă Duhul Sfânt coborând între noi, a făcut din trupul nostru un tabernacol, din membrele noastre un mic cer în care locuieşte Dumnezeu care ne-a creat, gândiţi-vă cât respect trebuie să avem noi pentru trupul şi membrele noastre.

Aşa cum Dumnezeu Tatăl, în zorii creaţiei, a suflat asupra pământului din care plăsmuise primul om, la fel Isus, în evanghelia care s-a citit, suflă asupra ucenicilor săi pentru a le comunica pe Duhul Sfânt.

Între Isus şi Duhul Sfânt există o legătură misterioasă şi necesară. Apostolii l-au urmat îndelung pe Isus şi această apropiere face să se nască în inima lor o dorinţă nouă, o sete provocată de plecarea lui Cristos, pe care numai Mângâietorul, Duhul Sfânt, o va putea stinge.

Şi astăzi, Isus ne atrage, ne fascinează, dar nu ne ascultă imediat, nu ne dezvăluie imediat secretul său. Uneori se retrage din orizontul nostru şi ni se pare că ar vrea să mărească distanţa dintre noi şi el. Chiar dacă trăsăturile feţei sale ne mişcă ca nici o altă faţă, nu ştim, cu toate acestea, să le descifrăm. Ne oprim la aparenţe şi suntem orbi la transparenţa lor. Mai înainte de toate, trebuie să-l primim pe Duhul Sfânt pentru a ajunge la întreg adevărul, pentru a înţelege în profunzime cuvintele lui Isus, pentru a putea recunoaşte chipul lui Dumnezeu în trăsăturile unui om. Avem nevoie să fim din nou transformaţi de Duh, Duh care anulează distanţele şi care stinge orice sete. Suntem mereu în întârziere şi în aşteptarea unor noi Rusalii.

Rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt trebuie să fie constantă în comunitatea mesianică, aşa cum au făcut, la orice început al sesiunilor, părinţii Conciliului al II-lea din Vatican, recitând invocaţia Adsumus a sfântului Isidor de Sevilla: “Duhule Sfânt, iată-ne prosternaţi la picioarele tale. Vino şi luminează-ne!”

Evanghelia ni i-a prezentat pe cei unsprezece apostoli în cenacol cu puţine zile înainte. Ei se adună pe ascuns de frica iudeilor. Poate se mai gândeau că tot ceea ce se cerea de la dânşii nu era altceva decât să cultive amintirea învăţătorului lor în micul lor grup separat de lume. Dar, iată că, tot în acelaşi cenacol apare Sfântul Duh, deschide larg uşile şi-i face să se îndrepte spre popor. Ei încep să predice parţilor, elamiţilor, grecilor, celor veniţi de la Roma, evreilor şi păgânilor. Toţi îi înţeleg în limbile lor; o parte din ei se botează; aşa a apărut Biserica. Prin urmare, ei nu rămân în cenacolul deschis aşteptând ca oamenii să vină la ei, ci ei se duc printre păgâni.

A merge în mijlocul păgânilor însemna a pune în discuţie propriile lor convingeri religioase. Şi, de fapt, câte dificultăţi nu au fost. Însă, Duhul Sfânt, care se sălăşluise în ei, le dădea curaj, îi făcea să se simtă mai puternici în lumea pe care trebuiau să o cucerească. S-au îndreptat către păgâni şi aşa i-au convertit la credinţa în Isus. Duhul Sfânt nu a îngăduit ca Biserica să rămână sinagogă, ci a realizat acea universalitate pe care o făgăduise Isus.

Cu ce sentimente nu ar trebui să ne amintim noi, creştinii, de această măreaţă lecţie? Acea Biserică scoasă afară din cenacol este ispitită mereu să reintre şi să se încuie în noi, mai cu seamă atunci când – ca în zilele noastre – sună uraganul contradicţiilor. Şi atunci, iată că apar semnele fricii, ale groazei. Mica turmă, în loc să meargă în mijlocul lupilor – atunci când trebuie – fuge, se ascunde, se baricadează, fără să-şi dea seama că cei care bat la uşa lor nu vor să le facă nici un rău, ci doar să le ceară un sfat mântuitor.

Este timpul să ne ridicăm, să ieşim, să ne reîntoarcem în mijlocul mulţimii. Fiecare din noi ştie, în fond, că aceasta este ieşirea de care este nevoie. Este nevoie de Duhul Sfânt pentru ca Evanghelia să nu rămână literă moartă, pentru ca materia din care suntem făcuţi să nu rămână inertă, pentru ca credinţa pe care o avem să nu rămână lipsită de caritate şi de speranţă.

Duhul Sfânt este un Duh al păcii. Apostolii erau adunaţi şi erau cuprinşi de o anumită frică – de frica iudeilor, de frica celor ce nu-i înţelegeau. Noi, când venim la Sfânta Liturghie, purtăm toată experienţa noastră interioară. Avem poate şi noi o frică – frică ce izvorăşte dintr-o problemă, de exemplu: de familie, de profesie, de sănătatea care ne este ameninţată; o nelinişte zace în fiecare dintre noi. Evanghelia spune că Isus a mers acolo unde apostolii erau împreună, cu uşile încuiate. Frica transformă interiorul nostru într-o închisoare. Orice am avea, iată, noi ne aflăm în faţa lui Cristos care ne spune: “Pace vouă!” O pace pe care nimeni altul nu ne-o poate dărui, căci el – cum spune Apocalipsul – este începutul şi sfârşitul, este cel care a fost mort dar acum este viu.

Suferinţa mare şi frica apostolilor era legată nu numai de evrei şi de experienţa trecută, dar şi de faptul că Isus, cel în care au crezut, căruia i s-au consacrat, intrase totuşi în mormânt. Dar acum viu în faţa lor îi ajută să depăşească orice nelinişte, orice tulburare, orice tensiune. Isus le dă o privire nouă. Adunaţi la Sfânta Liturghie noi auzim din partea Mântuitorului aceleaşi cuvinte şi astăzi: “Pacea să fie cu voi!”

Să ne rugăm pentru acest duh al păcii interioare, care este libertate şi intimitate cu Isus cel viu, care nu mai moare şi care ne poartă şi pe noi spre viaţa fără de sfârşit.

Solemnitatea Rusaliilor ne invită, aşadar, să privim în conştiinţa noastră, să reflectăm dacă suntem în harul lui Dumnezeu. Să o luăm ca exemplu pe sfânta Ioana d’Arc care spunea acuzatorilor săi: “Dacă sunt în Har îl rog pe Dumnezeu să mă păstreze, iar dacă nu sunt îl rog să mă aşeze” (J.Y. Masson, La communion des saints). Să ne examinăm viaţa noastră pentru a vedea până unde, până în ce punct este condusă şi animată de acest Duh. În măsura în care devenim realitate eliberatoare pentru noi şi pentru fraţii noştri, în aceeaşi măsură suntem transformaţi de Duhul lui Cristos

Ioan Blaj

 

* * *

 

Duminica Rusaliilor

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Cele cincizeci de zile ale timpului pascal, se încheie astăzi prin celebrarea sărbătorii Rusaliilor. Isus a promis ucenicilor săi pe Duhul Sfânt în nenumărate rânduri şi, nu la mult timp după ce s-a înălţat la Tatăl, a împlinit într-un mod minunat această promisiune. Prin trimiterea Duhului Sfânt a continuat opera de mântuire a lumii, care i-a fost încredinţată de către Tatăl. Această trimitere a Duhului Sfânt este tocmai momentul principal al sărbătorii de astăzi.

