Predici

(tipareste predicile)

 

Învierea Domnului
Anul C (A, B)
Lecturi:
Fapte 10,34a.37-43
Psalmul 117
Coloseni 3,1-4 (1Corinteni 5,6b-8)
Ioan 20,1-9

Ioan 20,1-9

În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt şi a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. Atunci, a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, şi le-a spus: “L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus”. A ieşit atunci Petru şi celălalt discipol şi au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru şi a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut giulgiurile aşezate, dar nu a intrat. Atunci a venit şi Simon Petru, care îl urma, şi a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile aşezate, dar ştergarul, care fusese pe capul lui, nu era aşezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut şi a crezut; pentru că încă nu ştiau Scriptura: că el trebuia să învie din morţi.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Paul Butnaru
pr. Eduard Patraşcu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Mihai Blaj
pr. Şerban Tarciziu
pr. Petru Tamaş
pr. Claudiu Dumea
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Şerban Tarciziu

 

* * *

 

Cristos a înviat

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

În timpul Revoluţiei Franceze din 1789, un oarecare Baveillére Lepaux a lansat următoarea lozincă: A sosit timpul să luăm locul lui Cristos. Voi face o religie nouă. A încercat, dar, după mai multe eforturi zadarnice, s-a plâns lui Napoleon Bonaparte că religia sa, nu înţelege din ce cauză, nu câştigă adepţi. Amice, i-a zis împăratul, într-adevăr vrei să faci concurenţă lui Isus Cristos? Nu ai decât o modalitate: lasă-te răstignit vineri şi învie duminică! Deci, după părerea împăratului Napoleon Bonaparte, pentru înfiinţarea unei noi religii, care să poată face concurenţă religiei creştine, este absolut de trebuinţă să se găsească cineva care să se lase răstignit, îngropat şi apoi să învie singur pentru a câştiga adepţi.

Ca religia creştină să existe, ca Biserica să dureze, ca noi înşine să ne bucurăm astăzi de această zi frumoasă, a fost necesară învierea lui Cristos? Nu sunt şi alte religii care nu sunt creştine şi totuşi au zile de sărbătoare, de bucurie şi comunităţi destul de mari? Sunt, dar ca să fie o religie creştină, era necesar un Cristos mort şi înviat. Cristos însuşi afirmă în mod explicit această trebuinţă în faţa celor doi ucenici care mergeau la Emaus: Nu trebuia oare să pătimească toate acestea Cristos şi astfel să intre în slava sa? (Lc 24,26). Mai apoi va adăuga: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi (Lc 24,44). Deci, moartea şi învierea lui Isus erau necesare.

Această necesitate o afirmă şi sfântul Paul când spune: Dacă Isus Cristos nu a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Ne aflăm drept martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu, că a înviat Cristos, pe care nu l-a înviat (1Cor 15,14-15). Biserica s-a născut din evenimentul învierii lui Isus şi din credinţa pe care apostolii au avut-o în Cristos înviat. În predica lor ea forma obiectul principal (cf. Fap 4,33).

Noi privim învierea lui Isus ca necesară din diferite unghiuri, ca de exemplu: fără învierea din morţi Isus ar fi trecut în istoria omenirii ca un mare înţelept, binefăcător, mag, profet etc., dar nicidecum ca Fiu al lui Dumnezeu; fără învierea lui Isus, ce rost ar mai avea viaţa pentru majoritatea oamenilor pentru care ea nu este decât un chin? Ce rost are să te chinui când moartea este o soluţie la îndemâna oricui? Sinuciderea ar fi medicamentul cel mai ieftin. Grecii, romanii şi alţii se foloseau din plin de acest medicament al morţii.

Dar sfântul Petru scoate în evidenţă necesitatea învierii pentru speranţa vieţii, spunând: Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, după mare mila sa, prin învierea lui Isus Cristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie (1Pt 1,3) şi adaugă: Dumnezeu l-a înviat din morţi şi i-a dat slavă, pentru ca nădejdea şi credinţa noastră să fie în Dumnezeu (1Pt 1,21).

Sfântul Paul este de aceeaşi părere şi spune: Nădejdea nu înşală, fiindcă dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (Rom 5,5). În chip deosebit autorul Scrisorii către Evrei este acela care scoate în evidenţă necesitatea învierii lui Isus pentru misiunea sa de mare preot, de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni (cf. Evr 4,5). Autorul demonstrează că puterea de mijlocire a unui mort este moartă, că fără înviere puterea de mijlocire, funcţia preoţească a lui Cristos ar fi rămas moartă. Noi ne rugăm morţilor, celor sfinţi din paradis şi celor sfinţi din purgator şi le cerem să mijlocească pentru noi, dar numai în virtutea învierii lui Isus, de care aceşti sfinţi se bucură din plin. Dacă Isus n-ar fi înviat, ei n-ar avea nici o putere de mijlocire. După cum cadavrele nu mai folosesc la nimic celor vii, la fel, sufletele celor morţi ar fi rămas simple cadavre spirituale, probabil în limb, unde ar fi rămas şi sufletul lui Cristos, dar adevărul Scripturii era clar, aşa cum îl relatează profetul David, anume că Dumnezeu nu va lăsa sufletul lui Mesia în locuinţa morţilor (cf. Ps 15), numai că apostolii nu l-au înţeles decât după faptul învierii, mai ales după Rusalii.

Numai prin înviere Isus a putut intra în slava sa de mare preot, străbătând cerurile (Evr 4,14) şi desăvârşindu-se, s-a făcut tuturor celor care îl ascultă cauză de mântuire veşnică (Evr 5,9), fiindcă s-a aşezat de-a dreapta tronului slavei în ceruri (Evr 8,1), deoarece unul este Dumnezeu, unul şi mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, omul Isus Cristos care s-a dat pe sine preţ de răscumpărare pentru cei mulţi (1Tim 2,5-6).

Pe lângă această teologie a necesităţii morţii şi învierii lui Isus, pentru a înţelege mai bine însemnătatea lor, este necesar să facem şi puţină filozofie.

Dacă vorbim de o necesitate, trebuie să ne referim mai întâi la unul singur care este necesar: Dumnezeu. Şi, dacă Isus afirmă necesitatea învierii, în primul rând trebuie să o raportăm la Dumnezeu, fiind necesară spre slava sa. Despre noi, fiinţe contingente, care pot să fie şi să nu fie, nu poate fi aplicat cuvântul necesar decât în raport cu slava lui Dumnezeu în care a trebuit să intre Cristos. De aceea spune sfântul Paul: Dacă ne-am pus nădejdea în Cristos numai pentru această viaţă, suntem cei mai nefericiţi dintre oameni (1Cor 15,19), fiindcă numai pentru cel ce se plasează în Dumnezeu învierea lui Cristos devine o necesitate. Este necesar ca un Dumnezeu atotputernic să fie creator. Dumnezeu, fiind creator din fire, creatura sa poate fi altfel decât un act necesar? Eu, tu, el, noi nu suntem necesari, dar actul creator concretizat în noi, în mod necesar suntem opera lui Dumnezeu menită să-i aducă slavă, preamărire, cinste veşnică. Din acest motiv suntem cuprinşi în actul învierii lui Isus, în acel trebuia să moară, să învie şi să intre în slava sa (Lc 24,26). Dintr-un alt punct de vedere, Ispititorul, ducând la păcat pe Adam şi Eva, a adus cea mai mare injurie iubirii divine. Era absolut de trebuinţă ca această injurie să fie reparată. Nu se putea repara fără a fi inclus şi omul în acest act al atotputerniciei, înţelepciunii, bunătăţii şi dreptăţii divine. În faţa omului, Şarpele l-a înfăţişat pe Dumnezeu ca mincinos, zicând: Nicidecum nu veţi muri, ci veţi fi ca Dumnezeu (Gen 3,5). Unde mai este onoarea Tatălui? Cum îl poate aduce pe om la adevăr? Prin credinţa în iubirea sa. De l-ar fi nimicit sau de l-ar fi osândit pe loc, biruinţa ar fi fost de partea Satanei, fiindcă el urmărea acest lucru: compromiterea cinstei lui Dumnezeu. Iată cum problema slavei lui Dumnezeu a devenit problema necesităţii mântuirii omului.

Între Creator şi creatură trebuie să fie în mod necesar o legătură, un raport. Învierea era necesară din punct de vedere al credinţei pe care se bazează raportul dintre Dumnezeu şi om. Acest raport este iubirea, credinţa şi speranţa: trinitatea virtuţilor teologale, daruri divine pentru o legătură spirituală necesară învierii omului (cf. Rom 5,1 ş.u.). În acest context, Maria Magdalena este model de credinţă, speranţă şi iubire. Deseori ne trezim ca în faţa unui mormânt gol: trebuie să-l căutăm pe Dumnezeu acolo unde ni se pare că nu este nimic. Dar, lângă un “gol” udat de lacrimi, poate apărea Isus înviat, dacă este recunoscut ca Raboni-Învăţător al vieţii. Nici o lacrimă nu curge în zadar, ea umple întotdeauna un gol. Din acest motiv vă adresez îndemnul lui Isus făcut femeilor din Ierusalim pe drumul Calvarului: Nu mă plângeţi pe mine, ci pe voi vă plângeţi şi pe fiii voştri (Lc 23,28), fiindcă aveţi multe goluri de umplut, multe feţe de spălat şi multe inimi de înmuiat pentru a obţine o frământătură nouă, vrednică de banchetul pascal al Tatălui ceresc dat în cinstea Fiului său care a fost mort şi a înviat (Lc 15,24). De va mânca cineva din pâinea aceasta va trăi în veci. Şi eu îl voi învia în ziua de apoi (In 6,51-54).

 

* * *

 

Învierea Domnului

Autor: pr. Paul Butnaru
Copyright: Predici.cnet.ro

Dacă se vesteşte că Cristos a înviat din morţi, cum spun unii dintre voi că nu există înviere din morţi? Dacă nu există înviere din morţi, nici Cristos nu a înviat! Însă dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră, zadarnică este credinţa voastră.(…) Dacă Cristos nu a înviat, credinţa voastră este zadarnică şi voi sunteţi încă în păcatele voastre, iar cei care au adormit în Cristos au pierit. Şi dacă ne-am pus speranţa în Cristos numai în viaţa aceasta, suntem cei mai de plâns dintre toţi oamenii. Dar acum, Cristos a înviat din morţi, fiind începutul [învierii] celor adormiţi.(1Cor 15,12-14.17-20)

Astăzi este Duminica Paştelui, duminica prin excelenţă, ziua dintâi a oricărui creştin. Misterul pe care îl celebrăm astăzi este cel mai mare mister al credinţei noastre, este taina în care sunt ancorate toate adevărurile în care noi credem, taina care dă sens întregii noastre vieţi. Cuvintele pe care tocmai le-am auzit sunt luate din cap. 15 al Scrisorii întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni. Aceste cuvinte dau mărturie tocmai despre locul central pe care îl ocupă în viaţa noastră adevărul despre învierea lui Cristos. Acest adevăr este piatra de temelie a întregii noastre vieţi, piatră fără de care toată viaţa noastră s-ar prăbuşi. De aceea, vă invit să ne dispunem inimile pentru a descoperi minunatul mister pe care îl cuprinde acest adevăr şi marea bogăţie pe care trebuie să o aducă în sufletele şi în viaţa noastră. Reflectând împreună acum, să căutăm a înţelege cât mai bine această taină pentru ca apoi să o putem trăi cât mai intens.

Pentru a înţelege semnificaţia Paştelui să ne îndreptăm mai întâi atenţia spre Paştele ebraic. Ce însemna pentru evrei comemorarea Paştelui? Conştienţi de drama sclaviei trăită în Egipt, evreii celebrau în fiecare an măreaţa intervenţie eliberatoare a lui Iahve. Mai mult decât amintirea unui fapt trecut, Paştele era pentru ei sărbătoarea unor fapte viitoare. Eliberarea săvârşită de Dumnezeu prin Moise, era garanţia unei alte eliberări, o eliberare definitivă, pe care tot Dumnezeu o va săvârşi, dar printr-un alt Moise, care este Mesia. Un evreu nu putea să ignore această sărbătoare. A nu celebra Paştele însemna a-şi pierde orice speranţă, a fi deja mort, a-şi pierde identitatea şi sensul vieţii. Tot acest conţinut al Paştelui ebraic nu este anulat, ci este confirmat şi îmbogăţit de înviere lui Cristos. La fel ca pentru evrei, şi pentru noi creştinii, a nu mai celebra Paştele sau a nu-i descoperi adevărata semnificaţie înseamnă a ne pierde identitatea şi orice sens al vieţii, după cum spune şi sf. Paul: zadarnică este credinţa noastră şi noi suntem cei mai de plâns dintre toţi oamenii.

Dar cum cunoaştem noi că Cristos a înviat din morţi? Evanghelia de astăzi ne relatează modul cum au aflat acest lucru ucenicii săi. Ajungând la mormânt ei găsesc piatra dată la o parte, mormântul gol şi pânzele părăsite. Acestea sunt primele semne istorice ale învierii lui Cristos. Ele nu pot fi contestate. Evanghelia de astăzi nu aminteşte întâmplător despre mormânt, ci repetă acest cuvânt de şapte ori, ca pentru a ne asigura de existenţa de netăgăduit a acestei dovezi. Deşi foarte importante, aceste dovezi nu conduc în mod imediat la cunoaşterea adevărului învierii. Primul gând este acela că ele sunt dovada unui furt: L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus! Pentru a trece de la dovada istorică la cunoaşterea faptului învierii este nevoie de încă ceva; este nevoie de credinţă.

Probele istorice nu nasc credinţa, ci doar o susţin. Credinţa provine din cuvintele lui Cristos care anunţase învierea sa de mai multe ori în timpul predicării sale. A făcut acest lucru fie în mod deschis, după schimbarea la faţă pe Tabor când le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimic până ce nu va fi înviat din morţi, fie în mod ascuns, când vorbea despre faptul că va reclădi templul în trei zile. Toate aceste cuvinte rostite de Cristos, în momentul descoperirii mormântului gol, răsună în mintea şi în inima ucenicilor făcându-le cunoscut adevărul învierii. Evanghelia de astăzi spune: a văzut şi a crezut. Dar cine este acesta care a crezut primul, când toţi ceilalţi se gândeau la faptul că trupul lui Isus fusese furat? Este tocmai Ioan, ucenicul pe are îl iubea Isus, adică ucenicul care credea cel mai mult în Isus şi care a rămas alături de el de-a lungul întregii pătimiri. Aşadar credinţa primilor creştini provine din autoritatea cuvintelor lui Cristos înţelese în lumina dovezilor istorice: piatra înlăturată de pe mormânt, mormântul gol şi pânzele părăsite.

Dar credinţa noastră pe ce se bazează? Pe acelaşi temei. Aceleaşi cuvinte ale lui Cristos pe care Biserica le proclamă şi astăzi şi dovada istorică a mormântului purtată până la noi de mărturia ucenicilor păstrată în scris în Noul Testament. Mai mult decât credinţa ucenicilor aflaţi în dimineaţa Paştelui la mormânt, credinţa noastră este susţinută şi de celelalte mărturii pe care ei ni le dau despre întâlnirea lor cu Cristos înviat în zilele dintre Paşti şi Înălţare: doi dintre ucenici îl întâlnesc în drum spre Emaus şi apoi cu toţii în Cenacol; Toma îi vede rănile; mănâncă împreună, îl întâlnesc pe malul Lacului Genezaret. Aşadar, cu cât mai dovedită este învierea pentru noi astăzi, cu atât mai mare trebuie să fie credinţa noastră.

Am căutat până acum să înţelegem că Cristos a înviat din morţi şi cât de important este să credem acest adevăr. Vă invit ca în continuare să vedem care sunt consecinţele credinţei noastre în învierea lui Cristos, sau, altfel spus, unde trebuie să ne conducă pe noi adevărul în învierea lui Cristos.

În primul rând propria viaţa trebuie să capete o nouă dimensiune, trebuie să fie mereu raportată la această înviere şi marcată de acest adevăr. Învierea lui Cristos este dovada propriei învieri, ne dă garanţia că şi viaţa noastră va fi transformată, prin moarte, asemenea vieţii lui Cristos. De aceea, fiecare clipă pe care o trăim şi tot ceea ce facem capătă un sens, o semnificaţie veşnică; în viaţa noastră nimic nu este nici întâmplător nici lipsit de importanţă; cel mai mic gest al nostru trebuie să devină un gest de credinţă. Toate aspiraţiile vieţii noastre, fără a-şi pierde importanţa pentru existenţa pe care o trăim acum, trebuie să fie înţelese şi trăite cu conştiinţa că vom învia. Acesta este îndemnul pe care ni-l dă şi sfântul apostol Paul în lectura a doua de astăzi: râvniţi la lucrurile de sus, năzuiţi spre cele de sus, nu la cele de pe pământ, căci viaţa voastră este ascunsă de acum cu Cristos în Dumnezeu şi când Cristos se va arăta, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu el plini de mărire.

Pentru a înţelege mai bine cât de importantă este învierea lui Cristos pentru viaţa noastră, vă invit să ascultăm o mărturie pe care ne-o dă Raoul Follereau care a lucrat într-o leprozerie dintr-o insulă situată în Pacific.

Era un loc al suferinţei şi al ororii: doar cadavre ambulante, disperare, furie, răni şi desfigurări îngrozitoare. Şi totuşi, în mijlocul acelui dezastru, un bătrân bolnav păstra mereu ochii surprinzător de luminoşi şi surâzători. Suferea cumplit în trup, ca şi nefericiţii săi însoţitori, dar arăta o mare dorinţă de a trăi; nu disperare, ci multă gingăşie în a se îngriji de ceilalţi.

Uimit de acest lucru atât de neobişnuit în infernul unei leprozerii, Follereau căuta o explicaţie, căci se întreba: Ce anume îi dădea acelui bătrân atât de crunt lovit de boală o aşa mare putere să trăiască?

De aceea îl urmări cu prudenţă. Observă că, totdeauna, înainte de răsăritul soarelui, bătrânelul străbătea curtea leprozeriei şi, ajungând la gardul care o înconjura, se aşeza într-un loc precis. Stând pe o piatră el aştepta. Nu aştepta nici răsăritul soarelui, nici spectacolul aurorei din Pacific. Aştepta până ce, de partea cealaltă a gardului, apărea o femeie, bătrână şi ea, cu un chip plin de riduri, dar ochii plini de duioşie. Femeia nu vorbea. Singurul gest pe care îl făcea era acela de a oferi bolnavului un zâmbet discret. Însă chipul bărbatului se umplea de lumină şi răspundea, la rândul său, cu un alt zâmbet.

Acea întâlnire mută dura doar câteva minute, apoi bătrânelul se ridica şi se îndrepta cu pasul vesel spre locuinţele din leprozerie. Acest lucru se întâmpla în fiecare dimineaţă. Leprosul, hrănit şi întărit de acel surâs putea să suporte o nouă zi şi să reziste până la noua întâlnire cu zâmbetul acelei femei.

Când Follereau îl întrebă despre acest fapt, leprosul îi răspunse: Este soţia mea! Înainte de a veni aici m-a îngrijit în secret, cu tot ceea ce reuşea să găsească. Un vraci îi dăduse o alifie. Ea, în fiecare zi îmi ungea întreg trupul, mai puţin o mică parte a feţei, suficientă pentru a-şi putea lipi buzele de ea şi a-mi da un sărut… Dar totul a fost inutil. Atunci am fost luat şi adus aici. Iar ea m-a urmat. Şi când în fiecare zi o revăd, doar de la ea aflu că sunt încă viu şi doar pentru ea mă bucur încă să trăiesc.

Asemeni acestui bolnav, şi noi suferim deseori, şi câteodată totul pare lipsit de speranţă, astfel încât şi cea mai mică dorinţă de a trăi pare să ne părăsească. La fel ca acest bătrân existenţa noastră pare uneori că nu mai are nici un sens. La fel ca acest om, şi noi avem nevoie de un motiv pentru a trăi, un motiv pentru a ne trezi dimineaţa, pentru a parcurge drumul vieţii noastre, pentru a-i ajuta pe ceilalţi, un motiv chiar şi numai pentru a zâmbi. Ei bine, Cristos înviat este cel care ne dă cel mai puternic motiv: la fel ca el, şi noi vom învia! Acest gând trebuie să ne susţină mereu şi să ne bucure mai mult decât orice ne-ar putea întrista.

O altă consecinţă a învierii lui Cristos este datoria de a da mărturie. Căci învierea lui Cristos nu trebuie să fie doar temeiul bucuriei noastre, ci temeiul bucuriei pentru întreaga lume. Aşa cum bucuria învierii i-a făcut pe ucenici să vorbească lumii întregi, ea trebuie să ne îndemne şi pe noi la mărturie. Despre datoria de a da mărturie ne vorbeşte prima lectura de astăzi. Ne este relatată mărturia lui Petru şi suntem invitaţi la a ne angaja şi noi să-l mărturisim pe Cristos înviat, căci el ne-a poruncit să dăm mărturie.

În curând pâine şi vinul vor fi consacrate şi Cristos ni se va oferi ca hrană pentru viaţă. Primindu-l pe Cristos în Sfânta Împărtăşanie să-i cerem să sporească în noi credinţa în învierea sa şi în învierea noastră, să-l rugăm să ne dea puterea de a trăi această credinţă în viaţa noastră de fiecare zi şi să ne luăm hotărârea de a mărturisi şi altora credinţa noastră pentru ca şi ei să ajungă la a trăi cu adevărat Sărbătoarea Paştelui.

 

* * *

 

Aleluia, Domnul să fie lăudat!

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

O educatoare le vorbea copiilor de la grădiniţă despre Isus. În grupa ei era un băieţel dintr-o familie necreştină. Acesta asculta foarte atent deoarece totul era nou pentru el. Când educatoarea a povestit cum a fost condamnat Isus şi cum l-au răstignit pe cruce, faţa băieţelului s-a întristat şi a murmurat: “O, nu! Ce păcat!” Educatoarea a continuat spunând că a treia zi Isus a înviat din morţi, revenind la viaţă. Ochii băieţelului s-au luminat de bucurie şi el a exclamat: “Grozav!” În Vinerea Mare, auzim relatarea suferinţelor şi morţii lui Isus. Asemenea micului băieţel, mulţi dintre noi am spune: “O, nu! Ce păcat!” Astăzi auzim restul povestirii şi din nou împreună cu băieţelul putem exclama acum: “Da! Grozav!” Astăzi putem cânta din nou “Aleluia” pe care nu l-am cântat în întreg Postul Mare. “Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea” (Psalmul 117,24).

Pentru ce ne bucurăm astăzi? Ne bucurăm deoarece credinţa noastră în Cristos a fost confirmată, adevărul a triumfat asupra minciunii, dreptatea asupra nedreptăţii şi tragedia s-a transformat în bucurie. Este ca şi când ne-am uita la un episod din Batman. La început vedem o victimă nevinovată şi lipsită de apărare care este atacată, jefuită, răpită şi torturată de un atacator netrebnic. Şi ne pare atât de rău să vedem triumful personajului negativ. Apoi, în momentul în care victima aproape că a renunţat la speranţă şi este pe punctul de a muri, coboară din cer Batman ca să o salveze. El se luptă şi îl învinge pe răufăcător şi eliberează victima nevinovată. Şi ne bucurăm de triumful dreptăţii.

Relatarea suferinţei şi morţii lui Isus în Vinerea Mare este povestea victoriei minciunii asupra adevărului, a nedreptăţii asupra dreptăţii, a răului asupra binelui. Isus a fost acuzat în mod fals de crime pe care nu le-a comis, şi condamnat pe nedrept la o moarte pe care nu o merita. Prietenul Lui l-a trădat, tovarăşii Săi de încredere l-au părăsit şi omul lui numărul unu a negat că îl cunoaşte. Oamenii pe care i-a iubit au cerut răstignirea Lui şi au ales în schimb eliberarea tâlharului Baraba. Este o poveste a trădării şi a minciunii, a necinstei şi a mediocrităţii, a infidelităţii şi a violenţei îndreptate împotriva unei victime nevinovate şi aparent lipsite de apărare. Toate acestea îşi au punctul culminant în Vinerea Mare, în care îl vedem pe Isus biciuit, batjocorit, dus la moarte, pironit pe cruce, unde moare după câteva ore şi este aşezat în grabă în mormânt. Dacă acesta ar fi sfârşitul relatării, ar fi o poveste tristă, o tragedie. Însă slavă Domnului nu acesta este sfârşitul.

