Predici

(tipareste predicile)

A doua zi după Paşti
Anul B (A, C)
Lecturi:

Autori

* * *

A doua zi după Paşti

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Bucuria învierii este atât de mare încât Biserica, fiind conştientă de însemnătatea misterului lui Cristos crucificat şi înviat, a făcut să răsune cât mai mult posibil propria bucurie pentru fiinţa salvată şi îmbogăţită de darul Duhului Sfânt. Cele 50 de zile care încep din duminica Învierii şi până la Rusalii se celebrează într-o unică bucurie, ca o singură zi, la fel ca şi Duminica Învierii.

Într-adevăr, pentru fiecare creştin, învierea reprezintă o mare bucurie, pentru că el este conştient de valoarea şi importanţa acestui minunat mister. Prin urmare, Cristos a învins moartea şi ne-a ridicat la rangul de fii ai lui Dumnezeu. Astfel, noi, fiind fraţi cu Cristos, îl putem numi de acum pe Dumnezeu: Tată! Noi nu mai suntem sclavi, supuşi păcatului, dar suntem oameni liberi, dispuşi de a primi harul în inimile noastre şi de a-l lăuda pe Dumnezeu pentru toate binefacerile sale.

Care ar fi fost misterul credinţei noastre dacă Cristos nu ne-ar fi răscumpărat prin înviere? Activitatea lui Cristos şi toate faptele sale minunate ar fi rămas pentru noi o simplă legendă lipsită de valoare, pe care am fi aşezat-o lângă celelalte povestiri frumoase ale istoriei. Dar iată că prin înviere, Cristos îşi îndeplineşte misiunea încredinţată lui de Dumnezeu, aceea de a ne elibera de legăturile păcatului şi de a ne conduce la mântuire.

Valoarea intervenţiei lui Dumnezeu în istoria noastră devine mai sugestivă şi exultantă, pentru că misterul morţii şi învierii lui Cristos ne aduce cu sine misterul Bisericii. Repetând lumii că Cristos a înviat, Biserica proclamă misterul propriei existenţe. Tot timpul pascal ajută Biserica să aprofundeze misterul prezenţei lui Cristos înviat şi al prezenţei Bisericii în lume. Astfel misterul bucuriei este mai complet.

Lecturile şi rugăciunile de la Liturghia de astăzi scot foarte bine în evidenţă acest fapt salvator, acest motiv al bucuriei noastre. Prima lectură, luată din cartea Faptele Apostolilor, ne pune în faţă discursul lui Petru pe care-l face în faţa poporului, în ziua de Rusalii, întărit fiind de Duhul Sfânt. El îl vesteşte pe Cristos care a murit, precum era scris în Psalmul 16 al lui David: “Şi chiar trupul meu se va odihni cu nădejde, căci tu nu vei părăsi sufletul meu în lăcaşul morţii, nici nu vei lăsa ca sfântul tău să vadă putrezirea” (Ps 16,9-10). “David, după ce a slujit celor din vremea lui după planul lui Dumnezeu, a murit, a fost îngropat lângă părinţii săi, şi a văzut putrezirea. Dar acela, pe care l-a înviat Dumnezeu, n-a văzut putrezirea” (Fap 13, 36-37). Petru, în mod solemn, vesteşte învierea în faţa acelora care l-au ucis pe Isus şi care au refuzat să creadă în înviere, plătind cu bani răspândirea necredinţei lor. “Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat şi noi toţi suntem martorii acestui fapt” (Fap 2,32). Însăşi existenţa comunităţii creştine la Ierusalim, şi a predicii ei, era un denunţ constant împotriva autorităţii iudaice. Prezenţa creştină între iudei era încordată şi insuportabilă, pentru că, în definitiv, venirea lui Cristos însemna pentru ei ultima şi definitiva intervenţie a lui Dumnezeu în istorie, era începerea unei lumi noi, a unei împărăţii noi: aceea a învierii. Şi pentru aceasta ei continuau să aştepte toate acestea într-un timp viitor.

Însă credinţa apostolilor în înviere este bazată în mod sigur pe fapte şi mărturii. Cristos înviat demonstra noua sa condiţie de a fi nu prin viziunile unor privilegiaţi, dar prin prezenţa sa care abundă în interiorul Bisericii. Spiritul îl poartă pe Isus din mormânt la viaţă şi credinţa în înviere este primul dar al Spiritului, primul fruct al operei sale de sfinţire în naşterea Bisericii. Catehismul Bisericii Catolice ne spune la nr. 642 că “Toate câte s-au petrecut în aceste zile de Paşti, angajează pe fiecare dintre apostoli – în mod cu totul deosebit pe Petru – în construirea erei noi care a început în dimineaţa Paştelui. În calitate de martori ai celui înviat, ei rămân pietrele de temelie ale Bisericii sale”.