Zilele pe care le-am parcurs din Duminica Învierii şi până astăzi, deşi sunt cincizeci, le-am trăit ca şi cum ar fi fost o singură zi de sărbătoare. O zi, pe care, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică, o mai numim şi ‘Duminica Mare’. O zi, pe care am trăit-o într-un mod deosebit prin lauda şi preamărirea ce am adus-o prin rugăciuni şi cântări Celui înviat. La sfârşitul acestei zile, suntem invitaţi să ne deschidem inimile şi să fim cât mai disponibili, pentru ca asemenea apostolilor să-l primim pe Duhul Sfânt cu harurile sale. Dar e ceva normal ca, înainte de a ajunge la această atitudine de deschidere şi disponibilitate, să ne punem anumite întrebări referitoare la Duhul Sfânt, cum ar fi: cine este acest Duh? De unde vine? De ce să-l acceptăm în viaţa şi în trăirea noastră? Care sunt planurile sale cu noi?

Ori de câte ori avem ocazia să participăm la Sfânta Liturghie şi să recităm crezul, tot de atâtea ori ne mărturisim credinţa în Preasfânta Treime şi în Biserica din care facem parte. Însă, nici această mărturisire şi nici cunoştinţele obţinute din catehism, nu sunt suficiente pentru ca să dobândim o adevărată cunoaştere şi înţelegere a Duhului Sfânt, a Preasfintei Treimi. Este necesar, în cazul nostru, să înaintăm şi să ajungem la o aprofundare a credinţei, pe care o mărturisim în această a treia persoană dumnezeiască.

Duhul Sfânt a fost anunţat şi promis într-un mod ascuns în Vechiul Testament. Încă din primele pagini ale Sfintei Scripturi, observăm cum Spiritul şi Cuvântul lui Dumnezeu, formează cele două braţe ale Creatorului. Cu aceste braţe, el acţionează şi-şi arată atotputernicia sa, elimină nimicul şi dă naştere vieţii. Omul intră în existenţă datorită acestui Spirit creator. Şi nu numai omul, dar toate fiinţele depind de El. Toate încetează să mai existe dacă acest Duh îşi retrage puterea sa dătătoare de viaţă. El este mereu prezent prin oamenii pe care Dumnezeu i-a ales ca să conducă şi să protejeze poporul său, pe căile pe care le-a avut de străbătut. Avram, Isac, Iacob şi Iosif, Moise şi David şi chiar Elizeu şi mulţi alţii, fac parte din rândul acestora. Dar, într-un mod aparte, Duhul Sfânt a fost prezent în profeţi. Ei sunt consideraţi oameni ai suflului. Sunt pătrunşi în întregime de acest Duh şi acţionează după cum el le porunceşte.

Duhul Sfânt îşi manifestă prezenţa şi plinătatea sa în Cel care este împreună cu Tatăl din veşnicie, în Fiul său Isus Cristos. În el îşi face simţită prezenţa încă de la întruparea din sânul mamei sale. Este prezent apoi în întreaga viaţă a lui Isus: când Sfânta Fecioară o vizitează pe Elisabeta; la naşterea lui Isus; la botezul lui Isus în Iordan; ori de câte ori Isus înfăptuieşte o minune sau vindecă un bolnav; pe muntele Tabor, unde are loc Schimbarea la faţă a lui Isus; în timpul pătimirii, a morţii, a învierii precum şi în timpul Înălţării lui Isus la cer. Acelaşi Duh, în toată plinătatea sa este prezent în mijlocul ucenicilor în ziua de Rusalii. Duhul înţelepciunii, al inteligenţei şi al ştiinţei, duhul sfatului şi al tăriei, duhul pietăţii şi al fricii de Dumnezeu, acesta este Duhul care purcede din veşnicie de la Tatăl şi de la Fiul şi pe care Isus, în calitatea sa de Fiu l-a revărsat asupra ucenicilor săi pentru ca toţi să se bucure de ajutorul lui. În ultimele discursuri pe care El le-a avut cu aceştia, le-a spus că va pleca dintre ei la Tatăl şi le va trimite pe Duhul Sfânt. Le-a promis că-l va trimite pe Duhul Adevărului, care va veni şi va rămâne cu ei ca să-i înveţe tot adevărul. Şi această promisiune a lui Isus nu a întârziat să se împlinească.

În seara primei zile a săptămânii, aşa cum ne spune Evanghelia, adică în seara zilei în care Isus a înviat, micul grup al apostolilor, cuprinşi de frică din cauza iudeilor se aflau într-o încăpere. Deşi uşile erau încuiate, Isus a venit, a stat în mijlocul lor, şi pentru ca să nu se tulbure, le-a transmis salutul său de pace şi le-a arătat mâinile şi coasta. Văzând acestea ei au fost cuprinşi de bucurie. Dar nu de o bucurie oarecare, ci de o bucurie întemeiată pe recunoaşterea lui Isus. El continuă şi-i salută pentru a doua oară cu aceleaşi cuvinte, spunându-le: “Pacea să fie cu voi”. Apoi suflă şi trimite asupra lor pe Cel pe care l-a promis de mai înainte, pe Mângâietorul. Şi după cum Tatăl l-a trimis pe Isus ca să mântuiască lumea, la fel Isus i-a trimis pe ucenicii săi în lume şi le-a dat totodată puterea de a ierta şi de a reţine păcatele: “Cărora le veţi ierta păcate vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute”. Din acest moment, nu numai că apostolii au început să se folosească de acest dar în slujirea celor mulţi, ci prin ei, această putere a trecut la toţi cei care i-au urmat în misiunea de păstorire a oamenilor spre Dumnezeu.

De fapt, în atitudinile pe care apostolii le-au luat în faţa acestui eveniment, observăm o transformare totală. De la atitudinea de obscuritate şi de teamă, ei trec la o atitudine de curaj şi de bucurie. După ce l-au primit pe Duhul Sfânt nu le mai este teamă de nimic. Sunt plini de curaj, nu mai stau cu uşile încuiate şi mărturisesc în public că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Deci Duhul Sfânt este cel care le reînnoieşte trăirea şi-i transformă în fiinţe noi. Numai mişcaţi de acest Duh ei au început să dea mărturie despre faptele minunate ale Domnului.