Moartea nu este sfârşitul poveştii. Mai există un capitol. Acesta este cel mai important capitol deoarece, aşa cum se spune, cine râde la urmă râde mai bine. Şi în ultimul capitol al relatării despre Isus îl vedem ridicându-se din morţi în toată gloria şi măreţia. Este reabilitat. Duşmanii lui sunt ruşinaţi şi derutaţi. Isus îşi recâştigă gloria eternă cu Tatăl. El este Domnul care va stăpâni asupra întregii omeniri, inclusiv asupra duşmanilor Săi. Pentru noi, discipolii Săi, aceasta este o veste bună.

Este o veste bună să ştim că Adevărul este nemuritor. Putem înăbuşi Adevărul, să îl acuzăm că este o minciună, să îl condamnăm, să îl torturăm, să îl ucidem, să îl îngropăm în mormânt, dar a treia zi Adevărul va învia. Să ţinem minte aceasta şi să nu renunţăm la Adevăr chiar şi atunci când toţi par să renunţe la el. Să nu renunţăm la Adevăr; să nu renunţăm la Dreptate. Să nu renunţăm la a face ceea ce este bine. Ceea ce este adevărat va fi întotdeauna adevărat. Ceea ce este drept va fi întotdeauna drept. Ceea ce este corect va fi întotdeauna corect, chiar şi atunci când lumea din jurul nostru ar dori să fie altfel. Trebuie să învăţăm să credem în soare chiar şi atunci când nu străluceşte, ştiind că odată şi odată va străluci din nou. Acesta este sfârşitul care contează. De aceea astăzi Biserica ne cere să ne bucurăm şi să ne veselim. Chiar şi atunci când trecem prin momente foarte dificile: trădare, discriminare nedreaptă, minciuni, neînţelegeri; chiar şi atunci când duşmanul pare să câştige bătălia din vieţile noastre. Astăzi Cristos a câştigat. Şi noi ştim că în Cristos vom învinge. Aleluia, Domnul să fie lăudat!

 

* * *

 

Duminica Paştelui

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Fapte 10,34b.37-43)

Plin de Duhul Sfânt, Petru rezumă într-un discurs dens si plin de imagini toată viaţa lui Isus din Nazaret. Prin Petru care a lăsat să cadă barierele rigidei practici iudaice, anunţul mântuirii – kerigma - ajunge pentru prima oară la păgâni, mulţi dintre care ajung la credinţă pentru că sunt deschişi să asculte. Luca ne oferă în acest text fragmente autentice din ministerul primei evanghelizări ale Bisericii în plină naştere. Unică este tema predicării: persoana însăşi a lui Isus din Nazaret, Mesia cel consacrat de către Dumnezeu în Duhul Sfânt (v. 28). Apostolii pot mărturisii cum în viaţa Sa pământească Isus a înfăptuit minuni, a vindecat bolnavi, i-a eliberat de cel rău pe cei care erau sub stăpânirea Satanei. Totuşi credinţa, elanul misionar, bucuria de nestăpânit a ucenicilor săi vin din experienţa misterului pascal, din întâlnirea cu Isus cel Înviat pe care ei îl credeau mort pentru totdeauna: de această experienţă ei dau mărturie. Acel Isus care, refuzat, a murit pe cruce, Dumnezeu l-a înviat, sigilând astfel adevărul predicii Sale. E important să se observe aici că învierea este atribuită lui Dumnezeu şi nu puterii proprii a lui Isus, lucru care atestă antichitatea acestui fragment kerigmatic.

Petru insiste în entuziasmul său: lucrurile de care vorbeşte nu sunt poveşti sau autosugestii, ci realitatea atât de concretă că poate fi descrisă prin doi termeni foarte actuali lui: Am mâncat şi am băut împreună cu el. Isus s-a manifestat “martorilor aleşi dinainte de Dumnezeu”, însă această alegere este orientată către o deschidere catolică, universală. Apostolii au misiunea de a anunţa învierea, pentru că toţi trebuie să ştie că Dumnezeu l-a constituit judecător al celor vii şi al celor morţi ( cf. Dan 7,13; Mt 26,64) pe Răstignitul-Înviat care, prin propria jertfă, a obţinut iertarea păcatelor pentru oricine crede în el (v. 42 şi urm.).

Lectura a II-a (Col 3,1-4)

În scrisoarea către Coloseni – una dina aşa-numitele Scrisori din Captivitate – reflecţia lui Paul , plecând ca mereu de la evenimentul pascal (cfr. Col 1,12-14), atinge dimensiunile cosmice ale misterului lui Cristos, mister caracterizat de unele atribute fondamentale: El este Creator împreună cu Tatăl (1,16), Întâiul-Născut al creaţiei şi Noul Adam (1,15), Capul Trupului care este Biserica şi Mântuitorul lumii (1,16-20). Prin botez – fiind făcut părtaş la moartea şi la învierea Domnului şi printr-o viaţă de credinţă care duce la împlinire germenele baptismal – creştinul devine membru viu al lui Cristos. Acest lucru comportă nu doar angajamentul de a renunţa la păcat pentru a trăi viaţa cea nouă, ci şi o decisă orientare către bunurile cereşti fiind susţinut de conştiinţa propriei identităţi de Fiu al lui Dumnezeu, pelerin către viaţa ce veşnică spre care, pe de o parte tinde, iar pe de alta – în Cristos cel Înviat – trăieşte deja.

De aici necesitatea de a lua decizii înţelepte şi de a “urmări cele de sus”, în conformitate cu o “viaţă înviată”, cerească. De aici şi invitaţia de a lăsa de o parte tot ceea ce face existenţa prea exterioară şi goală (3,3). Creştinul este mort “lucrurilor pământeşti” şi trăieşte ascuns în cel Înviat. Atunci cânt Cristos se va manifesta şi în slavă, atunci va fi revelata ochilor tuturor şi frumuseţea spirituală a acelora care, acţionând conform credinţei printr-o continuă adeziune la Cristos, îşi găsesc în El unitatea şi plinătatea vieţii (3,4).

Evanghelia (In 20,1-9)

Înainte de a-l întâlni pe Cristos cel Înviat, ucenicii trăiesc “experienţa dură a mormântului gol”: constată absenţa trupului lui Isus. Evanghelistul Ioan subliniază mult acest element şi, introducând într-o dialectică de viziune/credinţă/viziune spirituală care caracterizează in crescendo cap. 20-21, îl interpelează şi pe cititor şi pe toţi cei care au crezut fără să vadă (20,29). În fragmentul duminicii de Paşti, acest lucru este exprimat prin utilizarea a trei verbe diferite, toate trei traduse cu “a vedea”, dar care în greacă au nuanţele lor specifice (cf. v.1.6.8).

Două indicaţii cronologice deschid “naraţiunile Învierii”: În prima zi a săptămânii şi când era încă întuneric. Prima zi a unei noi săptămâni va deveni astfel începutul Noii Creaţii, adevărata “Zi a Domnului” (dies domenica), în care credinţa plină de iubire – chiar dacă nu este încă iluminată de lumina celui Înviat – îşi continuă itinerariul şi merge dincolo de moarte.

Maria Magdalena este modelul acestei fidelităţi. Mergând la mormânt – probabil nu era singură, după cum o demonstrează pluralul din v. 2b – întrezăreşte cu privirea (blepei, v.1) piatra de la intrarea în mormânt dată la o parte. Stăpânită de ceea ce vede, nu reuşeşte să priceapă mesajul aculei pietre şi fuge să vestească absenţa Domnului lui Petru (cel care are o importanţă aparte în evenimentele pascale, lucru menţionat de întreaga tradiţie – şi ucenicului pe care îl iubea Isus, probabil acelaşi Ioan de la care vine tradiţia Evangheliei care-i poartă numele. Acest ucenic ajunge cel dintâi la mormânt, însă nu intră imediat; şi el întrezăreşte cu privirea (blepei, v.5) fâşiile de pânză puse jos. Ajune Petru: intră şi “se opreşte să contemple” (theorei, v. 6) fâşiile care erau jos – ceea ce dă posibilitatea să se considere că rămăseseră la locul lor, exact cum înveliseră trupul lui Isus care acum nu mai era acolo – şi ştergarul care acoperise faţa lui Isus pus deoparte.

Evanghelistul ne transmite informaţii preţioase. Este foarte semnificativă diferenţa între aceste detalii şi cele legate de învierea lui Lazăr (11,44). Atenta şi lenta privare a lui Petru aspra fiecărui detaliu din interiorul mormântului gol creează o climă de mare tăcere, de suspans … Atunci intră şi celălalt ucenic: a văzut şi a crezut (v. 8). Verbul folosit aici pentru a exprima “vederea” ucenicului este “eiden”: pentru a înţelege semnificaţia acestui verb e de ajuns să ne amintim că substantivul “idee” vine de la acest verb. De aceea ucenicul văzând lucrurile din interiorul mormântului, intuieşte ceea ce se întâmplase. Reuşeşte să facă trecerea de la realităţile pe care le are în faţa ochilor la una ascunsă în spatele lor – ajunge la credinţă, deşi încă obscură – aşa cum o demonstrează versetul 9 şi tot ceea ce urmează. De aici se poate trage concluzia că credinţa, pentru om, nu este ceva stabil, obţinut odată pentru totdeauna, ci este un începutul unui itinerariu de comuniune cu Domnul, care trebuie menţinută vie şi aprofundată, pentru ca să ajungă la plinătatea vieţii cu El în Împărăţia Luminii Veşnice.

 

* * *

 

A înviat pentru speranţa noastră

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iaşi
Copyright: Predici.cnet.ro

“Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi”. Aceste cuvinte le adresa Apostolul Petru primilor creştini, poate tocmai atunci când se reuniseră în veghere pascală, pentru a comemora moartea şi Învierea lui Cristos şi pentru administrarea botezului catecumenilor. Erau cuvinte noi nemaiauzite până atunci de oameni: renăscuţi la o speranţă vie printr-un eveniment, prin Învierea unui om din morţi. Oamenilor, obosiţi de îndelunga şi deşarta căutare a adevărului, şi deziluzionaţi de observanţa legii mozaice, acestea deschideau dintr-o dată o nouă sursă de lumină şi de veselie. Ne-o atestă însuşi Apostolul atunci când spune: “… vă bucuraţi, deşi acum, pentru puţin timp, trebuie să vă întristaţi de felurite încercări pentru ca valoarea credinţei voastre, mai preţioasă decât aurul pieritor, care se încearcă în foc, să fie un motiv de laudă, mărire şi cinste la arătarea lui Isus Cristos. Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăriţi de o bucurie negrăită şi preamărită”. Au trecut de atunci aproape două mii de vegheri pascale pentru Biserică! S-ar mai putea reînsufleţi şi printre noi, cei de astăzi, acelaşi sentiment de speranţă vie şi de bucurie nespusă?

Femeile care au plecat spre mormânt în dimineaţa Paştelui spuneau una către alta: “Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului?” Acelaşi lucru trebuie să-l spunem şi noi: Cine ne va rostogoli piatra de pe mormânt, care între timp s-a făcut şi mai grea şi mai apăsătoare, în aşa fel încât să-L vedem pe Cristos înviat? Cele douăzeci de secole de istorie nu au trecut în zadar. Dacă pe de o parte ele L-au relevat mai bine Bisericii, pe de altă parte au contribuit la îndepărtarea de El, adică la a-L părăsi şi a-L da uitării! Totul a devenit foarte complicat în jurul lui Isus din Nazaret. Fiecare vorbeşte şi scrie despre Isus după cum îl taie capul şi mai ales după interesele sale! Fiecare caută să-l atragă de partea lui, şi nu-i nici o mirare să auzi spunându-se: “Cristos este aici!… Cristos este acolo” etc. Pe noi înşine – vorbesc despre creştinii practicanţi -, cu toate că amintim la fiecare liturghie moartea şi Învierea Domnului, nu ne mai impresionează nimic. Piatra care îl ascunde privirilor noastre pe Cristos este formată astăzi din conformism, dintr-o memorizare defectuoasă, din indiferenţă, deci obişnuinţă. Însă aceasta este o piatră care nu apasă atâta pe Cristos, cât mai degrabă asupra inimii noastre. Această piatră trebuie să o rostogolim noi spre a putea vedea acea speranţă vie de care vorbeşte Apostolul Petru, care este “un izvor de bucurie negrăită”.

Paştele şi speranţa – două cuvinte care se întrepătrund, deoarece unul îl conţine pe celălalt. Cateheza creştină din primele veacuri vedea realizată această legătură chiar şi în natură: Paştele cade într-o perioadă a anului în care natura se trezeşte la viaţă din toropeala iernii şi se deschide spre primăvară la căldura soarelui, prin reîntoarcerea triumfală la viaţă. “Cine nu pricepe (spunea S. Zeno din Verona) că toate acestea sunt legate de misterele cereşti? Iarna leneşă, rece şi tristă, simbolizează sclavia idolatriei şi a plăcerilor pământeşti. Primăvara este Izvorul Sfânt, apar frumoasele flori ale Bisericii.” Cu toate acestea Cuvântul lui Dumnezeu, mai mult decât în natură, ne-a învăţat să observăm această legătură în istorie, între Paşti şi Speranţă: într-o lungă şi profundă istorie, care se urcă până la însăşi noaptea Exodului. Ritualul pascal celebrat în timp de noapte de evrei în fiecare casă a fost semnul şi calea unei imense speranţe: “Mâine vom fi dincolo de Marea Roşie! Mâine Domnul ne va scăpa de sclavie; mâine vom fi liberi; şi când vă vor întreba copiii voştri ce înseamnă obiceiul acesta, voi să răspundeţi: este jertfa de Paşti în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt.”

Vastul deşert ars de soare realizează aşteptarea libertăţii, însă dă loc îndată la o altă aşteptare şi mai mare: aceea a pământului făgăduit. La rândul lui, pământul făgăduit, odată cucerit, dă naştere la o speranţă mai spirituală şi mai profundă care prin profeţi devine dorinţa corală a întregului popor; această speranţă se numeşte Mântuire, Noul şi Veşnicul Legământ, curăţirea de toate păcatele. O astfel de speranţă se alimentează din amintirea a tot ceea ce a făcut Dumnezeul părinţilor noştri în trecut, când cu braţ puternic şi-a scos poporul din Egipt, de aceea se reînsufleţeşte cu fiecare Sărbătoare a Paştelui, care nu este altceva decât acel gest memorabil al lui Dumnezeu. În felul acesta s-a răspândit certitudinea că Mântuirea se va realiza tot într-o noapte de Paşti, exact aşa ca la prima eliberare: “Noaptea Paştelui este noaptea rezervată şi fixată pentru mântuirea tuturor generaţiilor lui Israel”. O astfel de aşteptare era cu mult mai vie într-o noapte de Paşti a anilor treizeci după Cristos, atunci când Isus a început să cineze împreună cu ucenicii săi şi a spus: “Am dorit mult să mănânc cu voi Paştele acestea înainte de Patima Mea, căci vă spun că de-acum nu le voi mai mânca până la împlinirea lor în împărăţia lui Dumnezeu”.

În timpul cinei Isus a pus capăt acelei aşteptări spunând că sângele Său care trebuia să fie vărsat va stabili Legământul nou şi veşnic şi va acorda acea universală iertare a păcatelor pe care o vestiseră profeţii. El era acel Miel al lui Dumnezeu care ia asupra Sa păcatele lumii, şi care fusese simbolizat de mielul pascal luat din turmă. Dar o astfel de prorocie nu a fost ştearsă din mintea oamenilor de către evenimentele care s-au succedat imediat după aceea: arestarea lui Isus în Grădina Măslinilor, procesul, moartea, înmormântarea. O speranţă distrusă ca atâtea altele care o precedaseră: “Noi trăgeam nădejde – spun cei doi ucenici de la Emaus – că el este acela care îl va izbăvi pe Israel; dar cu toate acestea iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat aceste lucruri”. Dispăruse orice speranţă. Dar iată că, asemenea unui glas de trâmbiţă, se răspândeşte o ştire nouă: “A înviat!… L-au văzut! S-a arătat lui Simon! Va merge înaintea voastră în Galileea unde îl veţi întâlni!…” În acele zile, revăzându-l pe Învăţătorul lor viu, ucenicii şi-au dat seama ce înseamnă a fi renăscuţi la o speranţă vie. Aceasta este speranţa vie pe care ne-au transmis-o nouă: “Dumnezeu l-a înviat din morţi şi i-a dat slavă pentru ca credinţa şi speranţa voastră să fie în Dumnezeu”.

Dar pentru ce să vorbim noi despre speranţă? Nu ar fi mai bine să vorbim despre certitudine, şi chiar despre o certitudine istorică în legătură cu învierea lui Isus? Sfântul Pavel a scris: “o speranţă care se vede nu mai este speranţă”, iar ucenicii L-au văzut pe Cristos înviat; au mâncat împreună cu El, L-au pipăit cu mâinile lor! Ce mai speră oare şi ce înseamnă acea speranţă vie despre care le vorbea Sfântul Petru primilor creştini? Este speranţa care ne priveşte de acum pe noi şi nu numai pe Isus, şi are următorul conţinut: “Cel ce a înviat pe Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare”, cu alte cuvinte: dacă Isus Cristos a înviat atunci şi noi vom învia. Încă odată o speranţă împlinită a dat naştere unei speranţe şi mai mari. Învierea lui Cristos este o veste de ultimă oră care anunţă învierea tuturor oamenilor. “El este începutul, Cel Întâi născut între cei morţi”. Este o breşă deschisă în zidul morţii prin care fiecare om, dacă vrea, îl poate urma spre libertatea şi slava în care a intrat El mai întâi. Învierea lui Isus vesteşte învierea universală, biruinţa asupra morţii.

Să analizăm această speranţă a noastră. Să fie oare aceasta numai o speranţă într-o înviere îndepărtată, dar care nu schimbă nimic în viaţa noastră de toate zilele? Aparent s-ar crede că aşa este. În lume, chiar şi după învierea lui Cristos, moartea face ravagii, şi încă nestingherită de nimeni! Ba, la drept vorbind, mai are şi o mulţime de colaboratori: ura, exploatarea, minciuna, violenţa, suferinţa, răzmeriţa, păcatul, etc. Dar dacă vom privi lucrurile prin prisma realităţii vom vedea că nu este aşa. Există un germen care trăieşte şi se dezvoltă în direcţia vieţii şi a slavei. Acesta este germenul credinţei, este realitatea dragostei în care însuşi Duhul Celui Înviat se răspândeşte în inimă şi care produce o speranţă plină de siguranţă, de confort şi de bucurie. Cu aceasta creştinul se poate lăuda ca şi cu un lucru absolut sigur: “Lui îi datorăm faptul că prin credinţă am intrat în această stare de har în care suntem şi ne bucurăm în speranţa slavei lui Dumnezeu. Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aduce speranţa. Însă speranţa aceasta nu înşeală pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat”.

Alături de cuvântul “bucurie” – aşa cum se observă -, s-a insinuat un alt cuvânt în această predică despre speranţa creştină: “chinul”, necazul, supărarea, pe care nu-l putem lua cu uşorul pentru că este cea mai îngrozitoare sfidare a speranţei, şi este în stare să o distrugă dacă nu se iau măsurile de rigoare. Suferinţa, şi mai cu seamă suferinţa celor nevinovaţi, este arma cea mai puternică a ateismului, argumentul său favorit, arma sa devastatoare. Şi când ne gândim că este atâta durere în lume, în care sunt implicaţi şi oameni nevinovaţi! Nu este nevoie să ne oprim să enumerăm formele şi specificul suferinţei, pentru că toate acestea ni le serveşte pe tavă mass-media (radioul, televiziunea, cinematograful, presa). Suferinţa vremurilor noastre poate că nu este cu nimic mai mare decât aceea a altor vremuri, şi mai ales a acelora din anii grei ai războiului, pe care unii dintre noi şi le mai amintesc.

Însă atunci fiecare se gândea numai la suferinţa lui şi la ceea ce vedea în jurul său; acum însă, unificarea planetei pe plan informativ la o diferenţă de câteva ore ne pune în contact cu toate catastrofele şi delictele din oricare colţ al lumii. Sistemul nostru nervos este ca un “terminal” în care se repercutează senzaţii dureroase, sentimente de oroare şi de groază. De altfel, toate acestea trec pe un al doilea plan, în faţa durerii proxime, care se simte aproape, şi care ne loveşte personal. După toate acestea ce am mai putea pleda în favoarea speranţei? Nimic altceva decât ceea ce au spus chiar de la început cei dintâi credincioşi: Cristos a înviat, Cristos care din durerea şi din răutatea omenească a sorbit până la fundul paharului toată drojdia amărăciunii, nemaiîntâlnită până atunci! El, prin Învierea Sa, a stabilit un principiu, o certitudine: că durerea nu este ultimul cuvânt, ci doar penultimul; după ea vine învierea, viaţa şi bucuria: după Vinerea Mare urmează Duminica Învierii.

Însă numai “după”, deoarece învierea, pentru cel ce crede, a şi început deja din această viaţă. Sfântul Pavel spune că “dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Cristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre oameni”. Însă am fi nişte nenorociţi şi dacă am nădăjdui în El numai pentru viaţa de dincolo! Cu alte cuvinte, Învierea Sa ne este de folos chiar de pe acum, în această trudnică viaţă pământească, spre a fi plini de bucurie şi a fi spre bucuria fraţilor şi surorilor noastre! Trebuie să ne lăsăm îndrumaţi de cel ce a experimentat durerea, spre a putea suferi şi noi cu bucurie şi cu pace lăuntrică. Pentru Dumnezeu nu există bariere, obstacole. El poate face în aşa fel încât pacea şi mângâierea Sa să intre în inimi chiar şi cu uşile încuiate.

“Vă bucuraţi, deşi acum, pentru puţin timp, trebuie să vă întristaţi de felurite încercări”, spunea Petru în acel text amintit la început. Creştinii sunt prin definiţie “spe gaudentes”, cei ce ştiu să fie veseli prin speranţă. Însă această atitudine nu trebuie să o avem numai pe cont propriu şi singuri, ci şi să o mărturisim în faţa altora. A fi martor al speranţei este astăzi poate darul cel mai frumos şi mai preţios pe care creştinul îl poate prezenta lumii. Noi trăim într-o lume care dincolo de faţa ei aiurită şi euforică, este, în cea mai mare parte, o lume fără speranţă, lipsită de aşteptări adevărate, şi fără a se gândi la ziua de mâine; drogurile şi violenţa sunt simptomele cele mai alarmante ale acestei lipse de speranţă; sunt gestul aceluia care nu mai are nimic de aşteptat de la ziua de mâine. Bucuria este cea mai bună aliată a noastră în opera mărturisirii credinţei. “Veţi fi martorii Mei”. Aceasta a fost consemnul dat de Isus ucenicilor Săi, a doua zi de Paşti. “Fiecare om laic – citim în textul Conciliului Vatican II – în faţa lumii trebuie să fie un martor al învierii şi al vieţii Domnului nostru Isus Cristos şi un semn al Dumnezeului viu”.

Când Isus înviat a apărut celor unsprezece pe malul Lacului Tiberiadei, ucenicul iubit a fost primul care l-a recunoscut şi a exclamat: “E Domnul!” A fost o recunoaştere a inimii, pentru că nu tuturor le era dat să-l recunoască pe Isus după Învierea Sa, ci numai acelora care ştiau să creadă şi să iubească. Aceleaşi calităţi ni se cer şi nouă astăzi, pentru a putea spune şi noi, apropiindu-ne de Sfânta Împărtăşanie: “E Domnul!”