Textul evangheliei de astăzi este luat din Evanghelia după sfântul Matei, şi introduce tema cristofaniilor pascale. De la mormântul gol plecau două mesaje: acela al femeilor care devin primele vestitoare ale învierii şi mesajul soldaţilor care merg la arhierei pentru a-i informa asupra faptului împlinit. Astfel suntem puşi în faţa unei siguranţe pe care nimeni nu o poate tăgădui: aceea a mormântului gol. Acest fapt l-au spus femeile, l-au zis şi soldaţii, iar preoţii nu l-au putut nega. Astfel, sfântul Matei ne propune două posibilităţi: prima, aceea că Cristos a înviat, iar a doua, aceea că trupul lui Cristos a fost furat. Pe care trebuie s-o alegem? Este convingătoare versiunea arhiereilor? Evident că nu. Este normal să alegem prima versiune: învierea lui Isus mărturisită de femei. Învierea lui Isus nu este un fapt care poate fi controlat din punct de vedere ştiinţific, dar mai curând un fapt supranatural admisibil numai în puterea credinţei. Când inima se închide credinţei învierea trece în mod imediat în lumea legendei. “Învierea lui Isus nu este reluarea vieţii într-un cadavru, dar ea este trecerea de la condiţia terestră, pasibilă, carnală, la condiţia glorioasă, spirituală, cerească” (CBC 646).

Şi iată că femeile au crezut în învierea lui Isus. Vedem cum, stimulate de iubirea lor, sunt primele care merg la mormânt, primele care-l văd deschis şi gol, primele care ştiu de înviere. Totuşi ele nu sunt destinatarele exclusive ale marii veşti, dar mai curând mesagerele. Este important ca Biserica, constituită din nucleul discipolilor adunaţi în jurul lui Petru, să fie informată: “Mergeţi repede şi spuneţi-le discipolilor: A înviat din morţi” (Mt 28,7) le spune îngerul. De ce anunţul învierii a fost dat mai întâi femeilor? Nu putea fi dat altora? Desigur că da! Dar aşa cum îngerii au anunţat păstorilor naşterea lui Isus, tot aşa îngerii au anunţat femeilor învierea sa. Acesta este planul dintotdeauna al lui Dumnezeu. Pentru marile sale mesaje Dumnezeu nu-i alege pe cei mândri, pe cei puternici, dar de preferinţă îi alege pe cei umili, simpli, desconsideraţi. În timp ce femeile merg să ducă vestea, Isus le apare şi le repetă ceea ce îngerul le-a spus deja: “Nu vă fie teamă! Mergeţi şi le daţi de ştire fraţilor mei să plece în Galileea; acolo mă vor vedea” (Mt 28,10).

Isus a înviat, moartea a fost înfrântă, păcatul iertat, şi astfel oamenii pot participa la viaţa lui Dumnezeu. Petru, care a fost martorul acestor lucruri, nu vrea să le ţină pentru sine însuşi, dar îl vedem proclamându-le în faţa tuturor. Petru, timid dar generos, va continua pentru toată viaţa să răspândească învăţătura lui Cristos. Nimic nu-l va opri. Nici lanţurile, nici moartea. Astfel, urmând exemplul lui Petru, fiecare dintre noi trebuie să fie un martor al învierii lui Cristos. Martor prin cuvinte şi fapte, martor prin intermediul bucuriei care luminează pe chipurile noastre.

Într-o legendă se povesteşte că Fiul lui Dumnezeu, mai înainte de a coborî pe pământ, a adunat toţi îngerii şi le-a spus: “Vreau să merg la oameni pe pământ, să mă fac unul asemenea lor. Vreau să le duc oamenilor daruri care să fie utile pentru fericirea lor. Aşadar coborâţi pe pământ şi priviţi bine de ce lucruri au mai mare nevoie oamenii!”

Îngerii au plecat. Cercetând bine lumea, s-au întors în cer pentru a aduce la cunoştinţă cele constatate. Atunci îngerii i-au spus: “Dintre multele nevoi ale oamenilor iată-le pe cele mai importante:

Oamenii au nevoie de pâine! Eu voi fi pâinea lor, le răspunse Isus.

Oamenii au nevoie de iertare pentru că sunt păcătoşi! Eu voi fi Iertarea lor!