După cum ne spune şi prima lectură, în ziua de Rusalii, toţi ucenicii se aflau la Ierusalim şi s-au adunat în cenacol pentru ca să se roage. Şi nu este greu de înţeles de ce tocmai acum, nu la mult timp după ce Isus i-a părăsit şi s-a înălţat la Tatăl ei se aflau uniţi în rugăciune. Se rugau plini de speranţă că promisiunea pe care le-a făcut-o Isus se va împlini. Şi într-adevăr, speranţa lor nu a fost zadarnică. La zece zile după ce s-a înălţat la cer, Isus a împlinit ultimul gest faţă de ai săi. Nu un gest oarecare ci un gest la care au participat şi o parte din elementele cosmice: vântul şi zgomotul care a învăluit casa, lumina care a pătruns în încăpere, limbile de foc care au coborât asupra acelora care se aflau înăuntru, precum şi forţa exterioară care i-a cuprins pe toţi, sunt elementele care ne conduc mai întâi la primele manifestări ale lui Dumnezeu în mijlocul poporului său şi la Alianţa pe care El a încheiat-o pe Sinai cu acesta. Apoi, tot aceste elemente, ne arată puterea şi înţelepciunea cu care Duhul sfânt acţionează asupra omenirii, încă de la începutul lumii. Dinamic şi prompt, puternic şi înţelept, nimeni nu poate pune stăpânire pe el, nimeni nu poate să se împotrivească acţiunii sale. În această postură se afla Duhul Sfânt când a fost trimis de Isus asupra apostolilor. El i-a înzestrat cu darurile sale şi astfel a întemeiat prima comunitate creştină, noul popor al lui Dumnezeu, adică Biserica. Limbile de foc care s-au revărsat asupra lor, s-au transformat în limbi pe care ei le vorbeau. Şi chiar dacă erau toţi galileeni, nu e de mirare că vorbeau în toate limbile pământului, în aşa fel încât toţi care se aflau la Ierusalim puteau să înţeleagă în limba lor maternă. Duhul Sfânt a fost cel care i-a transformat: mai întâi i-a luminat ca să înţeleagă “tot adevărul” despre Isus; le-a dat apoi puteri noi pentru ca să fie curajoşi în faţa duşmanilor, a acuzelor şi a persecuţiilor, pentru ca plini de încredere şi de dorinţă misionară să dea mărturie prin cuvânt şi faptă despre Cristos, şi aceasta au făcut-o chiar cu preţul vieţii; în cele din urmă i-a sfinţit, a pus stăpânire pe inimile şi pe viaţa lor, şi i-a făcut sfinţi pentru totdeauna, învăţători ai tuturor popoarelor, adevărate “coloane ale Bisericii“.

Sfântul Ioan Crizostom, unul dintre părinţii Bisericii din secolul al IV-lea, spune despre apostoli că, înzestraţi cu darurile Duhului Sfânt, nu au mai rămas ascunşi în spatele uşilor încuiate ci “au coborât de pe munte, asemenea lui Moise odinioară. Numai că ei nu au ţinut în mâini tablele de piatră, cum a făcut acesta, ci au purtat în sufletele lor pe Duhul Sfânt”. Prin el au făcut cunoscut lumii întregi şi au mărturisit că “Isus este Domnul“. În misiunea lor nu s-au adresat numai poporului ales al lui Israel, ci tuturor popoarelor, fără nici o deosebire, pentru că toţi, iudei sau păgâni, sclavi sau oameni liberi, toţi am fost botezaţi într-un singur Duh, ca să formăm un singur Trup, iar acest Trup este Biserica.

Asemenea apostolilor şi noi suntem chemaţi să fim membre vii ale Bisericii lui Isus Cristos. La botez, prin Duhul Sfânt am devenit fii ai lui Dumnezeu şi am primit demnitatea de a-l numi Tată. La Sfântul Mir, în virtutea ungerii Duhului Sfânt pe care am primit-o, am fost chemaţi să fim adevăraţi mărturisitori ai faptelor minunate ale lui Dumnezeu. Prin sacramentul pocăinţei, tot Duhul Sfânt este cel care ne vindecă de orice pată şi ne învredniceşte să ne unim din nou cu Dumnezeu. Apoi, Duhul Sfânt mai este şi acela care ne păstrează în harul sfinţitor, pentru ca să ne apropiem în mod vrednic de sfânta Euharistie şi astfel să păstrăm mereu vie comuniunea cu Preasfânta Treime.

Fără el, nu putem să facem nimic, dar primind lumina lui nu numai că putem trece peste orice încercare, dar, putem pătrunde şi înţelege chiar şi acele taine pe care nu le putem pătrunde cu propriile noastre forţe. Sfântul Irineu, unul dintre părinţii şi doctorii erudiţi ai Bisericii creştine din secolul al II-lea ne spune în această privinţă: “Fără Duhul Sfânt nu putem să cunoaştem cuvântul lui Dumnezeu; fără Fiul nimeni nu poate să ajungă la Tatăl, deoarece cunoaşterea Tatălui este însăşi cunoaşterea Fiului la a cărui cunoaştere se ajunge prin Duhul Sfânt. Fiul este acela care în misiunea sa, împarte pe Duhul Sfânt după bunul plac al Tatălui”. Iar într-un alt loc completează cu această minunată formulă: “Acolo unde este Biserica, acolo este de asemenea Spiritul lui Dumnezeu şi acolo unde este Spiritul lui Dumnezeu acolo este Biserica şi orice har”.

Duhul Sfânt este mereu prezent în Biserică şi o reînnoieşte. Noi, care facem parte din această Biserică, trebuie să-l acceptăm, să-l lăsăm să pătrundă în viaţa noastră şi să ne transforme în creaturi noi, să ne însoţească în drumul nostru spre sfinţenie şi să ne facă tot mai asemănători cu aleşii lui Dumnezeu din cer. Să rămânem mereu credincioşi Duhului Sfânt, pentru ca prin credinţa noastră, să participăm la lucrarea sa de reînnoire a întregului pământ. Să nu stingem în noi această flacără a Sa care ne-a fost dată, dar să o facem mereu să crească prin corespunderea noastră constantă la chemarea pe care ne-a adresat-o. Şi noi l-am primit pe Duhul Sfânt, şi prin El ne revine datoria ca asemenea apostolilor, să dăm mărturie despre Cristos prin credinţa, prin dragostea şi prin zelul nostru misionar. Ceea ce au trăit odinioară apostolii în ziua de Rusalii, să trăim şi noi în această zi şi în întreaga noastră viaţă.

Mihai Dumitru

 

* * *

 

Duminica Rusaliilor

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Este greu să vorbim despre Duhul Sfânt. Nu ştim prea multe să spunem. Atunci când vorbim despre Dumnezeu Tatăl, ne pare oarecumva că putem să ne gândim la Dumnezeu, pornind de la imaginea şi ideea unui bun părinte. Atunci când vorbim despre Isus Cristos, avem înaintea ochilor figura umană a lui, aşa cum reiese din cele patru Evanghelii… Dar pentru a vorbi despre Duhul Sfânt, ni se pare că ne lipsesc cuvintele potrivite: ne simţim iremediabil constrânşi să ne amintim că nu putem avea pretenţia “să înţelegem” sau să ne reprezentăm într-un mod cuvenit, adecvat misterul lui Dumnezeu.

