Selecție de predici
A treia zi după Paști
Anul A (B, C)
Lecturi:
Fapte 2,36-4
Ioan 20,11-18
Autori
* * *
Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Începând din noaptea învierii și până astăzi, a treia zi de Paști, am auzit și auzim același mesaj: Cristos a înviat! De fapt acest mesaj nu-l auzim doar de trei zile, ci este mesajul pe care Biserica ni-l transmite de două milenii. Atât de mare este importanța lui încât, după fiecare sărbătoare a Paștelui și până la Înălțare, devine chiar o formulă de salut, și mărturie suntem fiecare dintre noi care ne salutăm astfel.
Poate că unii se întreabă de ce sărbătoarea Paștelui ține atâtea zile? Sau de ce Biserica insistă atât de mult asupra acestei sărbători, cerând credincioșilor să se spovedească și să se împace între ei și cu Dumnezeu?
Motivul nu poate fi decât unul singur: învierea lui Cristos este cel mai mare eveniment din istoria omenirii și cel mai mișcător gest de iubire pe care Dumnezeu l-a făcut față de noi prin Isus Cristos.
Însăși existența creștinismului are la bază învierea lui Cristos. Ne amintim ce spunea sfântul paul corintenilor atunci când le vorbea despre învierea morților: “dacă Cristos n-a înviat, zadarnică este predica noastră, zadarnică este și credința voastră, în realitate, însă Cristos a înviat din morți, fiind primul care a înviat” (1Cor 15,14-20).
În fragmentul evanghelic de astăzi, o vedem pe Maria Magdalena care plânge la mormântul lui Cristos. Maria plânge pentru că trupul lui Cristos nu mai era în mormânt, dispăruse. Ea mergea la mormânt pentru a-și aminti de clipele frumoase petrecute în prezența lui Isus care a fascinat-o prin învățătura sa, pe când era în viață, însă acum… Ea credea la fel ca și ceilalți discipoli care îl urmaseră pe Cristos, că Isus este Mesia și că va instaura o nouă ordine, o nouă împărăție, însă acum… după ce începutul fusese atât de promițător are în fața ochilor rezultatul: eșec total.
Acum a venit la mormânt pentru a-l jeli pe Cristos, și poate, pentru a se hrăni cu unele amintiri frumoase.
În grădină, Maria plânge în timp ce Mântuitorul este lângă ea. Ochii ei sunt orbiți de lacrimi încât nu este în stare să-l recunoască. Ea crede că este stăpânul grădinii în care se afla mormântul. Acesta însă o întreabă: “Femeie, de ce plângi?” Maria suspicioasă, în starea ei de disperare, încearcă să facă o ultimă încercare de regăsire a trupului lui Isus și îi spune: “Domnule, dacă l-ai luat spune-mi unde l-ai pus și mă voi duce să-l iau!” Isus este alături de noi, el este în noi, a înviat. Dar dacă ochii noștri sunt orbiți de patimi, nu-l vom recunoaște. A-l recunoaște pe Cristos nu se opune demnității umane, ci dimpotrivă, recunoașterea lui Cristos ridică demnitatea umană la un grad superior de cunoaștere: este viața harului.
Fiecare dintre noi poate fi o potențială Maria Magdalena. Întâlnim și noi unele momente de încercare în viață, în care ca și ea plângem lângă mormântul gol al disperării. Isus, însă, ne pune și nouă aceeași întrebare ca și Mariei Magdalena: “Creștinule, de ce plângi, pe cine cauți? Cel pe care tu îl cauți este cu tine și tu nu știi? Ți s-a făcut cunoscut adevărul, viața veșnică, și tu plângi? Ai înlăuntrul tău ceea ce cauți în afară și tu mai plângi lângă un mormânt care a fost părăsit?”
Sfântul Augustin, în Confesiunile sale, vorbește despre convertirea sa în imagini deosebit de semnificative: “Te căutam Doamne în afara mea, în bogățiile și plăcerile lumii, dar Tu erai în mine și eu nu știam, acum te-am găsit și nu vreau să mă mai despart niciodată de Tine” (Confessiones, X, 20).