Oamenii au nevoie de adevăr pentru a descoperi sensul vieţii! Eu voi fi adevărul lor!

Oamenii au nevoie de iubire! Eu voi fi iubirea lor!

În sfârşit, oamenii au nevoie de viaţă! Eu voi fi viaţa lor pentru totdeauna!” – le răspunse Isus.

Într-adevăr, ce daruri minunate ne-a adus Isus! El ni s-a dăruit pe sine însuşi în Sfânta Euharistie ca să avem hrană! Ce dar mai minunat decât acela de a-l primi pe Isus în inima noastră pentru a avea viaţă şi a trăi din iubire.

Să fim recunoscători lui Isus pentru aceste daruri pe care ni le-a dat şi să nu-l supărăm refuzând să-l primim în dar! Dacă nu iubim cu credinţă şi recunoştinţă aceste daruri, atunci pentru noi degeaba a înviat Cristos, căci noi suntem morţi în păcat şi nu suntem adevăraţi creştini, născuţi la o viaţă nouă.

Să nu fim ca arhiereii care, plătind cu bani soldaţii, au răspândit necredinţa lor în înviere. Noi suntem aceia despre care Cristos spune: “Fericiţi cei care, deşi nu au văzut, vor crede” (In 20,29). Sprijiniţi pe mărturia celor care au văzut şi au crezut, trebuie să cerem de la Dumnezeu, dacă avem cu adevărat în noi acea credinţă autentică, ca oamenii, privind la noi, să nu găsească un mormânt gol sau un creştin privat de Cristos, în care Dumnezeu este mort, dar să privească la un creştin care dă mărturie despre Cristos înviat. Cristos a înviat cu adevărat, iar noi toţi, urmând exemplul femeilor sfinte, să ducem această veste tuturor acelora care trăiesc în păcat, pentru a le da o speranţă de a trăi şi să sădim în inimile lor bucuria vieţii noi pe care ne-a dăruit-o Cristos.

Sorin BEREŞ

* * *

Luni după învierea Domnului

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Învierea lui Cristos este prima şi cea mai importantă sărbătoare creştină, pentru că din ea a luat naştere Biserica însăşi. Sf. Petru, plin de Duh Sfânt, începe misiunea sa apostolică anunţând învierea lui Cristos: este începutul predicării lui Cristos şi Vestea cea Bună se adresează tuturor celor prezenţi. Majoritatea cunoşteau evenimentele petrecute la Ierusalim cu puţin timp în urmă, în timpul sărbătorii pascale.

Acum Cristos a înviat. Ce înseamnă acest fapt minunat? În textele pe care le-am citit astăzi, învierea lui Isus este interpretată în două moduri contradictorii şi anume: înseamnă bucurie şi în acelaşi timp invidie şi repugnanţă.

În Vechiul Testament Dumnezeu dăduse poruncă să se aleagă în ţara făgăduită şase oraşe destinate ca loc de refugiu pentru cei care săvârşeau moarte de om fără să vrea. Cel ce făcea o astfel de crimă fugea într-unul din aceste oraşe şi nimeni nu avea voie să-l urmărească sau să se răzbune împotriva lui cât timp era într-unul din aceste oraşe. El stătea aici până la moartea marelui Preot; când se acorda amnistie pentru toţi vinovaţii şi atunci putea să iasă din locul de exil şi să se întoarcă acasă nepedepsit deoarece vina lui era iertată.

La fel Limbul a fost un asemenea loc de refugiu pentru toţi drepţii Vechiului Testament, care deşi erau încărcaţi de vina păcatului strămoşesc, stăpânul Infernului nu avea nici o putere asupra lor, stăteau acolo în siguranţă. Iar când Cristos – Mare Preot şi Victimă în acelaşi timp a murit, ei au părăsit locul lor de refugiu şi au putut intra în patria cerească.

Mare a fost bucuria lor când Cristos le-a adus vestea minunată a mântuirii. S-a bucurat Abel, prima victimă a răutăţii omeneşti, şi cel dintâi locuitor al Limbului. S-au bucurat primii părinţi ai omenirii care au făcut pocăinţă pentru păcatul lor şi au salutat cu recunoştinţă pe Cel care a zdrobit capul Satanei. Era prezent şi Noe care a mulţumit lui Dumnezeu că după un an de plutire pe apă a reuşit să pună piciorul pe pământ uscat. Cu atât mai mult s-a bucurat acum când, eliberat de exilul câtorva mii de ani, a putut nu să se coboare pe pământ, dar să urce la cer.