“Duhul Sfânt” este un nume-imagine. “Duh” înseamnă vânt: forţă puternică, liberă, imprevizibilă, necontrolabilă. De asemenea înseamnă respiraţie, suflu vital, principiu şi semn al vieţii: “Cred în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul…”.

“Sfânt” înseamnă divin, caracteristic lui Dumnezeu, care îi aparţine în sens propriu şi-i manifestă natura şi identitatea: “… şi purcede de la Tatăl şi de la Fiul”.

Duhul este “puterea” lui Dumnezeu prin care el ” vivifică şi sfinţeşte universul” (cf Rugăciunea euharistică III). Este “energia” pe care o comunică Dumnezeu acelora pe care el îi alege pentru a-i face portavoce a cuvântului său şi instrumente ale acţiunii sale în lume (“.. şi a vorbit prin profeţi”).

Duhul este acela care face capabili să “vestească lucrările lui Dumnezeu” (cf. prima lectură) şi să-şi îndeplinească misiunea primită de la Cristos (“După cum Tatăl m-a trimis pe mine, şi eu vă trimit pe voi”), devenind purtători ai iertării lui Dumnezeu (cf. Evanghelia).

Duhul este acela care deschide mintea pentru a înţelege cuvântul lui Dumnezeu şi conduce la credinţă (“Nimeni nu poate spune că Isus este Domnul, decât sub acţiunea Duhului Sfânt”).

Duhul este acela care prin Botez şi prin Mir face din toţi creştinii nişte “consacraţi” în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor, distribuind fiecăruia daruri (“carisme) şi puteri diferite, pentru ca fiecare să poată să-şi dea contribuţia la edificarea societăţii şi a Bisericii (cf. lectura a doua).

Duhul este acela care “ţine împreună” pe toţi credincioşii în Biserica “una, sfântă, catolică şi apostolică”, şi care trezeşte şi mişcă din ascuns orice autentică iniţiativă de pace, de reconciliere, de solidaritate, de fraternitate între oameni.

Duhul este acela care ne face “fii” ai lui Dumnezeu şi imagini ale lui Cristos şi dă adevărul, pe buzele noastre, spre rugăciune: “Tatăl nostru care eşti în ceruri…”.

Darul Duhului Sfânt este acela care constituie în noi, încă de pe acum, “germenul” învierii finale: “Dacă Duhul aceluia care l-a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va da viaţă şi trupurilor voastre muritoare prin Duhul său care locuieşte în voi” (Rm 8,11).

 

* * *

 

Duhul Sfânt, viaţa Bisericii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Fiind încă în mijlocul ucenicilor săi pe acest pământ, Isus le-a spus: “Este în folosul vostru ca eu să mă duc, pentru că, dacă nu mă duc, Apărătorul nu va veni la voi. Dacă însă mă duc, eu vi-l voi trimite” (In 15,7); iar în ruga de la cina de Taină spune: “Acum vin la tine, iar acestea le spun în lume ca să aibă din plin bucuria mea în ei” (In 17,13).

Care este această bucurie deplină pe care Isus vrea s-o împartă cu ucenicii săi? Bucuria pe care Isus o are de la Tatăl, pentru că încă înainte de întemeierea lumii Tatăl i-a dat Fiului propria slavă. “Slava pe care tu mi-ai dat-o, eu le-am dat-o lor, ca ei să fie una, după cum noi una suntem” (v. 22)… “ca dragostea cu care m-ai iubit pe mine, să fie în ei şi eu în ei” (v. 26). Bucuria deplină stă în unirea deplină.

“Legătura acestei uniri este o glorie (slavă) autentică. Nimeni nu poate tăgădui că Duhul Sfânt se numeşte Glorie”, spune sfântul Grigore din Nisa (Om 15, PG 44); la fel, nimeni nu se poate îndoi că “dragostea” – iubirea – dintre Tatăl şi Fiul este acelaşi Duh Sfânt.

În seara zilei în care Cristos a înviat din morţi, el se arată ucenicilor spre a le pune în suflet bucuria deplină. Frica de iudei îi adunase într-o încăpere subterană, întunecoasă şi bine zăvorâtă. Isus îi salută: “Pace vouă“, salut care este mai mult decât un “Bună ziua” sau “Bună seara”, deoarece saltul lui Isus arată restabilirea comuniunii prin adevărul suprem al învierii, care este semnul deosebit, nu numai al iertării laşităţii lor, ci este semnul deosebit al carităţii divine, al harului care stă la temelia trimiterii apostolice de a vesti Evanghelia, este semnul iubirii Tatălui faţă de întreaga omenire lipsită de pace şi care a stat la temelia trimiterii Fiului său în lume, ca să aducă pace oamenilor de bunăvoinţă (cf. Lc 2,14). Isus suflă asupra apostolilor, aşa cum Dumnezeu a suflat asupra primului om în actul creaţiei şi l-a făcut fiinţă vie, fiinţă nouă (cf. Gen 2,7) şi le spune: “Primiţi pe Duhul Sfânt”. Dăruirea Duhului Sfânt, a “Darului Necreat”, a slavei proprii, este semnul alianţei veşnice şi acest Duh devine operativ în ei şi în acei care vor crede în cuvântul lor, deoarece cuvântul este Cristos, dar forţa cuvântului este Duhul Iubirii. Ucenicii au trebuinţă şi de Cuvânt – “Eu în ei” -, au trebuinţă şi de dinamismul cuvântului: “Dragostea cu care m-ai iubit… să fie în ei”, spre a forma o lume nouă.

Ca să apară o lume nouă cu o viaţă nouă, trebuie înlăturată moartea şi cauza morţii, păcatul. Pentru aceasta Isus înviat dă ucenicilor puterea cheilor, de a dezlega de păcate.

Ucenicii, preacurata Fecioară Maria şi femeile care l-au slujit pe Cristos după posibilităţile lor formau deja “sămânţa” unei lumi noi, formau o unitate bazată pe cuvântul lui Isus: de a se aduna în numele lui şi de a nu se îndepărta de Ierusalim; bazată pe “stăruinţa şi armonia în rugăciune”. Duhul Sfânt, primit în seara Învierii, îi adună de această dată în frica lui Dumnezeu în Cenacol, în camera de sus, deschisă şi luminoasă, acolo unde Isus s-a rugat pentru ei, unde le-a dat porunca iubirii noi, unde i-a rânduit preoţi şi mai presus de toate le-a dat prezenţa sa euharistică. Această “sămânţă” a biserici primare este menită să încolţească, să crească şi să aducă roade, dar avea trebuinţă, în primul rând, de apă. Deseori “apa” este folosită ca un simbol al Sfântului Duh (cf. In 7,38; Is 58,11; Zah 14,8).

