Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Sfinții Petru și Paul
Anul B (A, C)

Lecturi:
Fapte 12,1-11
2Timotei 4,6-8.17-18
Matei 16,13-19

Matei 16,13-19

În acel timp, venind în părțile Cezareii lui Filip, Isus i-a întrebat pe ucenicii săi: “Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” Ei i-au răspuns: “Unii spun că este Ioan Botezătorul, alții că este Ilie, alții că este Ieremia sau unul dintre profeți”. Isus i-a întrebat: “Dar voi, cine spuneți că sunt eu?” Luând cuvântul, Simon Petru a zis: “Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!” La rândul său, Isus, luând cuvântul, i-a spus: “Fericit ești tu, Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea și sângele ți-au descoperit acestea, ci Tatăl meu care este în ceruri. Și eu îți spun: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și puterea Celui Rău nu o va birui. ție îți voi da cheile împărăției cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri”.

 

Autori

pr. Pietro Righetto

 

* * *

 

Sfinții Apostoli Petru și Paul

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Paul este una dintre cele mai vechi sărbători celebrate de creștini, existând în calendarul Bisericii chiar înainte de a fi stabilită, spre exemplu, sărbătoarea Crăciunului. Astfel, există dovezi că încă din secolul al III-lea creștinii se adunau la mormintele acestor doi mari apostoli pentru a-i cinsti. Invitația pe care o primim la această celebrare este aceea ca cinstirea acestor doi apostoli să nu fie doar o sărbătoare a lor, ci să fie și o sărbătoare a Bisericii care astăzi trebuie să-și amintească și să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru două dintre particularitățile sale: că, deși răspândită în lumea întreagă, este în mod fundamental una, și că deși este una, este catolică, adică universală (cf. Simbolul credinței).

Vă invit așadar să trăim această zi de sărbătoare a acestor doi sfinți ca pe o zi de sărbătoare a Bisericii, adică a noastră, a creștinilor de astăzi, pentru că acești doi apostoli nu sunt doar sărbătoriții acestei zile, dar sunt totodată sunt și darul făcut de Dumnezeu Bisericii, un dar pe care el însuși l-a ales, l-a pregătit cu grijă și ni l-a oferit. Privind din nou acum la viața lor vom vedea într-adevăr nu doar lucrarea lor, ci într-o mai mare măsură lucrarea lui Dumnezeu în ei și, prin ei, în lume.

A) Simon, fiul lui Ioan, era un simplu pescar, adică un om cu o pregătire modestă, și foarte probabil preocupat mai mult de viața trupească decât de cea sufletească; ne oferă un indiciu în această privință faptul că, dintre toți, tocmai el este acela care îl întreabă pe Isus: Iată, noi am lăsat toate și te-am urmat, deci care va fi partea noastră? (Mt 19,27). Putem spune că era un om care nu avea nici o calitate care să prevestească faptul că va fi cel care odată va vorbi mulțimilor, în numele tuturor apostolilor, despre Cristos și învierea sa din morți. Era un om cu temperament coleric, vulcanic, care acționa de cele mai multe ori înainte de a chibzui cu grijă, astfel că nimic nu dădea semne la dânsul că va fi ales de Cristos pentru a conduce Biserica întreagă pe apele învolburate ale lumii, judecând ceea ce trebuie făcut în situațiile dificile. Era un om instabil în deciziile sale, incapabil să respecte chiar și cuvântul rostit în fața celorlalți apostoli: deși își bate pieptul asigurându-l pe Isus de fidelitate până la moarte (Doamne, sunt gata să merg cu tine și la închisoare și la moarteLc 22,33), câteva ore mai târziu îl reneagă în fața unei simple servitoare. Ei bine, cine ar fi crezut că tocmai el va fi stabilit de Cristos drept piatră neclintită pentru zidirea Bisericii sale (cf. Mt 16,18)? Pe acest Simon, fiul lui Ioan, Cristos îl caută, îl găsește, îl cheamă și îl alege. Cristos îi cunoaște slăbiciunile, îi anticipă chiar și trădarea (Lc 22,34), dar nu pune preț pe acestea, ci pe harul pe care avea să i-l ofere și pe inima acestui om, o inimă ce va primi acest har și se va lăsa transformat de el.

Evanghelia de astăzi ne dovedește tocmai alegerea gratuită a lui Petru pentru misiunea ce-i este încredințată: la întrebarea lui Isus (Cine spun oamenii că este Fiul Omului?) Simon răspunde într-un mod neașteptat (Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu), iar cuvintele rostite nu sunt rodul cugetării sale, ci sunt glasul harului, am putea spune chiar vocea Tatălui ceresc, după cum confirmă Isus însuși, prin cuvintele sale (Fericit ești Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea și sângele ți-au revelat acestea, ci Tatăl meu care este în ceruriMt 16,17), declarându-l totodată fericit pentru această revelație ce i-a fost făcută și, totodată, vede în aceasta un semn al alegerii lui Simon din partea Tatălui ceresc. Drept urmare îi încredințează în mod public o misiune unică în Biserica sa: temelie a Bisericii și judecător al poporului său, având puterea de a lega și a dezlega. Această misiune va fi confirmată și după înviere, la Marea Tiberiadei, când după întreita mărturisire a iubirii Isus îi încredințează întreaga sa turmă, constituindu-l astfel drept păstor al întregii Biserici.

Misiunea încredințată lui Petru este nu doar unică, dar și foarte mare. Tocmai de aceea și Cristos are o grijă aparte față de Petru, după cum ne-o dovedesc cuvintele sale: Simon, Simon, Satana a pretins să vă cearnă ca pe grâu, eu însă m-am rugat pentru tine ca să nu piară credința ta; iar tu, când te vei fi întors, întărește-i pe frații tăi (Lc 22,31-32). Așadar, deși Satana vrea să-i împrăștie pe toți, Isus se roagă pentru Petru, căci el este acela care trebuie să-i țină adunați și statornici în credință pe toți ceilalți. Acest adevăr dovedește clar misiunea lui Petru în Biserică, drept semn și garanție a unității tuturor creștinilor. Nu fără temei mulți Sfinți Părinți repetau: UBI PETRUS, IBI ECCLESIA, ceea ce înseamnă că păstrarea comuniunii cu Petru este garanția comuniunii cu Biserica. Succesorul lui Petru este papa, iar misiunea papei este aceeași ca și cea a lui Petru. Prin urmare putem fi siguri că harurile oferite de Cristos sunt “aceleași”, adică cele necesare împlinirii acestei misiuni în momentul istoric în care fiecare papă slujește Biserica ca păstor suprem al ei. Este ușor să înțelegem astfel că nu trebuie să privim atât la om, ci la Cristos, care-l susține mereu pe succesorul lui Petru. Iar noi trebuie să-l însoțim neîncetat la rândul nostru prin rugăciune, așa cum au știut să facă creștinii încă de la începuturile Bisericii (cf. L1), pentru ca el să fie mereu luminat și întărit de Dumnezeu.

B) Saul era un evreu bine instruit (pregătit la școala lui Gamaliel) și dăruit cu totul păstrării purității credinței străbunilor, un om care apăra adevărul cu orice preț (așa cum ne-o dovedesc persecuțiile pornite împotriva creștinilor). Așa cum nimeni nu credea că Petru va deveni cel dintâi dintre apostoli și capul vizibil al Bisericii, la fel nimeni nu credea că este posibil ca Saul, prigonitorul cel mai aprig de atunci creștinilor, să devină apostolul lui Cristos. Privind la Saul nu trebuie să vedem doar calitățile lui, care pentru el ar fi rămas o risipă în afara slujirii lui Cristos, ci să vedem mai ales lucrarea harului lui Dumnezeu în el.

Am putea spune că spre deosebire de pregătirea lui Petru pentru misiunea încredințată, lucrarea harului în Saul a fost mai ușoară. De fapt a fost necesar un singur lucru: să i se arate care este adevărul, lucru înfăptuit pe drumul către Damasc. Odată ce i-a fost descoperit adevărul, fiind un om “consacrat” slujirii adevărului, toată ființa lui s-a dăruit răspândirii acestui adevăr la toți oamenii, toată viața sa a devenit o jertfă oferită slujirii acestui adevăr care a înțeles că este o persoană, Isus Cristos (cf. lectura a doua).

Așa cum Petru este darul Bisericii pentru a-i asigura unitatea, la fel Paul este darul oferit Bisericii pentru răspândirea sa, pentru ca ea să fie într-adevăr catolică (universală); iar misiunea lor continuă și acum în Biserică. Datoria pe care o avem noi toți este aceea de a rămâne ancorați de stânca lui Petru și de a răspândi credința, de a-l mărturisi pe Cristos – Adevărul, cu elanul lui Paul.

Să privim cu mândrie la acești doi apostoli și să preamărim harul oferit de Dumnezeu lor, har care i-a transformat în daruri pentru noi și pentru lumea întreagă. Privind la ei și fiind siguri de ajutorul lor trebuie ca noi înșine să nu ne descurajăm datorită limitelor noastre și să colaborăm cu harul lui Dumnezeu pentru a deveni, la rândul nostru, un dar pentru toți oamenii. Sfântul Ciprian spunea: Cine îl are pe Dumnezeu ca și Tată, nu poate avea ca și mamă decât Biserica (Unitatea Bisericii catolice, 7). Să luăm aminte la acest adevăr și să întărim adeziunea noastră față de Cristos și Biserica sa prin fidelitate față de Sfântul Părinte Papa și episcopi și prin mărturia unei vieți cu adevărat creștine. Este adevărat că a împlini acestea presupune a face sacrificii, de aceea vă invit să cerem de la acești doi martiri pe care îi cinstim astăzi harul de a ne păstra și mărturisi credința cu prețul oricărei jertfe.

pr. Paul Butnaru

 

* * *

 

Suntem ambasadori

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Fraților preaiubiți, predica mea va fi simplă și pe înțelesul tuturor, fiind ușor de urmărit după următoarea schemă: 1) Petru ca om; Petru ca sfânt; 2) Saul ca om; Paul ca sfânt. În concluzie, noi ca oameni, chemați să formăm poporul sfânt al lui Dumnezeu. Omul este ființa care se naște, crește, se înmulțește, trăiește pentru sine și moare. Sfântul este omul care se îmbracă în Cristos, devenind o făptură nouă (2Cor 5,17), trăiește și moare pentru alții.

Petru ca om. “Pe numele său dintâi Simon, era pescar, originar din Betsaida Galileii, fiu al lui Iona și frate mai mare al lui Andrei primul chemat dintre apostoli. A fost întâi ucenic al sfântul Ioan Botezătorul, dar se atașează apoi de Isus când, în urma pescuirii minunate, acesta îl cheamă să devină pescar de oameni (Lc 5). Tot Isus îi schimbă numele în Petru – în aramaică Chefa – care înseamnă piatră. Împreună cu Iacob și Ioan, a fost unul dintre ucenicii cei mai apropiați de Isus, urmându-l de acum înainte peste tot. Temperament impulsiv și impresionabil, intervine cu sabia, tăind urechea lui Malhus în momentul arestării lui Isus, de care se leapădă însă după aceea de frica fariseilor, slăbiciune care îi suscită dramatice remușcări și o revenire și mai devotată pe calea credinței” (Radu Ciobanu, Mic dicționar de cultură religioasă, Ed. Helicon, Timișoara 1994, pag. 194).

Petru ca sfânt.

1. Chemarea. Alegerea lui Petru nu se datorează personalității sale, oricât de interesantă ar fi fost, sau vreunui merit. Alegerea gratuită din partea lui Isus i-a oferit măreția și această măreție se bazează pe misiunea pe care Cristos i-a încredințat-o și pe care el a trebuit să și-o îndeplinească cu fidelitate și iubire (In 21,15 ș.u.).

2.Primatul. Chiar dacă nu primul, cel puțin printre primii, Simon a fost chemat de Isus să-l urmeze (cf. In 1,35-42). Petru ocupă printre ucenici un loc de frunte, stă mereu în fruntea listei apostolilor (cf. Mt 10,2) sau a grupului celor trei privilegiați (Mt 17,1); la Cafarnaum Isus locuiește de obicei în casa lui Petru (cf. Mc 1,29); Petru este acela care ia cuvântul în numele tuturor (cf. Mt 16,16; In 6,68); mesajul încredințat de îngeri femeilor sfinte (cf. Mc 16,7) conține o mențiune specială pentru Petru; Ioan îl lasă să intre primul în mormânt (cf. In 20,1-10); în sfârșit, dar în chip deosebit, Cristos înviat apare lui Chefa înainte de a se arăta celorlalți apostoli (cf. Lc 24,34; 1Cor 15,5).