După ce această veste a fost dusă celor din Limb, Cristos înviind a adus-o şi oamenilor de pe pământ. Femeile care au mers dis de dimineaţă la mormânt trăiau cu credinţa că Isus care înviase pe Lazăr, pe fiica lui Iair, pe tânărul din Naim, el însuşi nu poate fi acum învins de moarte. S-a bucurat orbul din Ierihon pentru că Isus i-a redat posibilitatea de a vedea în lumină tot ceea ce a creat Dumnezeu. S-a bucurat paraliticul vindecat şi femeia care fusese bolnavă de 38 de ani. Desigur s-au bucurat toţi cei care au fost vindecaţi, cei care au văzut minunile, cei care au mâncat din pâinile înmulţite de Isus. S-au bucurat pentru că au recunoscut în el pe Dumnezeu.

Într-un mod deosebit s-au bucurat apostolii baricadaţi, înfricoşaţi şi îngânduraţi, deoarece fără învierea lui Isus ei nu ar fi avut nimic de spus, ar fi fost arătaţi cu degetul şi cei trei ani petrecuţi cu Isus s-ar fi transformat într-un episod trist, fără importanţă şi chiar ruşinos.

Dar pe de altă parte învierea a constituit un motiv de întristare, invidie şi ură. Soldaţii, aceşti oameni care erau obişnuiţi să se angajeze în mari acţiuni militare, iată-i acum în faţa unei misiuni stranii: să păzească un trup neînsufleţit, legat şi înmormântat într-un mormânt sigilat. Soldaţii sunt trişti se simt umiliţi, însă ordinul trebuie executat şi ei se supun.

Dar Cristos a înviat! Soldaţii fug în cetate să-i anunţe pe marii preoţi. Întreg Sinedriul se cutremură şi preoţii templului sunt cuprinşi de ură: au luat o decizie care acum s-a dovedit falsă. Interpreţii Legii Vechi nu au recunoscut în Isus pe Dumnezeu fiindcă inima le era împietrită. Fariseii şi mai marii poporului dau bani soldaţilor ca să mintă: să spună că ucenicii lui Isus i-au furat trupul pe când ei dormeau. Sf. Augustin nu-şi poate stăpâni râsul în faţa acestei excrocherii evreieşti: “O, evrei orbi, voi într-adevăr dormiţi când faceţi asemenea afirmaţii. Căci dacă soldaţii dormeau, cum au putut vedea că l-au furat?“.

Sfântul Petru, împreună cu apostolii luminaţi de Duhul Sfânt, nu mai au teamă de farizei, acum ei sunt cei care vorbesc şi cuvintele lor pline de convingere se adresează tuturor oamenilor de bună voinţă. Presiunile pe care le fac marii preoţi asupra lor nu au decât efect pozitiv, pentru că ei se simt fericiţi că au fost învredniciţi să sufere pentru Cristos. Atât apostolii, cât şi urmaşii lor, însufleţiţi de Duhul lui Cristos nu se mai pot speria de nimic: bice, sabie, lanţuri, torturi de tot felul, chiar moarte, pentru că Isus, murind şi înviind a învins toate acestea.

Sfântul Francisc de Salles se îndrepta spre amvon să predice despre învierea lui Lazăr. Cineva se apropie şi-i aduce la cunoştinţă că tatăl său a murit. Urcă la amvon şi la sfârşitul predicii spuse: Am aflat acum câteva clipe că tatăl meu a trecut la cele veşnice. Rugaţi-vă pentru odihna sufletului său şi să mă iertaţi că voi lipsi 2-3 zile ca să-mi fac ultimele datorii faţă de tatăl meu.

Iată câtă seninătate şi disponibilitate au avut sfinţii în faţa morţii. Motivul este foarte clar: Cristos înviat nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui şi nici asupra celor care sunt ai lui.

Noi ne aflăm ca şi contemporanii lui Petru în faţa lui Cristos înviat: ce atitudine vom adopta? Ne vom întrista oare ca fariseii? Ne vom amăgi pe noi înşine să trăim mai comod? Religia creştină este oare prea severă?

Nu, iubiţi fraţi şi surori în Cristos! Astăzi se coboară în inimile noastre bucuria. Sărbătoarea de astăzi ne invită să luăm parte la victoria vieţii asupra morţii, victoria adevărului asupra minciunii, victoria luminii asupra somnului. Bucuria învierii lui Cristos se citeşte astăzi pe faţa fiecărui creştin. Fie ca trupul lui Cristos pe care îl vom primi în Sfânta Împărtăşanie să menţină această bucurie pascală pe feţele noastre în tot timpul anului.

Serafim Romila