Când se anunţă ploaia, se întunecă cerul, porneşte vântul care scutură pomi şi case, se ivesc fulgere şi se aud tunete.

Biserica, purtătoarea Revelaţiei, adică a credinţei divine, fiind de factură supranaturală, are trebuinţă de o ploaie suprafirească. Aceasta îşi face simţită prezenţa sub chipul “stropilor de foc”, adică a picăturilor de apă încărcate cu energie divină. Udându-i pe cei adunaţi în Cenacol cu “stropi de foc“, credinţa lor rodeşte “carisme” diferite. Sfântul Luca, autorul Faptelor apostolilor, este impresionat mai ales de carisma limbilor, care aducea mulţimile adunate la Ierusalim în acel timp la unitatea credinţei, la înţelegerea Revelaţiei şi la creşterea Bisericii în sfinţenie şi universalitate. Rusaliile vădindu-se ca o chemare adresată tuturor popoarelor de a vesti “măreţiile lui Dumnezeu”, mărturisind că Isus Cristos este Domnul (cf. Fap 2,36).

Stropii de foc, care în cădere apăreau ca nişte limbi, ni-l arată pe Duhul Sfânt care pune iubirea ca temelie a alianţei universale şi definitive cu omul care se angajează să vestească Evanghelia cu zel, cu “limbă de foc”, cu toată iubirea.

Este necesar să legăm evenimentul de la poalele muntelui Sinai care se cutremura şi lansa limbi de foc cu cel de la Ierusalim: unirea celor douăsprezece triburi ale lui Israel corespunde unirii celor doisprezece apostoli din Cenacol, care formează “noul Israel” prin botezul focului venit din cer, foc menit să dea mărturie despre prezenţa Dumnezeului celui viu, fiindcă aici este promulgată legea noii alianţe, legea libertăţii care îi califică pe oameni drept “fii ai lui Dumnezeu“. Această alianţă nu va mai fi limitată doar la un singur popor ales spre a-l face cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, ci noua alianţă rămâne deschisă tuturor popoarelor şi tuturor raselor; nu va mai fi caracterizată de un semn întipărit în carne (circumciziune), ea este spirituală şi se concretizează prin credinţă şi prin botez (chiar şi prin cel al dorinţei). Noua alianţă nu va mai fi reînnoită de oameni muritori pe parcursul istoriei, ci va rămâne bazată pentru totdeauna pe Cristos “care rămâne în veci” (Evr 7,24). Tocmai pentru că este spirituală şi definitivă, orice înfăptuire actuală în Biserica timpului nostru prin instituţiile sale are valoare sacramentală, adică devine poartă de mântuire. Singura realitate profundă şi inepuizabilă a Bisericii este Duhul Sfânt.

Sfântul apostol Paul întăreşte toate acestea arătând că: Isus Cristos, Cuvântul Tatălui, nu poate fi separat de dinamismul cuvântului, de Sfântul Duh: Nimeni nu poate mărturisi Cuvântul, pe Isus, dacă nu are forţa, puterea Cuvântului, care este Duhul Sfânt. Ce vrea să ne spună cu această unire indisolubilă dintre cuvânt şi puterea cuvântului?

După cum Cristos – Cuvântul – nu poate fi separat de Duhul Sfânt – puterea Cuvântului – tot aşa nici creştinii nu trebuie să se dezbine între ei, fiindcă având carismele aceluiaşi Duh Sfânt care lucrează toate în toţi, ei trebuie să formeze Biserica, trupul mistic al lui Cristos; aşa cum Cristos îşi află slava – gloria – sa în Duhul Sfânt, la fel Biserica, se afirmă în frumuseţea sa multicoloră în unitatea buchetului pe care o dă credinţa şi botezul. Acela care s-ar folosi de darul său pentru a pune în umbră darul aproapelui său este un sectar şi nu-l are pe Duhul comuniunii. Darul îşi pierde consistenţa când intră în competiţie cu alt dar; îşi păstrează consistenţa când favorizează frumuseţea altui dar. Culorile nu se exclud, se completează una pe alta când formează curcubeul minunat care leagă cerul cu pământul. Aşa şi Biserica, îşi etalează frumuseţea divină când darurile (carismele) Sfântului Duh se completează unele pe altele. Unitatea în diversitate este necesară aşa cum organele diferite ale trupului îi asigură viaţa şi armonia. Altruismul este specific divinităţii: “Slava pe care o am la tine înainte de întemeierea lumii, le-am dat-o lor”. Lecţia Rusaliilor, după sfântul Paul, stă în altruismul de care trebuie să dea dovadă Biserica, fiindcă dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în sufletele noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (cf. Rom 5,5); ea condamnă tirania şi paternalismul.

Botezul în Duhul Sfânt iluminează comunitatea prietenilor lui Cristos asupra misterului său de Mesia, de Domn şi Fiu al lui Dumnezeu; îi face să înţeleagă misterul Învierii ca pe o împlinire a planului divin de mântuire pentru toate popoarele, împingându-i să vestească în toate limbile şi în toate împrejurările, fără teamă de persecuţii sau moarte, măreţiile lui Dumnezeu. După cum apostolii, martirii şi toţi creştinii care au dat ascultare până în cele mai mici amănunte glasului Duhului lui Cristos, tot aşa şi noi suntem chemaţi să devenim martori, fiindcă “Duhul este acela care vine în ajutorul slăbiciunii noastre” (Rom 8,26), dirijează şi potenţează efortul nostru, face ca toate să se îndrepte spre binele tuturor, fiindcă unicul Spirit al Tatălui şi al Fiului este dătătorul carismelor, precum sunt: iubirea, pacea, bucuria, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, stăpânirea de sine (cf. Gal 5,22).

“Fără Duhul Sfânt, Dumnezeu este departe, Cristos rămâne de domeniul trecutului, Evanghelia rămâne literă moartă, Biserica rămâne o simplă organizaţie, autoritatea rămâne o putere dictatorială, trimiterea apostolică rămâne o propagandă, cultul rămâne ceva arhaic şi viaţa morală rămâne o viaţă de sclav. (Notă personală: Însuşi sufletul nostru rămâne un cadavru spiritual supus unei materializări continui).

Dar în Duhul Sfânt întreg universul este înnobilat prin reînnoirea împărăţiei, Cristos înviat îşi face simţită prezenţa, Evanghelia devine putere şi viaţă, Biserica realizează comuniunea trinitară, autoritatea se schimbă în slujire, liturgia devine memorial şi anticipare, activitatea omenească devine pătrunsă de divin” (Atenagora) şi aşa “Dumnezeu devine totul în toţi şi în toate (cf. 1Cor 15,28).

Iată, măreţiile lui Dumnezeu pentru care Duhul Sfânt coboară mereu, chiar şi azi. Ne adună ca să-l preamărim pe Tatăl şi să credem în Cristos, pe care l-a făcut Domn şi Mesia.