3.Misiunea. Primatul lui Petru se bazează pe misiunea sa, dovedită din multe texte evanghelice, din care se desprinde străduința lui Isus de a-l introduce pe Petru în intimitatea celor trei persoane divine, ca să poată sta la temelia Bisericii.

a) Să vedem importanța textului din Mt 16,13-23. La Cezareea lui Filip, Isus îi întreabă pe ucenici despre cine zice lumea că este el. Petru proclamă: Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu. Isus confirmă prin: Fericit ești Simon, fiul lui Iona, deoarece nu carnea și sângele ți-au descoperit aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri, adică: Tatăl meu te-a acceptat în intimitatea sa, ca să poți sta la temelia unei noi creații, iar eu te accept în intimitatea mea și îți spun: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui. Și ție îți voi da cheile împărăției cerurilor și tot ce vei lega pe pământ, va fi legat și în ceruri și tot ce vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat și în ceruri.

Ca un nou Moise, Isus lovește Piatra din care scoate, nu apă, ci pietre vii (cf. Is 51,1 ș.u.; Mt 3,9), pe care le pune la temelia comunității escatologice, față de care Petru primește o misiune de care trebuie să beneficieze întreg poporul. Împotriva puterilor Celui Rău, care sunt puterile morții, Biserica clădită pe Petru își are victoria asigurată. Astfel misiunea supremă de a aduna pe toți oamenii într-o singură comunitate, în care să primească viața fericită și veșnică, este încredințată lui Petru, care a recunoscut în Isus pe Fiul Dumnezeului celui viu.

b) Importanța textelor din Lc.22,31 ș.u. și Fapte Apostolilor. Isus, Începătorul și desăvârșitorul credinței (Evr 12,2), ca Petru să rămână statornic în intimitatea tainei Cuvântului întrupat, adaugă: Simon, Simon, iată că Satana va cerut ca să vă cearnă ca pe grâu. Dar eu m-am rugat pentru tine, ca să nu scadă credința ta; iar tu când te vei întoarce, întărește-i pe frații tăi! Făcând aluzie, fără nici un pic de dubiu, la numele lui, Isus îl anunță pe Petru că va trebui să-i întărească pe frații săi (în credință), după ce își va reveni din lepădarea sa; credința lui, grație rugăciunii lui Cristos, nu va mai scădea. Tocmai aceasta este misiunea lui Petru, descrisă de Luca în Faptele Apostolilor: el stă în fruntea celor reuniți în cenacol (Fap 1,13); prezidează alegerea lui Matia (1,15); judecă pe Anania și Safira (5,1-11); în numele celorlalți apostoli, care sunt cu el, anunță mulțimilor preamărirea mesianică a lui Cristos înviat și apoi darul Duhului Sfânt (2,14-36); cheamă la botez pe toți oamenii (2,37-41), chiar și pe păgâni (10,1-11,18) și inspectează toate bisericile (9,32). Ca un semn al puterii lui asupra vieții, în numele lui Isus vindecă pe cei bolnavi (3,1-10) și învie un mort (9,36-42).

c) În sfârșit, un alt text important: Ioan 21,1-22. Isus îl conștientizează pe Petru de puterea celei de-a treia persoane divine, Sfântul Duh, care este iubirea. Dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt (Rom 5,5). Deja din ziua învierii Isus revărsase pe Duhul Sfânt asupra ucenicilor (cf. In 21,22). Simon, fiul lui Ioan, mă iubești tu mai mult decât aceștia? La răspunsul lui Petru, dat în Duhul Sfânt: Doamne, tu toate le știi, tu știi că te iubesc, primește turma lui Cristos, Biserica, pe care o va conduce, învăța și sfinți numai prin forța iubirii. Lui Petru îi spune Isus într-un mod deosebit: Urmează-mă! Și Petru l-a urmat. Și alții l-au urmat pe Petru până azi la cârma Bisericii lui Cristos în spiritul iubirii.

Deci, într-o formă solemnă, și desigur juridică, Cristos înviat încredințează de trei ori lui Petru grija întregii turme, miei și oi. Această misiune trebuie înțeleasă în lumina parabolei bunului păstor (cf. In 10,1-28). Păstorul cel bun își salvează oile adunate într-un singur staul (10,11); pentru aceasta Cristos, anunțând lui Petru martiriul care îl așteaptă, adaugă. Urmează-mă! El trebuie să meargă pe urmele Învățătorului, nu numai în a-și da viața, ci împărtășind viața veșnică și oilor sale, ca să nu se mai piardă niciodată (10,28).

Urmându-l pe Cristos, stânca, piatra vie (cf. 1Pt 2,4), pe păstorul care are putere să primească în Biserică, adică să salveze de la moarte pe credincioși și să le împărtășească viața divină, Petru, inaugurând o funcție esențială în Biserică, este cu adevărat vicarul lui Cristos. Aceasta este misiunea și aceasta este măreția lui Petru (Dizionario di teologia biblica, Ed. Marietti, 1980, pag. 927). Sfântul Petru este omul care s-a îmbrăcat în Cristos, a devenit o făptură nouă, a trăit și a murit în ziua de 29 iunie, anul 67, la Roma, răstignit cu capul în jos, pentru alții, pentru noi toți, pentru întreaga turmă a lui Cristos, ca să avem parte de înviere cu Cristos

2.Saul ca om. “S-a născut la Tars, oraș grecesc și centru cultural, capitala Ciliciei, provincie romană din sud-estul Asiei Mici. Tatăl său era fariseu din Galileea și i-a dat numele de Saul și apoi de Paul. Om firav, mic de statură și suferind. Având înclinație spre studiu, Saul este dat să facă ucenicie pe lângă marele cărturar Gamaliel din Ierusalim, unde rămâne câțiva ani adâncind studiul Vechiului Testament. A devenit el însuși un cărturar de seamă, dârz și fanatic apărător al legii iudaice. A asistat la uciderea cu pietre a diaconului Ștefan, devenind după aceea unul dintre cei mai aprigi persecutori ai creștinilor. Aflându-se în drum spre Damasc pentru a-i prinde pe creștinii de acolo, i s-a arătat într-o lumină puternică Isus care i-a luat vederea, adresându-i-se cu celebrele cuvinte: Saule, Saule, de ce mă prigonești? Orb și îngrozit, Saul este dus de însoțitorii săi la Damasc, unde petrece trei zile în rugăciune, până când i se înfățișează ucenicul lui Isus, Anania, cap al Bisericii de acolo, care îi tălmăcește semnificația întâmplării de pe drumul Damascului și îl botează. Saul își recapătă “vederea și, convertit, din fariseul Saul devine Paul, apostolul neamurilor, neînfricat și consecvent propovăduitor al creștinismului” (Radu Ciobanu, o.c., pag. 185-186).

Paul ca sfânt. Apostolul neamurilor. Conștiința de sine.

1. Ambasadorul lui Cristos. Când repetă cu insistență că a fost chemat ca apostol (Rom 1,1; Gal 1,15) într-o viziune apocaliptică a Celui Înviat (Gal 1,16; 1Cor 9,1; 15,8;cf. Fap 9,5.27), Paul arată că o chemare deosebită a stat la originea misiunii sale. Apostol, el este un trimis, nu de oameni (nici chiar de apostolii înșiși), ci personal de Isus. Amintește de acest fapt când își revendică autoritatea sa apostolică: Printr-o însărcinare primită de la Cristos suntem ambasadori; este ca și cum Dumnezeu însuși v-ar îndemna prin noi (2Cor 5,20); Cuvântul pe care vi l-am predicat nu este un cuvânt omenesc, ci Cuvântul lui Dumnezeu (1Tes 2,13). Fericiți acei care l-au primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Cristos Isus (Gal 4,14). De fapt apostolii sunt cooperatorii lui Dumnezeu (1Cor 3,9; 1Tes 3,2). Mai mult încă: prin ei se înfăptuiește ministerul gloriei escatologice (2Cor 3,7-11). Și fiindcă ambasadorul nu-și folosește această putere și glorie divină în folosul său, apostolul este un om disprețuit de lume; iată-l persecutat, deferit morții, pentru ca viața să fie oferită oamenilor (2Cor 4,7 – 6,10; cf. 1Cor 4,9-13).

2. Cazul unic al lui Paul.

a) Apostol al neamurilor. Paul n-a fost primul care a vestit evanghelia celor păgâni: deja Filip evanghelizase pe samariteni (Fap 8) și Duhul Sfânt coborâse asupra păgânilor la Cezareea (Fap 10). Dar Dumnezeu a voit ca la nașterea Bisericii sale un apostol să fie mult mai deosebit de alții printr-o însărcinare specială (ca un act deosebit de iubire pe care Dumnezeu o are față de creaturile sale umane), în a evangheliza pe păgâni alături de iudei. Iată un fapt pe care Paul cere să fie recunoscut și de Petru. Nu ca și cum el ar fi voit să fie un trimis al lui Petru: rămâne un trimis personal al lui Cristos, dar a ținut să aducă la cunoștință lui Petru, în calitatea lui de cap al celor doisprezece, spre a nu alerga în zadar și spre a nu aduce sciziuni în Biserică (cf. Gal 1-2).

b) Misterul lui Cristos, pentru Paul, este Cristos între națiuni (Col 1,27). Deja Petru înțelesese dintr-o viziune că nimeni nu are dreptul să întrețină vreo discordie între iudei și păgâni (Fap 10,10 – 11,18). Dar Paul, prin harul lui Dumnezeu, are parte de o cunoaștere deosebită asupra acestui mister (Ef 3,4) și a fost însărcinat să-l descopere oamenilor; suferă persecuții, rabdă necazuri, este întemnițat din cauza ducerii la îndeplinire a misiunii de revelator al acestui mister (cf. Col 1,24-29; Ef 3,1-21). Acesta este darul particular al lui Paul, incomunicabil. În calitate de ambasador al lui Cristos are și el într-o oarecare măsură cunoașterea spirituală despre apostolatul său și care poate fi dată tuturor apostolilor Domnului de către Duhul Sfânt (1Cor 2,6-16).

Paul, ca sfânt, s-a îmbrăcat total în Cristos. O declară clar și cu toată sinceritatea: Pentru mine a trăi este Cristos (Fil 1,21). A devenit făptură nouă, a trăit și a murit decapitat la Roma în aceeași zi cu sfântul Petru, 29 iunie, anul 67, pentru neamul său și pentru credința întregii Biserici.

Apostolatul este datoria fiecărui ucenic al lui Cristos în calitate de lumină a lumii și sare a pământului (Mt 5,13 ș.u.) După poziția pe care o ocupă el trebuie să participe la apostolatul Bisericii, imitându-l pe Paul, pe cei doisprezece apostoli și pe primii lor ucenici în zelul lor apostolic (cf. Dizionario di teologia biblica, pag. 78).

Dumneavoastră, iubiți credincioși, ca oameni știți cine și ce ați fost, dar ca membre ale Bisericii lui Cristos, știți ce trebuie să fiți? Vă spune Conciliul Vatican II: Chemarea creștină este, prin natura ei, și chemare la apostolat. Cristos le-a încredințat apostolilor și urmașilor lor datoria de a învăța, de a sfinți și de a conduce în numele său și cu puterea sa. Însă laicii, făcuți părtași de misiunea preoțească, profetică și regală a lui Cristos, își împlinesc în Biserică și în lume partea lor proprie din misiunea întregului popor al lui Dumnezeu. Integrați prin Botez în trupul mistic al lui Cristos, întăriți cu puterea Duhului Sfânt prin Mir, sunt trimiși la apostolat de Domnul însuși. Sunt consacrați ca preoție împărătească și neam sfânt (cf. 1Pt 2,4-10), ca prin toate acțiunile lor să ofere jertfe spirituale și să aducă mărturie pentru Cristos pe tot pământul. Prin sacramente, și mai ales prin sfânta Euharistie, le este comunicată și hrănită acea iubire care este sufletul întregului apostolat (AA 3). Căci Tatăl voiește să-l recunoaștem în orice om pe Cristos, fratele nostru, și să-l iubim efectiv, prin cuvânt și faptă, dând astfel mărturie pentru adevăr, și să împărtășim celorlalți misterul de iubire al Tatălui ceresc. În felul acesta oamenii de pe toată fața pământului vor fi treziți la o speranță vie, dar al Duhului, pentru a fi la urmă primiți în pacea și în fericirea supremă, în patria care strălucește de slava Domnului (GS 93). Amin.

 

* * *

 

Aleșii lui Isus

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Când sfântul Paul a mers la Ierusalim, pentru confirmarea misiunii lui apostolice, i-a întâlnit aici pe câțiva apostoli cu vază, despre care spune: Oricine ar fi fost ei cândva, nu mă privește (Gal 2,6). Altul era momentul vieții care avea o însemnătate de referință. Paul nu pierde nici o clipă esențialul din vedere, ca de altfel și Petru.