 

* * *

 

Cristos a înviat – un salut neconvenţional

Autor: pr. Mihai Blaj
Copyright: Predici.cnet.ro

Iubiţi credincioşi (cititori), e prima dată când vă salut anul acesta cu aceste cuvinte, dar, sperând că veţi mai veni şi în zilele următoare la biserică (sau pe situl nostru), nu şi ultima dată când o fac. Aşa cum v-am mai spus şi cu altă ocazie însă, nu-mi place deloc să fac saluturi condiţionate de obişnuinţă ori supuse rutinei. Aşa că daţi-mi voie să vă împărtăşesc la această predică ce vreau de fapt să vă spun atunci când vă salut cu tradiţionalul “Cristos a înviat”.

În primul rând vreau să precizez din capul locului că atunci când vă salut cu aceste cuvinte nu mă adresez şi acelora care anul acesta, voit ori din neglijenţă, nu s-au spovedit de Sfintele Paşti, pentru că ei nu au intrat în timpul pascal. Lor le-aş spune mai degrabă “Odihna cea veşnică dă-o lor Doamne şi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească”. Pentru că ei sunt încă undeva prin Vechiul Testament. Sunt în afara istoriei. Sunt în afara sărbătorii de azi. Dragi credincioşi pierduţi prin Vechiul Testament, daţi-mi voie să fiu astăzi puţin ironic şi să vă spun că, dacă n-aţi aflat încă, Cristos a înviat! Nu mai e nevoie să vă căraţi singuri păcatele. Le-a purtat Cristos pentru noi. Nu mai e obligatoriu să suportaţi tristeţea pe care v-o aduce păcatul; nu-i necesar să fiţi sadici şi să vă chinuiţi sufletul şi conştiinţa cu remuşcări. Cristos ne-a eliberat de vină. Lăsaţi-l pe el să ne poarte păcatele şi ţineţi pasul cu noi. Intraţi în Noul Testament! Cristos a înviat!

În al doilea rând vreau, de asemenea, să precizez că atunci când vă salut cu aceste cuvinte nu mă adresez acelora care sunt sătui de viaţă, care s-au plictisit de ceea ce fac, s-au săturat de prietenii pe care-i au, s-au plictisit de prieteni ori familie, s-au plictisit să vadă în fiecare zi aceleaşi chipuri. Adică nu mă adresez celor care zac reci în mormântul obişnuinţei. Nu mă adresez apoi acelora care trăiesc în fiecare zi pe Golgota şi care au rămas blocaţi undeva prin Vinerea Mare; acelora care trec prin viaţă mereu cu lacrimi în ochi, care se plâng tot timpul că e greu, cărora nu le convine nimic, care sunt mereu nemulţumiţi, care au impresia că ei duc cea mai grea cruce din lume. Nu mă adresez tinerilor care-şi trăiesc tinereţea plângându-se mereu – plângându-se că sunt prea urâţi, că au prea multe kilograme, că i-au lăsat iubitul ori iubita, că nu le iese nimic în viaţă, că nu sunt buni de nimic. Nu mă adresez părinţilor care mereu se vaită că nu au bani, că nu mai fac faţă, că vlăstarele lor nu-i mai ascultă, că s-au obrăznicit copiii, că s-a stricat tineretul. Nu mă adresez bătrânilor care transformă fiecare vizită pe care o primesc într-o ocazie de a mai stoarce o lacrimă şi de a-şi povesti încă o dată Calvarul vieţii lor. Într-un cuvânt, nu mă adresez celor care zac reci în mormântul descurajării, în mormântul pesimismului ori în mormântul tristeţii. Pentru că ei nu au început timpul pascal. Tuturor acestora, în loc de “Cristos a înviat” le-aş spune mai degrabă: “Dragi credincioşi plictisiţi, sătui, obosiţi, trişti, descurajaţi şi pesimişti – Bună dimineaţa! Vinerea Mare a fost acum două zile! Suntem în dimineaţa Paştelui! Cristos a înviat!” Viaţa nu e făcută să ne plictisim de ea ori să ne plângem de ea. Viaţa e făcută să fie trăită. Învierea ne spune că lacrima şi deprimarea nu au ultimul cuvânt. Că ele sunt trecătoare. Că Vinerea Mare durează doar o zi; timpul pascal însă 50 de zile! Nu vă mai plângeţi, începeţi să trăiţi! Cristos a înviat!

În al treilea rând aş vrea să precizez că atunci când vă salut cu aceste cuvinte, intenţionez de fapt să dau o veste proastă unora dintre dumneavoastră. Să vă dau o veste proastă acelora care v-aţi obişnuit ca în viaţă să trişaţi mereu. Să-i înşelaţi pe ceilalţi ori pe Dumnezeu. Vreau să dau o veste proastă tipului de “mahăr” care se impune azi şi care e în stare să facă orice numai să-i fie lui bine. Vreau să le dau o veste proastă acelora care vă poartă prin tribunale, acelora care vă fură grădinile şi acelora care vă mută abuziv hotarele. Vreau să le dau o veste proastă tinerilor care profită e tinere, patronilor care profită de angajaţi, copiilor care profită de părinţi. Vreau să le dau o veste proastă medicilor care s-au transformat în casieri ori ucid vieţi nevinovate. Într-un cuvânt vreau să le dau o veste proastă acelora care îşi trăiesc viaţa ca un continuu pact cu Diavolul, adică acelora au rămas blocaţi undeva în Joia Mare, în seara în care cineva l-a vândut pe Omul-Dumnezeu pe 30 de arginţi. Tuturor, alături de “Cristos a înviat” le-aş cânta, puţin răutăcios, binecunoscutul refren “Ce bine-mi pare că ai luat ţeapă / Ce bine-mi pare că ai pierdut!” Dragi credincioşi mahări, profitori, impostori, hoţi ori trădători, Cristos a înviat! Nu mai rătăciţi prin Grădina Getsemani contemplându-vă arginţii. Începeţi timpul pascal! Învierea ne arată ce păţeşte Iuda în final şi cine sunt cu adevărat învingătorii. Ne arată că Diavolul a fost învins o dată pentru totdeauna şi că, dacă mai are putere, aceasta e pentru scurt timp. Ne arată că întotdeauna binele, lumina, viaţa, iubirea, în final, câştigă. Ieşiţi din Grădina Getsemani. Pierdeţi timpul. Vă chinuiţi degeaba. Cristos a înviat!

În fine, în al patrulea rând, vreau să vă spun ce înţeleg eu atunci când vă salut cu aceste cuvinte. Când vă spun “Cristos a înviat” vă împărtăşesc o mare bucurie de-a mea: că eu, aşa mic şi sărman cum sunt, sunt de fapt veşnic. Nu mă îngrijorez că voi trăi doar 10, 20, 30 de ani de acum încolo, dar mă bucur că voi trăi nu atât câteva miliarde de ani, ci o veşnicie întreagă. Că nu voi mai muri niciodată. Învierea lui Cristos a rezolvat o mare dilemă a oamenilor. Oamenii lucizi şi-au pus dintotdeauna următoarea problemă: “Cum, mă chinui câţiva zeci de ani şi apoi gata, se termină totul?” Şi atunci şi-au zis: “Trebuie să găsim o soluţie”. Unii au spus – “Eu voi rămâne veşnic prin operele mele, voi scrie cărţi, voi crea şi astfel voi rămâne pentru totdeuna în amintirea oamenilor”. Alţii au spus – “Voi rămâne veşnic prin urmaşii mei care mă vor pomeni mereu”. Dumnezeu a zis – “Nu, ţi-am pregătit ceva mai frumos. Din momentul în care te creez, tu nu vei mai muri niciodată”. Când spun “Cristos a înviat”, spun că trupul acesta pe care-l am şi că lumea aceasta în care trăiesc nu sunt totul. Că într-o zi vor trece şi, de aceea, e o greşeală să trăiesc doar pentru ele. Când spun “Cristos a înviat” spun că nu-mi mai este frică de nimic rău din lumea asta – nu-mi mai e frică de Diavol, nu-mi mai e frică de duşmani, nu-mi mai e frică de boală, de suferinţă, de catastrofe naturale, de război, de moarte, nu-mi mai e frică de nimic. Pentru că ştiu că dacă eu cred în înviere, pot să se adune toţi Diavolii la un loc, toţi duşmanii la un loc, toate bolile, toate bombele, eu oricum ies învingător căci mă aşteaptă Învierea. Când spun “Cristos a înviat” spun că fiecare celulă din mine strigă după viaţă şi că n-am voie niciodată să mă las doborât de descurajare, de plictiseală, de mediocritate, de gânduri negre, de boală, de păcat, de moarte. În fine, când spun “Cristos a înviat” spun toate aceste lucruri nu doar despre mine, ci şi despre fiecare dintre dumneavoastră.

Aşadar, în speranţa că până se termină timpul pascal, cei care rătăcesc nespovediţi prin Vechiul Testament ne vor ajunge din urmă, cei care au rămas blocaţi plângând în Vinerea Mare se vor trezi, iar cei care îşi contemplă arginţii în Grădina Getsemani vor realiza că se chinuie degeaba, eu vă spun tuturor, din inimă, crezul vieţii mele: “Cristos a înviat!”

 

* * *

 

Duminica Învierii

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

În prima zi a săptămânii, Maria Magdalena a mers în zori, când era încă întuneric, la mormânt şi a văzu piatra luată de pe mormânt… S-a dus la Simon Petru şi la celălalt ucenic pe care îl iubea Isus, şi le-a zis: “L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus”… A ieşit deci Petru şi celălalt ucenic şi au mers la mormânt… Simon Petru a intrat în mormânt şi s-a uitat la giulgiurile puse jos; iar linţoliu care fusese pe capul lui nu era pus împreună cu giulgiurile, ci deoparte, înfăşurat într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt ucenic… şi a văzut şi a crezut. Deoarece încă nu ştiau Scriptura că El trebuia să învie din morţi. (In 20,1-9)

În acest fragment al Evangheliei care se citeşte în Duminica Preaslăvită a Învierii Domnului, sf. Ioan rezumă primele şi cele mai vechi mărturii ale Evenimentului fără seamăn: descoperirea mormântului gol de către femeile mironosiţe şi de către apostolul Petru. Mormântul gol a fost în sine o mărturie a Învierii. Oricine l-ar fi descoperit astfel puteau avea orice reacţie (spaimă, nedumerire…), dar nu ucenicii. Amintirea prevestirilor făcute de Isus pe când încă mai trăia ar fi trebuit să îi ajute ca în faţa acestui mormânt gol ei să întrezărească acel ceva pe care orice minte raţională îl refuză după cele petrecute în Vinerea Mare: Învierea.

În realitate lucrurile nu au stat chiar aşa, conform sf. Ioan. În cele câteva episoade ale capitolului 20 evanghelistul creează o adevărată tipologie a multiplelor moduri în care ucenicii acced la credinţa în Înviere: Maria Magdalena îl va găsi la capătul unui drum care o va sili să părăsească vechea percepţie faţă de Învăţătorul ei şi să accepte Noutatea petrecută în Cristos; Petru, deşi protagonist principal al celor mai importante evenimente din viaţa lui Isus, va avea nevoie de Întâlnirea aducătoare de Pace şi de Duh Sfânt. Doar ucenicul pe care îl iubea Isus a fost cu în pas înaintea tuturor: iubirea lui mare faţă de Mântuitor (tradusă în text prin sosirea mai rapidă la mormânt) i-a deschis o cale în chiar esenţa Învierii. Doar privire lui a reuşit să vadă dincolo de un mormânt gol, de giulgiu părăsit şi de linţoliul împăturit cu grijă ceea ce ochiul de carne nu e în stare să vadă.

Petru, deschizându-şi gura, a spus: “Voi ştiţi ce s-a petrecut în toată Iudeea, începând cu Galileea, după botezul propovăduit de Ioan, cum Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care a trecut pretutindeni făcând bine şi vindecând pe toţi cei stăpâniţi de diavol, pentru că Dumnezeu era cu El. Şi noi suntem martori pentru tot ce a făcut El în ţara iudeilor şi în Ierusalim. Pe Acela pe care ei l-au omorât atârnându-l pe lemn, Dumnezeu l-a înviat a treia zi şi i-a dat să se arate… (Fap 10,34.37-43)

Acea “întâlnire” cu Cristos de după Înviere i-a dat apostolului Petru nu doar curajul de a predica cu convingere Evenimentul fără seamăn, ci mai ales capacitatea de a vedea într-o nouă lumină toate cuvintele şi înfăptuirile Lui. Dar mai presus decât toate acestea Duhul Rusaliilor i-a dezvăluit sfântului Petru cine este “artizanul” din umbră al lucrării de iubire revelate în Cristos: Dumnezeu. Numai prin Dumnezeu misterul din viaţa lui Cristos (şi a noastră) capătă sens.

 

* * *

 

Cum să te bucuri de Paşte?

Autor: pr. Petru Tamaş
Copyright: Predici.cnet.ro

Ni se întâmplă adesea să primim veşti deosebite, care ating inima şi ne emoţionează, dar totodată să ne găsim în situaţia de a nu şti cum să reacţionăm, cum să ne manifestăm bucuria. N-am vrea să jignim pe cei care nu găsesc motiv să se bucure, n-am vrea nici să fim lăudăroşi şi extrovertiţi, dar am vrea să ne bucurăm într-un mod decent şi demn.

Sărbătorile care ne provoacă cea mai mare bucurie sunt Crăciunul şi Paştele. Dacă la Crăciun bucuria se manifestă în exterior prin fel de fel de cadouri, brazi împodobiţi, moşi crăciuni darnici şi buni, la Paşte manifestarea în exterior a bucuriei e mai cizelată, străzile nu mai sunt aşa împodobite, elevii şi studenţii nu mai au vacanţă ca la Crăciun şi, în plus, Paştele e precedat de zile de post, care par să întunece şi să diminueze bucuria. Cum să te bucuri de Paşte?

În ultimii ani de seminar, ni s-a oferit ocazia să vizionăm filmul Petru. Scena care m-a impresionat cel mai mult şi pe care cu greu o voi uita, se derula chiar în dimineaţa învierii. Apostolii erau împreună, speriaţi, dezamăgiţi, deoarece acela pe care l-au urmat şi în care şi-au pus toată speranţa, zăcea de acum de trei zile în mormânt. Nu mai aveau curajul să iasă în public. Ei înşişi nu mai ştiau ce să facă şi ce să creadă. Pe chipurile lor se citea tristeţea. Vine deodată alergând Maria Magdalena. “A-nviat! E viu. L-am văzut!”. “Cum? A înviat? L-ai văzut tu?”, au reacţionat apostolii. “Da. Şi chiar am vorbit cu el.” Mai văzusem până atunci adulţi bucurându-se, mai văzusem oameni fericiţi, dar ca apostolii în acel moment nu. S-au prins de mâini, iar la cei aproximativ 50 de ani pe care îi aveau, săreau în sus de bucurie. Simon Petru, şi asta m-a atins cel mai mult, cu părul cărunt, cu un singur dinte, ţopăia de bucurie mai ceva ca un copil. Deodată atmosfera s-a schimbat complet. Totul a dobândit sens, totul a dobândit viaţă. Vestea că Isus a înviat a redat ucenicilor pofta de viaţă; acum au înţeles că speranţa şi durerea lor nu au fost zadarnice, că Isus nu i-a înşelat.

Primul mesaj pe care îl desprindem din această scenă e acela că nu simţim adevăratul gust al bucuriei decât atunci când trecem prin focul durerii, prin emoţiile pierderii. Are alt gust Paştele atunci când îl aştepţi, când te pregăteşti, când suferi. La Paşte avem un Cristos viu, dar cu răni, un Cristos strălucitor, dar care poartă încă cicatricele pătimirii. El vrea să ne spună că bucuria adevărată este rezultatul suferinţei şi al morţii, vrea să ne spună că nu poţi gusta din plin învierea dacă nu ai făcut experienţa Calvarului, dacă nu ai fost zdrobit în aşteptări, în speranţe. Doar cel care a experimentat toate acestea gustă din plin bucuria. Dacă nu ai pus suflet, dacă ai fost un dezertor, învierea lui Cristos şi viaţa sunt o dezamăgire. Semnul cuielor este semnul identităţii dintre Isus răstignit şi îngropat şi Isus înviat. Există două categorii de creştini care nu ştiu să se bucure cu ocazia Paştelui. Mai întâi, sunt aceia care au rămas blocaţi în Vinerea mare, oameni care mereu sunt nemulţumiţi de viaţă, nemulţumiţi de atitudinea celorlalţi, oameni care se plâng într-una. Ei, chiar dacă nu o recunosc, se complac în starea omului plângăreţ şi refuză să accepte motivele bucuriei. La cealaltă extremă sunt aceia care vor să se bucure de Paşte, dar fără a gusta din fructul durerii, iar pentru aceasta fentează momentele grele, aşezând suferinţa pe spinarea altora. Nici ei nu se pot bucura de Paşte; e ca şi cum s-ar hrăni cu alimente fără sare.

În al doilea rând, pornind de la aceeaşi scenă a învierii, înţelegem de unde au avut ucenicii atâta zel şi curaj în a-l vesti pe Cristos. Erau oameni simpli, unii chiar fricoşi, trebuie deci să fi fost ceva cu totul deosebit, care să-i fi scos din modul lor obişnuit de a fi. Dacă învierea nu ar fi fost un fapt real, pe care să-l fi trăit personal, s-ar fi descurajat imediat, iar la primele încercări şi ameninţări ar fi depus armele. Dar apostolilor cu cât li se interzicea mai mult să vorbească despre Cristos, cu atât erau mai entuziaşti şi vorbeau mai tare şi cu convingere. Vedem atâţia oameni îngânduraţi, plictisiţi, obosiţi deşi stau degeaba, oameni cărora le este ruşine să se recunoască creştini. Aşa erau şi apostolii până în dimineaţa Paştelui, dar când şi-au dat seama că Isus al lor a înviat, au zburat pur şi simplu, uşile nu i-au mai putut ţine închişi. Pofta de viaţă vine de la înviere. Dacă Paştele este pentru noi o zi ca oricare alta, atunci vom continua să ne plictisim şi să trăim degeaba. Indiferent de starea de amorţeală în care ne aflăm, Cristos tot a înviat. Durerea cea mai mare stă în faptul că nu ştim să profităm de învierea lui.

În al treilea rând, am început să o invidiez pe Maria Magdalena. Ce binecuvântată este această femeie! Este prima căreia Isus înviat i s-a arătat. În dimineaţa aceea, s-a produs o schimbare radicală în viaţa ei, a fost ceva care i-a marcat apoi toată viaţa: a trecut de la tristeţe la bucurie. Bucuria e darul învierii. Ne putem bucura de multe în viaţa, dar fără Cristos şi fără înviere, acestea sunt bucurii seci, bucurii care nu ne împlinesc. Creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, am fost constituiţi să nu ne găsim bucuria decât în acela care ne-a creat. De aceea trebuie să ne bucurăm de înviere, pentru că ea dă motivul celei mai profunde bucurii: învierea noastră. În bucuria ei, Maria vrea să-l atingă, să-l îmbrăţişeze pe Isus. Şi acesta e un semn al bucuriei. Bucuria învierii îţi deschide braţele. De câte ori nu simţim o dorinţă nestăvilită de a-i îmbrăţişa pe cei dragi, pe cei pe care îi credeam pierduţi şi morţi, de la care nu mai aşteptam nimic bun. Totodată, Maria Magdalena este acea femeie care a vestit bucuria ucenicilor. E mare lucru să aduci bucuria în viaţa unui om, să-l anunţi ceva ce să-i redea pofta de viaţă, curajul, entuziasmul. Cine nu şi-ar fi dorit să fi jucat rolul ei în duminica învierii! Dar duminica învierii este şi astăzi; noi nu-l vedem aşa cum l-a văzut Maria Magdalena, dar îl vedem în Sfânta Euharistie, îl vedem în ceilalţi. Iar el ne trimite: du-te şi spune-le tuturor ca sunt viu, că vreau să-i întâlnesc! Noi devenim mesageri ai învierii. Sunt atâţia oameni care aşteaptă aproape disperaţi o veste bună, o încurajare, pentru ca şi în inima lor să se producă învierea, pentru ca să simtă şi ei că este Paştele, dar parcă nimeni nu vine să le spună nimic, nimeni nu-i mai încurajează: părinţi care nu primesc cu lunile un telefon de la copii, soţi disperaţi pentru că nu găsesc încă un loc de muncă şi o sursă de subzistenţă pentru familie, oameni care mor de foame şi de boală nevizitaţi prin spitale şi case de bătrâni, copii care nu au mai văzut un zâmbet pe chipul părinţilor de luni de zile etc. Ori dacă vrem să fie cu adevărat Paştele şi pentru noi, să ne manifestăm bucuria deschizând braţele spre ceilalţi, aducând în viaţa lor măcar un strop din bucuria Paştelui. Maria Magdalena nu a rămas lângă mormânt, ci a plecat îndată să-i anunţe pe ceilalţi. Paştele te scoate din casa ta, te trimite să te întâlneşti cu fraţii tăi, să le dai curaj, să le redai pofta de viaţă.

Cuvântul ebraic care defineşte Paştele este “pesah“, adică “trecere”. El face referinţă la o trecere de la sclavie la libertate, de la robia Egiptului la libertatea de copil al lui Dumnezeu. Prin Cristos, “pesah” înseamnă trecerea de la moarte la viaţă, de la întuneric la lumină, de la tristeţe la bucurie. Paştele te scoate din amorţeală şi din rutină. Dar aceasta numai dacă vrei cu adevărat să faci trecerea. Nimeni nu te poate obliga să treci Marea Roşie, poţi rămâne în Egipt, dar sclav; nimeni nu te poate obliga să te bucuri de Paşte, poţi rămâne pe mai departe în comoditatea ta, dar trist; nimeni nu te poate obliga să ai o veşnicie fericită, deoarece poţi alege şi o altfel de veşnicie, dar nefericită. Cristos a înviat chiar dacă tu nu te bucuri! Ideea de fond este aceea că pierzi, ceea ce ai fi putut câştiga pe gratis: bucuria.

Acesta e Paştele. E trecere de la tristeţe la bucurie, de la egoism la bucuria de a împărţi cu ceilalţi, de la sclavia păcatului la libertatea de fiu al lui Dumnezeu, de la nonsens la sens. E o sărbătoare pe care trebuie să o trăieşte în fiecare zi, deoarece în fiecare zi trebuie să faci trecerea. Poetul Ioan Alexandru, în ziua de Crăciun a anului 1989, a salutat mulţimea adunată în Piaţa Revoluţiei din Timişoara cu aceste cuvinte: “Cristos a înviat!”… în ziua de Crăciun. Unii au crezut că e bolnav, în realitate, pentru el învierea era totul. Învierea lui Cristos era viaţă şi sens.

Cum să te bucuri de Paşte? Aşa cum s-au bucurat apostolii, aşa cum s-a bucurat Maria Magdalena: adică, să nu te bucuri singur, să te bucuri împreună cu ceilalţi; să nu te mulţumeşti să mănânci singur un ou roşu şi o felie de cozonac, dar să-l mănânci cu cei dragi şi cu cei care duc lipsă. Te poţi bucura de Paşte mergând să-i spui Cristos a înviat şi să-l îmbrăţişezi pe fratele sau părintele tău pe care nu l-ai vizitat de ani zile. Te poţi bucura de Paşte, devenind iarăşi senin în relaţia cu ceilalţi, renunţând la prejudecată. Acum ştii că nu există suferinţă fără rost, de aceea merită să te bucuri indiferent de durerea prin care treci. Te bucuri de Paşte, mulţumind lui Dumnezeu pentru fiecare clipă pe care o ai de trăit, deoarece viaţa este un dar al său. Altfel trăieşti viaţa atunci când ştii că merită să o trăieşti, deoarece la capătul ei se află învierea.