Într-adevăr, a-l căuta pe Isus în plăcerile lumii, în bogățiile lumii, echivalează cu a-l căuta pe Isus în mormântul gol.
Vă voi istorisi o întâmplare dramatică care a avut loc nu cu mult timp în urmă pe Marea Mediterană. Într-o vacanță mare, un grup de tineri dorind să facă o excursie pe mare, cu un mic iaht, ajung la un moment dat aproape de mijlocul mării. Fiind foarte cald unul dintre ei le face o propunere: “Prieteni, să facem o baie!”. Au oprit motorul și de sus, de pe puntea iahtului, s-au aruncat în mare. Erau în număr de opt, băieți și fete; toți cunoscători al sportului nautic. În largul mării au început să înoate, trăind clipe de libertate și bucurie, până când unul dintre ei dorind să urce înapoi pe punte a observat că uitaseră să lase scara pentru a se putea urca înapoi pe puntea vasului. La început acest lucru îi făcea să râdă, dar apoi… apoi câte sforțări n-au făcut încercând să se cațere pe peretele lunecos al iahtului. Au încercat să facă o scară din ei înșiși, însă acest lucru nu le-a reușit. S-au luptat mult, au încercat cu unghiile să se ridice, însă nici acest lucru nu le-a reușit. S-au luptat din toate puterile împotriva agoniei și a întunericului care cobora peste ei. Vasul a fost găsit în derivă la câteva zile. Pe pereții lui s-au putut observa urmele de sânge lăsate de acești tineri aventurieri.
Omul adesea este tentat să caute libertate în vâltoarea acestei lumi și în experimentarea tuturor plăcerilor, fără nici o limitare a lor; se aruncă în agitația acestei lumi asemenea tinerilor din exemplul pe care l-am dat, fără a ține cont de lucrul cel mai important, de scara de salvare; omul își caută libertatea în orizontul larg al acestei lumi și găsește o libertate foarte vastă, însă o libertate care duce în mod inevitabil la moarte. Mult mai preferabilă este libertatea restrânsă a oamenilor de pe puntea vasului – din cadrul Bisericii – o libertate care însă ne conduce spre țărm, spre mântuire.
Creștinismul fără învierea lui Cristos, ar fi același lucru: o excursie minunată pe “marea vieții”, însă la sfârșit va fi gluma cea proastă a agoniei și a morții. Cristos este singurul care ne poate arunca scara de salvare, care ne va putea ajuta să învingem agonia și moartea. Învierea lui Cristos a aruncat o punte, o scară între cer și pământ, între Dumnezeu și oameni. De aceea este necesar să pășim cu mult curaj pe această punte, pentru ca murind împreună cu Cristos pentru păcat, să și înviem împreună cu el la o nouă viață.
Așadar, ce trebuie să facem? Răspunsul îl găsim în prima lectură proclamată la această liturghie: convertiți-vă, botezați-vă și credeți în Evanghelie! Învierea impune, înainte de toate, schimbarea mentalității noastre asupra valorilor acestei lumi, valori care nu au o valoare absolută. Iar a ne fundamenta propria existență pe aceste valori ale lumii nu înseamnă altceva decât a ne clădi casa pe nisip, adică să ne înșelăm pe noi înșine.
Cristos, prin învierea sa, eliberându-se de giulgiurile și de fâșiile mormântului ne este exemplu edificator în viața noastră cotidiană. Pentru ce nu ne eliberăm și noi de giulgiul patimilor care ne înfășoară sufletul și nu ne dă posibilitatea să ne ridicăm la viața harului? Avem oare motive? Desigur că nu. Atunci? Atunci să dorim asemeni Mariei Magdalena să pornim de la harul reînnoit în noi ca să ajungem la viața gloriei lui Cristos.