Să ne deschidem sufletul şi vom primi darul înţelepciunii şi al înţelegerii, darul sfatului şi al puterii, darul ştiinţei şi al evlaviei, dar mai ales darul fricii de Dumnezeu care ne va aduna în “camera de sus”, în templul Ierusalimului ceresc.

 

* * *

 

Ce se întâmplă?

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Se numeşte naşterea Bisericii. Şi încă manifestarea sa publică. Dar care Biserică? Şi ce fel de “prezentare”? Să fixăm unele elemente.

O Biserică care vine pe neaşteptate

Fără îndoială surpriza constituie elementul cheie al Rusaliilor. Nimeni nu se mai aştepta la nimic de la acei indivizi. Erau învinşi. Un grup neînsemnat şi mai mult “decapitat” (liderul indiscutabil a dispărut definitiv). Puterea constituită încă odată, graţie complicităţii obişnuite, a reuşit să facă ordine, neutralizând focarul periculos. Situaţia s-a normalizat, după agitaţia provocată în ultimul timp de acel turbulent coborât din Galileia cu ceata sa de zdrenţăroşi.

Calendarul sărbătorilor se derula cu regularitate, fără riscuri de incidente neplăcute. Lecţia trebuie să fie folositoare în cazul în care vreun exaltat ar cultiva încă idei bizare. Mulţimea cosmopolită s-a adunat la Ierusalim, conform tradiţiei, pentru aceleaşi motive. În schimb se produce un eveniment neaşteptat, care aţâţă interesul şi trezeşte gălăgie, uimire. Lumea rămâne “înspăimântată”. Nu la asta se aştepta.

Este un element “în afara programului”, care face de-a dreptul să sară în aer tot programul. Aşa ar trebui să fie mereu Biserica. Fără a fi programată. Ne invitată la sărbătoare. Capabilă de a-i primi pe toţi surprinşi, nepregătiţi. Năvăleşte pe scenă provocând zăpăceală. Greu de înţeles ceea ce se întâmplă. Imposibil de prevăzut consecinţele. Şi pentru că acea ieşire nu vrea să fie pur şi simplu o văpaie de entuziasm, o lovitură de teatru, dar are aerul de a deveni un lucru serios, care continuă. Fenomenul neaşteptat nu are nici o intenţie de a “reintra”.

Nimeni nu ştie de la început ceea ce va trebui să asculte şi să vadă. Nu a fost distribuit din capul locului textul discursurilor (Şi pentru că, din fericire, nu a fost nici o pregătire a discursurilor. Cei care erau pregătiţi să primească vântul, focul, adică Duhul nicidecum predici…)

Biserica improvizează. Duhul pune în gura acelor oameni “necunoscători” cuvinte noi, nemaiauzite. Nici un răspuns previzibil. Nici o declaraţie scontată. Nici o afirmaţie ştiută. Biserica Rusaliilor este o Biserică care “se inventează” pe loc. Trezeşte uimire pentru că răsare într-un moment negândit, spune lucruri inimaginabile, se comportă în chip neobişnuit, face propuneri atât de diferite de cele obişnuite. În sfârşit, are curajul ineditului, al nebănuitului.

Este o Biserică ce pune în încurcătură, tulbură, zguduie. Neavând poziţii de apărat, de protejat echilibre, se mişcă cu o libertate descumpănitoare. Este o Biserică ce trezeşte interes pentru că nu ne conduce din nou la nici o categorie a trecutului, nu imită modele sau experienţe de dinainte. Este o Biserică ce nu a cerut nimănui permisiunea de a ieşi în public, nu a armonizat modurile, timpurile şi limitele apariţiei sale, nu a cerut deloc garanţii. De altă parte, aşa cum aducea focul, ar fi fost absurd să pretindă garanţii pentru (sau contra?) incendiului… A fost vorba de un “incident”. Cu consecinţe serioase. Şi cu asigurarea că se va repeta.

Rusaliile, adică reportajul unui incident “neanunţat”. Biserica Rusaliilor, adică o manifestare “neanunţată”. Este greu să te obişnuieşti cu o astfel de Biserică.

O Biserică ce se face înţeleasă

Rusaliile, adică importanţa de a reuşi să vorbească tuturor şi de a se face înţeleasă. Apostolii nu adoptă un jargon de iniţiaţi, pentru care să fie necesar un interpret. Nu aduc documente de înţeles numai de adepţi, şi care recer în mod obligatoriu intervenţia comentatorilor specializaţi şi autorizaţi. “…Fiecare îi auzea vorbind în limba maternă.” Care era apoi limba zilnică, a vieţii de toate zilele, lucruri obişnuite. Acea în care pâinea înseamnă pur şi simplu pâine, apa se numeşte apă, şi întâlnind o persoană este salutată cu “bună ziua”.

Nu ajunge să ai ceva de spus. Trebuie să te străduieşti s-o spui în chipul cel mai clar şi pe înţeles. O “veste bună” nu ar avea nevoie de specialişti pentru a înţelege despre ce este vorba. Şi dacă cineva nu este capabil, să încerce, să insiste. Claritatea trebuie să fie şi o formă de asceză. Să nu-mi spună cineva că anumite argumente, “faptele lui Dumnezeu”, “realităţile cerului” nu sunt comunicabile cu cuvintele de uz curent. Dumnezeu s-a făcut de-a dreptul “trup”, s-a oferit foamei oamenilor ca pâine, s-a folosit de alfabetul uman pentru a se explica.

Şi apoi: oare limbajul obscur, contorsionat, sinuos, confuz, este mai adaptat să manifeste misterul decât limbajul care învaţă cu simplitate? Profeţii şi în general toţi scriitorii Cărţii (este suficient să ne gândim la autorii textelor sapienţiale) au spus lucruri care nu sunt banale folosindu-se adesea de imagini la îndemâna tuturor. Nu cred că este hazardant de a afirma că Biserica Rusaliilor este Biserica clarităţii şi a simplităţii (în slujba profundităţii!).

Poate că nu este cazul să deranjăm Duhul ca să ne înveţe limba pe care toţi o vorbesc şi o înţeleg. Poate să fie suficient ceea ce am învăţat acasă. Duhul intervine pentru a ne dărui… inspiraţia, eficacitatea, puterea. Dar claritatea trebuie s-o punem noi. Şi chiar şi un pic de foc, mult mai de folos decât ghiaţa pentru a face cuvântul “transparent”. Incandescenţa eliberează cuvântul de orice urmă de opacitate. Un îndrăgostit reuşeşte mereu să se explice foarte bine.

O Biserică “de neexplicat”

Nu a fost nevoie să se redacteze un proces verbal (rodul chiar al unui obositor compromis între diferitele poziţii) pentru a explica celor care au rămas afară ceea ce s-a întâmplat în cenacol. Şi pentru că în cenacol nu a avut loc nici o discuţie, nici o dezbatere. Rusaliile sunt un fapt pus sub ochii tuturor, nu un document. Acel fapt este clar, evident, totuşi “inexplicabil”. Vreau să spun că explicaţia trebuie căutată în altă parte. Acea Biserică nu posedă în sine justificarea, dar trimite la altceva, la Altcineva.