Pr. Petru Tamaş

 

* * *

 

Învierea Domnului

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Poate că vi se pare straniu, dar poate că aceasta este ziua în care îmi este greu să predic: nu ştiu prea bine ce să spun, nu ştiu de unde să încep, nu ştiu ce cuvinte să folosesc…

Şi totuşi ştiu foarte bine despre ce ar trebui să vorbesc: despre Cristos înviat, despre învierea lui Isus; şi despre aceasta vorbeşte tocmai Evanghelia pe care am ascultat-o. Isus a fost răstignit şi înmormântat cu două zile mai înainte; în dimineaţa celei de-a treia zi, când Maria din Magdala şi cealaltă Maria au mers la mormânt, nu au mai găsit trupul lui Isus, iar un înger le-a spus: “Ştiu că îl căutaţi pe Isus cel răstignit. Nu este aici. A înviat precum a zis”.

La drept vorbind, parcă ar relata un lucru foarte normal… Dar să încercăm să ne gândim puţin: despre ce vorbim? Ce este această pericopă din Evanghelia pe care am ascultat-o? O istorisire frumoasă pe care o cunoaştem deja?… Sau mărturia a ceva ce s-a întâmplat cu adevărat?

Atunci când vorbim despre “Isus înviat”, oare vorbim despre literatură, despre un personaj-creaţie a fanteziei? Sau vorbim despre cineva care a trăit cu adevărat în această lume? Iar când spunem că “a înviat din morţi”, aceasta este numai o modalitate de exprimare? Sau vrem să spunem că a început să trăiască ca mai înainte? Sau vrem să spunem şi altceva?

Pentru că este uşor să spunem cuvântul “înviere”… Dar ce înseamnă el? Putem să ne imaginăm şi realitatea unui mort care revine la viaţă… Însă fantezia este ceva, iar realitatea este altceva! Iar în realitatea lucrurilor, atunci când cineva este mort, este mort; dacă “revine la viaţă” înseamnă că nu era mort cu adevărat, chiar dacă era în aşa hal încât părea mort. Sau este numai un mod de a vorbi, şi nimic mai mult…

Faptul că Isus din Nazaret a fost într-adevăr un om în carne şi oase, că a trăit în Palestina acum douăzeci de secole, nu este nici un dubiu. Faptul că acest Isus a fost condamnat şi răstignit la Ierusalim pe timpul lui Ponţiu Pilat, este sigur. Faptul că a murit cu adevărat, este sigur (este imposibil să supravieţuieşti unei răstigniri romane!).

Dar acest Isus, ne spune Evanghelia, a înviat. Şi acest cuvânt nu înseamnă numai că “sufletul său” a rămas nemuritor… Aşa cum nu înseamnă numai că Isus “continuă să trăiască” prin învăţăturile sale şi prin amintirea ucenicilor săi.

Evanghelia afirmă că, după ce a experimentat realitatea morţii, Isus a înviat la viaţa cea nouă: chiar “el” în carne şi oase. Nu în sensul că a revenit să trăiască la fel ca mai înainte, ca unul “care s-a întors înapoi” din moarte: mai devreme sau mai târziu ar fi murit din nou, definitiv… Aici vorbim în sensul că a intrat într-o condiţie de viaţă superioară, diferită de cea care se trăieşte mai înainte de moarte: o viaţă de acum înainte definitivă, o viaţă deplină şi perfectă care nu mai este supusă limitelor condiţiei pământeşti şi nici legilor fizicii sau biologiei…

Dar aceasta este realitate, sau este fantezie?

Ne-am obişnuit să vedem la cinema şi televiziune totul ca produs al imaginaţiei şi al tehnicii moderne de “fabricare de imagini”. În domeniul spectacolului şi al literaturii ştiinţifico-fantastice, suntem dispuşi să vedem şi să ascultăm lucruri mai neverosimile…

Dar “pretenţia” Evangheliei este cea de a ne spune că Isus din Nazaret, răstignit la Ierusalim sub Ponţiu Pilat, a înviat cu adevărat din morţi.

Şi dacă noi purtăm numele de creştini, aceasta se datorează tocmai faptului că cu douăzeci de secole mai înainte, un grup de persoane care l-au urmat pe Isus mai înainte de condamnarea sa la moarte au început să spună tuturor: “Fiţi atenţi, vedeţi că este foarte adevărat: Dumnezeu l-a înviat pe Isus din morţi; noi l-am văzut, şi suntem martorii acestor lucruri…”.

Credinţa creştină în întregime a pornit de aici. Dacă Isus nu ar fi înviat cu adevărat din morţi, nu ar avea sens… Dacă Isus nu ar fi înviat din morţi, creştinismul nu s-ar fi născut niciodată.

Şi totuşi este aşa de greu, pentru noi creştinii de astăzi, să redescoperim cu realism punctul central al credinţei noastre! Pe de o parte suntem şi prea obişnuiţi să auzim, să spunem şi să cântăm cuvinte cum ar fi: “înviere, Cristos înviat” şi aşa mai departe. Pe de altă parte poate că ne lipseşte curajul de a accepta într-adevăr, cu o inimă deschisă, mesajul Paştelui.

Orizontul experienţei şi al ştiinţei nu epuizează în mod necesar tot “posibilul”… Moartea nu este în mod necesar ultimul cuvânt asupra misterului existenţei umane… Dumnezeu nu este un cuvânt lipsit de sens…

Isus a înviat: este ca un “semn” pe care Dumnezeu l-a lăsat în lume pentru a ne provoca să depăşim orizonturile noastre prea înguste, certitudinile noastre prezumpţioase, temerile noastre neliniştitoare…

Isus a înviat pentru că Dumnezeu l-a înviat; acel Dumnezeu Tatăl despre care vorbea Isus: Dumnezeu care este mare şi sfânt, Dumnezeu care este drept şi bun, Dumnezeu care este principiul prim al oricărei vieţi şi al oricărei bucurii, Dumnezeu care este într-adevăr orizontul ultim al vieţii omeneşti.

 

* * *

 

Bucurie mare vă vestesc: Cristos a înviat!

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

“Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa.”

În ziua botezului lui Isus, când Cerul s-a deschis, glasul Tatălui a răsunat: “Acesta este Fiul meu iubit în care îmi găsesc toată bucuria” (Mt 3,17). Botezul lui Isus a fost “Paştele lui Dumnezeu” – trecerea Tatălui din veşnicie în timp prin Cristos. Dumnezeu Tatăl realiza în Cristos botezul întregii creaţii: trecerea de la moarte la viaţă, începutul unui cer şi a unui pământ nou.

Azi, în ziua învierii lui Isus, noi îl putem parafraza pe Dumnezeu şi să spunem: Acesta este fratele nostru iubit în care ne găsim toată bucuria.

După ce Cristos ne-a arătat drumul credinţei până pe Calvar: deşi ca om avea natura sa unită hipostatic cu natura divină, deşi ca om putea să apară în forma (condiţia) divinităţii, aşa cum va apărea în ziua de apoi pe norii cerului înconjurat de îngeri şi de slavă (cf. Mt 25,31-32), el s-a golit de această formă divină, ba chiar şi de forma omului liber şi a apărut în forma sclavului, după ce însuşi Dumnezeu l-a tratat mai rău decât pe “sclav”, l-a tratat ca “păcat” (cf. 2Cor 5,21), acum Duhul Sfânt îl ridică din mormânt înviindu-l din morţi, ca Isus să ne arate drumul spre cer, spre paradis, spre Împărăţia veşnică a Tatălui prin manifestarea lui ca Fiu al omului în forma dumnezeirii.

În viaţa sa publică Isus a făcut multe minuni, dar acestea nu dovedeau dumnezeirea sa, ci adevărul cuvintelor sale, erau “semne” care conduceau la credinţă în dumnezeirea sa, dovedeau că ceea ce el spune despre sine ca Dumnezeu, o spune cu toată convingerea, semn că el crede ca om, ca Fiul-omului, şi această credinţă a fost făcătoare de minuni. Minunile, semnele, profeţiile şi învăţăturile din viaţa publică sunt daruri ale credinţei lui ca Fiu al omului, pe când învierea singură este darul dumnezeirii Fiului lui Dumnezeu.

După ce Cristos ne-a arătat că drumul credinţei trebuie să treacă prin “cruce”, acum ne arată răsplata credinţei: învierea fericită, sau “drumul luminii” spre Tatăl.

În el, germenul vieţii veşnice ascuns în creaţie încă de la începutul lumii, ajunge la o maturitate personală unică, fiindcă: n-a avut păcat, i-a iubit pe păcătoşi, s-a lăsat călăuzit de Duhul Sfânt în toate, dar mai ales în virtutea uniunii hipostatice, deoarece are în sine toată plinătatea dumnezeirii, aceea a Unicului Fiu născut din veci din Tatăl.

Cristos înviat este cerul şi pământul în haină de sărbătoare, el este germenul vieţii noastre veşnice. În el vedem lumea fără durere şi lacrimi, o lume de pace şi dreptate, de bucurie şi viaţă fără umbra morţii, fără sfârşit…

Dar, cu toate că pe acestea toate noi le vedem prin credinţă, fiindcă spune sfântul Augustin că “Are şi credinţa ochii săi” şi cu aceşti ochi vedem trăsăturile noii creaţiei care tinde spre desăvârşire prin întunericul şi truda existenţei pământeşti, noi ne bucurăm, fiindcă: moartea este învinsă prin moartea liber acceptată de Cristos, cu toate că ea va continua “să-şi facă de cap” până când totul se va împlini conform planului divin, când ultimul duşman răpus va fi moartea noastră (cf. 1Cor 15,26); păcatul este învins prin jertfa nevinovatului Isus, care a acceptat să fie tratat de “păcat”, cu toate că “misterul nelegiuirii” (2Tes 2,7) se va ţine scai de viaţa omului şi o va însoţi până în ziua de apoi.

Bucuria noastră stă în Cristos înviat, fiindcă în el descoperim sensul morţii şi al păcatului; în el descoperim că moartea şi păcatul sunt cuprinse într-un plan plin de înţelepciune şi de iubire şi de aceea nu ne mai pot ţine sub teroarea fricii, fiindcă de acum încolo aparţin lumii celei vechi de care am fost eliberaţi.

Spre deosebire de viaţa naturală, care ne este dată fără consimţământul nostru, în noua viaţă se poate intra numai cu asentimentul nostru conştient şi responsabil, pe care ni-l dăm prin botez (personal îl dau cei maturi şi prin părinţi şi naşi îl dau pruncii, care la maturitate confirmă).

Astfel, pentru fiecare credincios, Paştele înseamnă trecerea de la un fel de a trăi la alt fel de viaţă. Într-un cuvânt: “viaţa cea nouă în Cristos” înseamnă parcurgerea drumului din această viaţă spre Tatăl (cf. In 13,1; Lc 9,31), păşind pe urmele lui Cristos, pe calea credinţei desăvârşite, el fiind “capul”, “începătorul şi desăvârşitorul” prin credinţă a “noului popor al lui Dumnezeu” însufleţit de suflul vital al Duhului Sfânt din ziua de Paşti şi apoi de Rusalii.

Ce vrea să ne spună sfânta Evanghelie? Că ucenicii au fost pregătiţi pentru o întâlnire personală cu Isus înviat.

În lectura din Faptele apostolilor (10,34a.37-43) apostolul Petru scoate în evidenţă faptul că Dumnezeu l-a consacrat în Duhul Sfânt pe Isus din Nazaret, care a trecut prin această viaţă făcând numai bine: vindecând pe toţi cei care stăteau sub puterea diavolului, de aceea Dumnezeu l-a înviat şi i-a rânduit pe apostoli ca să-i fie martori, să vestească faptul că Isus este, prin înviere, rânduit judecător al celor vii şi al celor morţi şi tot cel care va crede în numele lui să obţină iertarea păcatelor şi dreptul la înviere şi la viaţa veşnică. Centurionul roman Corneliu, deşi păgân, dar dat fiind faptul că acceptă credinţa în învierea lui Isus, i se iartă păcatele, îl primeşte pe Duhul Sfânt, fiindcă Dumnezeu nu-i părtinitor: toţi au fost creaţi de el din iubire, toţi sunt meniţi de el să dobândească viaţa veşnică prin credinţă. Ca dovadă a învierii, Petru îi aduce întâlnirea personală la care au mâncat şi băut împreună

Pentru aceasta sfântul apostol, Paul insistă în faţa credincioşilor din Corint să nu mai umble în vechea frământătură făcută din drojdia răutăţii şi perversităţii, ci să se hrănească cu “azima sincerităţii şi a adevărului” (cf. 1Cor 5,6-8), cu sfânta Euharistie care dă viaţa cea nouă şi asigură învierea, deoarece Isus s-a jertfit ca noi să devenim euharistie, comuniune frăţească şi această Euharistie ne înalţă la cele de sus, fiindcă viaţa noastră, datorită învierii lui Isus, este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu (cf. Col 3,1-4). Iată, adevărul!

Dacă gărzile, care păzeau mormântul, au rămas înmărmurite de frica celui Înviat, dacă cei ce nu cred în învierea lui Isus rămân reci ca nişte statui de marmoră, nouă, celor care credem, ne răsună glasul îngerilor din adâncul istoriei: “A înviat precum a zis”. Dovada supremă a învierii lui Isus stă în întâlnirea personală dintre Înviat şi ucenici. Credinţa învierii nu se bazează nici pe mormântul gol, nici pe giulgiurile rămase în mormânt, nici pe cele spuse de îngeri. Acestea toate au fost o pregătire, ci pe faptul că Isus s-a arătat ucenicilor săi, s-a arătat femeilor venite la mormânt să-i ungă trupul, s-a arătat, spune sfântul Paul, la peste cinci sute de fraţi (cf. 1Cor 15,6). Noi ştim că aceştia au pecetluit credinţa în înviere cu propriul lor sânge. Iată, adevărul!

Prima noastră întâlnire personală cu Cristos a avut loc la botez. Atunci el ne-a iertat păcatul strămoşesc. A doua întâlnire s-a realizat prin Euharistie şi ea trebuie să dureze până la a treia întâlnire, când ne va chema la viaţa fără de sfârşit, ca la venirea glorioasă de pe norii cerului să fim de-a dreapta lui. La botez şi prin Euharistie întâlnirea personală se realizează prin credinţă, dar după “credinţă” urmează “vederea”: “faţă în faţă” (1Cor 13,12). Aceasta va fi ziua pe care ne-o va da Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa pentru toată veşnicia.

 

* * *

 

A celebra Sfintele Paşti

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Nu se întâmplă nimic…

Expresia mi s-a întipărit în memorie încă de copil: “a trăi Paştele”. În satul meu parohul, de-a lungul întregului Post, bătea insistent asupra acestui punct: datoria fiecărui bun creştin de a “trăi Paştele”. Şi invita femeile să colaboreze, solicitând, convingând, îndemnând, chiar dacă puţin forţând pe cei mai recalcitranţi (dintre care nu lipsea cineva, chiar şi în cele mai bune familii). De fapt mulţi oameni, ca urmare a insistenţelor, protestelor, a mâhnirilor şi chiar a ameninţărilor soţiilor, se hotărau să “trăiască Paştele”.

Era organizată o celebrare exclusiv pentru ei – nu se puteau amesteca cu femeile, ar fi fost puţin umilitor!… -, când era încă întuneric, în deplină clandestinitate. Îşi luau o mină bizară pentru a masca ceea ce socoteau o “slăbiciune”. O spovadă rapidă şi neplăcută (şi jenantă pentru preot: am experimentat chiar din primii ani de preoţie), o împărtăşire între un şovăielnic şi un resemnat (dacă priveai unele chipuri, aveai impresia că erau gata să înghită un medicament amar). Apoi, pentru a schimba impresia ironică, toţi se precipitau acasă cu senzaţia de a fi eliberaţi de o greutate plictisitoare.

Au plătit impunerea cea mai împovărătoare – chiar neplăcută – în ceea ce priveşte religia. Acum totul era la post, în regulă. Ca o mică intervenţie chirurgicală, din păcate necesară, dar care tindea să se amâne cât mai mult posibil, şi care totuşi se transforma îndată într-o stare de anestezie aproape totală.

“A trăi Paştele” era minimul care era cerut celui care avea numele propriu scris în registrul botezaţilor. Cel puţin o dată pe an. “Acela nu a trăit nici măcar Paştele”, se murmura în cercul celor pioşi apropo de unul care a refuzat să păşească pragul bisericii chiar cu această ocazie. Cel puţin la Paşti. Am auzit pe o vecină a mea care ţipa astfel la bărbatul ei: – Dar ce istorie! Rău nu-ţi face… Şi apoi nu se întâmplă nimic, stai liniştit: nu se năruie lumea! Şi acela, încurajat, chiar dacă clătinând din cap, se furişa pe stradă.

Teama de a te lăsa surprins de lumină

Şi, dimpotrivă, este aşa. La Paşti se năruie lumea. La Paşti are loc sfârşitul lumii! Dacă “trăim Paştele”, nimic nu mai merge înainte ca mai întâi. Totul se schimbă. Se aruncă gândurile obişnuite şi să fie prezente alte gânduri (“Dacă aţi înviat cu Cristos… cugetaţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ”, ne îndeamnă Paul scriind către Coloseni). Dacă se aruncă drojdia “expirată”, râncedă, incapabilă de a dospi ceva, şi se plămădeşte în chip total diferit propria viaţă (“Îndepărtaţi drojdia veche, pentru a fi un aluat nou…”, recomandă tot Paul pe Creştinii din Corint).

Marea şi radicala curăţenie a Paştelui trebuie să aibă loc, înainte de tot, în inimi. În familia ebraică, la vigilia sărbătorii, se săvârşea o sârguincioasă inspecţie (bediqah) în toată casa, străduindu-se să înlăture chiar şi cel mai mic fragment de pâine dospită. Pentru noi, este vorba de a elimina vechile obiceiuri, vechile ranchiuni, vechile tendinţe, vechile interese. Nu se trăieşte Paştele fără o hotărâtă ruptură cu trecutul. O ruptură expresia sa cea mai evidentă în spovadă, prin care manifestăm voinţa de a muri pentru păcat şi să înviem la viaţă, la credinţă, la pace, la iertare, la iubire, la bucurie, la speranţă. În Euharistie nu se înghite un medicament amar, ci ne împărtăşim cu Pâinea care hrăneşte viaţa nouă: o pâine a fraternităţii, a sincerităţii, a dreptăţii, a solidarităţii, a împărtăşirii.

“A trăi Paştele” nu înseamnă a schimba hainele, ci a schimba viaţa. Să ieşim “afară” din mormintele noastre, uimiţi, cu o mare dorinţă de a râde, de a dansa, de a cânta. Dumnezeu a “făcut să fie trăit Paştele” pentru poporul său, eliberându-l din sclavie. Dumnezeu, mai ales, “a făcut să fie trăit Paştele” pentru propriul Fiu, făcându-l să iasă din mormânt (“Dumnezeu l-a înviat a treia zi”, vesteşte Petru centurionului roman Corneliu convertit, aşa cum este relatat în prima lectură de astăzi).

Dacă a fi creştin, a avea credinţă, înseamnă a crede în învierea lui Cristos, putem să adăugăm şi că a crede în învierea lui Cristos înseamnă a accepta ca totul să se schimbe. Înseamnă a accepta de a deveni înviaţi: morţi pentru tristeţile, angoasele, fricile, plânsetele noastre, eliberaţi de resentimentele, de egoismele, de interesele, de violenţa noastră, şi înglobaţi în viaţa nouă pe care ne-o oferă Cristos, chemaţi să intrăm, uimiţi, într-o lume nouă, să cercetăm totul. Poate acesta este tocmai paradoxul Paştelui: a regăsi aceleaşi lucruri de mai înainte, dar noi, “diferite”.

Mă întreb adesea pentru ce este aşa de greu de a deschide anumite guri şi a le elibera, pentru a face să explodeze în ele alleluia pascal cu toată forţa sa. Cel mult este scos un suspin, o plângere, un bombănit. Fapt este că, în ciuda aparenţelor, nu moartea ne produce teamă. Multora le este teamă de naştere. Puţini au curajul de a trăi, până acum, experienţa învierii. “A trăi Paştele” nu este minimul experienţei creştine, ci maximul. Probabil l-au intuit deja unii oameni din satul meu. Care se grăbeau să se întoarcă acasă, ca nişte clandestini, după ce şi-au făcut “datoria” lor. De ce atâta grabă? Poate frica de a se lăsa surprinşi de lumină…

Trebuie să-L înviem

Trebuie ca şi noi să-L înviem. Să-L facem să iasă din mormântul în care L-am închis. Să-L eliberăm de bandajele prejudecăţilor noastre, de decepţiile noastre, de frustrările noastre. Să-L curăţim de imaginile caricaturale cu care am deformat chipul său. Să-I permitem să fărâme schemele şi viziunile meschine în care L-am încarcerat. Dumnezeu izolat în biserică. Ostatic al riturilor noastre formale. Adormit de cântările noastre plângăcioase. Supravegheat special pentru ca să nu deranjeze liniştea publică şi să se atingă de programul de “onoruri” pe care le-am stabilit noi.

Vrem să-i permitem acestui Dumnezeu să redevină Dumnezeu în noi? Vrem să consimţim să se manifeste, nu aşa cum pretindem noi cum să fie, ci aşa cum este? Vrem să-i acordăm libertatea de a săvârşi, nu lucrurile pe care le hotărâm noi – şi pe care noi înşine, suntem în stare de a le face – dar cele “imposibile” pe care numai el este capabil să le realizeze? Acceptăm ca el să se reveleze mult mai bine decât suntem noi obişnuiţi să-l descriem, mai fraged decât reuşim noi să ne imaginăm? Acceptăm ca el să ne ofere o bucurie, o pace, o calitate şi o plinătate şi o intensitate de a trăi pe care noi nu îndrăznim nici să bănuim?

Poate acesta este Paştele. A descoperi că Dumnezeu nu suportă mormântul în care l-am condamnat, închisoarea (infinitele închisori) în care l-am închis. A cerceta acel mormânt, nu pentru a-l regăsi, dar pentru a descoperi că El, din fericire, nu mai este acolo. Şi, urmându-l în lumina pascală, să găsim curajul de a murmura: Dumnezeul meu, cum te-am redus… Şi a lua în serios ceea ce spune Mariei din Magdala: Nu mă reţine… (Io 20, 17). Poate vom reuşi să rezistăm ispitei de a-l atinge, aducându-l înapoi, apropiindu-ne de el, ţinându-l sub strictă supraveghere. “A trăi Paştele” înseamnă şi acceptarea riscului unui Dumnezeu care nu se resemnează să fie mort, nu stă într-o parte unde l-am aşezat noi.

Trebuie să-L relatăm

“Mergeţi şi vestiţi…” (Mt 28,19). “A trăi Paştele”, în sfârşit, înseamnă a relata, a duce vestea. Acea veste trebuie s-o avem întipărită pe faţă. Sf. Augustin, într-o pagină sugestivă, povesteşte că în noaptea vigiliei Pascale păgânii nu reuşeau să adoarmă, pradă agitaţiei, şi cu o ciudată nelinişte (şi, poate, chiar cu un pic de invidie). În dimineaţa următoare, pe stradă, se întâmpla să întâlnească creştini proaspăt botezaţi, cu chipul strălucitor, transfigurat de lumina celui Înviat.

“La acea apariţie – ne asigură Augustin – mulţi îl recunoşteau pe Cristos”. Poate că povestirea să conţină unele trăsături retorice. Rămâne faptul, totuşi, că pentru a şti dacă cineva “a trăit Paştele”, nu ar mai trebui să-l întrebăm. Ar trebui să-l vedem! În satul meu, în timpul copilăriei mele, nu era tocmai cazul. Nu mai ştiu acum. Nu mai ştiu ce se întâmplă în alte locuri.

Mai înainte este insesizabil

Şi să încetăm odată de a sta să fixăm acel mormânt gol, şi de a face noi speculaţii. Specificul credinţei creştine în învierea lui Cristos nu este fondată pe faptul că mormântul este gol. Un mormânt gol echivalează cu un mormânt sigilat. Poate fi fost un furt, o înşelăciune, un truc. Un creştin – cum observă G. Becquet – “este invitat să creadă în puterea celui Înviat asupra morţii şi în fiinţa sa prezentă în universul oamenilor. Atunci începe o viaţă nouă care merge din descoperire în descoperire”.