Sfinții Petru și Paul, pe care azi îi sărbătorim cu mare bucurie, au avut în viața lor câte un moment de referință care i-a marcat pentru toată viața și din care și-au scos motivul bucuriei zilnice. Pentru Petru momentul cel mai important al vieții îl constituie Rusaliile, când se umple de Duhul Sfânt, de iubirea divină, care îl face om nou, fără frică de suferință și moarte, trăind numai pentru un singur țel: Cristos să fie cunoscut de toți oamenii, ca să ajungă la mântuire și să fie preamărit în veci numele Domnului (cf. 1Pt 4,11). Paul are și el un moment de referință care ne interesează, tot un fel de Rusalii: drumul Damascului cu lumina, zgomotul, trântirea la pământ, orbirea și glasul venit din cer. Acesta este momentul în care Saul îl primește pe Duhul Sfânt, fiindcă într-o clipă înțelege ceea ce Petru învățase timp de trei ani la școala lui Isus: Evanghelia. Isus însuși și-l rânduiește vas ales, ca să-i ducă numele la popoarele păgâne. Din acest moment Paul nu mai are decât un singur țel în viață: Cristos să fie totul în toți (Col 3,11).

Isus îi cere lui Petru o întreită dovadă de iubire și îi dă o întreită confirmare în apostolat, ca apoi prin moarte să-l preamărească pe Dumnezeu (cf. In 21,15-19), dovedind, asemenea Învățătorului, că nimeni nu are o dragoste mai mare ca aceasta, ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi (cf. In 15,13). Și Paul are confirmarea în apostolat după o întreită dovadă de iubire: De trei ori l-am rugat pe Domnul să-l îndepărteze de la mine pe îngerul Satanei și mi-a zis: “Îți este de-ajuns harul meu, deoarece puterea mea se desăvârșește în slăbiciune” (2Cor 12,8-9).

Multe acte de bravură săvârșise Petru înainte de Rusalii: la glasul lui Isus a aruncat mreaja și a prins mulțimea de pești, gata să-i scufunde barca (cf. Lc 5,8-11); la Cezareea lui Filip, când Isus i-a întrebat despre identitatea sa, Petru a răspuns plin de curaj: Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu (Mt 16,16); pe muntele Tabor, când Isus s-a schimbat la față și ceilalți doi – Ioan și Andrei – au rămas muți de uimire și spaimă, Petru a exclamat: Doamne, ce bine ne simțim aici! (Mt 17, 1-5); la Cina cea de Taină se laudă că îl va urma pe Cristos până la moarte, chiar dacă toți ceilalți se vor lepăda de el (cf. Mt 26, 35 ș.u.); în grădina Măslinilor taie urechea lui Malhus (cf. In 18,10) etc. Ce ar fi fost toate acestea fără Rusalii? Un foc de paie; o intrare în anonimat sau, poate, momente care ar fi agravat blamul istoric al vieții lui prin întreita lepădare de Cristos. Rugăciunea lui Cristos ca Petru să nu-și piardă credința, ca apoi să-i întărească pe frați (cf. Lc 22, 32-33), îl determină să-și plângă vinovăția, îi dă curajul de a lua cuvântul în adunarea ucenicilor și de a-l alege pe Matia ca apostol în locul lui Iuda trădătorul care se spânzurase (cf. Fap 1,23-26). Dar ceea ce îl face cu totul om nou sunt Rusaliile. În această zi, cuprins total de Duhul Sfânt, așa cum Maria l-a zămislit pe Isus în sânul ei, la cuvântul său înflăcărat se zămislește trupul mistic al lui Isus, Biserica, făcând să se boteze trei mii de suflete (cf. Fap 2,1-45), iar în ziua următoare încă două mii (id. 4,4) și numărul a crescut în fiecare zi.

Sfântul Petru rostește multe cuvântări, predici, îndemnuri, dar Faptele Apostolilor menționează doar opt mai importante; înflăcărat de Duhul Sfânt face minuni chiar numai prin umbra sa (cf. id. 5,15); primește în rândul credincioșilor pe primul păgân, pe sutașul roman Corneliu, pe care îl botează cu întreaga sa familie (id. 10); un eveniment deosebit care a influențat viața Bisericii, după cum îi ceruse Isus să pască oile și mielușeii săi (cf. In 21,15-19), este primul sinod apostolic (anii 49-50) pe care Petru îl prezidează și în care expune doctrina asupra universalității mântuirii (id. 15,7 ș.u.); este atât de necesar pentru Biserica abia născută încât Dumnezeu îl eliberează în chip miraculos din închisoare prin intermediul unui înger (id. 12,4 ș.u.). Tot Faptele Apostolilor ne relatează o mulțime de locuri și localități pe unde a fost misionar Petru. Ce a căutat el în Samaria, Lida, Iope, Cezareea, Pont, Galația, Capadocia, Bitinia, Asia, Roma etc.? Suflete. Mereu îi răsunau în urechi cuvintele lui Isus: Nimeni nu are dragoste mai mare decât aceasta, ca să-și dea viața pentru prietenii săi (In 15,13).

În ziua de 29 iunie, anul 67, pecetluiește cu sângele său dragostea față de semeni, față de Biserică, față de Isus și îl preamărește pe Dumnezeu murind răstignit cu capul în jos pe colina Vaticanului din Roma.

Multe acte de bravură a făcut și Saul înainte de momentul teofanic de pe drumul Damascului: absolvise școala marelui învățător Gamaliel; se dovedise un înfocat apărător al Legii și al datinilor strămoșești; a participat la uciderea diaconului Ștefan; a prigonit cu asprime Biserica etc. Cu ce ar fi rămas în fața Istoriei din toate acestea? Cu un vot de blam, catalogat ca fanatic, fundamentalist, intolerant. Dar momentul rusalic de pe drumul Damascului l-a făcut cu adevărat un om nou. Botezat de Anania, episcopul Damascului (cf. Fap 9,26), Paul se retrage undeva în Arabia pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru harul acordat. Revine la Ierusalim spre a primi confirmarea în apostolat și apoi își începe prodigioasa carieră misionară de apostol al neamurilor (cf. Fap 26, 14-18), cutreierând mări și țări, orașe și sate: Tars, Antiohia Siriei, Seleucia, Salamina, Pafos, Listra, Derbe, Ierusalim, Siria, Cilicia, Listra, Iconiu, Laodiceea, Milet, Colose, Hierapole, Galația, Troa, Macedonia, Filipi, Tesalonic, Berea, Atena, Corint, Efes, Spania, Roma etc. Ce a căutat în toate acestea? Suflete. O mărturisește el însuși: Dragostea lui Cristos ne împinge (2Cor 5,14), ca Isus să fie totul în toți.

În cele 14 scrisori ale sale, în care înfățișează aproape exhaustiv cunoașterea și înțelepciunea învățăturii creștine, considerate de marele predicator francez Bourdaloue drept Cartea omenirii, Paul pronunță de 219 ori numele lui Isus și de 400 de ori numele lui Cristos, dovedind din plin că pentru el a trăi este Cristos și a muri un câștig (Fil 1, 21). Și l-a câștigat pe Isus, fiindcă n-a ezitat să fie anatemă, numai să-i poată mântui pe cât mai mulți dintre frații săi (cf. Rom 9,3).

În ziua de 29 iunie, anul 67, i se taie capul la Roma. A voit să moară ca să poată trăi veșnic; a voit să-și piardă viața pentru Cristos, pentru a o afla în paradis (cf. Mt 10,39), pentru a primi cununa dreptății (cf. 2Tim 4,8).

După ce am văzut cum au fost puse bazele credinței noastre, fiecare este chemat să se întrebe: Care este momentul rusalic din viața mea? Am devenit om nou? Prin ce moarte mă pregătesc să-l preamăresc pe Dumnezeu?

Dacă iubesc Biserica, pe frații în credință și mă rog pentru mântuirea păgânilor, pot fi sigur că apostolul Petru îmi va deschide ușa raiului, iar apostolul Paul mă va prezenta în fața lui Cristos pentru a-mi da coroana dreptății!

 

* * *

 

Mântuirea până la marginile pământului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Sunt trei virtuți, numite teologale, care ne leagă direct de Dumnezeu: credința, speranța și iubirea. Cu cât cineva le are într-o măsură tot mai mare, cu atât viața lui este mai intimă cu divinitatea, cu atât este mai sfânt.

Sfinții apostoli Petru și Paul, pe care îi sărbătorim azi, excelează în viața de intimitate cu Cristos, tocmai datorită virtuților teologale pe care le-au exersat din plin, de aceea, a vorbi despre ei, mi se pare a-i pune mai mult în umbră decât în lumină, fiindcă însuși Cristos afirmă despre Petru, de exemplu, că însuși Tatăl i-a descoperit lucruri imposibil de conceput cu mintea umană (cf. Mt 16,17). Dar, când noi, preoții, vrem să-i învățăm ceva pe alții și simțim că vorbele nu sunt suficiente, ne folosim de semne. Pentru aceasta voi folosi și eu aceleași semne pe care le-a folosit și marele cărturar și mitropolit al Țării Românești, Antim Ivireanul (1660-1716) : soarele și luna, cei doi mari luminători creați de Dumnezeu, unul pentru a lumina ziua și altul pentru a lumina noaptea (cf. Gen 1,16). Acești luminători – soarele și luna - au menirea să întrețină și să călăuzească viața tuturor făpturilor de pe pământ. Același Dumnezeu, creându-l pe om, i-a rânduit alți doi luminători pentru menținerea și călăuzirea vieții Bisericii lui Cristos de pe pământ: pe Petru, ca să lumineze ca soarele ziua, în mijlocul acelui popor care deja se bucura de lumina revelației, poporul evreu, și pe Paul, ca să ducă lumina în întunecata noapte a idolatriei păgâne, călăuzind-o spre Isus, “lumina neamurilor”.

Și, ca să încep cu luminătorul cel mare – Petru – soarele, spun că: precum la ivirea lui toate stelele dispar de la răsărit și până la apus, că luminează toate ungherele, că toate le încălzește, le hrănește și le înviorează cu razele sale, tot așa se poate afirma și despre sfântul Petru, rânduit de Isus în fruntea apostolilor drept cap văzut al Bisericii sale, că a răspândit lumina credinței pe tot pământul, că a trezit marea speranță a vieții veșnice și a înflăcărat caritatea, datorită acelei rugăciuni divine a lui Isus că, nu numai că nu-i va scădea credința, ci chiar va avea puterea de a-i întări pe frați (cf. Lc 22,23). Speranța, pe care Petru o aseamănă cu o făclie care strălucește într-un loc întunecos până când se va lumina de ziuă și luceafărul va străluci în inimile noastre (cf. 2Pt 1,19), și mai ales caritatea, pe care și-a mărturisit-o de trei ori în fața lui Isus (cf. In 21, 15-19), îl împing pe drumurile din Iudeea, Antiohia, Pont, Galația, Capadocia, Asia, Italia etc., alungând cu lumina și puterea cuvintelor dumnezeiești întunericul necredinței, întărind pe cei slabi, vindecând pe cei bolnavi, alungând diavoli și chiar înviind morți.

Soarele mai are și o altă proprietate: își strecoară razele sale prin găurile pereților, prin crăpăturile ușilor și pătrunde până în cele mai tainice unghere ale caselor. Petru n-a fost lipsit de această putere, fiindcă, așa cum ne spune profetul Ieremia, inima omului este mai adâncă, mai tainică decât toate tainele (cf. Ier 17) și cine o va pătrunde? Petru. El vede minciuna din sufletele soților Anania și Safira, care, văzându-se descoperiți cu minciuna pe inimă, cad în abisul morții (cf. Fap 5,1-11); la fel a văzut răutatea din inima lui Simon magul, căruia îi cere să facă pocăință spre iertarea cugetului rău al inimii sale (id. 8,9-24).

Dar precum astronomii au descoperit pete și în soare, tot așa vom găsi pete și în Petru, pe care el însuși și le recunoaște și le spală cu lacrimi. L-a părăsit pe Isus în grădina Măslinilor și apoi s-a lepădat de trei ori de el în curtea arhiereului, întărind cu jurământ că nu-l cunoaște pe omul acela (cf. Mt 26,56-75). Soarele nu-și poate spăla petele, dar Petru, cu lacrimi amare și cu sânge și-a spălat sufletul și așa apare azi pe firmamentul Bisericii ca un soare nou, luminând casa Celui Preaînalt (cf. Ag 2,7).

Să trecem acum de la soare – Petru – la lună: la Paul, vasul cel ales ca să poarte numele Domnului înaintea oamenilor și a regilor (Fap 9,15).

Filozofii și poeții, savanții și literații, toți atribuie lunii calități deosebite. Ei spun că ea este podoaba nopții, asemănătoare soarelui și stăpână a mărilor, Eminescu o aseamănă cu o frunte de poet, alții o numesc chiar regina nopții, stăpână printre stele etc. Lui Paul i se potrivesc aceste calități, fiindcă el a fost trimis de Dumnezeu să lumineze inimile căzute în idolatrie, după cum spune profetul: Te-am pus spre lumină limbilor, să fii spre mântuire până la marginile pământului (Is 52,10).