Lumea intuieşte imediat că acei oameni spun şi fac lucruri care nu depind de ei. “Toţi erau uimiţi şi se întrebau unii pe alţii: “Ce înseamnă aceasta?” (Fap. 2, 12). Ca şi cum ar fi comentat: “Nu este posibil. Nu este de la ei…” Alţii găsesc o explicaţie mai la îndemână: câteva pahare de vin sorbit dimineaţa: “S-au îmbătat cu must…” (Fap. 2, 13). În realitate explicaţia nu este atât de simplă. Şi are un nume precis: Duhul. “Toţi au fost umpluţi de Duhul Sfânt…”

Liturgia de astăzi se preocupă să pună în deplină evidenţă pe Protagonistul Rusaliilor. Isus, apărând celor unsprezece (evanghelia), “a suflat asupra lor şi le-a spus: “Primiţi pe Duhul Sfânt”. Toată viaţa, misiunea Bisericii, depinde de Duhul Sfânt. Adevărata mărturisire de credinţă (cum ne aminteşte Paul în a doua lectură) este posibilă numai prin Duhul (“nimeni nu poate spune “Isus este Domnul” decât sub acţiunea Duhului”). Duhul, care nu este monopolul câtorva privilegiaţi, ci este proprietatea, ba chiar darul comun. “Fiecăruia îi este dată o manifestare particulară a Duhului pentru folosul tuturor”. Duhul ca principiu de coeziune internă, dar şi de varietate (varietate de persoane şi de carisme). Duhul care ne face docili şi liberi în acelaşi timp.

Biserica devine interesantă (“erau uimiţi…”), este o problemă (“se întrebau unul pe altul…”), numai dacă nu posedă în ea însăşi explicaţia, dacă nu are pretenţia de a se justifica, de a se apăra sau, mai rău, de a se exalta, de a se da în spectacol, ci constrânge să se caute în altă parte adevărata cauză a toate. Începând cu primul discurs al lui Petru, Faptele Apostolilor sunt străbătute de o precizare de fond: “Să nu gândiţi că depinde de noi…” Biserica Rusaliilor, sau capacitatea de a semăna semne de întrebare, de a provoca întrebări, de a pune probleme, de a cere să se caute “în altă parte”… Apelul la mister nu poate constitui uşoara acoperire de atitudini şi comportamente mai puţin limpezi. Dimpotrivă, Biserica Rusaliilor nu are nimic de ascuns, este atât de transparentă încât lasă să se întrevadă misterul.

O Biserică “incontrolabilă”

Desigur, cineva ar fi preferat ca acei oameni paralizaţi de frică să fi rămas pentru totdeauna ţintuiţi în casă, aşa cum i-a descoperit Domnul înviat (“…în timp ce uşile erau încuiate în locul unde se aflau discipolii de frica Iudeilor, a venit Isus…”).

În schimb Învăţătorul îi trimite în lume: “Aşa cum Tatăl m-a trimis pe mine, şi eu vă trimit pe voi…” Şi Duhul se îngrijeşte să facă să sară definitiv zăvoarele uşilor şi ferestrelor.

Biserica Rusaliilor este o Biserică ce nu stă în locul pe care ar vrea cineva să-l hotărască, nu respectă rolul impus, nu se adaptează cu partea impusă. Nu a cerut viza de intrare. Biserica Rusaliilor este o Biserică incontrolabilă, care nu se resemnează să fie inofensivă, element decorativ în panorama sărbătorilor, sprijin al aşa-zisei ordini constituite, invitată de onoare pentru a garanta desfăşurarea liniştită a banchetului a câtorva privilegiaţi şi încă mai mult pentru o digestie liniştită.

Este o Biserică nedisponibilă, neutilizabilă pentru alte scopuri, “intratabilă”, neobişnuită, care nu vrea să reintre în funcţii înalte. Ştie să rămână îndelung în cenacol, dar nu ezită să iasă afară în pieţe sau pe străzi pentru a vesti mesajul care i-a fost încredinţat, să tulbure conştiinţele, să denunţe nedreptatea colosală a acelei răstigniri (şi a alte numeroase răstigniri). Preocupată de “lucrurile lui Dumnezeu”, dar zeloasă şi faţă de “lucrurile oamenilor” (a nu se confunda cu afacerile).

Desigur, şi astăzi, sunt capi şi capete care ar prefera o Biserică înainte de Rusalii. O Biserică raţională, îmblânzită, timidă, demisionară, complet absorbită de acţiunea de “a salva sufletele”, lăsând ca cei vicleni să se ocupe de tot restul (adică de propriile interese, posturi, putere de necontrolat, operaţii de o curăţenie dubioasă chiar dacă sunt acoperite cu pecetea creştină…) Dar Biserica, dacă este Biserica lui Cristos şi a Duhului, nu poate să fie decât Biserica, incomodă, a Rusaliilor. Este inutil de a rezerva un loc de onoare în lojă. Locul îi este asigurat, din când în când, de Duhul Sfânt. Prin care cineva descoperă Biserica, incontrolabilă, imprevizibilă, insesizabilă, acolo unde nu i-ar plăcea s-o găsească. Atunci când la mijloc este Duhul, şi nu plăcerea celor “interesaţi”, se poate întâmpla ca Biserica să fie la locul ei în momentul în care nu este la propriul loc!

În sfârşit, ce se întâmplă?… Este întrebarea inevitabilă pusă de Rusaliile de ieri şi, este de dorit, pentru astăzi.

 

* * *

 

Duminica Rusaliilor

Autor: pr. Felix Roca jr
Copyright: Predici.cnet.ro

Suntem oameni ai secolului XXI şi cred că lucrul despre care ne vine cel mai greu să vorbim este tocmai ceea ce simţim. Vorbim cu uşurinţă despre ceea ce se petrece în jurul nostru, despre cei din jurul nostru, dar, când este vorba să exprimăm ceea ce simţim, preferăm să tăcem. Poate, tocmai de aceea, solemnitatea de astăzi este o sărbătoare, care pe mulţi dintre noi ne pune în dificultate, deoarece a vorbi despre Duhul Sfânt înseamnă a vorbi despre ceea ce poate fi doar simţit. Reuşim să vorbim cu uşurinţă despre Tatăl pornind de la frumuseţile creaţiei; vorbim despre Fiul pornind de la întruparea sa şi mântuirea împlinită prin el; însă atunci când vrem să vorbim despre Duhul Sfânt, parcă nu găsim cuvintele potrivite şi ne cuprinde tăcerea, căci acţiunea lui pare că scapă simţurilor noastre înclinate mai mult spre ceea ce este material, palpabil. Acest lucru devine şi mai evident, dacă ne gândim că, în urmă cu zece zile, Biserica, prin solemnitatea Înălţării la cer a lui Isus Cristos, ne invita la o despărţire – despărţirea de o persoană abia regăsită -, dar o despărţire care lăsa în urma ei o promisiune. Iată de ce, astăzi, Biserica ne adună din nou laolaltă pentru a ne face părtaşi la împlinirea acestei promisiuni şi, astfel, pentru a ne mângâia prin prezenţa Duhului mângâietor care, după cum spunea cardinalul Carlo Maria Martini, “împlineşte tot ceea ce este frumos şi bun în lume”.