Este inutil de a merge în locurile mormântului gol, ca nişte curioşi leneşi. Acolo se observă numai absenţa. În timp ce Isus este “în altă parte”. Şi continuă să se manifeste în chip imprevizibil. Cel Înviat este mereu “în altă parte”, mai înainte, inimaginabil. Şi nu mai poate fi cuprins total. În această perspectivă, “a trăi Paştele” reprezintă o lucrare care nu se încheie niciodată.

 

* * *

 

A înviat Cristos, speranţa mea

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Învierea Domnului este minunea minunilor. E minunea fundamentală, care dovedeşte dumnezeirea lui Cristos şi originea divină a Bisericii sale. Dacă cineva ar putea să demonstreze că învierea lui Cristos e o minciună, un fals, dacă cineva ne-ar arăta osemintele lui găsite undeva, în acel moment, creştinismul ar dispărea pe loc, iar noi ar trebui să închidem imediat bisericile.

1.

Ne este încă viu în memorie tragicul eveniment din Statele Unite, care a zguduit omenirea pe data de 11 septembrie 2001. Şi ne amintim cuvintele mari ce se rosteau atunci: “De acum, nimic nu va mai fi ca înainte; lumea după 11 septembrie nu va mai fi lumea dinainte”. Acum, dacă şocul, coşmarul acelei grozăvii a trecut şi spiritele s-au calmat, judecând la rece, constatăm că, de fapt, nu s-a schimbat nimic în lume. Lumea de după 11 septembrie este exact ca cea de dinainte. În afară de nişte bombardamente, de nişte oameni nevinovaţi morţi sau mutilaţi în Afganistan. Şi în Israel a existat un singur eveniment care a schimbat cu adevărat cursul omenirii, care a împărţit definitiv istoria în două: înainte de era noastră şi după era noastră. Acest eveniment unic şi decisiv, care nu se va repeta, este învierea lui Cristos. Într-adevăr, o dată cu învierea lui Cristos, totul s-a schimbat în lume: lumea de după învierea lui Cristos nu mai este lumea dinainte de învierea sa.

Moartea, fie că vine prin acte de terorism, fie că vine prin represalii împotriva terorismului, nu poate schimba lumea decât în rău. Învierea lui Cristos, întrucât este victoria vieţii împotriva morţii, e aceea care schimbă lumea, dar în bine.

Învierea Domnului este minunea minunilor. E minunea fundamentală, care dovedeşte dumnezeirea lui Cristos şi originea divină a Bisericii sale. Dacă cineva ar putea să demonstreze că învierea lui Cristos e o minciună, un fals, dacă cineva ne-ar arăta osemintele lui găsite undeva, în acel moment, creştinismul ar dispărea pe loc, iar noi ar trebui să închidem imediat bisericile.

În cursul unui interviu luat arhiepiscopului englez Michel Ramsay, reporterul îi pune întrebarea: “Dacă aş putea să aduc oasele lui Isus aici, în faţa dv., în acest birou, ce s-ar alege de credinţa dv.?” Răspunde prelatul: “Lucrul despre care vorbeşti dumneata este absolut imposibil. Nu se poate întâmpla, de aceea, refuz să răspund la întrebare”. “Dar eu am spus «dacă». E vorba de o simplă presupunere. Dacă aş aduce oasele lui Cristos, ce s-ar alege de credinţa dv.?” “Refuz să răspund la întrebare”. S-a găsit într-adevăr un celebru scriitor, Lee Wallace, ateu, care şi-a pus în cap să spulbere credinţa creştină, denigrând ceea ce numea el “mitul învierii lui Cristos”. Şi-a zis: “Plec în Orientul Mijlociu şi încerc să găsesc oasele lui Cristos. Vreau să pun capăt acestei poveşti cu învierea”. A plecat şi, pe când făcea cercetări, a început să scrie deja o carte în care voia să demonstreze că învierea lui Cristos e o poveste bună de adormit copiii. Dar cercetările l-au condus exact în direcţia contrară. Fără să-şi dea seama, s-a trezit un om credincios. I-a mărturisit soţiei că nu e capabil să scrie cartea pe care şi-a propus să o scrie. “Atunci, scrie alta”, i-a zis soţia. Şi a scris alta. Se numeşte Ben Hur, o istorie fascinantă a lui Cristos. S-a turnat după ea şi un film care a făcut înconjurul lumii. Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi altui scriitor, lui Frank Morison. Şi-a propus să scrie o istorie adevărată a lui Isus, fără înflorituri şi falsuri. Dar a constatat că aceasta, cum se exprimă el, e cartea care refuză să fie scrisă. A ieşit un best-seller, cartea intitulată Cine s-a cununat cu Luna, în care, pagină cu pagină, demonstrează că Isus a înviat cu adevărat din morţi, iar altă concluzie logică nu există.

Învierea Domnului nu e doar o minune ce s-a petrecut acum două mii de ani. Este o minune care continuă să se petreacă sub ochii noştri şi va continua să se petreacă până la a doua sa venire. În ce constă această minune?

Acum ceva timp, televiziunea şi ziarele au făcut mare senzaţie în toată ţara, prezentând o înviere din morţi. Un bătrân a murit. Dar după câteva zile, chiar când era în biserică şi i se făcea slujba de înmormântare, s-a trezit la viaţă, a deschis ochii şi a coborât din sicriu, lăsându-i pe toţi înlemniţi de spaimă şi stupoare şi făcându-l, probabil, pe preot să scape cădelniţa din mână. Cum se chema înviatul? Nu ne mai amintim. După cinci minute, i-am uitat numele. Ce face acum? Era foarte bătrân. Probabil că, între timp, a murit de-a binelea şi acum zace în pământ undeva în vreun colţ de cimitir, cu o cruce la cap.

Dar moare şi învie Cristos acum două mii de ani. La vremea aceea nu exista televiziune sau radio, nu erau ziare. Faptul s-a petrecut într-un colţ pierdut al lumii, în Palestina. O mână de oameni, de pescari inculţi, ucenicii, merg în lume să vestească marea minune. Şi după 2000 de ani, toată omenirea cunoaşte numele Celui Înviat, i se închină, îl adoră; mai bine de un miliard de oameni, câţi numără creştinismul la ora actuală, se adună astăzi în biserici pentru a-i celebra învierea şi a cânta cântecul de biruinţă asupra morţii: “Aleluia!”.

Chuck Colson a fost unul dintre colaboratorii fostului preşedinte al Statelor Unite, Richard Nixon. A fost implicat şi el în răsunătorul scandal Watergate, în anii ’70, şi a ajuns în puşcărie împreună cu alţi complici. Era necredincios, dar după ce a ieşit din puşcărie, şi-a regăsit credinţa pornind de la următoarea judecată foarte simplă: “Eram unul dintre cei mai puternici oameni din lume, dar n-am putut să rezist multă vreme cu minciuna, cu declaraţiile false. N-am reuşit să ne susţinem declaraţiile false la proces nici trei săptămâni: am fost obligaţi să recunoaştem adevărul, căci s-au dat la iveală înregistrări şi alte dovezi care au demascat minciuna. În schimb, martorii învierii, ucenicii lui Isus, au mai trăit vreo 40 de ani după înviere, dar în aceşti 40 de ani, nimeni nu a putut să dovedească faptul că au minţit: au fost bătuţi cu vergi, au fost ameninţaţi, au fost aruncaţi în temniţă, au fost ucişi tocmai pentru că predicau că Isus a înviat, dar nu şi-au schimbat declaraţia, nu au recunoscut că ar fi minţit. De aceea, învierea lui Cristos nu poate să nu fie adevărată”.

Şi dacă el, Cristos, nu a fost înmormântat imediat în uitare ca bătrânul înviat despre care am amintit mai înainte, se datorează faptului că învierea lui nu a fost o simplă reanimare, o simplă întoarcere a sufletului în trup, în cadavru, ci trupul lui a fost transformat, spiritualizat, astfel încât nu mai poate să putrezească, să se întoarcă în pământ; e singura înviere adevărată, urmată de învierea trupului Preacuratei Fecioare Maria. Cristos, ne învaţă apostolul Pavel, odată înviat, nu mai moare, moartea nu mai are stăpânire asupra lui. Învierea lui Lazăr, a fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Naim, au fost nişte simple reanimări, nişte învieri provizorii; toţi aceştia, într-o bună zi, au murit din nou, definitiv, şi trupul lor s-a întors în pământ.

Cristos a înviat cu trupul lui adevărat, real, de aceea, încearcă să-i convingă pe ucenici, când le apare, că nu este un spirit, o fantomă, ci e el însuşi, şi cere de la ei ceva de mâncare – spiritul, fantoma, stafia nu mănâncă -, iar pe Toma îl invită să-i pipăie rănile din mâini şi din coastă, spre a se convinge că el este, şi nu o arătare. Dar trupul lui e atât de schimbat, de transformat, încât, atunci când îi apare Mariei Magdalena după înviere, aceasta îl confundă cu grădinarul, iar cei doi ucenici în drum spre Emaus au mers o bună bucată de vreme alături de el fără să-l recunoască.

Dar, în fond, ce motiv au creştinii să se bucure atâta de învierea lui Cristos? E adevărat, a înviat, are toate motivele să se bucure el, dar noi? Da, avem şi noi toate motivele să ne bucurăm, căci învierea lui e speranţa şi certitudinea propriei noastre învieri. “Dacă Cristos a înviat, şi noi vom învia”, proclamă sus şi tare apostolul Pavel. Vom învia cu un trup glorios, strălucitor, spiritualizat, nemuritor ca şi al lui. A înviat el, Capul, vom învia şi noi, cei care, prin Botez, am devenit mădularele trupului său. Căci cum ar arăta un cap viu pus pe un schelet, pe un cadavru?

Dar cum va putea să învie, să fie refăcut trupul omenesc mâncat de fiare, înghiţit de ape, carnea aceasta devenită pulbere, împrăştiată în cele patru vânturi ale lumii? Va fi lucrarea atotputerniciei lui Dumnezeu. Învierea trupurilor noastre va fi o nouă creaţie, aşa cum învierea lui Cristos a fost o nouă creaţie, mai minunată decât prima creaţie a lumii. Admirabil vorbeşte scriitorul bisericesc Tertulian: “Gândiţi-vă la clipa creaţiei şi orice dificultate va dispărea. Cum a fost făcută lumea aceasta, care mai înainte nu exista? Voi înşivă ce eraţi înainte de a fi? Nimic! De ce aşadar cel care v-a scos la existenţă din nimic n-ar putea să vă redea existenţa când va voi? Voi nu eraţi şi acum sunteţi. Voi nu veţi mai fi şi veţi veni din nou la existenţă. Explicaţi-mi, dacă puteţi, misterul existenţei voastre şi eu vă voi explica misterul învierii voastre”.

“Bucură-te, suflete al meu. E mereu Paştele, deoarece Cristos înviat este învierea noastră”. Aceasta era rugăciunea pe care o repeta mereu un sfânt monah, Silvan Atonitul.

Aceasta să fie şi rugăciunea noastră. Noi suntem, ne spune apostolul Petru, un popor dobândit de Dumnezeu ca să fim al lui, ca să vestim lucrările minunate ale celui care ne-a chemat din întuneric la lumina sa minunată, care ne-a chemat de la întunericul păcatului, al morţii şi al tristeţii la lumina harului, a vieţii şi a bucuriei.

2.

Unul dintre sfinţii cei mai îndrăgiţi de către poporul rus este sfântul Serafim din Sarov. A trăit un timp ca pustnic într-o pădure, fără să scoată vreodată măcar un singur cuvânt; nici chiar atunci când călugărul de la mănăstirea învecinată venea din când în când şi îi aducea câte ceva de mâncare. După mai mulţi ani de rugăciune şi tăcere totală, Dumnezeu l-a chemat să trăiască din nou în mănăstire. Cum faima sfinţeniei lui se răspândise pretutindeni, lumea venea în număr tot mai mare la el, ca să-şi deschidă inima, să-şi spună păsurile şi să ceară povaţă. El mergea în întâmpinarea tuturor şi îi saluta cu însufleţire, spunând: “Cristos, bucuria mea, a înviat!” Dar spunea aceste cuvinte cu un asemenea ton, în timp ce faţa îi strălucea de o lumină nepământeană, încât bucuria, curajul, speranţa pătrundeau în sufletele vizitatorilor şi nu mai aveau nevoie de alte cuvinte de îmbărbătare. Acelaşi salut aş vrea să vi-l adresez şi eu dumneavoastră tuturor, astăzi, în marea sărbătoare a Învierii Domnului: “Cristos, bucuria mea, a înviat!”

Ce a însemnat învierea Domnului pentru universul spiritual al omenirii? Exact ce a însemnat pentru universul fizic, material acea explozie iniţială a atomului primar, despre care ne vorbesc oamenii de ştiinţă, urmând teoria lansată cu câteva decenii în urmă de mons. Jules Lemaître, profesor la Universitatea din Louvain. Cu circa 16 miliarde de ani în urmă, o sferă, o bilă care cuprindea toată materia condensată şi toate energiile universului a explodat, şi aşa s-au format, pe parcursul miliardelor de ani, corpurile cereşti, stelele, planetele, cu tot ce se află pe ele. Aşa a început istoria Universului. Aparate ultrasofisticate înregistrează un zgomot de fond al universului: este ecoul acelei explozii extraordinare ce s-a produs la început. De 16 miliarde de ani, Universul e în continuă expansiune: corpurile cereşti, galaxiile zboară cu o viteză ameţitoare dinspre centru spre periferie, ca schijele unei bombe care a explodat. Universul se va mări, se va dilata, va cunoaşte această expansiune încă vreo 16 miliarde de ani, când va începe procesul invers de contracţie; ca un elastic întins la maximum, care, lăsat liber, revine la loc. Forţa centrifugă va ceda locul forţei centripete. Universul se află, în momentul de faţă, cam la jumătatea vârstei sale.

La fel, tot ce există, tot ce se mişcă în Biserică – toată forţa, toată energia care se află în sacramente, în instituţiile Bisericii, în cuvântul care este predicat -, toată energia spirituală din sufletele creştinilor îşi au punctul de pornire şi forţa din învierea lui Cristos, din acea explozie primară ce s-a petrecut în mormântul lui Iosif din Arimateea, făcând să se cutremure pământul, să se rostogolească piatra uriaşă de la intrarea în mormânt, trântindu-i la pământ pe soldaţii romani care făceau de pază, în acea fracţiune de secundă în care moartea s-a transformat în viaţă şi timpul în veşnicie. Atunci a început expansiunea misionară a Bisericii, expansiune ce se va încheia la sfârşitul veacurilor.

Vestirea evangheliştilor, predica misionarilor nu este altceva decât sunetul de fond, ecoul prelungit, trecut din gură în gură, din generaţie în generaţie, al acelei explozii de viaţă din noaptea Învierii, iar propovăduirea lor se reduce, în esenţă, la învierea Domnului, cu Patima şi moartea pe care învierea le presupune, la ce spunea Serafim din Sarov când îi saluta pe oameni: “Cristos, bucuria mea, a înviat!”

Sfântul Augustin, comentând cuvintele sfântului apostol Pavel din Scrisoarea către Romani: “Dacă îl mărturiseşti aşadar cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă tu crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Rom 10,9), ne dă de înţeles că toată credinţa creştinului e concentrată, se reduce la credinţa în învierea lui Isus: “Toţi cred că Isus a murit, dar nu toţi cred că a înviat. Acest lucru numai creştinii îl cred şi nu este creştin cine nu crede acest lucru. Credinţa creştinului, aşadar, este învierea lui Cristos”.

Dar oare moartea lui Isus nu ar fi fost suficientă pentru ca pe ea să se întemeieze credinţa creştinilor? Nu. Dacă totul s-ar fi terminat cu moartea, Isus ne-ar fi convins despre iubirea lui, moartea lui ar fi fost semnul unei iubiri infinite faţă de oameni, căci, într-adevăr, aşa cum spusese, “nu este o iubire mai mare decât aceea ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi”. Dar nu ne-ar fi convins cu privire la adevărul, la autenticitatea persoanei sale şi a lucrării pe care a înfăptuit-o în lume. De unde să ştim că n-a fost un halucinat, un exaltat însufleţit de înalte idealuri umanitare, un maniac, un paranoic ce se credea Dumnezeu, ci era cu adevărat Dumnezeu, aşa cum pretindea? De fapt, şi în trecut, şi în prezent, au fost persoane care şi-au dat viaţa pentru o cauză greşită, pentru o ideologie falsă, aberantă, convinse că mor pentru o cauză justă, care corespunde adevărului; ideologia comunistă are eroii săi. Eroii comunismului, şi-au pierdut deja monumentele care le celebrau memoria. Nazismul a avut şi el eroii săi, mai ales, în rândul tinerilor care au mers cu însufleţire la moarte, animaţi de o cauză la fel de falsă şi de criminală. A-ţi da viaţa pentru o cauză nu e neapărat dovada că acea cauză este adevărată şi justă.

Sfârşitul lui Isus, omeneşte vorbind, a fost un faliment. Aşa judecau contemporanii săi: pentru ei, Isus era un om care luptase şi care acum murea pentru o cauză falsă. După ce entuziasmase mulţimile, când practic cucerise tronul lui David, într-o bună zi, se lasă prins, răstignit, moare între doi tâlhari. Cerul părea închis, murea ca oricare muritor care îşi făcuse iluzia că este Mesia sau, cine ştie, poate că fusese un impostor care înşelase masele şi pe contemporanii săi. Chiar şi pentru prietenii săi, totul se termina cu tragedia Calvarului; toate speranţele lor erau îngropate în mormântul la intrarea căruia s-a pus o lespede rece. Dar faptul că a înviat din morţi după ce a fost ucis şi înmormântat e dovada de netăgăduit că el n-a fost nici un halucinat, nici un impostor. Tot ce a spus era adevărat; era Fiul lui Dumnezeu, căci un simplu om poate să-şi ia singur viaţa sau să-i ia altuia viaţa, dar să-şi redea viaţa după ce altul i-a luat-o, numai Dumnezeu o poate face.

Înainte de a-şi da duhul, Isus a strigat către Tatăl său: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” De altfel, întreaga viaţă a lui Isus a fost un strigăt continuu către Tatăl său. Spune Scrisoarea către Evrei: “El este acela care, în zilele vieţii sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi lacrimi către cel care putea să-l salveze de la moarte, a fost ascultat, datorită evlaviei lui” (Evr 5,7). Învierea a fost răspunsul pe care Tatăl l-a dat la apelul pe care l-a înălţat Isus cu strigăte mari şi lacrimi în zilele vieţii sale pământeşti. Cuvântul pe care textele biblice îl folosesc în mod obişnuit atunci când vorbesc despre învierea lui Isus, tradus exact, este: “l-a trezit, l-a deşteptat, l-a sculat dintre cei morţi”. Într-o zi, citim în Evanghelie, Isus s-a apropiat de năsălia pe care zăcea mort fiul unic al unei văduve şi i-a zis: “Copile, îţi zic: scoală-te!” Copilul s-a trezit şi a fost redat mamei sale. La fel, exprimându-ne în termeni omeneşti, Tatăl s-a apropiat de Isus culcat în mormânt, cu o infinită duioşie, aşa cum se apropie un tată de leagănul copilului său, şi i-a spus: “Copile, Fiul meu, trezeşte-te, scoală-te!”

Învierea glorioasă a lui Isus e legată de pătimirea şi moartea sa: “El s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce. De aceea, şi Dumnezeu l-a înălţat nespus de mult şi i-a dat un nume care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul, al celor din ceruri, de pe pământ şi din infern” (Fil 2,8-10). Patima, moartea şi învierea Domnului – ceea ce numim misterul pascal – înseamnă inima creştinismului, fără de care Biserica nu poate trăi: ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă.

În primele veacuri ale creştinismului, Bisericile Răsăritului – Siria, Asia Mică -, unde influenţa iudaizanţilor se resimţea puternic, misterul pascal însemna aproape exclusiv Patima şi moartea lui Cristos; nu se ştie dacă celebrau şi când celebrau învierea Domnului. În timpurile mai apropiate de noi, dimpotrivă, iudaizanţii încearcă să elimine răstignirea şi moartea lui Cristos, prin aceasta eliminându-se automat învierea: căci dacă Cristos n-a fost răstignit şi nu a murit, cum să învie? Înţelegem foarte bine suferinţa şi iritarea sionismului, reacţia vehementă împotriva recentului film al lui Mel Gibson – “Patimile lui Cristos”, şi oricum ar fi scenele acestui film, pline de cruzime sau nu, cu calităţi artistice sau fără, reacţia ar fi fost aceeaşi: e instigare la antisemitism.

Evreii care i-au cerut papei să scoată din Evanghelii paginile ce descriu patimile, răstignirea lui Isus, pentru a începe un dialog adevărat cu Biserica Catolică, probabil că ar pune la bătaie toate finanţele lumii pe care le deţin pentru a realiza acest lucru, aşa cum nu s-au uitat la bani când i-au mituit pe soldaţii romani pentru ca aceştia să spună că Isus nu a înviat, ci că au venit ucenicii şi i-au furat trupul pe când ei dormeau.

Biserica nu-i culpabilizează pe toţi evreii din toate timpurile pentru condamnarea la moarte şi executarea lui Isus, nici nu instigă la antisemitism, dar nu poate să nu spună mereu ca apostolul Pavel: “În ce mă priveşte, departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos”, căci nu există înviere fără moartea pe cruce. “Şi dacă Cristos nu a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră… şi cei care au adormit în Cristos sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus speranţa în Cristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii. Dar Cristos a înviat din morţi, el fiind pârga celor adormiţi. Căci dacă moartea a venit printr-un om, tot printr-un om va veni şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Cristos” (1Cor 15,14-22).

Învierea lui Cristos nu este numai temelia credinţei noastre, dar şi temelia speranţei noastre, o speranţă pe care nu o poate oferi omului nici o filozofie şi nici o ideologie umană. Va veni o zi, ziua de pe urmă, care va pune punct final istoriei omenirii şi în care Dumnezeu îl va restaura pe om în plinătatea fiinţei sale, trup şi suflet.

Cunoscutul scriitor şi jurnalist Vittorio Messori ne relatează în cartea sa, Scomessa sulla morte, ce i s-a întâmplat într-o bună zi lui Luigi Firpo: “Luigi Firpo, unul dintre cei mai prestigioşi neoiluminişti italieni, povesteşte că a nimerit odată, din întâmplare, el, necredincios, într-o biserică pe când se celebra Liturghia. Era acolo un grup de bărbaţi şi femei prost îmbrăcaţi, bătrâni, cu feţe zbârcite, cu cearcăne, cu obrajii neraşi ca lumea, femei ponosite, cu părul ascuns sub bonete strâmbe, cu paltoane refăcute şi uzate, toţi marcaţi de anii trăiţi în mizerie… Aşadar, un soi de măturătură umană, care, după ce au primit Împărtăşania, îndrăzneau să cânte un imn în care se spunea: «Eu cred că voi învia; acest trup al meu îl va vedea pe Mântuitorul». Comentează Firpo, acest combatant care crede în democraţiile iluminate: «Nu putea fi un contrast mai sfâşietor între aceşti sărmani oameni prăpădiţi şi meschini, marcaţi de tâmpenie, de incultură, de vicii ascunse şi acea speranţă de a-şi perpetua pentru totdeauna sufletele lor obscure… Aşadar asemenea viermi îndrăznesc să spere că cineva le dă importanţă? Îndrăznesc să spere că nu au trăit la întâmplare, fiind orice, numai nişte suflete sublime, maeştri ai înţelepciunii, oceane de cultură, comori de bunătate, nu? Da, aceşti viermi au speranţă; mai mult, e cineva care dintotdeauna alimentează speranţa lor. Ba chiar Biserica învaţă că, în primul rând, pentru ei, pentru grămezile acelea de zdrenţe, pentru acele ghemotoace de păcate mediocre, puţin nobile, Dumnezeul ei a murit şi a înviat. Şi aceeaşi Biserică învaţă că nu e deloc sigur că atâţia ‚maeştri ai înţelepciunii’, atâtea ‚oceane de cultură’ vor reuşi la urmă să ocupe un locuşor în picioare, în ultima galerie a împărăţiei»”.