Cu adevărat era noapte în toată lumea în acel timp când aurul și argintul, pietrele și arborii, oamenii și animalele, toate erau considerate zeități, numai Dumnezeul cel adevărat era necunoscut. Prin sfântul Paul, Popoarele care ședeau în întuneric au văzut o lumină mare (Is 9,1), fiindcă în el s-a adeverit ceea ce Isaia a prorocit că va fi lumina lunii ca lumina soarelui (id. 30,26).

Paul strălucește în apostolat ca și Petru.

Credincios a fost Petru, credincios Paul; fericiți că și-au păstrat credința până la sfârșitul vieții pentru a primi coroana nemuririi (cf. 2Tim 4,7-8). Plin de speranță a fost Petru, plin de speranță Paul: amândoi apar ca veritabili apostoli ai speranței în împărăția lui Isus (cf. 1Tim 1,1; 2Pt 3,13). Plin de iubire a fost Petru, plin de iubire Paul: ambii își mărturisesc iubirea cu cea mai profundă smerenie. Petru îi spune lui Isus: Doamne, tu le știi toate, tu știi că te iubesc (cf. In 21,15-17). Paul declară Bisericii: Chiar dacă aș vorbi limbile oamenilor și ale îngerilor, dacă nu am dragostea, nu sunt decât o aramă sunătoare și un chimval zăngănitor. Chiar de aș avea darul profeției, și aș cunoaște toate misterele și toată știința, și aș avea o credință desăvârșită, încât să mut munții, dacă nu am dragostea, nimic nu sunt. Dacă întreaga mea avuție aș da-o de pomană și corpul meu l-aș da pe foc, să ard, dacă nu am dragostea, nu-mi folosește la nimic (1Cor 13,1-3). Îndemnul lor răsună până la marginile pământului: Căutați dragostea! (id. 14,1).

Smerit a fost Petru, și astfel apare mai ales după pescuirea minunată când îi spune lui Isus: Depărtează-te de mine, Doamne, că sunt un om păcătos! (Lc 5,8) și a voit să moară răstignit cu capul în jos pe colina Vaticanului; smerit a fost și Paul, considerându-se cu toată sinceritatea cel mai mic dintre apostoli, un avorton și cel dintâi dintre păcătoși (cf. 1Cor 15,18).

Răbdător a fost Petru, răbdător Paul. Amândoi au răbdat și îndurat cu bucurie lanțurile, bătăile, închisorile, prigonirile și se bucurau când se întorceau din fața judecătorilor, fiindcă au avut posibilitatea să-și arate recunoștința în acest fel față de Cristos.

Se spune că luna este stăpâna mărilor, nu numai prin lumina ei, ci mai ales cu acea forță tainică prin care o atrage asupra uscatului și formează ceea ce numim flux. La fel și Paul, de trei ori s-a sfărâmat corabia cu care călătorea; a stat o zi și o noapte pe valuri, dar a biruit-o, ieșind teafăr la uscat, aducând și pe alții după el și prin aceasta la limanul credinței.

Printre alte caracteristici ale lunii se mai află și aceasta: când este lună plină face să latre câinii la dânsa ca la un dușman, fiindcă lumina ei și forța tainică de atracție nu-i lasă să doarmă. La fel Paul, prin lumina și forța lui de convingere, prin puterea interioară a Duhului care îl stăpânea, nu lăsa să doarmă pe atâția câini sălbatici care au lătrat împotriva lui la Efes, la Iconiu, și în alte părți unde l-au mușcat și au voit chiar să-l omoare; a fost lătrat de câțiva evrei care s-au jurat că nu vor mânca și nu se vor tunde până nu-l vor nimici. Câinii latră, dar luna își vede de drumul ei. Paul își vede de misiunea sa apostolică până când Domnul l-a chemat să-i dea cununa biruinței în ziua de 29 iunie, anul 67, împreună cu Petru.

Iată ce exemple de credință, nădejde și dragoste care ne cheamă și pe noi la unire cu Dumnezeu prin cele trei virtuți teologale, ne cheamă la sfințenie.

Să le cerem ajutorul sfinților apostoli Petru și Paul și vom reuși să ajungem la coroana nemuririi.

 

* * *

 

Semnele iubirii divine

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Liturghia de azi unește într-o singură sărbătoare pe Petru, capul Bisericii și pe Paul, apostolul neamurilor. Sărbătoarea este una dintre cele mai mari ale Bisericii primare, înainte chiar de a se fi ținut sărbătoarea Nașterii Domnului. În această zi se celebrau cu mult fast trei sfinte Liturghii: una în bazilica “Sfântul Petru” de pe colina Vaticanului, alta în bazilica “Sfântul Paul” în afara zidurilor Romei și alta în catacombele sfântului Sebastian, unde, probabil, au fost ascunse trupurile celor doi apostoli martiri pentru un timp, spre a le apăra de profanarea păgânilor.

Frumusețea dublă a sărbătorii ni se revelează mai ales din lecturile de la sfânta Liturghie de azi. Prima (Fap 12,1-11) ni-l prezintă pe Petru eliberat din închisoare în chip minunat de către un înger, la rugăciunea stăruitoare a credincioșilor, fiindcă Irod Agripa îi hotărâse sfârșitul. Lectura a II-a (2Tim 4,6-8. 16-18) ni-l prezintă pe apostolul Paul. Lanțurile închisorii îi dau posibilitatea să-și facă un rezumat al vieții și să privească cu optimism spre viitor. Evanghelia (Mt 16,13-19) ne arată cum Petru recunoaște în Isus pe Fiul lui Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu recunoaște în Petru lucrarea Tatălui ceresc, declarându-l piatră de temelie a Bisericii.

Amândoi apostolii au plantat Biserica cu multă osteneală, au hrănit-o cu multe predici și exemple și au stropit-o cu sângele lor spre a o înfățișa lui Cristos ca pe o mireasă curată și fără pată ca, la rândul său, Isus să o prezinte Tatălui său.

Amândoi se arată adevărați urmași ai lui Cristos suferind orice necaz, purtând crucea de fiecare zi cu multă bucurie, abandonându-se total în mâinile providenței, acceptând tot ceea ce voința divină le rânduia.

Ambii au avut același țel: Cristos să fie totul în toți spre slava lui Dumnezeu Tatăl.

Isus, care a primit de la Tatăl toată puterea în cer și pe pământ (Mt 28,18), îl face părtaș pe Petru de această putere: de a lega în cer și pe pământ, de a dezlega pe pământ și în cer (Mt 16,19).

Cât de greu i-a fost lui Petru să-și înțeleagă măreția puterii!

La fel și noi, dacă am înțelege puterea învierii pe care o primim prin viața sacramentală: viața veșnică, fericirea paradisului, moștenirea vieții divine etc., cât de mult ne-am strădui să ne refacem în bine conduita morală a vieții pământești, dar așa, cădem, uităm să ne ridicăm, cădem și ne ridicăm și iar cădem; suntem dojeniți și uităm; indiferentismul ne lasă reci. Străduința lui Petru, după ce și-a înțeles misiunea, a fost de a face din fiecare om, pe care Domnul i-l scotea în cale, o piatră vie din zidirea spirituală a Bisericii (1Pt 2,4-5), a trupului mistic al lui Isus.

La fel și Paul, a voit să facă din fiecare om un instrument viu care să cânte gloria lui Dumnezeu (Ef 1,12).

Dar noi? Dacă nu putem face ceva, asemenea lor, să fim asemenea credincioșilor care se rugau lui Dumnezeu fără încetare pentru eliberarea lui Petru, fiindcă așa cum Petru atunci, tot așa și urmașul său de azi, papa, are trebuință de multe rugăciuni pentru a menține unitatea poporului lui Dumnezeu, fiindcă a bate păstorul pentru a risipi oile (cf. Mt 26,31) constituie tensiunea continuă a Bisericii. Papa este lovit din extern, dar și din internul Bisericii lui Isus. Paul atunci, misionarii de azi, toți au avut și au nevoie de rugăciune. Sărbătoarea lor comună constituie o chemare la rugăciune.

Ambii apostoli, Petru și Paul, sunt recunoscuți drept cei mai mari învățători ai omenirii, nu numai ai adevărurilor de credință, dar și ai marilor fapte de pocăință publică, care constituie temelia păcii, lăsându-ne ca moștenire formula de mărturisire a păcatelor: Mărturisesc lui Dumnezeu atotputernicul și vouă fraților că am păcătuit… Cine își face o mărturisire publică a propriilor greșeli nu numai că nimicește dușmanul cel mai înverșunat din sine, egoismul, dar dă dovadă de o adevărată convertire care întotdeauna a stat la baza bunei înțelegeri dintre oameni.

Sărbătoarea lor comună este o chemare la slujire.

În fața lui Dumnezeu nimeni nu este necesar, dar el a voit să intervină în chip miraculos la rugăciunea credincioșilor, salvându-l pe Petru din închisoarea în care îl aruncase Irod Agripa, spre a ne dovedi că în slujirea aproapelui, Dumnezeu îl consideră pe fiecare om necesar. Petru și urmașii săi sunt necesari pentru ca oamenii să ajungă la cunoașterea lui Dumnezeu. Dostoievski povestește în unul din romanele sale despre un căpitan rus, creștin, care discuta cu alți ofițeri necreștini despre existența lui Dumnezeu și, printre altele, a adus acest argument: Autoritatea căpitanului vine de la comandantul suprem al armatei, iar acesta o are de la împărat, țarul Rusiei. Împăratul este împărat pentru că Dumnezeu l-a rânduit să stăpânească (slujindu-i pe supuși ca să se bucure de pace, bunăstare materială și spirituală); dar dacă nu există Dumnezeu, în cazul acesta nici eu nu sunt căpitan, fiindcă nu mai există împărat și nici autoritate supremă. Simplu.

Petru a fost locțiitorul lui Isus, capul văzut al Bisericii lui Cristos, așa cum el l-a rânduit după înviere; sau, mai bine zis, l-a pus drept temelie, piatră de bază, iar pe Isus l-a rânduit drept cap al trupului mistic Tatăl ceresc, care l-a trimis în lume. Dacă ar fi să considerăm Biserica spirituală ca pe o clădire materială, admițând că Petru îi este temelie, în mod necesar trebuie admis că Paul este acoperișul ei, pentru înălțimea învățăturilor sale. Noi suntem, sau cel puțin așa ar trebui să fim, pereții construiți din pietre vii. Temelia suportă atât greutatea pereților, cât și pe cea a acoperișului. Petru, adică urmașii săi la conducerea Bisericii, papii de la Roma, are menirea să suporte greutatea credincioșilor conform voinței lui Cristos: Întărește pe frații tăi (Lc 22,32) și pe cea a acoperișului, fiindcă chiar Paul s-a cam ridicat împotriva lui Petru la Antiohia dojenindu-l în public (cf. Gal 2,11), dar pe care Petru l-a apreciat și a acordat toată atenția profunzimii învățăturilor sale (cf. 2Pt 3,15-16).

Dacă temelia susține acoperișul – Petru pe Paul -, și acoperișul, la rândul său, apără temelia și pereții de degradare – Paul apără pe Petru și Biserica încredințată lui. Însă atât temelia, cât și acoperișul, au aceeași menire: apărarea pereților formați din pietre vii și a acelora care între acești pereți sunt instrumente vii care cântă gloria celui căruia îi aparțin toate, lui Dumnezeu.

Din moment ce ne-a creat, lui Dumnezeu îi sunt necesare semne prin care să ni se descopere, să ne reveleze iubirea sa. Sfinții apostoli Petru și Paul sunt aceste semne ale iubirii divine care ne apără, ne călăuzesc, ne slujesc de modele în credință, nădejde și dragoste, ne sunt modele de sfințenie spre lauda lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Dă-ne, Doamne, harul să-i înțelegem, să-i urmăm și să ne bucurăm întotdeauna de ocrotirea lor în drumul nostru spre patria cerească! Amin.

 

* * *

 

Unitate lui diversitate

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Într-o bandă desenată din cunoscuta serie Peanuts, e un episod în care Lucy îi cere lui Linus să schimbe canalul la televizor, amenințându-l cu pumnul. “Ce te face să crezi că poți intra aici și face pe șefa?”, întreabă Linus. “Aceste cinci degete”, îi răspunde Lucy. “Fiecare individual nu reprezintă mare lucru, dar când le îndoi așa, în pumn, devin o armă teribilă de care trebuie să te ferești.” “Ce canal spui că vrei?”, întreabă Linus, după care se retrage uitându-se cu supărare la degete: “Voi ce nu puteți să fiți la fel de organizate?”