Totodată, prin solemnitatea de astăzi, încheiem şi timpul pascal, un adevărat timp de har, şi poate că în inimile multora dintre noi se naşte întrebarea: Am trăit cu adevărat sărbătoarea Învierii? A înviat cu adevărat Cristos şi în inima mea?

Dacă vrem să dăm un răspuns sincer la aceste întrebări, nu este nevoie nici să căutăm mormântul gol, nici să aşteptăm să-l întâlnim pe Cristos cel înviat pentru a pune degetele în rănile sale, ci trebuie să intrăm în cenacolul inimii noastre, aşa cum ne invită şi Evanghelia din liturgia de astăzi, şi aici, în prezenţa Celui Înviat, să-l primim pe Duhul Sfânt, căci doar prezenţa acestui Duh Sfânt în noi este dovada grăitoare şi trainică a învierii. Doar prin prezenţa Celui Înviat noi vom fi capabili, asemenea apostolilor, să dobândim pacea pe care el ne-o oferă şi apoi, copleşiţi de această pace care alungă orice zbucium şi frică, vom putem să-l primim pe Duhul Sfânt. Privind cu atenţie relatarea Evangheliei, observăm cum Isus cel înviat când le apare apostolilor, îi găseşte pe aceştia adunaţi împreună; însă ceea ce îi ţinea împreună era doar suferinţa despărţirii de Cristos şi teama de iudei. Tocmai pentru a învinge această teamă şi această suferinţă a lor, Isus le oferă pacea sa şi apoi le dovedeşte că el, cel care a pătimit şi a murit, acum este viu: “Isus a venit, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: «Pace vouă!». Zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul” (In 20,19-20).

În prima lectură, luată din Faptele Apostolilor, sfântul Luca ne relatează evenimentul propriu-zis al Rusaliilor. Ceea ce ne surprinde este tocmai faptul că apostolii sunt din nou împreună. Mulţi dintre noi poate ne-am fi aşteptat ca apostolii să plece şi să încerce fiecare să-şi refacă viaţa, căci cel în care crezuseră şi căruia îi dăruiseră viaţa, acum era mort. Dar nu! apostolii nu au plecat, ci au rămas împreună şi ceea ce îi uneşte de această dată nu mai este zbuciumul şi teama, ci încrederea şi speranţa. Într-adevăr, acum îi vedem pe apostoli, care, aşteptând împlinirea ultimei făgăduinţe a Celui Înviat, stăruie în rugăciune. Şi Cristos, cel fidel promisiunilor sale, iată că îl trimite pe Duhul Sfânt asupra apostolilor, iar aceştia devin astfel vestitori înflăcăraţi ai lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu către toate popoarele. Acum vedem clar, aşa cum mărturiseşte şi sfântul Paul în cea de-a doua lectură, că “doar cel care îl are pe Duhul Sfânt poate spune «Isus este Domnul»” (cf. 1Cor 12,3) şi cum, tocmai, prezenţa acestui Duh Sfânt face ca toţi să conlucreze spre binele întregului trup mistic al lui Cristos, căci “fiecare primeşte darul de a-l arăta pe Duhul Sfânt spre binele tuturor” (1Cor 12,7).

Aşadar, vedem cum, în unitatea celor trei lecturi ale liturgiei cuvântului de astăzi, este scos în evidenţă tocmai acest adevăr: revărsarea Duhului Sfânt în noi recere unitatea de suferinţă şi de rugăciune între noi, pentru ca, prin această revărsare, toate faptele noastre să capete o unitate de speranţă şi iubire.

Pentru a înţelege mai bine acest lucru aş vrea să vă invit la o scurtă călătorie imaginară la Viena. Într-unul din muzeele de artă ale acestui oraş se află un tablou imens în care este pictată o floare, o singură floare cu sute de petale de diferite culori şi nuanţe. Titlul acestui tablou este “Purtarea crucii”. De ce tocmai acest titlu? Pentru că, atunci când ne apropiem şi îl privim cu atenţie, vedem că pe fiecare petală este pictată în miniatură câte o mică scenă din viaţa de zi cu zi: o mamă îşi strânge la piept copilul mort într-un accident, un tată rămas fără serviciu se întoarce îngândurat spre casă, o tânără veghează la căpătâiul unui bolnav, un preot îngenuncheat în singurătatea camerei sale plânge necredinţa enoriaşilor săi…. şi multe alte scene asemănătoare. Undeva, în mijloc, pierdută printre celelalte imagini, se află o miniatură cu Isus purtându-şi crucea. Într-adevăr este un tablou paradoxal şi poate mulţi ne întrebăm: cum poate toată această suferinţă şi tot acest zbucium să devină o floare? Secretul îl putem observa uşor: la o privire atentă ceea ce se poate citi pe toate chipurile celor din tablou este seninătatea, speranţa, iubirea.

Suferinţa este o realitate profundă şi a vieţii noastre, căci în viaţa fiecăruia dintre noi există o cruce pe care trebuie să o purtăm. Totuşi, în purtarea acestei cruci, noi nu suntem niciodată singuri, căci în Duhul Sfânt, prin rugăciune, noi suntem în unitate cu toţi acei oameni care îşi poartă crucea cu demnitate şi, mai presus de toate, suntem în unire cu Cristos, cel care ne-a dat exemplul suprem al sacrificiului de sine pentru noi. Aşadar, suferinţa trăită mereu sub călăuzirea Duhului Sfânt în statornicie şi credinţă, ne va conduce la seninătate şi iubire, făcând din vieţile noastre, ale tuturor, o floare a harului. Iar dacă, vreodată, această suferinţă ni se va părea atât de copleşitoare încât riscă să ofilească floarea harului din noi, atunci să ne apropiem cu încredere de acel izvor al harului pe care Cristos ni l-a lăsat în Sfânta Euharistie şi, odată răcoriţi şi hrăniţi la acest izvor de har, să reaprindem flacăra Duhului Sfânt în noi.

În încheiere, cred că ar fi benefic, pentru noi toţi, să ascultăm şi să încercăm să punem în practică sfatul pe care ni-l dă părintele José Maria Escrivá de Balaguer în cartea sa “Cristos este cel care trece”; sfat care sună astfel: “Viaţa creştină cere un dialog constant cu Dumnezeu, unul şi întreit, şi la această intimitate ne conduce Duhul Sfânt [...] Să ne obişnuim să vorbim cu Duhul Sfânt cel care ne sfinţeşte; să avem încredere în el, să-i cerem ajutorul şi să-l simţim aproape”.

Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!