Sfânta Monica a căzut grav bolnavă în Portul Ostia, în timp ce aştepta o corabie cu care să se întoarcă în patrie, în Africa de Nord. Întrebată pe patul de moarte dacă nu îi este frică să-şi lase trupul atât de departe de ţară, Monica a răspuns: “Nici un loc nu e departe de Dumnezeu. Nu e nici un motiv să mă tem că el, la sfârşitul lumii, nu va recunoaşte locul de unde să mă învie din morţi”.

3.

Trăia într-o mănăstire un călugăr bătrân, venerabil, înţelept, cu mare faimă de sfinţenie. Toată lumea îi spunea părintele Manase. Într-o zi vine la el un vizitator ca să-şi descarce inima şi să primească poveţe duhovniceşti. Au discutat pe îndelete de dimineaţa până seara. Şi a observat vizitatorul că monahul vorbea mai tot timpul cu ochii închişi. Îi deschidea din când în când, îi ţinea deschişi câteva clipe, apoi îi închidea din nou. “Părinte Manase, îi zice vizitatorul, deschideţi-vă ochii şi priviţi lucrările minunate ale lui Dumnezeu”. “Fiule, îi răspunde sfântul monah, eu ţin ochii închişi, ca să-l văd pe cel care a făcut aceste lucruri minunate”.

Vinerea trecută noi ne-am deschis bine ochii trupului şi l-am văzut bine pe Isus, omul durerilor, legat, biciuit, scuipat, urcând drumul Calvarului, răstignit pe cruce, zvârcolindu-se în suferinţe cumplite, i-am văzut trupul mort, plin de sânge şi vânătăi aşezat în mormântul pe care i l-a oferit Iosif din Arimateea. Astăzi închidem ochii trupului şi ne deschidem ochii sufletului şi ai credinţei ca să contemplăm pe Isus ca Dumnezeu, care prin puterea sa dumnezeiască s-a trezit din nou la viaţă, a înviat glorios din morţi. Pe Cristos nu l-a văzut nimeni când a părăsit mormântul, afară de îngerii lui Dumnezeu care îi străjuiau trupul mort. Nu l-au văzut nici soldaţii romani care făceau de pază; ei au simţit cutremurul de pământ, au văzut pietroiul de la intrarea mormântului rostogolindu-se, au constatat că mormântul este gol, dar pe Isus înviat nu l-au văzut. Isus înviat nu poate fi văzut cu ochii trupului, chiar dacă în icoane şi statui e reprezentat sub înfăţişare umană, îmbrăcat în haine albe strălucitoare, cu un steag în mână, semnul victoriei asupra morţii. Isus înviat nu poate fi descoperit, văzut, contemplat decât cu ochii credinţei; el este cel care îi deschide omului ochii sufletului şi care îi face darul credinţei. Maria Magdalena îl privea pe Isus, dar nu-l vedea, nu-l recunoştea; l-a recunoscut când Isus i-a deschis ochii şi urechile sufletului şi s-a auzit chemată pe nume: “Maria!” Cei doi ucenici în drum spre Emaus mergeau cot la cot cu Isus, îl priveau, dar nu-l vedeau, îl auzeau dar nu-i recunoşteau vocea: l-au recunoscut abia la frângerea pâinii când Isus le-a deschis ochii şi urechile sufletului.

Noi în Crezul pe care îl rostim la Liturghie spunem: Cred în Isus Cristos care a pătimit sub Ponţiu Pilat, s-a răstignit, a murit şi s-a îngropat şi s-a coborât în iad, adică s-a coborât sub pământ, la cei morţi. Dar cât de trist ar fi Crezul nostru creştin dacă s-ar opri aici, dacă s-ar încheia pe această notă tragică! În acest caz creştinismul s-ar prăbuşi complet, ar fi ca un sac gol, ca un edificiu fără armătură, ca o casă fără temelie. Credinţa noastră, în ciuda neasemuitei sale frumuseţi, n-ar fi nimic altceva decât un sistem de gândire filozofic, neputincios, ieşit din mintea unui simplu om. Desigur, învăţătura lui Isus ar străluci ca un mănunchi de adevăruri morale sublime, dar cine le-ar lua în seamă, cine ar ţine cont de ele, cine i-ar pune în practică poruncile, cine i-ar mărturisi credinţa cu preţul sângelui până la ultima suflare a vieţii, dacă întemeietorul religiei creştine nu a fost decât un simplu om? Ce-i drept un om virtuos, înţelept, sfânt, dar un om şi nimic mai mult; un simplu om pe care duşmanii săi l-au torturat, l-au insultat, l-au omorât răstignindu-l pe cruce, l-au băgat în mormânt şi cu asta totul s-a terminat. Ce i-ar păsa omului de azi dacă acum două mii de ani în urmă a trăit un om bun la inimă, înţelept, care ierta păcatele, vindeca bolnavii, dacă a murit şi s-a prefăcut în cenuşă? Poate s-ar găsi unii care să-l admire şi să-l onoreze aşa cum sunt admiraţi şi onoraţi marii oameni ai istoriei, marii binefăcători ai omenirii. Dar nimeni nu l-ar iubi şi nu l-ar adora, nu şi-ar sacrifica viaţa pentru a-i pune în practică poruncile; ce rost are să-ţi sacrifici viaţa pentru un cadavru, din care nici cenuşa nu a mai rămas? “Dacă Cristos nu a înviat, scrie apostolul Pavel, zadarnică este predica noastră, zadarnică este şi credinţa noastră” (1Cor 15,14). Suntem cei mai nefericiţi dintre oameni. Suntem încă în păcatele noastre.

Dar nu. Crezul creştin nu se opreşte la cuvintele: a pătimit sub Ponţiu Pilat, s-a răstignit, a murit şi s-a îngropat şi s-a coborât în iad, căci mergem mai departe şi spunem: a treia zi a înviat din morţi. Şi în acest caz totul se schimbă. Dacă a înviat din morţi, Cristos nu era un simplu om, ci era în acelaşi timp şi Dumnezeu, căci un simplu om îşi poate lua viaţa, sau poate lua altcuiva, dar nu şi-o poate reda după ce şi-a luat-o sau i-a luat-o altul. Şi dacă Cristos este Dumnezeu, atunci nu ne mirăm că în cele două mii de ani de existenţă a Bisericii, 70 de milioane de martiri şi-au vărsat sângele pentru el, că sute de milioane de persoane s-au oferit în întregime lui în viaţa de preoţie şi de feciorie, că atâţia soţi, părinţi, tineri, copii luptă cu eroism pentru a trăi o viaţă de virtute şi sfinţenie.

Învierea lui Cristos este esenţa creştinismului, este inima credinţei şi a Bisericii. Fără învierea Domnului, Biserica ar fi ca un trup fără inimă, adică un cadavru. Sfântul Augustin, comentând psalmul 120, scria: “Nu e mare lucru să crezi că Cristos a murit; acest lucru îl cred şi păgânii şi evreii, şi toţi nelegiuiţii; toţi cred că Cristos a murit. Învierea lui Cristos, aceasta e credinţa creştinilor; acesta este esenţialul: să crezi că Cristos a înviat. De aceea, când a ieşit din mormânt, nu a voit să se facă văzut: a voit să se facă crezut, nu văzut. De aceea Apostolul spune: Dacă tu îl vei mărturisi cu gura pe Isus ca Domn şi dacă vei crede în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit (Rom 10,9). Apostolul nu zice: Dacă vei crede că Cristos e mort; acest lucru l-au crezut întotdeauna şi păgânii şi iudeii şi toţi duşmanii săi; ci zice: Dacă vei crede în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit”.

Dacă am voi să exprimăm în două cuvinte tot ce au scris evangheliştii, tot ce au predicat apostolii, tot ce au predicat timp de 2000 de ani până acum şi vor predica până la sfârşitul lumii toţi preoţii, am putea spune în două cuvinte: Cristos a înviat! Lungul discurs pe care l-a ţinut primul papă, apostolul Petru, la Rusalii, în ziua de naştere a Bisericii, discurs din care s-a citit un fragment la prima lectură a Liturghiei, se învârte în întregime în jurul acestui eveniment central: “Ei l-au omorât atârnându-l de o cruce, dar Dumnezeu l-a înviat a treia zi”. Şi acest adevăr fundamental îl vor vesti lumii toţi urmaşii lui Petru, toţi papii până la sfârşitul lumii.

Împăratul roman Caligula a adus un obelisc uriaş din Egipt în Roma păgână şi l-a pus în mijlocul circului lui Nero de pe colina Vaticanului. E vorba de o coloană de granit tăiată dintr-o bucată, înaltă de 30 de metri. Acest obelisc se află în mijlocul pieţei Bazilicii San Pietro din Roma. Pe el sunt săpate aceste cuvinte: “Cristos trăieşte, Cristos biruieşte, Cristos domneşte”. Milioanele de pelerini care vin în fiecare an la Roma, la mormântul sfântului Petru, nu pot să fie toţi primiţi în audienţă de papa, nu-i pot asculta glasul, nu-i pot auzi predica. Dar prin inscripţia de pe obelisc, papii vestesc lumii ceea ce a predicat în ziua de Rusalii mulţimilor primul papă: Ei l-au omorât atârnându-l de cruce, dar Dumnezeu l-a înviat a treia zi. Cristos trăieşte, Cristos biruieşte, Cristos domneşte.

Sărbătoarea Învierii Domnului este sărbătoarea bucuriei. Dar această bucurie nu o putem trăi şi simţi dacă în noi înşine nu este o înviere a inimii, dacă în noi înşine purtăm un mort intrat în putrefacţie, dacă nu am înviat sufleteşte, dacă nu am trecut de la moartea păcatului la viaţa harului sfinţitor. Unde e moarte nu poate fi bucurie; e tristeţe, jale, doliu. Să presupunem că într-o familie din această comunitate este un mort. Cum ar putea acea familie să simtă bucuria Paştelui, dacă în casă este un mort?

Acesta este îndemnul pe care ni-l dă şi apostolul Pavel în a doua lectură a Liturghiei de azi: “Înlăturaţi aluatul vechi ca să fiţi o plămădeală nouă, fără aluat”. Apostolul face aluzie la un obicei care exista pe vremea sa şi există şi astăzi la evrei. În ajunul Paştelui se face o curăţenie meticuloasă în casă ca să se îndepărteze orice aliment fermentat cu drojdie, mai ales pâinea dospită cu drojdie, în cele şapte zile de sărbătoare a Paştelui mâncându-se numai pâine azimă, nedospită cu drojdie. Toate ustensilele folosite la bucătărie: oalele, lingurile, cuţitele, sunt fierte în apă clocotită ca să nu rămână pe ele urme de mâncare fermentată. Tigăile trebuie ţinute deasupra focului ca să ardă tot ce e fermentat, paharele sunt ţinute trei zile pentru purificare, şi, în general, în cele şapte zile ale Paştelui sunt folosite alte tacâmuri şi alte ustensile la bucătărie decât cele folosite în restul anului. Cu aceeaşi grijă, ne spune apostolul Pavel, trebuie să ne pregătim noi creştinii pentru a sărbători Paştele: “Să prăznuim sărbătoarea nu cu aluatul vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al minciunii, ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului”.

4.

După ce şi-a dat sufletul pe cruce, Mântuitorul nostru, mai înainte de a învia, mai înainte de a ne vesti bucuria cea mare că suntem salvaţi, că suntem eliberaţi, că suntem iertaţi de Dumnezeu, a coborât la cei din limb ca să le ducă vestea, bucuria cea mare că sunt şi ei eliberaţi. Cum au tresărit de bucurie sufletele celor drepţi, care zăceau în acest loc, aşteptând venirea Mântuitorului!

Ce bucurie pentru Abel, prima victimă a răutăţii omeneşti şi cel mai vechi locuitor al limbului, când Cristos a coborât să-l elibereze! Ce bucurie pentru primii noştri părinţi când l-au văzut coborând la ei pe acela care a strivit capul şarpelui infernal!

Noe, după un an de şedere, de captivitate în arca sa, s-a bucurat când porumbelul i-a adus ramura de măslin, semn că potopul s-a retras şi că poate ieşi din închisoarea sa plutitoare.

Dar ce bucurie acum, când după mii de ani de şedere în limb, în această închisoare, Mântuitorul venea să-l elibereze! Cât s-a bucurat Avram când a putut să-l privească în faţă pe cel mai sfânt dintre urmaşii săi, căci în seminţia sa aveau să fie binecuvântate toate popoarele.

Cât de mult s-a bucurat Moise la vederea Mântuitorului, el, care în viaţă se rugase: “Doamne, fă-mă să văd faţa ta!” Cât de mult s-a bucurat David, care suspinase de atâtea ori în viaţă: “Ah, când voi veni şi voi apărea înaintea feţei Domnului?” Cât de mult s-a bucurat Ioan Botezătorul, care îi pregătise calea, cât de mult s-a bucurat Iosif, care îl ţinuse în braţe, când Mântuitorul a sosit la ei şi le-a adus vestea eliberării!

Dumnezeu dăduse poruncă în Vechiul Testament să se construiască şase oraşe libere în Palestina, oraşe de refugii. Dacă cineva omora fără voie un om, ucigaşul se refugia într-unul dintre aceste oraşe pentru a scăpa de răzbunarea rudelor mortului. Aici era în siguranţă, nimeni nu se putea atinge de el. Rămânea aici până la moartea Marelui Preot. Când Marele Preot murea, ucigaşul era graţiat, se putea întoarce la casa sa, nimeni nu avea dreptul să se atingă de el.

Aceste oraşe de refugiu erau un simbol al limbului. Sufletele celor drepţi sau ale celor care îşi ispăşiseră păcatele în viaţă stăteau în acest loc, la adăpost de puterea şi furia diavolului. În momentul când Cristos, marele şi veşnicul Preot, a murit, sufletele acestea au fost eliberate. Şi după ce Cristos le-a adus vestea eliberării, după ce a mângâiat aceste suflete, a revenit pe pământ, a înviat spre a le aduce şi oamenilor vestea eliberării, spre a-i mângâia.

Vestea cea bună, pe care ne-a adus-o Cristos cel înviat, mângâierea pe care ne-a dat-o este aceasta: dacă el a învins moartea, şi noi am învins-o împreună cu el; dacă el Capul a înviat, şi noi, mădularele, vom învia: căci un trup nu poate avea capul viu, iar restul, mădularele moarte; Cristos e capul, noi, mădularele, împreună cu el formăm un singur trup; dacă el a înviat, şi noi vom învia. Gândul la descompunerea trupului nostru nu trebuie să ne întristeze. El va sta pentru puţină vreme în pământ ca să revină la viaţă mult mai frumos şi mai strălucitor.

Lângă trupurile neînsufleţite ale celor dragi n-avem voie să plângem cu disperare, căci trupurile lor nu sunt moarte pentru totdeauna, ele vor învia; garanţia învierii lor ne-o dă însuşi Cristos cel înviat.

Când sfântul Arcadius a suferit martiriul şi călăul i-a tăiat mâinile şi picioarele, sfântul şi-a privit acele mădulare desprinse de trupul său şi a zis: “O, fericite mădulare, nicicând nu v-am iubit mai mult decât acum când sunteţi despărţite de mine! Pentru puţin timp veţi fi despărţite, căci Împăratul vostru, la înviere, mi le va da înapoi, nemuritoare”.

Dar, pentru ca această înviere a trupului nostru să fie învierea celor aleşi, şi nu a celor osândiţi, e necesară o altă moarte şi o altă înviere, aici, în viaţa aceasta: moartea pentru păcat şi învierea la viaţa harului sfinţitor.

De aceea, în aceste zile ale Paştelui, mereu se face auzit îndemnul sfântului Pavel: “Fraţilor, îndepărtaţi aluatul cel vechi al păcatului, al răutăţii, al vicleniei şi hrăniţi-vă cu azimele curate ale cinstei, ale adevărului; fiţi o nouă frământătură”.

Dacă aţi murit pentru păcat împreună cu Cristos, trăiţi viaţa cea nouă împreună cu Cristos, viaţa harului, viaţa nevinovăţiei.

În această zi, totul e înnoit; natura moartă se îmbracă în haină nouă de verdeaţă; podelele bisericii s-au spălat pentru ziua de Paşte, în biserică s-a făcut curăţenie; hainele de pe noi, hainele pe care le purtăm sunt curate astăzi; cum ar putea oare sufletele noastre să nu fie curate, să nu fie spălate, să nu fie îmbrăcate în haina nouă a harului în ziua de Paşti?

Sărbătoarea Paştelui, cum spuneam astă noapte, nu se termină astăzi, ci durează cincizeci de zile, se termină în ziua de Rusalii; dacă n-am reuşit până acum să ne spălăm sufletul la sfânta Spovadă, să ne străduim ca până la Rusalii să lepădăm haina veche a păcatului şi să ne îmbrăcăm, cum spune sfântul Pavel, cu Cristos, să ne îmbrăcăm cu haina cea nouă a harului.

5.

Am auzit în Evanghelia de astăzi cum Maria Magdalena s-a dus la mormântul lui Isus şi l-a găsit gol. Dezolată, a început să plângă. Isus îi apare şi o întreabă: “Femeie, de ce plângi, pe cine cauţi?” Ea, crezând că e stăpânul grădinii, îi zice: “Dacă dumneata l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus. Ca să mă duc să-l iau”. Dar mare a fost bucuria Mariei Magdalena când şi-a dat seama că cel cu care vorbea era Isus.

Pentru noi, sărbătoarea Paştelui nu este doar o ocazie de a privi un mormânt gol, ci o invitaţie de a-l găsi, de a ne întâlni, de a vorbi, ca şi Maria Magdalena, cu Isus cel înviat. Nu e nevoie să mergem la Ierusalim ca să-l întâlnim, căci îl întâlnim la noi acasă, îl întâlnim pretutindeni. Unde îl întâlnim, unde este prezent Cristos? Într-unul dintre documentele Conciliului al II-lea din Vatican, Biserica ne răspunde astfel: “Cristos este prezent în Biserica sa până la sfârşitul veacurilor, mai ales la celebrările liturgice, el este prezent în persoana preotului, căci a zis: «Cine pe voi vă ascultă, pe mine mă ascultă»; este prezent când se citeşte în biserică din Sfintele Scripturi, căci el ne vorbeşte; de aceea, după citirea Evangheliei, spunem: «Laudă ţie, Cristoase». Cristos este prezent în sfintele Sacramente, astfel încât, după cum scrie sfântul Augustin, dacă Iuda botează, Cristos botează, dacă Petru botează, Cristos botează, dacă Iuda dă dezlegare la Spovadă, Cristos dă dezlegare, dacă Petru dă dezlegare, Cristos dă dezlegare. Cristos este prezent în mijlocul celor care se adună pentru rugăciune, căci a spus: «Unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor». Dar mai presus de toate, Cristos este prezent în sfânta Euharistie, sub chipul pâinii şi al vinului”.

Iată că acest contact permanent cu Cristos cel înviat ne va ajuta să ne transformăm, să ne schimbăm viaţa, să fim buni. Noi, oamenii simpli, ne naştem, trăim şi murim fără să fim cunoscuţi, fără să se vorbească despre noi în ziare, la radio, la televiziune. Şi parcă simţim un fel de tristeţe auzind ce fapte, ce aventuri realizează alţii: unul ajunge pe lună, altul cucereşte cine ştie ce record, ce vârf de munte. Dar cea mai mare izbândă, cea mai mare aventură este să fii bun, să fii blând, să fii răbdător, să te cucereşti pe tine însuţi. Aşa cum ne învaţă Dumnezeu în sfintele cărţi: “Cine se cucereşte pe sine e un om mai mare decât cel care cucereşte cetăţi”.

6.

La temelia credinţei creştine stă miracolul învierii Domnului, şi nu miracolul unui foc, al unei lumini care ar coborî din cer în noaptea Paştelui la Sfântul Mormânt din Ierusalim. Ştim că Diavolul are puteri extraordinare, pe care nu le are omul, şi poate să facă minuni. La drept vorbind, Diavolul, care, cum spune apostolul Pavel, poate să se îmbrace în haine de lumină, ar putea să facă şi această minune: să facă să coboare o lumină pe pământ. Ba şi oamenii, astăzi, cu mijloacele ştiinţei şi tehnicii perfecţionate de care dispun, ar putea să aprindă de la distanţă, prin telecomandă, din cer, prin satelit, undeva, pe pământ, chiar la Sfântul Mormânt, un foc, o lumină, aşa cum aprindem noi televizorul de la distanţă, prin telecomandă. Dar este o minune pe care nu o poate înfăptui nici omul, nici Diavolul, ci numai Dumnezeu: aceea ca cineva, după ce a murit, să se învie pe el însuşi. Această minune a înfăptuit-o numai Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, de aceea, această minune arată originea divină a credinţei creştine.

Şi dacă această minune stă la temelia creştinismului, e normal ca toţi duşmanii creştinismului să lovească în această minune, să încerce să o discrediteze, să o demoleze, să o anihileze. Şi aceasta, începând cu cei care l-au ucis pe Cristos, care i-au mituit pe soldaţii romani care păziseră mormântul ca să mintă, să spună că, pe când ei dormeau, au venit ucenicii şi i-au furat cadavrul. Continuând apoi cu ereticii gnostici din primele veacuri ale Bisericii, care, influenţaţi de filozofiile păgâne antice, pentru care trupul era o închisoare vrednică de dispreţ a sufletului sau chiar o lucrare a Satanei, de care trebuie să te eliberezi cât poţi mai repede, nu puteau admite ca Isus, Fiul lui Dumnezeu, să reabiliteze, să refacă, să readucă la viaţă trupul de care tocmai scăpase. Şi această luptă înverşunată continuă cu raţionaliştii şi moderniştii din zilele noastre, pentru care moartea lui Isus nu a fost reală, ci aparentă: revenindu-şi în simţuri, în răcoarea mormântului, zic ei, Isus a ieşit din mormânt, fără să-l fi văzut cineva. Sau reiau zvonul mincinos lansat de evrei, că, pe când soldaţii dormeau, au venit ucenicii, i-au furat cadavrul, l-au ascuns bine şi au început să predice că a înviat. Sau că apostolii au făcut nişte experienţe interioare, subiective, care nu au nimic de-a face cu o înviere din morţi adevărată; eventual, apostolii au fost victimele unor halucinaţii provocate de starea de oboseală, de şoc, în care se aflau.

Învierea lui Cristos este, e adevărat, un mister al credinţei, dar ea este, totodată, un fapt istoric, concret, real. Noi avem două motive să credem că învierea lui Cristos e un fapt istoric, concret. Mai întâi, avem mărturia apostolilor. Petru, în ziua de Rusalii, spunea în faţa câtorva mii de ascultători aceste cuvinte nemaiauzite şi uluitoare: “Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat, iar noi suntem martori ai acestui fapt” (Fap 2,32). Nu că apostolii ar fi fost prezenţi în mormânt în momentul când Isus a înviat şi că pot da mărturie că l-au văzut când s-a ridicat de pe laviţa de piatră pe care fusese aşezat cadavrul lui. Martori în acest sens erau numai îngerii lui Dumnezeu, prezenţi în mormânt în momentul învierii.