Unitatea înseamnă tărie. Acesta este principalul gând din mințile noastre când dăm astăzi mulțumită lui Dumnezeu pentru doi mari apostoli, Petru și Paul. În timpul vieții lor, Petru și Paul nu au lucrat prea mult împreună. Petru a fost chemat direct de Isus și a primit “cheile Împărăției” (Matei 16,16-18). Este prezentat în icoane ca purtând cheile. Paul, pe de altă parte, probabil nu l-a întâlnit niciodată pe Isus față la față. Cândva un persecutor al creștinilor, el s-a convertit pe când mergea spre Damasc. Inspirația și stilul său de prezentare a evangheliei veneau din experiențele sale vizionare și carismatice. Este prezentat în icoane purtând fie o sabie, fie o carte. Petru și Paul sunt diferiți și ca nume primit: Petru a fost supranumit Apostolul Iudeilor, iar Paul Apostolul Neamurilor (adică popoarele celelalte decât cel iudeu). Paul a avut chiar și o neînțelegere cu Petru la un moment dat, despre mâncatul împreună de către creștinii evrei și creștinii din alte neamuri (Galateni 2).

Dacă Petru și Paul nu s-au înțeles întotdeauna perfect în timpul vieților lor, s-au înțeles în moarte. Amândoi au suferit aceeași moarte: de martiri, în același oraș, Roma, aproximativ în aceeași perioadă, 64-67 dC. Biserica primară i-a recunoscut pe Petru și pe Paul ca doi stâlpi ai Bisericii lui Cristos. În icoane îi vedem reprezentați pe Petru la dreapta iar pe Paul la stânga, fiecare susținând împreună, cu câte o mână, o biserică. Punându-i împreună în icoană, uniți în susținerea bisericii, Biserica transmite un mesaj tuturor fiilor ei, și anume acela că și noi trebuie să fim uniți, în ciuda diferențelor individuale și locale, în construirea Bisericii unice a lui Dumnezeu.

În Biserica primară era tendința despărțirii în diferite tabere, fiecare pretinzând că e condusă de unul dintre apostoli sau misionari. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Paul a scris prima epistolă către Corinteni. Aceștia se împărțiseră între urmașii lui Paul, urmașii lui Petru și urmașii lui Apollo. Paul le amintește cu insistență că acești lideri umani sunt în mod egali servitori ai aceluiași Cristos. Cristos de aceea trebuie să fie în atenția lor, și nu liderii omenești. “Așa că nimeni să nu se laude cu oameni. Căci toate sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apollo, fie Chefa, fie lumea, fie viața, fie moartea, fie cele de față, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre. Iar voi sunteți ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu” (1Corinteni 3,21-23).

Dacă diviziunile dintre credincioși reprezentau o problemă în vremea lui Paul, ele s-au acutizat mai mult astăzi. Asemenea creștinilor din Corint, și creștinii de astăzi sunt divizați, unii recunoscând autoritatea unui lider bisericesc sau a altuia. Suntem asemenea degetelor lui Linus care nu se pot strânge pentru a forma un incredibil pumn. Lipsa de unitate a creștinilor este un scandal care slăbește mărturia creștină din lume. Cum pot Bisericile creștine să predice lumii iubirea și unitatea, iertarea și reconcilierea, când ele însele trăiesc în diviziune, incapabile să se ierte și să se împace între ele?

Chiar și între pereții unei aceleiași biserici se pot vedea crăpăturile diviziunii. Astăzi credincioșii sunt rapizi în a se eticheta fie ca liberali, fie ca și conservatori. Aceștia din urmă, care adesea se asociază autorității instituționale a lui Petru, cer război contra liberalilor; iar liberalii, care și-l asociază pe carismaticul Paul, cer război contra conservatorilor. Combinând sărbătorile Apostolilor Petru și Paul, Biserica îi invită pe toți copiii ei să privească dincolo de separarea conservator-liberal și să descopere nivelul profund de unitate în Cristos. Biserica lui Cristos are nevoie de piatra conducerii instituționale a lui Petru, precum și de vitalitatea viziunii carismatice a lui Paul. Unitatea creștină, asemenea unității dintre Petru și Paul, nu este o unitate în uniformitate, ci o unitate în diversitate. Astăzi Biserica ne amintește că, chiar dacă noi, ca persoane sau ca și comunități, preferăm uneori stilul lui Petru, iar alteori stilul lui Paul, nu trebuie să ne lăsăm divizați, pentru că în primul rând noi suntem urmașii Domnului nostru Isus Cristos și copii ai unui același Tată, Dumnezeu.

 

* * *

 

Nu vă temeți de Sfinții Petru și Paul

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro

“Nu vă temeți de oameni!” Astfel începea evanghelia din duminica trecută. Sfinții PETRU și PAUL pe care îi sărbătorim astăzi au fost oameni ca și noi: să nu ne temem de ei, de sfințenia lor, de desăvârșirea lor chiar dacă sunt printre sfinții cei mai importanți ai calendarului. Săptămâna trecută Sfântul Părinte la Angelus spunea: Credinciosul nu se sperie de nimic deoarece știe că este în mâinile lui Dumnezeu, știe că răul și iraționalul nu au ultimul cuvânt, ci singurul Stăpân al lumii și al vieți este Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, care ne-a iubit până la a se jertfi pe sine murind pe cruce pentru mântuirea noastră. Cu cât creștem mai mult în această intimitate cu Dumnezeu, impregnată de iubire, cu atât mai ușor învingem orice formă de frică. În fragmentul evanghelic [din duminica precedentă] Isus repetă de mai multe ori îndemnul de a nu ne teme. Ne asigură cum a făcut cu Apostolii, cum a făcut cu Sfântul Paul arătându-i-se într-o noapte, într-un moment deosebit de dificil al predicării sale: “Nu-ți fie frică”, i-a spus, “deoarece eu sunt cu tine” (Fapte 18,9). Așadar ne apropiem de calea, adevărul și viața acestor persoane fără teamă de oameni, doar cu frică de Dumnezeu.

Calea lor este calea convertirii, a transformării, a schimbării. Din momentul în care l-au cunoscut pe Domnul inimii lor nimic nu a mai fost ca înainte. Totul s-a schimbat. Totul s-a înnoit. Totul a fost transformat. Și calea și adevărul și viața. Aceasta sărbătorim astăzi: puterea omului de a se schimba, de a se lăsa schimbat, înnoit de lucrarea lui Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!

Adevărul lor este adevărul încrederii în Dumnezeu și în oameni. Nu se teme de oameni cel care are încredere în Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu și deopotrivă în oamenii în care el este prezent. Cristos, calea, adevărul și viața, are încredere în oameni chiar și în cei care spun despre el că este Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia sau altcineva, chiar dacă spun despre el că nu-l cunosc pe omul acesta, chiar dacă spun despre el cine ești tu Doamne… La același moment al rugăciunii Angelus Papa spunea: Întărit de prezența lui Cristos și încurajat de iubirea sa, nu s-a temut de martiriu nici Apostolul neamurilor, al cărui bimilenar al nașterii ne pregătim să îl celebrăm printr-un An Jubiliar special. Fie care acest mare eveniment spiritual și pastoral să poată suscita și în noi o reînnoită încredere în Isus Cristos, care ne cheamă să vestim și să mărturisim Evanghelia, fără a ne teme de ceva. Vă invit de aceea, dragi frați și surori, să vă pregătiți să celebrați cu credință Anul Paulin. Încredințăm încă de pe acum această mare inițiativă eclesială mijlocirii Sfântului Paul și Preasfintei Maria, Regina Apostolilor și Mama lui Cristos, izvor al bucuriei noastre și al păcii noastre. Adevărul lor este așadar adevărul încrederii în Dumnezeu și în oameni. Și tot aici îmi aduc aminte și de paginile memorabile ale lui Nicolae Steinhardt despre Cristos ca gentleman și cavaler: încrederea – prima calitate a boierului, cavalerului și gentlemanului; bănuiala – trăsătura fundamentală a șmecherului. El argumenta: “Mai întâi că stă la ușă și bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor; are încredere în oricine și nici nu se grăbește, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La șmecheri și la jigodii reacția numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacție – putința de a ști că semenul lor e tot atât de întinat ca și ei. (…) Marea taină a tuturor nenorocirilor: bănuiala. Otrava, neghina, pârjolul. Pentru creștinism bănuiala e un păcat grav și oribil. Pentru creștinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul își făurește semenii proporțional cu încrederea pe care le-o acordă și le-o dovedește. Neîncrederea e ucigătoare ca pruncuciderea; desființează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuși, făurit de Dumnezeu, își transformă pe aproapele său în persoană – printr-un act creator secund – datorită încrederii pe care i-o arată.” Da, adevărul sfinților pe care îi sărbătorim astăzi este încrederea în Dumnezeu și în (Dumnezeu din) oameni.

Viața lor este o viață împreună cu, o viață a însoțirii, a comuniunii. Astăzi încheiem anul dedicat Bibliei și familiei și ne dăm seama că cei doi sfinți pe care îi sărbătorim sunt în primul rând rodul lucrării harului lui Dumnezeu în ei, dar în al doilea rând sunt și rodul vieții de familie, o familie lărgită într-atât încât astăzi ne cuprinde și pe noi. Începem astăzi anul paulin cum altfel decât neuitând faptul că și cu acest prilej tot în, despre și pentru marea familie a Bisericii pornim la drumul acestei inițiative spirituale și pastorale capabilă să trezească în credincioși “o înnoită încredere în Isus Cristos care ne cheamă să vestim și să mărturisim evanghelia fără nici o teamă”.

Așadar, “nu vă temeți de oameni!”, nu vă temeți de sfinții PETRU și PAUL!

pr. Ștefan Ciubotariu

 

* * *

 

Sfinții Apostoli Petru și Paul

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Întreaga Biserică Catolică celebrează astăzi memoria celor doi piloni ai creștinătății, sfinții Petru și Paul, care în anul 68, la Roma, sub împăratul Nero și în timpul marii persecuții a creștinilor trec la cele veșnice ca martiri, nu înainte însă de a-și fi dus până la capăt misiunea pe care le-a încredințat-o Cristos.

Dincolo de această reevocare a morții lor să încercăm să reconsiderăm câteva momente din viața acestora prin care îi recunoaștem ca apostoli, ca trimiși ai lui Dumnezeu, ca cei pe care se clădește întreaga Biserică cu Magisteriul și învățătura sa.

Atât Sf. Petru cât și Sf. Paul, datorită tezaurului pe care l-au primit în mod cu totul gratuit din imensa generozitate a lui Dumnezeu, devin o forță de neegalat a creștinătății. Sunt doi oameni capabili de a depăși barierele mândriei, a autosuficienței, capabili să se recunoască în mod spontan păcătoși: “Doamne, îndepărtează-te de la mine, căci om păcătos sunt eu“, exclamă Petru plin de umilință, recunoscându-și nimicnicia, iar Paul, care persecuta peste măsură Biserica lui Cristos afirmă: “Eu sunt cel mai mic dintre Apostoli și nu sunt vrednic să fiu numit Apostol”.

Cristos îl alege pe Petru, încredințându-i o misiune deosebită. Era pescar, trăia din munca mâinilor sale și din norocul mrejelor, renunță la puținul pe care-l are și-l urmează pe Isus. Se desprinde de tot ce ar putea să-i dăuneze în drumul său spre Cristos, este foarte conștient de faptul că acela care dă totul nu poate să-și rezerve nimic din tot ceea ce este material, trecător, din tot ce i-ar putea oferi această lume. Cristos, însă, nu rămâne niciodată dator unor astfel de oameni, și îi face părtași al unui dar divin “ce ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit” (1 Cor 2,9). Este darul înțelepciunii divine, înțelepciune pe care atât Petru cât și Paul o proclamă și “pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac nu au cunoscut-o, căci dacă ar fi cunoscut-o nu l-ar fi răstignit pe Domnul Slavei” (1 Cor 2,7-8).

Bogăția de haruri îl transformă treptat pe Petru într-un adevărat Apostol încrezător în forța divină a Mântuitorului, devenind astfel mai generos, mai fidel și mai umil.

Totuși, în ciuda acestor calități deosebite, puterea celui rău reușește să clatine această “piatră“. Petru îl reneagă pe Învățătorul său. Însă, înainte de acest act de lașitate, Cristos care cunoștea foarte bine condiția umană, recomandase ucenicilor săi două mijloace prin care puteau să evite păcatul: “Vegheați, și rugați-vă… !” (Mc 14,38). Sunt cuvintele lui Isus Cristos care, El însuși practică ceea ce recomandă. Dar Petru în Grădina Măslinilor nici nu veghează și nici nu se roagă. Deși declarase că-și va vărsa și sângele pentru Isus, acum nu este în stare să-și jertfească nici măcar o oră de somn. Păcatul lui Petru, ca de altfel desele păcate ale fiecăruia dintre noi, sunt rezultatul imprudenței, al neevitării ocaziilor de păcat. Iată unde duce indiferența și pasivitatea, neascultarea și necredința fața de Cuvântul lui Isus: la un dezastru spiritual, un dezechilibru moral, la o ruptură dintre Dumnezeu și om.

