Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

A treia zi după Paști
Anul C (A, B)

Lecturi:

Autori

 

* * *

 

A treia zi după Învierea Domnului

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Religia creștină este o religie a bucuriei. Cu toate acestea cei mai mulți creștini sunt mai dispuși să se întristeze cu Isus, decât să se bucure cu El. Să ne gândim doar la timpul Postului Mare. Când începe acest timp de pocăință, bisericile devin neîncăpătoare și întreaga creștinătate este plină de compătimire față de Isus care suferă. Comparând aceste 40 de zile de pocăință cu cele 50 de zile de bucurie ale timpului pascal, observăm că timpul din urmă este uitat sau chiar necunoscut de mulți creștini.

Deoarece Isus nu mai suferă – zic unii – se pare că rolul nostru s-a încheiat. Astfel ei își încep “vacanța de Paști” în ce privește viața religioasă.

Dar dacă am fost alături de Isus în suferință, nu se cuvine oare să fim alături de el și în bucurie? Desigur că da. În acest timp pascal ni se cere chiar jertfa de a fi fericiți. Isus Cristos a făcut atât de mult pentru noi. Așa cum spune sfântul Paul: “S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, și încă moartea pe cruce” (Fil 2,9). Se cuvine așadar să răspundem și noi iubirii lui infinite cel puțin prin fapte, de a fi mulțumiți, de a fi fericiți de ceea ce El ne-a dobândit prin patima, moartea și învierea sa.

Dacă în timpul Postului Mare l-am însoțit pe Isus pe calea Crucii să încercăm în acest timp pascal să-l urmăm pe calea bucuriei. Poate vă întrebați ce înseamnă a-l urma pe Cristos pe calea bucuriei. A-l urma pe Cristos pe calea bucuriei înseamnă a medita fiecare relatare evanghelică a aparițiilor sale, în care Cristos cu gingășie, răbdare și iubire, îi convinge pe cei cărora li se arată de faptul învierii, schimbându-le disperarea în bucurie.

Pentru astăzi, a treia zi din octava Paștelui, să ne oprim puțin asupra Evangheliei pe care am ascultat-o, în care Cristos îi apare Mariei Magdalena. Maria Magdalena stătea lângă mormânt și plângea. Deodată vede doi îngeri îmbrăcați în alb, în locul unde fusese înmormântat trupul lui Isus. Aceștia o întreabă: “Femeie, de ce plângi?” “Fiindcă l-au luat pe Domnul meu și nu știu unde l-au pus” – răspunde ea.

O întrebare asemănătoare le adresează Isus apostolilor care, de frica iudeilor, stăteau ascunși: “De ce sunteți tulburați?” (Lc 24-38). Tristețea îi stăpânea și pe cei doi ucenici care se îndreptau spre Emaus, după cum vom auzi în Evanghelia de mâine: “Atunci ei, foarte triști, s-au oprit.” (Lc 24,18).

Tristețea, tulburarea, agitația, frica, sunt cancerul care distruge pacea noastră sufletească și implicit, după cum ne-a dovedit-o psiho-terapia, sunt și cauză a bolii, a nenumărate tulburări fiziologice. Astfel se știe precis că o persoană ajunsă la vârsta de 80 de ani își scurtează viața cu 7 ani din cauza neliniștilor.

Filosoful german Landsberg, prigonit de naziști, purta permanent cu el o fiolă cu otravă, fiind pregătit să o bea în momentul în care ar fi fost arestat. A distrus însă fiola în 1942, în ziua în care nota în jurnalul său: “L-am întâlnit pe Cristos, mi s-a descoperit.

Neliniștea, este fiola cu otravă pe care o purtăm permanent cu noi. Vom scăpa de ea numai în momentul în care ne vom întâlni cu Cristos. Darul cel mai mare pe care El îl oferă celui cu care se întâlnește este pacea sufletească. Ne sunt cunoscute cuvintele cu care El îi salută pe cei cu care se întâlnește: “Pace vouă!“. Pacea sufletească este darul pe care ni l-a adus și nouă de sfintele Sărbători ale Paștelui.

Dacă mai sunt încă unii care nu se bucură de acest mare dar, e semn că nu l-au întâlnit pe Cristos, înseamnă că învierea lui Cristos pentru ei nu a fost decât o simplă speculație teologică, un simplu fapt istoric, ca atâtea altele, și nimic mai mult. Totuși nu este prea târziu nici pentru dânșii, căci după ce vor face o spovadă bună îl pot întâlni pe Cristos care, la cuvintele consacrării va coborî pe acest altar cu trupul, sufletul și dumnezeirea sa, gata de a împărți oricui îi cere darul păcii sufletești.

Să revenim la Maria Magdalena. Când îl descoperă pe Cristos, i se aruncă la picioare ca să i le îmbrățișeze. Dar iubirea ei este pusă la grea încercare, deoarece Isus o ține la distanță: “Nu mă atinge, căci nu m-am urcat încă la Tatăl Meu“. Cristos vrea să-i dea o lecție importantă, și anume să-i arate că adevărata iubire față de El nu mai este o probă de sentiment, care este atât de schimbător, atât de capricios, ci este o problemă de credință.

Ceea ce i s-a întâmplat Mariei Magdalena ni se poate întâmpla și nouă. Sunt unele momente în viață când nu mai simțim o atracție sensibilă față de Cristos, momente când ni se pare că el s-a îndepărtat de noi, că ne-a părăsit. Însă orice ne-ar spune inima, nu trebuie să ne descurajăm, căci prezența lui Cristos în viața noastră, nu o percepem numai cu inima, ci în primul rând prin credință, o credință matură care rămâne statornică și fidelă lui Cristos, indiferent de sentimentele inimii noastre.

Isus, după ce dă această lecție Mariei Magdalena, și prin ea și nouă, îi încredințează o misiune: “Du-te la frații mei și spune-le că mă urc la Tatăl meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu și la Dumnezeul vostru“. Prin aceste cuvinte vrea să ne dea o învățătură importantă, pe care Conciliul Vatican II o scoate foarte bine în evidență. Nu numai preoții sunt chemați la apostolat, dar și laicii, inclusiv femeile, căci prin botez și mai ales prin Sfântul Mir au primit misiunea de a-l face cunoscut oamenilor pe Cristos cel înviat. Această misiune și-o pot îndeplini nu atât prin predici, cum o fac preoții în biserică, dar mai ales prin mărturia vieții lor. Fiecare dintre noi prin viața noastră, predicăm fie împotriva lui Dumnezeu, fie în favoarea lui.

Să nu ne mulțumim numai de a veni la biserică unde să ne întâlnim cu Cristos, ci bucuria întâlnirii noastre cu El să o împărtășim și celor de afară prin cuvintele noastre, prin faptele noastre, prin întreaga noastră viață.

Facă bunul Dumnezeu, să ne îndeplinim bine misiunea de a-l mărturisi pe Cristos, pentru ca la trecerea din lumea aceasta să putem spune cu sfânta Agneza: “Te-am lăudat Doamne cu buzele mele, te-am căutat din toată inima, te-am mărturisit cu întreaga mea viață“.

Petru Sescu