Sărbătorile Sfintelor Paști să nu constituie pentru noi numai câteva zile în care ne-am simțit bine uitând de necazuri și neajunsuri. Însă această sărbătoare trebuie să marcheze o transformare profundă, o transformare intimă a ființei noastre umane, a universului nostru interior, care să nu se limiteze doar la trei zile, dar care să cuprindă însăși existența umană în integritatea ei. Și aceasta pentru că în fiecare zi, în fiecare duminică, la Sfânta Liturghie mâncăm și bem la masa celui înviat. În cadrul acestei bucurii ecleziale, ce trebuie să o împărtășim și altora, să ne bucurăm de viață nouă oferită de Cristos, de viața unei primăveri ce înflorește mereu.
Iacob STOLNICU
* * *
A treia zi după Învierea Domnului
Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia
Religia creștină este o religie a bucuriei. Cu toate acestea cei mai mulți creștini sunt mai dispuși să se întristeze cu Isus, decât să se bucure cu El. Să ne gândim doar la timpul Postului Mare. Când începe acest timp de pocăință, bisericile devin neîncăpătoare și întreaga creștinătate este plină de compătimire față de Isus care suferă. Comparând aceste 40 de zile de pocăință cu cele 50 de zile de bucurie ale timpului pascal, observăm că timpul din urmă este uitat sau chiar necunoscut de mulți creștini.
Deoarece Isus nu mai suferă – zic unii – se pare că rolul nostru s-a încheiat. Astfel ei își încep “vacanța de Paști” în ce privește viața religioasă.
Dar dacă am fost alături de Isus în suferință, nu se cuvine oare să fim alături de el și în bucurie? Desigur că da. În acest timp pascal ni se cere chiar jertfa de a fi fericiți. Isus Cristos a făcut atât de mult pentru noi. Așa cum spune sfântul Paul: “S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, și încă moartea pe cruce” (Fil 2,9). Se cuvine așadar să răspundem și noi iubirii lui infinite cel puțin prin fapte, de a fi mulțumiți, de a fi fericiți de ceea ce El ne-a dobândit prin patima, moartea și învierea sa.
Dacă în timpul Postului Mare l-am însoțit pe Isus pe calea Crucii să încercăm în acest timp pascal să-l urmăm pe calea bucuriei. Poate vă întrebați ce înseamnă a-l urma pe Cristos pe calea bucuriei. A-l urma pe Cristos pe calea bucuriei înseamnă a medita fiecare relatare evanghelică a aparițiilor sale, în care Cristos cu gingășie, răbdare și iubire, îi convinge pe cei cărora li se arată de faptul învierii, schimbându-le disperarea în bucurie.
Pentru astăzi, a treia zi din octava Paștelui, să ne oprim puțin asupra Evangheliei pe care am ascultat-o, în care Cristos îi apare Mariei Magdalena. Maria Magdalena stătea lângă mormânt și plângea. Deodată vede doi îngeri îmbrăcați în alb, în locul unde fusese înmormântat trupul lui Isus. Aceștia o întreabă: “Femeie, de ce plângi?” “Fiindcă l-au luat pe Domnul meu și nu știu unde l-au pus” – răspunde ea.
O întrebare asemănătoare le adresează Isus apostolilor care, de frica iudeilor, stăteau ascunși: “De ce sunteți tulburați?” (Lc 24-38). Tristețea îi stăpânea și pe cei doi ucenici care se îndreptau spre Emaus, după cum vom auzi în Evanghelia de mâine: “Atunci ei, foarte triști, s-au oprit.” (Lc 24,18).
Tristețea, tulburarea, agitația, frica, sunt cancerul care distruge pacea noastră sufletească și implicit, după cum ne-a dovedit-o psiho-terapia, sunt și cauză a bolii, a nenumărate tulburări fiziologice. Astfel se știe precis că o persoană ajunsă la vârsta de 80 de ani își scurtează viața cu 7 ani din cauza neliniștilor.