Dar apostolii dau mărturie că Isus le-a apărut după înviere şi că ei l-au văzut. Apostolul Pavel le scria Corintenilor pe la anul 56: “Eu v-am învăţat, înainte de toate, ceea ce am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că a fost îngropat şi a înviat, potrivit Scripturilor; că s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece. După aceea, s-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au murit. (Dacă vreţi să vă convingeţi că nu vă mint, poftim, îi puteţi găsi şi puteţi vorbi cu ei; cei mai mulţi sunt încă în viaţă.) În cele din urmă, s-a arătat lui Iacob, apoi tuturor apostolilor. După ei toţi, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat şi mie” (1Cor 15,1-8). E o mărturie foarte veche. Sfântul Pavel a primit de la apostoli adevărul morţii şi învierii lui Isus, pe care l-a transmis, la rândul său, corintenilor, atunci când s-a convertit, adică în jurul anului 35, la 5-6 ani după moartea şi învierea lui Isus.

“Domnul a înviat cu adevărat şi i-a apărut lui Simon” – scrie evanghelistul Luca (24,34). Este importantă această expresie: “cu adevărat” – ontos în greacă, în original. Cu adevărat, nu este vorba de iluzii, de fantasme, de poveşti. Apostolii erau oameni realişti, concreţi, practici, pescari care lucrau în aer liber, aerisiţi la minte, şi nu credeau în poveşti, în fantasme, în zvonuri, în halucinaţii. Nici creduli nu erau, dimpotrivă, de nenumărate ori, Isus le reproşează necredinţa şi împietrirea inimii lor. Unul dintre ei, Toma, nu vrea să creadă în ruptul capului că a înviat până ce nu pipăie el rana din coastă şi urmele cuielor din mâinile şi din picioarele lui Cristos. Dacă nu le-ar fi apărut Cristos după înviere, cum s-ar explica această schimbare radicală la apostoli, această credinţă puternică în învierea Domnului, pentru care cu toţii îşi varsă în cele din urmă sângele?

Şi în al doilea rând, cum s-ar explica existenţa acestui edificiu uriaş, care este creştinismul, Biserica, fără această temelie care este minunea învierii lui Cristos? Biserica a reuşit să rămână în picioare de 2000 de ani tocmai fiindcă Cristos cel înviat este prezent în ea şi va fi cu ea până la sfârşitul veacurilor. Toate forţele care au lovit-o n-au reuşit să o clintească din loc. Fără minunea învierii Domnului, Biserica ar fi o minune şi mai mare decât minunea învierii. Ar fi ca un edificiu uriaş, un zgârie-nori, un bloc cu sute de etaje fără temelie, construit pe nisip sau pe o mlaştină.

Totuşi, mai mult decât o cucerire a minţii şi cercetării omului, credinţa în învierea lui Isus este un dar al său trimis de sus. În dimineaţa învierii, Maria Magdalena îl vede pe Isus, dar nu-l recunoaşte până ce el nu-i spune pe nume: Maria! Cei doi ucenici călătoresc tot drumul până la Emaus, alături de Isus înviat, dar nu-l recunosc decât în momentul când el le deschide ochii sufletului la frângerea pâinii. Acum, în ziua Învierii, îl rugăm şi noi pe Cristos înviat să ne deschidă permanent ochii sufletului, ca şi celor doi ucenici de la Emaus în seara învierii, ca să-l recunoaştem mereu pe el, mai ales, în sfintele Taine, în sfânta Euharistie şi în fraţii noştri, care sunt în suferinţă.

7.

Sunt nenumărate generaţii de creştini care cred cu tărie ceea ce mărturisesc în Crez: “Cred într-unul Domn Isus Cristos… care a pătimit sub Ponţiu Pilat, a murit şi s-a îngropat, s-a coborât în iad; a treia zi, a înviat din morţi”. Învierea este văzută ca fapt istoric, real, nu bazat pe halucinaţie sau impostură. Evident, învierea lui Cristos nu poate fi dovedită cu dovezi matematice sau ştiinţifice, ci, ca orice eveniment istoric, pe bază de mărturii istorice. Nimeni nu pune la îndoială faptul că Tensing şi Hillary au fost cei dintâi oameni care au cucerit Everestul. Nu l-am văzut cu ochii noştri, dar avem mărturii pe baza cărora credem. Nu i-am văzut nici pe Cezar, nici pe Augustus, nu am văzut cu ochii noştri nici războaiele şi nici isprăvile lor. Dar credem în adevărul lor, bazându-ne pe mărturia istoriei. Nici un personaj al antichităţii nu e mai temeinic atestat istoric decât Cristos, mort şi înviat.

Primii martori sunt apostolii: “Uitaţi-vă la mâinile mele şi la picioarele mele, eu sunt (nu sunt o stafie), pipăiţi-mă şi vedeţi: un duh nu are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am eu. Şi după ce le-a spus aceste cuvinte, le-a arătat mâinile şi picioarele… Şi le-a zis: «Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Cristos şi să învie a treia zi din morţi… Voi sunteţi martori ai acestor lucruri»” (Lc 24,39-48). “Voi sunteţi martori”. Pe mărturia apostolilor se întemeiază credinţa noastră în înviere.

Alarmaţi de Maria Magdalena cu privire la dispariţia trupului lui Isus din mormânt, Petru şi ucenicul pe care îl iubea Isus au alergat la mormânt. Primul a intrat Petru; el a văzut fâşiile de pânză cu care Isus fusese înfăşurat, având partea de sus lăsată în jos, pe laviţa mortuară; ştergarul care fusese pus pe capul lui Isus nu era cu fâşiile de pânză, ci într-o formă aparte, bombat, ca şi cum capul ar fi fost încă înăuntru; Isus a ieşit din el fără să-l deranjeze. Intrând şi Ioan în mormânt, a văzut şi a crezut. Ce a văzut şi ce a crezut? A văzut pânzele în care fusese înfăşurat trupul lui Isus neatinse şi a crezut că Isus a înviat, nu a fost furat din mormânt. Cum putea să-i fure cineva trupul, fără să ia şi pânzele în care fusese înmormântat, acestea rămânând nemişcate? Şi ce rost avea să-l dezbrace şi să ducă în spate un cadavru în pielea goală?

În ziua de Rusalii, Petru vorbeşte cu curaj în faţa a trei mii de persoane. Şi ce le spune? “Voi l-aţi răstignit pe Isus din Nazaret… Dumnezeu l-a înviat din morţi, iar noi suntem martorii acestui fapt”. Pentru această mărturie, apostolii, unul după altul, şi-au vărsat sângele. Ei nu ar fi murit pentru o impostură, pentru o minciună, pentru o poveste inventată de ei. Tortura a funcţionat în toate timpurile ca metodă de aflare a adevărului. O folosesc şi azi militarii americani şi englezi în Irak, ei, purtătorii libertăţii şi ai drepturilor omului în lume, eliberatorii de dictaturi. Prizonierii torturaţi nu rezistă mai mult de cinci ore; spun tot ce ştiu. Autorităţile evreieşti ar fi putut foarte bine să recurgă la asemenea metode de convingere, să-i constrângă pe apostoli să spună adevărul, să spună unde au ascuns cadavrul, cu alte cuvinte, să-i prindă cu minciuna. Dar capii evreilor nu-i bat, nu-i torturează pe apostoli ca să spună unde au ascuns cadavrul, ci ca să nu mai vorbească despre învierea lui Cristos.

Mărturia pentru înviere, dată de apostoli, mărturie stropită cu sângele lor, continuă să fie transmisă din generaţie în generaţie de urmaşii apostolilor: episcopii şi preoţii. Ei sunt martorii oficiali, autorizaţi, ai învierii lui Cristos. Învierea este miezul, esenţa învăţăturii, propovăduirii lor. De altfel, cum ar fi putut rezista o minciună timp de două mii de ani? Cum s-ar fi putut construi cea mai mare civilizaţie din istoria omenirii pe o minciună? Cum ar fi ajuns până la noi numele lui Isus, dacă el nu ar fi înviat cu adevărat?

Cum poate să creadă omul în învierea lui Cristos? Două lucruri sunt necesare: unul din partea omului, altul din partea lui Dumnezeu. Primul: un creier în stare bună de funcţionare, o minte, o raţiune purificată, dezinfectată, eliberată de prejudecăţi. Adevărul învierii, al nemuririi, e înscris de Creator, ca aspiraţie, în fiinţa umană. Scrie sfântul Augustin: “Intră în tine însuţi, acolo locuieşte adevărul”. În adâncul fiinţei sale, omul simte că destinul său nu poate fi distrugerea totală, moartea definitivă, ci viaţa. Învierea lui Cristos răspunde acestei aspiraţii de viaţă nepieritoare, care se ascunde în adâncul inimii omului.

Acest lucru ni-l explică magistral Conciliul în nr. 18 din Gaudium et spes: “În faţa morţii, enigma condiţiei umane îşi atinge culmea. Omul nu e chinuit numai de suferinţă şi de degradarea progresivă a trupului, ci, mai mult, de teama dispariţiei definitive. Pe bună dreptate însă, instinctul inimii sale îl face să se îngrozească de o distrugere totală şi de o dispariţie definitivă şi să le respingă. Sămânţa veşniciei, pe care o poartă în sine, neputându-se reduce la materie, se răzvrăteşte împotriva morţii.

Toate încercările tehnicii, oricât de utile, nu pot linişti anxietatea omului; prelungirea longevităţii biologice nu poate satisface dorinţa de viaţă ulterioară, care dăinuie neclintită în inima lui… Credinţa creştină ne învaţă că moartea trupească, de care omul ar fi fost scutit dacă nu ar fi păcătuit, va fi învinsă atunci când mântuirea, pierdută din vina lui, îi va fi redată de atotputernicul şi veşnicul Dumnezeu… Această victorie a dobândit-o Cristos înviind din morţi, eliberându-l pe om de moarte prin moartea sa”.

Dar nu e de ajuns; credinţa nu este doar rezultatul căutării şi efortului minţii omului; mai presus de toate, ea este darul Duhului Sfânt.

În casa lui Corneliu din Cezareea, unde era întrunită toată familia ofiţerului, Petru vorbeşte despre Isus, spunând: “Acest Isus, pe care oamenii l-au răstignit, Dumnezeu l-a înviat din morţi, şi noi suntem martori ai acestui fapt. În acest moment, toţi cei de faţă s-au umplut de Duh Sfânt”. Fără această revărsare a Duhului Sfânt, cei care l-au ascultat pe Petru vorbind despre înviere nu ar fi putut să creadă în cele spuse de el. Învierea Domnului nu poate fi separată de Rusalii: Paştele este o singură sărbătoare de 50 de zile, în care este inclusă coborârea Duhului Sfânt. “Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, Cel care l-a înviat pe Cristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare” (Rom10,11). Duhul Sfânt l-a înviat pe Isus din morţi, Duhul Sfânt va învia şi trupurile noastre, şi tot el este acela care provoacă în noi credinţa în înviere. “Nimeni nu poate zice: «Isus este Domnul», decât prin Duhul Sfânt” (1Cor 12,3). Dar Domnul – Kyrios – este Cristos înviat. Altfel spus: nimeni nu poate spune: Cristos a înviat! Decât prin Duhul Sfânt.

8.

“Iudeii au luat cuvântul şi i-au spus: «Prin ce semn ne arăţi că ai putea să faci astfel de lucruri?» Drept răspuns, Isus le-a zis: «Distrugeţi templul acesta şi în trei zile îl voi reclădi». Iudeii au zis: «Au trebuit patruzeci şi şase de ani ca să se zidească templul acesta şi tu îl vei ridica în trei zile?» Dar el le vorbea despre templul trupului său. Tocmai de aceea, când a înviat din morţi, ucenicii lui şi-au adus aminte că le spusese cuvintele acestea, şi au crezut Scriptura şi cuvintele pe care le spusese Isus” (In 2,18-22).

Citind Evangheliile, observăm că, după înviere, în jurul mormântului său gol e mare agitaţie, multă alergătură, un du-te-vino neîntrerupt: femeile merg în grabă la mormânt, Maria aleargă de la mormânt la apostoli, ca să le spună că a dispărut cadavrul; Petru şi Ioan aleargă la mormânt să vadă dacă e adevărat ce a spus zăpăcita aceea; soldaţii puşi de pază la mormânt aleargă la arhierei, ca să dea alarma cu privire la cele întâmplate; arhiereii, alarmaţi, la rândul lor, aleargă la mormânt, ca să vadă ce s-a întâmplat. Fără minunea învierii lui Cristos, creştinismul ar fi fost cea mai mare impostură din istoria omenirii. Dar acest lucru nu se poate întâmpla. O asemenea impostură ar fi un miracol pe care numai Dumnezeu ar putea să-l facă. Însă Dumnezeu asemenea miracole nu face.

Având în vedere importanţa covârşitoare pe care învierea lui Isus o are pentru viaţa fiecărui om, în particular, şi pentru viaţa omenirii, în general, nimeni nu poate rămâne indiferent, neutru faţă de această minune a minunilor, unică în istoria omenirii. În jurul mormântului lui Isus va fi veşnic agitaţie. Aici se va duce veşnic lupta între lumină şi întuneric, între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între Cristos şi Satana care refuză să se recunoască învins pe Calvar.

În ceea ce priveşte atitudinea faţă de minunea învierii lui Cristos, îi putem împărţi pe oameni în patru categorii.

Prima categorie este aceea a impostorilor, adică a acelora care, deşi cunosc adevărul, neagă în mod conştient şi lucid învierea, recurgând la minciună şi dezinformare. Primii din această categorie au fost cei care s-au făcut vinovaţi de moartea lui Isus, care au recurs la minciună şi la mită pentru a ascunde adevărul. “Arhiereii s-au adunat împreună cu bătrânii, au ţinut sfat, le-au dat soldaţilor mulţi bani şi le-au zis: «Spuneţi aşa: ‚Ucenicii lui au venit noaptea, pe când noi dormeam, şi l-au furat’». Şi dacă va ajunge lucrul acesta la urechile guvernatorului, îl vom îmbuna noi şi vă vom scăpa de necaz. Soldaţii au luat banii şi au făcut cum i-au învăţat” (In28,12-15).

Urmaşii arhiereilor şi bătrânilor n-au pierit. Să ne gândim numai la cei care luptă cu atâta înverşunare împotriva autenticităţii giulgiului din Torino. Acest giulgiu rămâne peste veacuri un martor al învierii lui Cristos; un martor incomod, care deranjează. Sunt cunoscute manevrele ascunse care s-au făcut pentru a se falsifica rezultatele examinării cu Carbon 14 a giulgiului, acum câţiva ani în urmă, în laboratoarele ştiinţifice din Tucson, Oxford şi Zürich. Tot de impostură ţine publicitatea care s-a făcut recent (2007) cu privire la descoperirea cavoului din Ierusalim în care s-ar fi găsit trupul lui Isus şi trupurile celor din familia sa. E un mister această pervertire a minţii, această orbire voită în faţa adevărului. E păcatul împotriva Duhului Sfânt, care nu se iartă nici în lumea aceasta, nici în lumea cealaltă, întrucât exclude posibilitatea convertirii.

Isus, după înviere, a apărut la lume de tot felul, dar nu a apărut la nici unul dintre duşmanii săi: nici arhiereilor, nici bătrânilor, nici lui Ana, nici lui Caiafa, nici lui Irod, nici lui Pilat, ca să le spună: “Hei, mă recunoaşteţi? Eu sunt acela pe care l-aţi condamnat la moarte! Uitaţi-vă bine la mine, m-aţi pus pe cruce, m-aţi omorât, dar am înviat! Acum credeţi că sunt Mesia, Fiul lui Dumnezeu?” Ar fi fost zadarnic. Nu ar fi crezut, cum nu ar fi crezut fraţii bogatului petrecăreţ, din parabola evanghelică, chiar dacă ar fi venit la ei cineva care a înviat din morţi.

De ce iubeşte omul minciuna mai mult decât adevărul, întunericul mai mult decât lumina? Răspunsul, pe care l-a dat deja sfântul Ioan, îl reformulează Papa Ioan Paul al II-lea în Enciclica Fides et ratio, folosind alte cuvinte: “Se întâmplă că omul ocoleşte (adevărul) când abia începe să-l întrevadă, pentru că se teme de exigenţele sale” (nr. 28).

Trecem la a doua categorie. Aici intră filozofii, raţionaliştii, cei stăpâniţi de prejudecăţi filozofice. Cei dintâi au fost grecii, cu ideile lui Platon despre trup. Filozoful dispreţuia trupul ca pe o închisoare şi dobândea înţelepciune în măsura în care se elibera de el. Ca un Dumnezeu să-şi ia un trup omenesc era deja un lucru nevrednic de divinitate. Dar ca să-şi învie trupul după ce a scăpat de el, asta era prea de tot! În areopag, la Atena, filozofii ascultau cu mare interes discursul sfântului Pavel. Dar când apostolul a început să vorbească despre învierea din morţi, l-au trimis imediat la plimbare. Corintenii nu erau intelectuali, filozofi de meserie, erau oameni simpli, pescari, hamali în port, dar erau şi ei îmbâcsiţi de ideile filozofilor. Erau creştini, botezaţi, evanghelizaţi de către marele Apostol al neamurilor, dar nu credeau în înviere şi nici nu puteau să creadă, din cauza prejudecăţilor filozofice. De fapt, ei credeau în învierea lui Isus, dar o priveau ca pe un eveniment poetic, mistic, religios, spiritual, nu ca pe o reală înviere a cărnii. De unde mustrările severe ale Apostolului: “Cum zic unii dintre voi că nu este o înviere a morţilor? Dacă Cristos nu a înviat, credinţa voastră e o iluzie… Veniţi-vă în fire!” Din această prejudecată de natură filozofică s-au născut şi ereziile gnostice din primele veacuri ale Bisericii. Trupul, după ei, e nevrednic de Dumnezeu. Isus nu a murit pe cruce şi nici nu a înviat, fiindcă nu avea cum: trupul său era un trup aparent. Învierea lui a fost o înviere pur spirituală, eventual, o supravieţuire în memoria colectivă a ucenicilor săi.

Pentru filozofii raţionalişti moderni, prejudecata e alta: supranaturalul, miracolul, misterul, ceea ce depăşeşte puterea de înţelegere a raţiunii nu există. Refuză credinţa. De aceea, au găsit o mulţime de explicaţii spre a dovedi că pretinsa înviere a lui Isus a fost un fapt natural. Erau explicaţii iraţionale, iar unele de-a dreptul puerile. Totul porneşte de la dispariţia cadavrului din mormânt. Ce s-a întâmplat cu el? Sunt multe explicaţii raţionaliste: proprietarul mormântului, Iosif din Arimateea, l-a mutat în alt mormânt; a avut loc un cutremur şi l-a înghiţit pământul; l-au furat ucenicii noaptea, l-au ascuns şi au început să predice apoi că a înviat; ultima teorie a relansat-o Lessing. De unde vor fi prins atâta curaj ucenicii încât să-şi rişte viaţa, înfruntând soldaţii celei mai puternice şi mai disciplinate armate din lume? Ei, fricoşii, în momentul arestării lui Isus, au împuns cu toţii fuga, au dispărut ca potârnichile! Isprava lor se aseamănă cu aceea din povestea Fraţilor Grimm: într-o bună zi, nişte iepuri, făpturile cele mai fricoase din lume, au început să fugărească pe câmp un vânător cu arma în spate. Mai mult, e chiar de necrezut ca ucenicii să moară cu toţii predicând învierea lui Cristos, adică să-şi verse sângele pentru a apăra o minciună, o impostură inventată de ei.

Profesorul Paulus din Heidelberg vine cu o altă explicaţie: “Isus nu a murit decât aparent pe cruce. Noaptea, în răcoarea mormântului, s-a trezit, a ieşit, s-a arătat femeilor şi ucenicilor, când sub înfăţişarea unui grădinar, când a unui pelerin, pretinzând că a înviat din morţi”. Marele profesor uită un amănunt: că soldaţii romani au voit să se asigure că Isus este mort cu adevărat pe cruce, străpungându-i inima cu suliţa; l-au străpuns, nu l-au gâdilat.

Cei mai mulţi filozofi raţionalişti: Strauss, Renan, Schenkel, Harnack, au altă explicaţie: ucenicii au fost victime ale propriilor halucinaţii şi vedenii interioare. Şocaţi, stresaţi, surmenaţi de moartea Învăţătorului şi de nesomn, au transformat nişte aspiraţii şi aşteptări ale lor într-o realitate iluzorie. “Aşteptarea creează, de obicei, obiectul ei”, decide solemn Renan. Ce bine ar fi dacă, aşteptând şi dorind o friptură, ne-am trezi cu friptura în faţă! Aşteptarea creează obiectul aşteptării, nu?

Iar Loisy spune: “Chinul interior al sufletului lor entuziast putea să le sugereze vedenia a ceea ce ei doreau”. Şi un alt raţionalist, profesorul Ch. Guignebert, adaugă: “O atare tensiune a dorinţei şi credinţei, în sufletul şi în inima unor oameni rudimentari şi mistici în acelaşi timp, exaltaţi de suferinţa morală, în aşteptarea lor neliniştită nu are decât un rezultat logic: vedenia”. Aşadar toate apariţiile lui Isus nu s-au petrecut decât în minţile înfierbântate ale ucenicilor. Numai că apostolii erau oameni cu picioarele pe pământ, realişti şi zdraveni la minte, pescari căliţi, muncind în mijlocul naturii, care nu aveau halucinaţii şi nu făceau crize de misticism. Expuşi unor asemenea tulburări psihice sunt mai curând filozofii şi savanţii, care, în general, pierd contactul cu natura şi cu viaţa reală. Apoi, ucenicii numai de învierea lui Isus nu erau obsedaţi şi nu o visau. Înainte de moartea lui Isus, n-au înţeles nimic despre înviere. La coborârea de pe Tabor, se întrebau nedumeriţi: “Învierea din morţi? Ce vrea să spună cu asta?” După înviere, Isus îi ceartă în repetate rânduri pentru necredinţa lor în înviere.

Filozofii raţionalişti, refuzând supranaturalul, misterul, cad în absurd, chiar în ridicol. Ei ilustrează perfect învăţătura apostolului Pavel despre cei care, crezându-se înţelepţi, filozofi, îşi pierd judecata, învăţătură pe care fostul Papă, Ioan Paul al II-lea o dezvoltă magistral înFides et ratio – credinţa şi raţiunea. “Raţiunea şi credinţa nu pot fi separate”, spunea Sfântul Părinte, “fără a sărăci omul de posibilitatea de a cunoaşte în mod adecvat. Credo ut intellegam, intellego ut credam. Fără raţiune, credinţa alunecă în superstiţie şi mit. Fără credinţă, raţiunea se automutilează. Credinţa şi raţiunea sunt ca două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre contemplarea adevărului”.

A treia categorie este a mitologilor sau, mai bine zis, a mitomanilor. Aceştia împing raţionalismul până la ultimele sale consecinţe. Sunt raţionalişti care, rupând legătura dintre raţiune şi credinţă, se cred înţelepţi, dar, cum spune sfântul Pavel, au înnebunit. Mitomania este o boală psihică ce constă în incapacitatea omului de a mai sesiza realitatea obiectivă. Mitomanul nu descoperă, nu constată realitatea, ci o creează. Realitatea este produsul subiectiv al minţii sale bolnave. De bine, de rău, raţionaliştii pretindeau că descoperă adevărul, că raţiunea e capabilă să descopere adevărul. Pentru mitoman, este exclusă această posibilitate: adevăr obiectiv nu există, realitatea este secreţia minţii omului; pe plan teologic, este secreţia pură a credinţei, fără corespondent în realitatea obiectivă. Cel mai cunoscut reprezentant al interpretării mitologice a învierii lui Isus este teologul protestant R. Bultmann. Pentru Bultmann, nici un mort nu a înviat vreodată, iar omul modern nu va putea să creadă vreodată în învierea fizică a Domnului. “Isus a înviat în Kerygma (în vestire)”, adică în actul subiectiv, în încrederea ucenicilor care “îl simţeau” încă viu. Cristos trăieşte în predicarea ce generează “învierea la viaţă” prin credinţa subiectivă. Învierea este convingerea subiectivă maturizată în conştiinţa ucenicilor şi a primei comunităţi creştine. Viaţa şi existenţa istorică a lui Isus nu prezintă nici un interes. Pentru Bultmann, povestirile apariţiilor lui Isus sunt creaţii mitologice născute din nevoia de a vedea, de a pipăi, de a înţelege, toate acestea fiind un “mod de a evita credinţa”. Isus al credinţei nu are nimic de-a face cu Isus istoric, în caz că acesta din urmă va fi existat. E suficient actul de credinţă pură, produs de subiect.