Să nu uităm, însă, că cel care-l renegase pe Cristos într-un mod atât de meschin în fața a două servitoare, fusese înzestrat cu patru mari demnități: Cristos îl face Apostol odată cu fratele său Andrei, invitându-i: “Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni!” (Mc 1,16-17). Cristos îl favorizează în mod special: făcându-l să umble pe ape (cfr. Mt I, 29); vindecându-i soacra de friguri (cfr.Lc 4,38-39); ajutându-l într-un mod miraculos la pescuit (cfr.Lc 5,40; În 21,11); luându-l cu sine pe Muntele Tabor (cf. Mc 9,2). Cristos îl hirotonește Preot la Cina de Taină, iar la numai câteva ore de la ordinațiunea sa, Petru cade ca un laș. Cristos îl face Pontif suprem, vicar al său, prin cuvintele: “Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea!” (Mt 16,18).

Este dureros când acest Petru afirmă că nu-l cunoaște pe “omul” despre care el însuși, la Cezareea lui Filip, a mărturisit – așa cum am auzit în Evanghelia de astăzi – “Tu ești Cristos Fiul lui Dumnezeu Cel Viu”, fapt pentru care Cristos îl felicită: “Fericit ești Simon, fiul Ioan căci nu carnea și sângele, ți-au descoperit acestea, ci Tatăl Meu care este în ceruri!(Mt 16,16-17).

La subsolul unui tablou ce-l reprezintă pe Sf. Petru în postura omului, care cu lacrimile credinței, își șterge păcatul propriu, stă scris: “Petru a păcătuit o singură dată, și a plâns toată viața, tu păcătuiești tot timpul și nu plângi niciodată“. Petru și-a plâns mult păcatul, ca de altfel și marii sfinți ai Bisericii, vărsându-și multe lacrimi de căință. Asemenea lor, Biserica ne cheamă în această zi, pe fiecare dintre noi să ne recunoaștem păcatele, să le regretăm profund și să le îndepărtăm total din viața noastră. Așadar, tripla renegare a lui Petru este reparată cu o triplă mărturie de iubire, iar mai importantă decât mărturia cuvântului, a fost mărturia slujirii sale apostolice, a suferințelor și a persecuțiilor și, în cele din urmă, mărturia morții sale. Isus l-a iertat pe Petru din toată inima și l-a ridicat la cea mai înaltă demnitate. El s-a rugat pentru credința lui Petru și pentru ca el să-i întărească în credință pe frații săi. Datorită rugăciunii lui Isus, Petru trăiește și astăzi; el trăiește în persoana papilor care moștenesc și prelungesc puterea lui până la sfârșitul lumii.

Alături de această putere a lui Petru strălucește prin învățătura și exemplul său cel de-al doilea pilon al creștinătății: Apostolul neamurilor – Sf. Paul.

Înainte de a fi un mare misionar și evanghelizator al popoarelor păgâne, fusese un persecutor de temut al creștinilor, un apărător fanatic al religiei iudaice, al Legii lui Moise. Din proprie inițiativă, ne spune Sf. Paul, nu ar fi părăsit niciodată această cale. Galopa dur și foarte decis pe drumurile prigonirii, dar tot la fel de dur și de decis, Dumnezeu i se opune în cale. Cu o lumină orbitoare și cu un tunet puternic îi pune în față “pomul oprit”. Cu adevărat, această arătare i-a orbit ochii trupului, iar în adâncul sufletului său i s-au deschis ochii. A pornit să prigonească și a ajuns prigonit, a voit să învingă și a ajuns un învins. El crede că nu există o înfrângere mai fericită ca aceasta, lucru care-l face să înțeleagă că a trăi înseamnă Cristos și a muri este un câștig.

În urma contactului cu Cristos, barierele orgoliului cad, iar cel care poseda întreaga cultură a timpului său se umilește îndreptându-se spre Ierusalim, dar nu pentru a prigoni, ci de această dată pentru a primi îndrumări și ordine de la Petru, pescarul lipsit de știință de carte, de cultură, dar în care el vede piatra de temelie a Bisericii.

Suntem invitați de Cristos să fim așa cum a fost Paul: “totul pentru toți“; să înțelegem că a muri pentru Cristos este un câștig, un câștig a cărui valoare mintea noastră greu o poate înțelege în vâltoarea preocupărilor zilnice. Cristos însuși ne ajută să depășim această greutate prin bogăția de haruri ce se revarsă continuu din rănile sale sfinte.

Iată două modele strălucite pe care cu toții trebuie să le avem mereu prezente în fața ochilor, dar mai ales cei tineri care, mai mult decât alții sunt sfâșiați în inima lor – pe de o parte de glasul conștiinței lor creștine, iar pe de altă parte de glasul mentalității lumii acesteia.

Te rugăm, Doamne, împreună cu Biserica întreagă, “ca prin mijlocirea sfinților Apostoli Petru și Paul să ne faci să înțelegem că adevărata viață este viața în Cristos, iar a muri pentru Cristos este cel mai mare câștig”.

Marcelin Rotaru

 

* * *

 

Sfinții Petru și Paul

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Biserica din întreaga lume sărbătorește astăzi doi mari apostoli și mărturisitori ai Evangheliei lui Cristos: sfinții apostoli Petru și Paul. Cel dintâi, Petru, este temelia și capul văzut al Bisericii, primul papă instituit de Cristos; al doilea, Paul, este cel mai zelos și neînfricat vestitor al Evangheliei, devenit din mare prigonitor al Bisericii, cel mai înflăcărat apărător al ei.

Amândoi au murit, dar totuși ei trăiesc și astăzi, căci prin moartea lor trupească, ei s-au născut pentru viața cea nemuritoare, iar prin ceea ce au lăsat în urmă, rămân doi mari piloni ai Bisericii întemeiate de Cristos. Isus le-a promis că va rămâne cu ei până la sfârșitul lumii, iar ei și-au continuat existența prin succesorii lor. Astfel, lui Petru, primul papă, îi urmează șirul neîntrerupt al celor 262 de papi, iar lui Paul și celorlalți apostoli, le urmează șirul episcopilor și al preoților. Petru conduce și astăzi Biserica în persoana papilor, Paul vestește și astăzi Evanghelia lui Cristos în persoana episcopilor și a preoților.

Din evanghelie cunoaștem istoria convertirii celor doi apostoli. Primul, Simon Petru, era un om orgolios, invidios, materialist și lăudăros. Evanghelia ni-l prezintă ca fiind pescar. Chiar și în momentul întâlnirii sale cu Cristos, Petru stătea în barcă și pescuia. Isus se apropie de el și-și aruncă privirea asupra lui, îi pătrunde în suflet, viața lui Petru nemaiputând face abstracție de acum de această privire pătrunzătoare. Descoperindu-l pe Cristos, pentru el nu mai contează nimic. Imediat lasă totul: casă, propriile resurse materiale, mrejele, persoanele cele mai dragi, pământul propriu, încredințându-se în cuvântul lui Isus. Întipărindu-i-se în minte acel cuvânt “urmează-mă” al lui Isus, pornește pe urmele lui. Din acest moment, începe pentru el un nou drum, o nouă viață, o viață dificilă, dar totuși extraordinară și fascinantă.

Paul s-a născut în Tarsul Ciliciei într-o familie iudaică a tribului lui Beniamin. De mic copil a fost crescut și educat în cultul legii evreiești. La 15 ani este trimis la Ierusalim la școala lui Gamaliel. Aici devine un apărător fanatic al legii evreiești și al neamului, în același timp dovedindu-se un prigonitor înflăcărat al celor ce se împotrivesc Legii. Din scrisorile pe care le va scrie după convertire, reiese că și Paul era un om revoltat, fanatic și prigonitor al creștinilor. Se spune că dacă Paul nu ar fi fost un sfânt sau un apostol, ar fi fost în mod irevocabil un om superior pentru timpul său. El ar fi făcut să se vorbească despre dânsul și și-ar fi lăsat în mod sigur în istorie amprenta personalității sale. Dar iată că privirea lui Isus se oprește și asupra lui, contestatarul, revoltatul, omul despre care se spunea că posedă toată cultura timpului. “Pentru ce mă prigonești?” îl întreabă Isus în drum spre Damasc. Încremenit de această viziune, el însuși ne povestește în Scrisoarea către Galateni cum se umilește și merge la Ierusalim să primească îndrumări de la Petru, pescarul lipsit de știință de carte și cultură. Din acest moment al convertirii, deși se spune despre Paul că avea o sănătate șubredă, el nu va înceta nici un moment să dea mărturie despre Cristos.

Dacă privim la Petru, pe care prima lectură din Cartea Faptele apostolilor ni-l prezintă în închisoare singur, cuprins de frică pentru ceea ce avea să i se întâmple, putem vedea aici experiența fiecăruia dintre noi, legată poate de frică, de lanțurile descurajării și de păcat. Singurul refugiu în acest caz nu îl vom găsi decât la Dumnezeu care ne poate elibera de orice rău. De altfel, în a doua lectură, Paul, simțind că sfârșitul îi este aproape, face un bilanț al vieții sale și asemenea lui Petru își pune și el încrederea în Dumnezeu, care-i va da cununa răsplății.

Evanghelia se întoarce din nou la Petru și-l laudă, deoarece, în numele și înaintea tuturor apostolilor îl recunoaște pe Cristos ca Fiul lui Dumnezeu. Trecând peste răspunsurile incorecte ale lumii, Isus îi întreabă și pe apostoli: “Dar voi, cine spuneți că sunt eu?”. Iar Petru, luminat de harul lui Dumnezeu, mărturisește în numele celor doisprezece: “Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!” Din acest moment, Isus îl face răspunzător mai întâi pe Petru și apoi pe ceilalți apostoli, de înfăptuirea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ și de mântuirea sufletelor. Episcopul german Franz Hengsback, într-un discurs despre primatul papei de la Roma, afirma următoarele: “Nu fără motiv serios se afla printre apostoli unul care primise într-un chip cu totul deosebit sarcina mărturisirii, a mărturiei și sarcina preocupării pentru întreaga comunitate”. “M-am rugat pentru tine, pentru ca credința ta să nu șovăiască” (Lc 22,32). Cu aceste cuvinte, Isus încredințează lui Petru misiunea de a-i întări pe frații săi și de a păstori turma sa.

Și azi ca în orice timp, Isus lansează aceeași întrebare: Cine spune lumea că este Fiul Omului? Și ca și atunci, dacă ar fi să facem un sondaj de opinie pe marginea acestei întrebări, vom observa probabil că răspunsurile ar fi multiple și diferite. Unii ar spune că Isus e un maestru, alții că e un cap, alții că e un revoluționar. Ca și pe vremea apostolilor, aceste răspunsuri pot fi adevărate, dar sunt insuficiente. E adevărat că Isus este un maestru deoarece avem învățătura pe care ne-a lăsat-o; e adevărat că e un cap deoarece el a înființat Biserica și continuă și astăzi să o conducă în persoana Sfinților Părinți; e adevărat că e un revoluționar deoarece îi scandaliza mereu pe fariseii și cărturarii timpului său prin învățătura sa. Toate aceste răspunsuri însă sunt insuficiente, dacă nu vom recunoaște în el, asemenea lui Petru, pe Fiul lui Dumnezeu. Pentru a ajunge la această cunoaștere, e necesar să devenim ucenici ai lui Isus; este necesar să depășim atașamentele noastre pentru bunurile acestei lumi, să intrăm în pas cu gândirea lui Isus, să-l avem mereu în preajma noastră, luptând fără încetare împotriva păcatului care locuiește în noi.

La 20 iulie 1944, un tânăr era condamnat la moarte de hitleriști. Părinții lui, care nu-l aveau decât pe el, au intervenit în diferite moduri pentru a fi eliberat, dar în zadar. În ziua execuției, tânărul, gândindu-se la părinții săi, le scrie următoarele cuvinte: “Merg la moarte senin și încrezător. Scumpi părinți, nu fiți triști. Uit deja tot ce a fost pe acest pământ și mă văd în fața lui Dumnezeu care îmi deschide brațele pentru a mă primi. Mă îndrept spre moarte plin de încredere în el, dreptul judecător. Dumnezeu să vă dăruiască o bătrânețe senină, o moarte bună și o fericită revedere în cer”.

E mare lucru să învățăm și noi de la acest tânăr ca în momentele de dificultate, de descurajare, să privim spre cer; să rămânem neclintiți în credința noastră, așa cum și cei doi apostoli au rămas neclintiți în credința lor față de Cristos, iubindu-l într-atât încât și-au oferit propria lor viață.

Dacă ne-ar întreba și pe noi astăzi Cristos care este iubirea noastră pentru el, și dacă ar trebui să dăm un răspuns sincer la această întrebare, cam cum ar suna? Câți am avea curajul să răspundem asemenea lui Petru: “Doamne, tu știi că te iubesc!” Cristos ne cere, asemenea apostolilor, să renunțăm la casă, la familie, la cei dragi, iar noi, uneori nu suntem în stare să renunțăm la un sentiment de ură, de dușmănie, să renunțăm la un lucru care poate nici nu ne aparține. În zadar rostim cuvinte ca “da, Doamne, tu știi că te iubesc”, dacă faptele și viața noastră nu confirmă acest lucru.