Filosoful german Landsberg, prigonit de naziști, purta permanent cu el o fiolă cu otravă, fiind pregătit să o bea în momentul în care ar fi fost arestat. A distrus însă fiola în 1942, în ziua în care nota în jurnalul său: “L-am întâlnit pe Cristos, mi s-a descoperit.”
Neliniștea, este fiola cu otravă pe care o purtăm permanent cu noi. Vom scăpa de ea numai în momentul în care ne vom întâlni cu Cristos. Darul cel mai mare pe care El îl oferă celui cu care se întâlnește este pacea sufletească. Ne sunt cunoscute cuvintele cu care El îi salută pe cei cu care se întâlnește: “Pace vouă!“. Pacea sufletească este darul pe care ni l-a adus și nouă de sfintele Sărbători ale Paștelui.
Dacă mai sunt încă unii care nu se bucură de acest mare dar, e semn că nu l-au întâlnit pe Cristos, înseamnă că învierea lui Cristos pentru ei nu a fost decât o simplă speculație teologică, un simplu fapt istoric, ca atâtea altele, și nimic mai mult. Totuși nu este prea târziu nici pentru dânșii, căci după ce vor face o spovadă bună îl pot întâlni pe Cristos care, la cuvintele consacrării va coborî pe acest altar cu trupul, sufletul și dumnezeirea sa, gata de a împărți oricui îi cere darul păcii sufletești.
Să revenim la Maria Magdalena. Când îl descoperă pe Cristos, i se aruncă la picioare ca să i le îmbrățișeze. Dar iubirea ei este pusă la grea încercare, deoarece Isus o ține la distanță: “Nu mă atinge, căci nu m-am urcat încă la Tatăl Meu“. Cristos vrea să-i dea o lecție importantă, și anume să-i arate că adevărata iubire față de El nu mai este o probă de sentiment, care este atât de schimbător, atât de capricios, ci este o problemă de credință.
Ceea ce i s-a întâmplat Mariei Magdalena ni se poate întâmpla și nouă. Sunt unele momente în viață când nu mai simțim o atracție sensibilă față de Cristos, momente când ni se pare că el s-a îndepărtat de noi, că ne-a părăsit. Însă orice ne-ar spune inima, nu trebuie să ne descurajăm, căci prezența lui Cristos în viața noastră, nu o percepem numai cu inima, ci în primul rând prin credință, o credință matură care rămâne statornică și fidelă lui Cristos, indiferent de sentimentele inimii noastre.
Isus, după ce dă această lecție Mariei Magdalena, și prin ea și nouă, îi încredințează o misiune: “Du-te la frații mei și spune-le că mă urc la Tatăl meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu și la Dumnezeul vostru“. Prin aceste cuvinte vrea să ne dea o învățătură importantă, pe care Conciliul Vatican II o scoate foarte bine în evidență. Nu numai preoții sunt chemați la apostolat, dar și laicii, inclusiv femeile, căci prin botez și mai ales prin Sfântul Mir au primit misiunea de a-l face cunoscut oamenilor pe Cristos cel înviat. Această misiune și-o pot îndeplini nu atât prin predici, cum o fac preoții în biserică, dar mai ales prin mărturia vieții lor. Fiecare dintre noi prin viața noastră, predicăm fie împotriva lui Dumnezeu, fie în favoarea lui.
Să nu ne mulțumim numai de a veni la biserică unde să ne întâlnim cu Cristos, ci bucuria întâlnirii noastre cu El să o împărtășim și celor de afară prin cuvintele noastre, prin faptele noastre, prin întreaga noastră viață.
Facă bunul Dumnezeu, să ne îndeplinim bine misiunea de a-l mărturisi pe Cristos, pentru ca la trecerea din lumea aceasta să putem spune cu sfânta Agneza: “Te-am lăudat Doamne cu buzele mele, te-am căutat din toată inima, te-am mărturisit cu întreaga mea viață“.
Petru Sescu