Nu sunt de ajuns cuvintele pentru a fi vrednici să-l urmăm pe Cristos dar este nevoie să parcurgem cu el un drum lung; să părăsim mrejele atașamentelor noastre, tot ceea ce împovărează libertatea noastră, toate superficialitățile noastre, egoismul, ambițiile și mediocritatea noastră. Privirea Domnului Isus care s-a oprit asupra lui Petru și apoi a lui Paul, schimbându-le viața, planează asupra fiecăruia dintre noi pentru a ne transforma. Să nu fugim de această privire asemenea tânărului bogat din evanghelie, dar să avem curajul de a-l urma pe Cristos oriunde, renunțând la toate preocupările acestei lumi. Drumul apostolilor ne este descris în evanghelie, dar a fost trăit în mod concret printr-o experiență zilnică, reală, prin încercări și îndoieli, ajungând în cele din urmă la cruce. Pe toți, Isus ne cheamă și ne plasează pe același drum al încercărilor și al renunțărilor. Privind la el și acceptând privirea lui asupra noastră, privire care transformă și convertește, vom reuși asemenea sfinților Petru și Paul să-l mărturisim pe Cristos, învingătorul și mântuitorul, învierea și viața noastră.

Adrian GHERGHELUCĂ

 

* * *

 

Minunea unei priviri

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Pentru cei mai învârstă dintre dumneavoastră și pentru iubitorii de filme clasice, bune, indiferent dacă sunt mai vechi sau mai noi, cuvintele “Casablanca” și “Humphrey Bogart” au cu siguranță o rezonanță deosebită. E vorba de o renumită poveste de dragoste, una dintre cele mai bune, din 1942 și personajul principal al acestui film. Și sunt sigur că toți cei care au urmărit acest film, la rostirea celor două cuvinte, au pe buze aceeași expresie rămasă celebră din acest film, “Privește-mă în ochi, fetițo!” Am avut odată curiozitatea de a urmăricâteva secvențe din acest film în limba originală, engleză, și am rămas uimit să constat, și nu doar eu, o eroare de traducere în mai toate limbile a acestei expresii impresionante din film. În original ea sună “Here’s looking at you, kid!“, ceea ce se traduce “Tocmai te privește, fetițo!”, și aceasta e expresia care apare exact de patru ori în acest film. E o deosebire de sens de care vreau să mă folosesc astăzi pentru a vă aduce în fața dumneavoastră un detaliu al primei lecturi din cartea Faptele Apostolilor.

Nu vă grăbiți să credeți că mă străduiesc să umplu acum un timp oarecare cu niște banalități de limbaj, din lipsa unui subiect mai incitant. Poate vă întrebați deja: Ce treabă are expresia “Here’s looking at you, kid” din povestea de dragoste Casablanca cu solemnitatea sfinților Petru și Paul de astăzi? De parcă ne-ar afecta pe noi, cei aflați acum în biserică, dacă Humphrey Bogart a privit-o în ochi pe frumoasa Ingrid Bergmann sau invers… Să nu ne grăbim, totuși!

Și ca să vă demonstrez că acest aspect nu este lipsit de importanță dacă sunt privit de cineva în ochi sau privesc eu pe cineva în ochi, vă invit să privim cu atenție la relatarea primei lecturi de astăzi. Pentru că de fapt cu aceasta, cu faptul că unul este privit de celălalt în povestirea vindecării ologului din naștere de la poarta numită “Cea Frumoasă” a templului, cu aceasta începe de fapt adevărata minune petrecută acolo.

E suficient să privim cu atenție o singură dată la acest fragment. Petru și Ioan urcau în fiecare zi la templu pentru rugăciunea de la ceasul al nouălea. Și participanții la această rugăciune aduceau de fiecare dată un olog din naștere la una din porțile templului pentru ca prin cerșitul său să producă ceva bani pentru familia sa, care-l îngrijea. Cu siguranță Petru și Ioan au trecut aproape în fiecare zi pe lângă el sau poate nici nu l-au băgat prea mult în seamă, poate nici nu i-au remarcat prezența. Au trecut de mai multe ori pe lângă el, precum ar trece cineva, spre exemplu, pe lângă un copac care se află la marginea drumului și care nu trezește un interes deosebit nimănui. Și probabil au auzit în fiecare zi același stereotip cuvânt al cerșetorului “Dați-mi și mie un ban”, așa cum fac de obicei cerșetorii.

Ziua aceasta a fost însă cu totul diferită. Iar primul lucru total diferit menționat de cartea Faptele Apostolilor este tocmai acest aspect: Petru și-a ațintit privirea asupra lui. Și atunci când sunt privit, ațintit cu privirea de cineva, ceva se schimbă din rutina obișnuită.

Am întâlnit multe persoane care se plâng și-l mărturisesc ca pe un lucru foarte dureros, faptul că soțul/soția nu-i mai privește în ochi, când le vorbește. Și cei care vorbesc despre aceasta, o spun cu o foarte mare durere în suflet, ca pe ceva care demonstrează că ceva s-a rupt, s-a terminat în relația lor. Și noi știm că, de cele mai multe ori, nu este sincer, nu spune adevărul cel care nu ne poate privi în ochi când ne vorbește. Ori îi este mai important mesajul, vorbele decât persoana ca atare, care se află în fața lor. Și nu este un lucru oarecare să vorbești cu cineva privindu-l în ochi…

Câte persoane nu trăiesc ca și cum ar fi ale nimănui, nimeni nu le privește și nu le supraveghează iar atunci când își dau seama că cineva se uită la ei cu atenție, se simt atinși în intimitatea lor și fac tot posibilul pentru a nu mai fi văzuți, priviți, țintuiți? Este și atitudinea tip a răufăcătorilor. Cel mai rău lucru care se poate petrece e să fie priviți, văzuți de cineva. Sau gândiți-vă cum liniștește uneori o mamă un copil. Îi spune: “Vezi că se uită cutare la tine și te vede”. Sau cum i se spune copilului de la prima împărtășanie, deși lucrul nu e valabil doar pentru el, că “Domnul de vede, te privește, orice ai gândi, spune ori face, așa că să nu-l minți la spovadă!”

“A fi privit” de cineva este și o chestiune de prestigiu. Când nu mai ești privit cu atenție, când cineva vorbește într-o sală plină ca la pereți, când, spre exemplu, ești în fața mai multor persoane (chiar și la amvon, predicând) și vezi că cineva cască, altcineva își caută ocupație, alții numără cuiele din tavan sau cercetează vestimentația vecinilor ori se gândește că a uitat acasă nu știu ce dulap, coteț sau ușă deschisă, atunci nu poți decât să te gândești că, fie ți-ai pierdut prestigiul și nu mai trezești interes, fie ești deosebit de plictisitor de această dată și pierzi timpul. Așadar ai face vine să termini cât mai repede, dacă vrei să te mai privească careva.

Petru și Ioan l-au ațintit cu privirea pe acel cerșetor. Iar acest lucru a făcut din acel cerșetor comun din drum, de la poarta templului (interesant că nu se menționează nimic despre persoana acelui olog din naștere, ci mai degrabă se menționează locul unde cerșește, de parcă acest lucru l-ar defini pe el), pe lângă care toți treceau indiferenți, o persoană umană. “Petru l-a ațintit cu privirea”. Acesta este începutul minunii, pentru că abia acum începe acel cerșeștor cu adevărat să-și ridice privirea și să privească în sus, la cei care stăteau acum în fața lui. Abia acum îi poate spune Petru “Uită-te la noi!” și abia acum îndrăznește cerșetorul să-și ridice capul și să-i privească. Acum poate face acest lucru, pentru că cei doi l-au privit mai întâi, i-au acordat atenție, i-au redat demnitatea, prestigiul privindu-l, și abia apoi i-au cerut și lui să facă același lucru.

Și acum poate aștepta cu toată încrederea că va primi ceva de la ei. Cineva care a făcut acest gest nu a făcut-o doar ca să-l umilească. Și iată ce ceea ce primește este mult mai mult decât a putut visa vreodată să primească de la cineva: “În numele lui Isus Cristos Nazarineanul, ridică-te și umblă!” Petru îl prinde de mână și-l ajută să se ridice pe propriile sale picioare. Îl ajută să stea din nou drept în fața tuturor. Înainte era un oarecare care stătea aruncat la pământ și nu trezea interes nimănui, iar acum e o persoană căreia i-a fost redată demnitatea și poate sta drept, cu fruntea sa în fața tuturor. Aceasta e minunea de la poarta numită “Cea Frumoasă” a templului. Și totul a început cu ațintirea privirii asupra lui. Nu cu porunca de ridica capul și a privi la cei din fața lui, ci cu gestul plin demnitate și compasiune, de a fi privit cu atenție în ochi.

Iată logica lui “Here’s looking at you, kid!”

Te privesc pentru că nu-mi ești indiferent, îmi ești important, te recunosc ca fiind aproapele meu, fratele meu, sora mea, nu un oarecare. În tine îl recunosc pe Isus Cristos. Nu-l ajuți cu nimic când dai de pomană unui cerșetor, dar îl umilești prin gestul tău, poate nici nu-l consideri demni să îl atingi sau să-i arunci o privire, când ai grijă să simtă că e la discreția și mila ta, că depinde de tine, când îi arunci ca la un câine ceva de mâncare și apoi îi trânteșt ușa în nas, demonstrându-i că nu vrei decât să dispară mai repede din fața ușii tale, pentru ca nu cumva să-ți afecteze imaginea, atunci când cineva te va vedea în compania lui.

Așadar, dacă ne simțim vizați în mod personal de fragmentul din cartea Faptele Apostolilor, cred că ar fi un început bun dacă ne-am strădui mai mult de acum să-i privim în ochi pe cei care ne stau în față, indiferent de statutul lor social sau mizeria în care trăiesc. Cine știe? Poate se va petrece chiar o minune!

Începeți de azi să vă priviți cu mai multă atenție soțul, soția, copilul, părinții în ochi și redescoperiți persoana dragă care se află în fața dumneavoastră, redați-i încrederea și, din privire, reamintiți-i că nu a fost o minciuna primul “Te iubesc” pe care i l-ați rostit cândva, demult. Cu o privirea poți reda demnitatea unui om!

Cine știe? Poate vor îndrăzni din nou aceste persoane să se ridice în picioare, să stea drept, cu fruntea sus, cu demnitate în fața celorlalți, chiar dacă pentru un timp au fost striviți, au fost ținuți la pământ de indiferența celorlalți și nu au mai îndrăznit demult să-și ridice capul și să privească pe cineva în ochi, pentru că nimeni nu a mai avut ochi și pentru ei.

“Here’s looking at you, kid!”

Încercați! Încă sunt oameni care au nevoie de o astfel de minune, care începe… doar cu o privire.

 

* * *

 

Rămâneți în mișcare!

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Cu siguranță vă aduceți aminte, cei care ați participat la schimbul de experiență de la Blaj în mod special – dar și ceilalți ați făcut măcar o dată în viață o astfel de experiență -, că într-una din zile am vizitat printre altele și orașul european cu care ne-am mândrit în 2007, Sibiu. Tuturor v-a plăcut în Sibiu, chiar dacă șirul bisericilor avute în vedere spre a fi vizitate părea a nu se mai termina: biserica catolică, ortodoxă, evanghelică, franciscană, a Ursulinelor etc. Clădirea reprezentativă din Sibiu, cea mai impunătoare de fapt prin mărime și vechime, este biserica evanghelică. Puțini au fost însă cei care au zăbovit prea mult în interiorul ei. Majoritatea ne-am grăbit însă să urcăm în impunătorul turn, din vârful căruia putea fi admirat tot peisajul, toată regiunea, dar mai ales centru Sibiului.

Ai într-adevăr dintr-un turn mereu o panoramă superbă. Asta e primul sunet pe care l-au scos toți, privind pe geam de sus: Uau! Doar că puțini s-au gândit la un detaliu important. Se apropia timpul prânzului… foamea era mare, căldura și oboseala își făceau din plin datoria… A, nu, scuzați! Nu despre asta era vorba, ci despre faptul că ne-a prins ora 12:00 în turn și au început să sune giganticele clopote din turn. Vrând să coborâm treptele din vârf, am amețit și mulți au preferat să se așeze, fiecare pe unde a găsit loc. Pământul, podeaua ne fugea de sub picioare, iar scârțâitul sforilor care mișcau clopotele își dădeau sentimentul că în orice moment s-ar putea rupe și nu ar fi fost prea indicat să te găsească momentul chiar în turn sa sub clopote.

Așadar gândul și hotărârea unanimă aproape a fost: “Acum nu e cazul să ne mișcăm prea mult. Fără prea multă mișcare”. Când simți că îți fuge pământul de sub picioare, cel mai bine era să nu se facă mișcări inutile. Nimeni nu se mai gândea acum la panorama impunătoare, dar toți așteptau să-și reprimească dreptul la mișcare, la a coborî multele și șubredele trepte până jos. A fost, cred eu, o reacție firească. Nu multora le este dat ca în înălțimile care provoacă de obicei amețeală și teamă să se miște în ritm natural, adică la fel de sigur de parcă ar fi pe pământ.

Și încă un aspect, apropo de înălțimi. Când cineva ajunge într-o poziție socială, economică, politică de sus, adică într-o poziție mai expusă, atunci rămâne de cele mai mult ori și în cele mai multe sensuri locului, fără să se miște prea mult. Pentru mulți este cel mai bun lucru pe care pot să-l facă în situațiile respective. Poate o fi acesta unul dintre motivele pentru care acolo unde există oameni cu poziții înalte, expuse, de vârf, acolo nu există prea multă mișcare. Nu doar turnul unei biserici produce amețeală, dar și unele poziții sociale, economice, politice te pot îmbăta și-ți pot produce amețeală, încât te miști din ce în ce mai puțin, încremenești.

Este o realitate pe care trebuie să o recunoaștem cu toții: cu cât urcăm mai sus, cu atât spațiul de mișcare se restrânge. Și luați această propoziție ca pe o metaforă! Urcarea într-o ierarhie, în loc să îți asigure mai multă libertate de mișcare, parcă te leagă și mai mult la mâini și la picioare, cresc obligațiile, se înmulțesc condiționările…

Din acest punct de vedere și din aceste motive deja sugerate, mi se pare statutul sfântului apostol Paul astăzi mult mai important și mai util, mai practic. Pe când Petru și Ioan aveau întreaga responsabilitate a creștinilor aflați la începuturi și simțeau deja greutatea, povara acestei responsabilități și deveneau din ce în ce mai puțin flexibili, fiind nevoiți să rămână în centrele mai importante, mai ales la Ierusalim, pentru a rezolva multele probleme ce se iveau, Paul era cu ambele picioare pe pământ și se afla mereu în mișcare. Pentru mulțimea călătoriile misionare efectuate, pentru cel 13 scrisori pauline rămase în canon până astăzi, pentru claritatea și echilibrul conținutului doctrinei sale și pentru multe altele a fost supranumit apostolul neamurilor.

După cum știți, în dieceza noastră s-a încheiat de curând un an paulin, în care s-a propus aprofundarea mai ales a textelor pauline, cunoașterea activității acestui apostol și a mesajului său. S-a vorbit mult în acest an despre apostolul Paul și, sper, nu fără folos. E unul din motivele pentru care vreau să-l avem și la această Liturghie în centru, dar nu în opoziție cu apostolul Petru, al cărui rol esențial este indiscutabil în istoria Bisericii Primare, după cum esențial a rămas și rolul Sfântului Părinte, chiar la 2000 de ani de la moartea primului din șirul papilor, sfântul Petru.

Fără unul din cei doi stâlpi ai Bisericii, Biserica ar fi astăzi șubredă; ar fi fie prea rațională, fie prea slabă/sentimentală; ar fi fie prea centralizată, fie prea împrăștiată sau disipată; ar fi fie prea autoritară, fie prea permisivă; fie prea tradiționalistă, fie prea modernistă.

Spre deosebire de Petru, Paul nu a avut o funcție deosebită în conducerea Bisericii primare, poate și datorită convertirii sale miraculoase care nu îi convinsese încă pe toți cum de, dintr-un prigonitor, a de venit un apărător înfocat al lui Cristos, pus de posteritate mereu alături de sfântul Petru. El și-a câștigat prestigiul mai mult prin munca în mijlocul comunităților de credință, mai ales a celor întemeiate de el și mai ales prin faptul că știa deja, inclusiv datorită formării sale, cum gândesc oamenii și ce anume i-ar fi mișcat cu adevărat. Nu s-a ridicat niciodată deasupra oamenilor și a rămas mereu cu picioarele pe pământ și de aceea a rămas mereu în mișcare. “Eu nu mă laud decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos”.

Cum a fost pastorația sa, activitatea sa? Astăzi am avea multe de învățat de la el. Atunci când au existat tensiuni, a căutat în teren soluții practice, reale. Când apăreau probleme, a căutat în mod pragmatic un drum real și nu s-a ghidat după tradițiile existente, dar nici după teorii și principii străine de lume. Prioritatea lui a fost omul, persoana și datul existențial, situația concretă a comunităților și a oamenilor. A fost un adevărat lider care nu s-a cocoțat în vârf, izolându-se de viața reală, așa cum este ea, ci a rămas ancorat în realitate.

Este tipul de om, creștin, lider de care avem și noi nevoie, mai ales astăzi. Liber de funcții și de constrângeri, de obligații și înlesniri de tot felul. Cu coloană vertebrală dreaptă și care are ca principiu suprem omul și binele lui, nu tradiția sau legea. Este omul care, în relația cu ceilalți, știe să se și apropie cu afectivitate, dar își lasă și spațiul necesar pentru ca la momentul oportun să spună/facă ceea ce ce trebuie, și nu ceea ce ar fi constrâns de împrejurări.

Lumea și Biserica de azi nu are nevoie de oameni și creștini demagogi, care spun ceea ce publicul vrea să audă, care fac orice pentru a-și atinge un scop atât de meschin și minuscul de fapt: să obțină un birou în anticamera puterii, să se apropie de vârf cât mai mult și cu orice preț. Lumea și Biserica nu are nevoie de oameni și creștini care se urcă în vârf și se înstrăinează de problemele concrete, de situația reală. Lumea și Biserica nu au nevoie de oameni și creștini pentru care o regulă, o lege, o cutumă, o tradiție e mai importantă decât omul și binele persoanei, oameni pentru care respectarea legii precede orice altceva, dar numai când e vorba de alții… Acești sunt doar oameni care vor să urce în turn, la unul din birourile din anticamera puterii.

Logica pastorației actuale este tocmai logica lui Paul. Rolul preotului nu mai este acela de a rămâne în castelul său de fildeș și să aștepte ca toți creștinii să vină la el: vremea sărutatului mâinii și a ascultării oarbe, dusă până la obediența extremă se îndreaptă spre apus. Preotul trebuie să fie azi în mișcare, trebuie să iasă în întâmpinarea tuturor. Dar și rolul laicilor este de a fi în mișcare: este singura logică care ține în picioare Acțiunea Catolică, spre exemplu, cu activități gen “O vară împreună” și altele: “a fi în mișcare”.

Așadar, nu vă cocoțați acolo unde veți ameți imediat. După amețeală vine mereu teama. Iar dacă rămâneți cu picioarele pe pământ, nu vă îngreunați cu ceea ce nu vă permite, nu neapărat să dansați, dar să fiți mereu în mișcare, asemenea sfântului Paul, nu numai fizic, dar mai ales spiritual. Un spirit în mișcare e unul mereu treaz. Așadar… nu adormiți!

 

* * *

 

Sfinții Petru și Paul (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

O mamă, înainte de moarte, a chemat-o pe fiica ei mai mare și i-a spus: “Ți-i încredințez pe frații tăi. Ai grijă de ei!”

2. Tema

“Isus i-a spus lui Petru: M-am rugat pentru tine… Tu… întărește-i pe frații tăi: ține-i tari și uniți” (Lc 22,32).

3. Mesajul zilei

Astăzi este sărbătoarea sfinților apostoli Petru și Paul, două coloane fundamentale ale Bisericii lui Isus.

Să încercăm să-i cunoaștem mai bine, astăzi, mai ales pe sfântul Petru. Vă voi spune șapte cuvinte; voi îmi veți spune în ce sens se referă la sfântul Petru.

Chei:

- Sfântul Petru, primul vicar al lui Isus, are responsabilitate deplină în Biserică… (cf. Mt 16,19).

- Este “slujitorul slujitorilor”!

- Putere care înseamnă slujire.

Piatră:

- Pe piatra-Simon, Isus întemeiază solid casa sa, Biserica (Mt 16,18).

- Principiu de unitate și de fidelitate față de Evanghelie.

Cocoș:

- Sfântul Petru se căiește că l-a renegat de trei ori pe Isus.

- Copleșit de milostivire, administrează milostivirea.

Cârja de păstor:

- “Petru, mă iubești?” “Doamne, tu știi că te iubesc!” “Paște mielușeii mei. Paște oile mele” (In 21,17).

Barcă:

- Pe barca lui Petru, Biserica, Isus înfăptuiește pescuirea minunată (In 21,1-12).

- Ne rugăm pentru unitatea creștinilor în unica Biserică a lui Cristos.

Lanțuri și cruce răsturnată:

- Sfântul Petru a îndurat închisoarea (cf. prima lectură: Fap 12,1-11) și a murit răstignit cu capul în jos pentru împărăția lui Isus.

- Dăruire totală lui Cristos.

Vatican:

- Papa continuă misiunea lui Petru.

- Împreună cu sfinții Petru, Paul și cu ceilalți apostoli și, deci, cu papa și cu episcopii, noi formăm familia lui Isus, tari și uniți în iubirea Preasfintei Treimi.

- Îți mulțumim, Doamne.

4. Exemple

a) Martirul Thomas More era cancelar al regelui Henric al VIII-lea. Ocupa, așadar, una dintre cele mai înalte funcții din Anglia și era nu doar un credincios autentic, ci și “un om cu adevărat complet”, cum l-a definit Pius al XI-lea. După Pico della Mirandola și Erasmus din Rotterdam, era considerat cel mai mare umanist al timpului, fapt care dezminte anumite insinuări conform cărora credința ar fi pentru oameni ignoranți, și nu pentru oameni de cultură.

Născut în 1477 dintr-o familie foarte bogată, Thomas a frecventat cele mai bune colegii din Anglia, unde a făcut o carieră fulgerătoare până la a deveni unul dintre cei mai direcți colaboratori ai regelui.

Împreună cu soția sa, a avut patru copii pe care i-a educat creștinește. În fiecare zi recita oficiul divin și deseori inventa rugăciuni, fără a neglija caritatea.

Coerența sa cu credința a fost pusă la încercare de faimosul “jurământ de fidelitate” pe care Henric al VIII-lea l-a impus supușilor săi, și care implica recunoașterea supremației lui în Biserica Angliei. Thomas, care criticase deja public divorțul regelui de Ecaterina de Aragona, susținea, în schimb, că primatul asupra creștinismului îi revenea papei. A fost singurul laic care a refuzat să jure. Și a fost condamnat la moarte. A primit martiriul cu mare curaj, scriind în închisoare un Comentariu la pătimirea lui Cristos și Dialogul despre ușurarea în încercări. I-a iertat pe toți și a găsit tăria de a glumi cu călăul său. În ultima scrisoare adresată familiei a scris că “ceea ce vrea Dumnezeu, chiar dacă nouă ni se pare rău, este într-adevăr bun”.

A fost decapitat la 6 iulie 1535. Beatificat în 1886, a fost canonizat în 1935 (S. Corra – D. Zanella).

b) La Heliopolis, faraonul Egiptului ridicase mii de obeliscuri din granit, ca sfidare a cerului.

Dar iată că un bătrân cu părul cărunt s-a prezentat la faraon. I-a spus:

- Părăsește totul și pleacă!

Faraonul a răspuns zâmbind:

- Cine ești tu, bătrâne, ca să îmi poruncești aceasta? Crezi oare că ești mai puternic decât mine?

Bătrânul a răspuns:

- Eu sunt cu siguranță mai puternic decât tine. Eu sunt “Timpul”! La auzul acelui nume, faraonul a pălit, a coborât de pe tron… și imperiul său a apus.

Același lucru s-a întâmplat în Babilon, între masivele piramide în trepte.

Același lucru s-a repetat și la Ninive, printre superbele ziduri de teracotă. Același lucru s-a întâmplat la Atena, printre minunatele coloane de marmură albă de la Acropole… La Cartagina, printre colosalele statui ale zeului Moloch.

Pretutindeni, bătrânul cărunt se prezenta, pretutindeni puternicii plecau capul, pretutindeni imperiile lor dispăreau.

Dar, într-o zi, la Roma, pe colina Vaticanului, un bătrân fragil și blând nu a ascultat de amenințarea sa. Nu a vrut să se supună “Timpului” și a rămas solemn în fața lui.

- Eu sunt “Timpul”! a urlat furios distrugătorul de imperii.

Iar căruntul Părinte de la Vatican i-a răspuns senin:

- Iar eu, prin harul lui Dumnezeu, sunt Veșnicia! De-a lungul secolelor trebuie să reprezint veșnica fidelitate în iubire a lui Dumnezeu față de oameni! (G.K. Chersterton).

c) În seara zilei în care s-a anunțat Conciliul al II-lea din Vatican, papa Ioan al XXIII-lea povestește că se ferea să se culce, până când i-a venit această inspirație:

- Ioane, de ce nu dormi? Tu, papă, conduci Biserica, sau Duhul Sfânt? Duhul Sfânt, nu? Și atunci? Dormi, Ioane!

d) Subliniați prezența numelui papei și al episcopului propriu în Rugăciunea euharistică.