“Acelaşi mecanism funcţionează când e vorba de credinţa în Dumnezeu, că în Dumnezeul său trebuie să devină conştient că el nu are la îndemână nimic pe care să-şi bazeze credinţa. Este suspendat şi nu îi este permisă o dovadă pentru Cuvântul care îi este adresat. Deoarece fundamentul şi obiectul credinţei sunt identice. Siguranţa poate fi găsită numai prin abandonarea oricărei siguranţe, prin a fi gata, cum zice Luther, să te cufunzi în întunericul interior” (Kerygma und Mithos).

E o teologie turnată în tiparele filozofiei, care domină lumea modernă: e scepticismul absolut, incapacitatea radicală a minţii de a cunoaşte adevărul obiectiv: e omul care hotărăşte în funcţie de interes, în mod subiectiv, ce este adevărat şi ce este fals, ce este bine şi ce este rău. Sprijinită pe o asemenea filozofie, credinţa pură 100% devine necredinţă generalizată, pură 100%.

În cartea sa, “Paul al VI-lea secret”, scriitorul francez Jean Guitton ne prezintă o culegere de dialoguri pe care le-a avut cu Papa Montini. În ultima conversaţie din septembrie 1977, Papa, descriind situaţia Bisericii după decenii de influenţă protestantă, lansează acest strigăt de alarmă: “În acest moment, există o mare tulburare în lumea Bisericii, mai exact, în problema credinţei. Mi se întâmplă acum să-mi repet fraza obscură a lui Isus din Evanghelia sfântului Luca: «Când va veni din nou Fiul Omului, va mai găsi credinţă pe pământ?» Se întâmplă să apară cărţi în care credinţa este negată în puncte importante, pe care episcopatele le trec sub tăcere şi nu li se par stranii aceste cărţi. Recitesc uneori în Evanghelie textele despre sfârşitul timpurilor şi constat că, în acest moment, sunt prezente unele dintre semnele acestui sfârşit. E aproape sfârşitul? Asta nu o vom şti niciodată. Trebuie să fim mereu gata, dar totul poate să mai dureze încă multă vreme. Ceea ce mă uimeşte, când privesc lumea catolică, e că în interiorul catolicismului pare uneori că predomină o gândire de tip necatolic şi se poate întâmpla ca această gândire necatolică să devină mâine gândirea Bisericii. Trebuie să rămână o mică turmă, oricât de mică ar fi ea”.

Apostolul Pavel le scrie corintenilor: “V-am învăţat, înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, tot după Scripturi; că s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece. După aceea, s-a arătat la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit” (1Cor15,3-6).

Apostolul aminteşte patru evenimente: moartea, înmormântarea, învierea şi apariţiile. Pentru mitologi, primele două evenimente sunt istorice, celelalte două sunt mitologice. În aceeaşi frază operează şi istoria, şi mitologia. De ce n-ar fi toate patru istorice? Unde e logica?

 

* * *

 

Ei nu înţeleseseră Scriptura, că Isus trebuia să învie din morţi

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

După victorie oricine simte o mare bucurie.
Învierea din morţi este o victorie dumnezeiască chiar pentru Fiul omului. Bucuria lui Isus este exprimată de antifona de la începutul solemnităţii de azi: “Am înviat şi de acum sunt pururi cu tine; ai pus peste mine mâna ta: minunată s-a arătat ştiinţa ta, aleluia!” (cf. Ps 138,18.5-6).
Cristos înviat vrea să ne facă părtaşi la victoria şi la bucuria sa de a fi mereu cu Tatăl: “Părinte, vreau ca aceia pe care mi i-ai dat să fie împreună cu mine, ca să privească mărirea mea, pe care tu mi-ai dat-o!” (In 17,24).
Ce trebuie să facem ca să ajungem să contemplăm veşnic gloria Celui Înviat şi să ne bucurăm de victoria lui?
Trebuie să ne străduim să înţelegem Scripturile.
Pe femeile care au mers dis-de-dimineaţă la mormânt cu mirodenii ca să ungă trupul lui Isus, mesagerii cereşti le dojenesc pentru că îl caută pe Cel Viu printre cei morţi, fiindcă au uitat de cele ce el le spusese în Galileea, adică nu s-au încadrat în tradiţie, nu s-au străduit să transmită mai departe învăţătura divină. Femeia este menită să realizeze tradiţia, mai ales povestind copiilor săi, oferindu-le o dată cu laptele şi credinţa.
Simon-Petru şi Ioan, derutaţi de pânzele aruncate pe jos şi de giulgiul împăturit şi aşezat deoparte, sunt înspăimântaţi, nu fiindcă au uitat de ceea ce Isus le-a spus în Galileea, ci pentru că, la şcoala lui Isus fiind timp de trei ani, n-au învăţat cum să interpreteze Scripturile referitoare la învierea lui. Celor doi li se poate reproşa ceea ce Isus reproşase saduceilor care veniseră să-l ispitească în privinţa celor şapte fraţi care au avut aceeaşi soţie în această viaţă şi căruia dintre ei i se va cuveni la înviere, zicându-le: “Rătăciţi, neştiind Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu” (Mt 22,25-30).
Deşi evanghelistul Ioan îşi încheie relatarea cu cuvintele că el a văzut şi a crezut, nu putem fi siguri că este cu adevărat primul act de credinţă în învierea lui Isus, deoarece cine nu ştie Scripturile, nu poate crede în ele. Se pare că este vorba de faptul că a crezut în ceea ce-i spusese Maria Magdalena, şi anume că mormântul este gol, că cineva l-ar fi luat pe Isus şi ea nu ştie unde l-a pus.
Isus însuşi a reproşat iudeilor că ei nu cred în Scripturi: “Dacă aţi crede în Moise, aţi crede şi în mine, fiindcă despre mine a scris acesta. Dacă nu credeţi celor scrise de el, cum veţi crede cuvintelor mele?” (In 5,46-47). Exegeza Scripturii aparţinea numai bărbaţilor.
Cum aveau să creadă ucenicii în cuvântul lui Isus: Voi învia, când ei nu aveau capacitatea să înţeleagă Scriptura? Când Isus le vorbea despre învierea sa, pe ei îi apuca frica şi tristeţea (cf. Mt 17,23).
Este posibil ca o licărire de credinţă în înviere să fi avut apostolii Petru şi Ioan când au intrat în mormânt şi au văzut pânzele şi giulgiul în acea stare să-şi fi dat seama că nu este vorba de furt, fiindcă hoţii n-ar fi avut nici un interes să le lase acolo. Prin cuvintele că el “a văzut şi a crezut” pe baza unor semne, vrea să spună că pentru a crede în înviere nu-i necesară întâlnirea personală cu Isus, aşa cum Isus însuşi îi va spune lui Toma că “mai fericiţi sunt cei care n-au văzut şi au crezut” (In 20,29) şi printre cei fericiţi este posibil să fi fost Ioan însuşi în faţa mormântului gol (cf. CBL pag. 1430).
Credinţa în înviere este un dar al lui Dumnezeu care poate fi înţeles numai prin lumina Duhului Sfânt asupra Scripturii. Or, “Duhul Sfânt încă nu le era dat, deoarece Isus încă nu fusese glorificat” (Mc 9,10). Înainte de a-şi dovedi învierea prin forma văzută a prezenţei, prin atingerea mâinilor şi picioarelor, înainte de a vorbi şi mânca înaintea lor, Isus începe dovada învierii sale prin explicarea Scripturilor în drum spre Emaus: “Şi începând cu Moise şi cu toţi profeţii, le tălmăcea din toate Scripturile cele privitoare la el” (Lc 24,27).
Apostolii, şi mai ales evanghelistul Ioan, conştienţi de vinovăţia lor mai mare sau mai mică de a nu fi cunoscut Scripturile acum, după înviere şi coborârea Duhului Sfânt, vor căuta în Scripturi împlinirile mesianice şi în cele mai mici amănunte şi vor repeta deseori cuvintele: ca să se împlinească Scripturile sau: după Scripturi, chiar şi acolo unde nici noi nu ştim despre ce Scripturi este vorba.
În prima lectură l-am ascultat pe Petru. Inspirat de Duhul Sfânt pentru a înţelege Scripturile, se declară martor al învierii, adică poate confirma acest adevăr prin propria moarte. Acum înţelege că Dumnezeu l-a înviat pe Isus pentru a dovedi întregului univers că el este Mesia, judecătorul celor vii şi al celor morţi. Credinţa în înviere este o condiţie sine qua non pentru a obţine iertarea păcatelor şi propria înviere. Învierea lui Isus este glasul lui Dumnezeu care cuprinde toată forţa Scripturii prin care cheamă toate neamurile, din toate timpurile, de pretutindeni, la viaţă. Învierea, după Înălţarea lui Isus la cer, ne-a rămas adevăr de credinţă ca toţi oamenii să aibă acces la dânsa şi să se mântuiască. Nu-i adevăr ştiinţific, ci ştiinţă dumnezeiască proclamată de psalmist: Minunată s-a arătat ştiinţa ta. La marile adevăruri ştiinţifice din această lume au acces un număr redus de oameni – savanţii – şi numai ei se pot bucura de dânsele prin înţelegere, dar de credinţa în înviere se pot bucura toţi, de la mic la mare, de la ignorant la savant, de la sărac la bogat, de la sănătos la bolnav etc. Două lucruri se cer: credinţă şi lepădare de păcat.
Trăind Scripturile se ajunge la omul cel nou.
Cele două lecturi din scrisorile sfântului Paul (Col 3,1-4 şi 1Cor 5,6b-8) constituie un singur îndemn la unitate prin credinţa în învierea lui Isus. Învierea este coroana nepieritoare a vieţii noastre. Toţi trebuie să fim uniţi pentru a o dobândi, fiindcă într-însa este fericirea. Ca să ajungem la această fericire a învierii, toţi trebuie să fim uniţi în luptă contra păcatului, înlăturând drojdia veche cu preţul oricărei jertfe. Cristos însuşi, pentru că s-a jertfit pe sine pentru păcatele noastre, a înviat. Nu există bucurie adevărată în Cristos fără spiritul de jertfă al lui Cristos, fără iubire. Tot caritate fraternă care duce la înviere este şi aceea de a dojeni pe cei greşitori, ca să fie aduşi pe calea desăvârşirii, adică la starea omului nou menit să spună cu Isus: Am înviat şi de acum sunt pururi cu tine; ai pus peste mine mâna ta; minunată s-a arătat ştiinţa ta, aleluia.
Omul nou este omul adevărat, aşa cum l-a conceput (Dumnezeu) din veşnicie, omul credincios vocaţiei de om. Omul nou nu este un “alt om”, smuls din condiţia sa pământească spre a fi aşezat într-un paradis oarecare. Opoziţia stă între păcat şi har: omul vechi trăieşte în iluzia că îşi poate realiza destinul său recurgând numai la forţele proprii; omul nou împlineşte cu desăvârşire voinţa lui Dumnezeu, care singur poate să-l admită la starea de “fiu”; ştie că tezaurul fidelităţii sale faţă de chemarea primită stă în ascultarea faţă de condiţia pământească până la moarte; ştie că acest “da” faţă de starea sa de creatură constituie suportul necesar al acelui “da” de fiu adoptiv al lui Dumnezeu (J. Frisque; cf. MAC pag. 336).
Omul nou este acela care dă mărturie prin propria viaţă că trăieşte bucuria învierii lui Isus adâncindu-se tot mai mult în cunoaşterea Sfintelor Scripturi în Duhul Sfânt.
Omul nou, omul învierii, nu încetează de a se ruga ca biruinţa lui Isus asupra morţii să-i deschidă porţile vieţii veşnice: dă-ne harul ca, sărbătorind învierea Domnului, să înviem, prin înnoirea Duhului tău, în lumina vieţii (LR). Amin.

 

* * *

 

Duminica Paştelui (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Un gânditor creştin din primele secole povesteşte că, într-o noapte, a avut un vis. Mii de păsărele se zbăteau sub o plasă întinsă la o anumită înălţime de la pământ, ca o colivie uriaşă. Încercau mereu să-şi ia zborul, dar se loveau de plasă şi cădeau înapoi pe pământ. Era un spectacol trist şi înspăimântător. Dar, la un moment dat, o ciocârlie s-a încăpăţânat să lupte împotriva plasei, până când, rănită şi sângerândă, a reuşit să o rupă, să creeze o gaură, şi şi-a luat zborul spre cer. A izbucnit un strigăt din acele nenumărate zburătoare şi, într-un fâlfâit de aripi care nu poate fi descris, s-au repezit spre deschizătură. Una după alta, şi-au luat zborul spre cerul fără limite.
… Isus, plin de sânge, a rupt plasa destinului nostru tragic, deschizându-ne căile cerului… (G. BESSIERE, Messalino festivo dell’assemblea, E.D.B.).

2. Tema

“Aleluia! Isus a învins moartea şi ne-a dăruit viaţa nemuritoare. Aleluia!”

3. Mesajul zilei

Dacă consideraţi potrivit, păstraţi o formă de dialog planificat.
Cristos a înviat! Pentru Isus şi pentru noi este mare sărbătoare.
- Preotul: Astăzi este cea mai mare sărbătoare a lui Isus. De ce?
- Copiii: Pentru că învie şi învinge moartea.
- Preotul: Astăzi este cea mai mare sărbătoare şi pentru noi. De ce?
- Copiii: Pentru că Isus înviat ne dăruieşte viaţa divină şi nemuritoare.
- Preotul: Cui îi face acest dar Isus cel înviat?
- Copiii: Înainte de toate, Mariei, mama lui, care acum trăieşte în cer, cu trup şi suflet.
- Preotul: Cui mai face acest dar?
- Copiii: Isus le face acest dar apostolilor, sfinţilor…
Isus ne face acest dar şi nouă, răposaţilor noştri, celor din familiile noastre, tuturor celor care cred în el, se deschid harului său, primesc împreună cu viaţa şi mântuirea.
E frumos şi important să credem în Isus cel înviat.
- Preotul: Astăzi este o sărbătoare mare pentru noi… dar mulţi nu cred în Isus înviat. De ce nu vin să primească marele dar al lui Isus înviat?
- Copiii: Unii, pentru că nu-l cunosc; alţii, pentru că nu le pasă de el; alţii, pentru că preferă să nu urmeze învăţătura sa.
- Preotul: Ce aţi face dacă în satul (sau oraşul) vostru ar fi un medic capabil să învie morţii?
- Copiii: Am merge toţi la el… Am face totul să ne împrietenim cu el.
- Preotul: La fel, ba chiar mai mult, ar trebui să facem ca Isus care, deşi nu ne redă viaţa muritoare, ne oferă ceva mult mai mare: ne dă viaţa lui Dumnezeu, care este divină, nemuritoare.
Am găsit secretul nemuririi. Copii, vă spun acum o poveste faimoasă a unui mare erou antic.

Se numea Ghilgameş. Împreună cu prietenul său, Enkidu, făcea lucruri măreţe pentru binele omenirii. Dar, într-o zi, prietenul său a murit în luptă. Durerea eroului a fost foarte mare. I-a vegheat cadavrul timp de şapte zile, încercând să-l învie, dar degeaba. Când şi-a dat seama că nu mai este nimic de făcut, disperat, a început să călătorească prin toată lumea în căutarea “secretului nemuririi”.
Circula zvonul că într-o insulă de la capătul pământului ar trăi singurul muritor care a reuşit întotdeauna să fugă de moarte, un om foarte bătrân, numit Utnapishtim.
Ghilgameş a hotărât să meargă să-l viziteze pentru a învăţa secretul vieţii veşnice.
Când a răsărit soarele, Ghilgameş a plecat în călătorie şi, în sfârşit, după ce a parcurs un drum interminabil, a ajuns la capătul pământului. Atunci a văzut în faţa sa un alt munte, ale cărui vârfuri atingeau cerul şi ale cărui văi ajungeau până în abisuri. În faţa muntelui era un zid de piatră apărat de creaturi înspăimântătoare şi teribile, jumătate oameni şi jumătate scorpioni.
Marele erou Ghilgameş, după eforturi uriaşe, a depăşit toate obstacolele şi a ajuns, în sfârşit, în faţa nemuritorului Utnapishtim. I-a spus:
- Care este secretul nemuririi tale?
Utnapishtim i-a povestit viaţa şi vitejiile sale.
Când a auzit povestea, Ghilgameş a înţeles că cererea era zadarnică, pentru că era clar că bătrânul nu avea nici o formulă secretă pentru a se apăra.
El a devenit nemuritor, i-a mărturisit, printr-un dar deosebit al zeilor, şi nu pentru că, aşa cum credea Ghilgameş, ar fi avut vreun secret al nemuririi (Dintr-un poem mesopotamian străvechi, cf. T.H GASTER, Le più antiche storie del mondo, Einaudi, Torino 1961).

Să ne amintim mereu cuvintele bătrânului: “Nu există nici un secret pentru a nu muri. Toţi trebuie să murim… Eu sunt nemuritor pentru că am avut noroc. L-am întâlnit pe Dumnezeu care mi-a dăruit nemurirea!”
- Preotul: Voi, copii, îl cunoaşteţi pe Dumnezeul care vă poate dărui nemurirea?
- Copiii: Da, Isus!
- Preotul: Atunci, iubiţi-l! Şi cântaţi cu mine victoria sa. “Aleluia: Isus a învins moartea şi ne dăruieşte viaţa nemuritoare. Aleluia!”

4. Exemple

a) Să-i invităm pe copii:
- să accepte Duhul (suflarea) lui Isus înviat, pentru a “zbura spre înălţimi”;
- să colaboreze pentru a-şi însuşi victoria asupra răului şi asupra morţii.

b) Un vânzător de baloane.

Avea din toate culorile: albe, roşii, verzi, galbene… Avea baloane de toate formele, chiar din cele mai frumoase: forme de iepuraşi, de boboci de gâscă, de răţuşcă etc.
O fetiţă a întrebat:
- Ce culoare are balonul care zboară cel mai sus?
Iar o altă fetiţă:
- Ce formă are balonul care urcă cel mai mult?
Vânzătorul a răspuns serios:
- Copilaşi frumoşi, zborul în înălţime nu depinde nici de culoare, nici de formă, nici de frumuseţe. Depinde de ceea ce au înăuntru!
…Legea balonaşelor este valabilă şi pentru noi: zborul spre ceruri depinde de ceea ce avem înăuntru. De aceea, Isus a suflat asupra apostolilor… şi suflă şi asupra noastră.
De aceea, încă de la Botez, Isus ne-a dat viaţa sa divină: Duhul său.

 

* * *

 

Aşteptarea paşilor

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu

“Atunci Petru a început să vorbească şi a zis: Într-adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor” (Fapte. 10, 34; 37-43)
“Fraţilor, dacă aţi înviat cu Cristos, gândiţi-vă la lucrurile de sus nu la cele de jos…” (Col. 3, 1-4)
“… pentru ce îl căutaţi printre morţi pe Acela care este viu? Nu este aici, a înviat!” (Lc. 24, 1-12)

Iubite cititor, frate în credinţă, îngăduie-mi ca astăzi, în loc a comenta obişnuitele lecturi liturgice ale Cuvântului, unde printre altele există posibilitatea alegerii textelor, să-ţi spun cu mâna pe inimă ceea ce aştept de la tine, înainte de a-mi exprima dorinţele. Să ştii că astăzi nu voi primi auguriile tale; pretind ceva mai mult de la tine. Mie îmi doresc ceva, pe care tu poţi şi pe care trebuie să mi-l acorzi. Într-un sens oarecare eu îmi doresc singur aceste augurii, pe care tu trebuie să le realizezi, fiindcă eşti implicat în ele din tălpi şi până-n creştet. Nu ai nici un drept să te sustragi de la această angajare. Deocamdată nu te poţi eschiva de la aceasta, numai cu urarea obişnuită de “Sărbători fericite!”.

Urarea “Buona Pasqua” trebuie să mi-o pregăteşti tu. Nu are nici un rost să spui că predica mea nu e în sens unic. Ceea ce cer de la tine, la rândul tău, ai tot dreptul să ceri şi tu de la mine. Din clipa în care ţi-ai formulat anumite cerinţe, îţi pun în mâini, îţi prezint titlurile mele de credit în confruntările mele, lista a tot ceea ce ţi se cuvine. Eu îmi doresc prin tine o întreită reaflare: – a Cuvântului; – a gândului; – a hotărârii. Şi acum, dacă ai “puţintică răbdare” de a mă asculta, te voi lămuri mai bine.

“Atunci Petru a început să vorbească şi a zis…” Mi se pare un lucru folositor a preciza cine, unde şi ce vorbeşte. Vorbeşte un om cu autoritate, cu toate că nu este un erou. Petru este un pocăit, un “revenit”, dintr-o aventură nu prea îmbucurătoare. Şi-a tăgăduit şi şi-a părăsit Învăţătorul. Constrâns de către o cumătră obraznică, de trei ori s-a lepădat de Învăţătorul lui. Iar acum, dacă îşi află curajul de a-l predica pe Isus din Nazaret, spunând cu toată sinceritatea că “a mâncat şi a băut” împreună cu El după învierea Lui din morţi, asta o face numai pentru că şi-a plâns greşeala cu lacrimi care i-au obţinut iertarea.

Nu. Nu am pretenţia ca tu, creştinule, să te socoteşti mai bun decât alţii, mai virtuos, mai puţin păcătos. Mă vei convinge de îndreptarea şi de sinceritatea ta numai atunci când îmi vei vorbi în tonul păcătosului iertat, a osânditului la ocnă, care a obţinut o graţiere neaşteptată. Îţi ascult cuvântul, nu pentru că ai fi mai învăţat, mai sfânt, ci pentru că ai primit să fii curăţit, spălat şi refăcut. Pentru că recunoşti că ai fost un păcătos, un cerşetor, de care s-a milostivit Domnul. Spune-mi, dacă ai şezut la masă cu El, asta a fost nu pentru că aveai mai mult drept decât alţii, ci pentru că aveai mai mare trebuinţă. Nu-mi sunt de nici un folos cuvintele unuia care nu a fost încercat în viaţă, ci de folos îmi sunt cuvintele aceluia care a fost iubit, cu toată necredincioşia lui.

Apoi, Petru îşi ţine predica în casa lui Corneliu, printre păgâni. Te rog, frate al meu în credinţă, omul Bisericii, încearcă cel puţin astăzi să treci peste anumite bariere asigurătoare, dincolo, printre care te afli bine “între ai noştri”. Încetează de a-i mai convinge pe cei care sunt deja de acord cu tine, de a-i învăţa pe cei care ştiu, ci mergi şi-i caută pe cei pierduţi, pe cei care nu ştiu nimic. Te rog să nu mă inviţi a veni la tine, în cenacolul tău, pentru a sărbători Paştile. Te rog să mergi cu mine în biserică şi să ne amestecăm printre credincioşii de rând, să ne unim glasurile spre a cânta împreună, cu toate că suntem afoni. Apoi, să mergem în căutarea oiţelor cele pierdute…

În cele din urmă, Petru povesteşte nişte fapte reale. Este o povestire cuvântarea lui, cu ilustrarea unei învăţături. El nu învaţă ci vesteşte. Nu face morală, ci mărturiseşte credinţa. El foloseşte un limbaj clar, esenţial şi simplu: “Ei L-au omorât, atârnându-L pe cruce, dar Dumnezeu L-a înviat din morţi”. Printre multele fraze şlefuite, cuvinte măsurate cu măsura prudenţei omeneşti, cu adjective grele puse pe balanţa oportunismului de subsol, cu mesaje măsluite în laboratoarele diplomaţiei, eu simt trebuinţa de a asculta glasul cel aspru al profeţiei, strigătul de indignare, mai ales atunci când este vorba de a denunţa faptul (care din păcate nu aparţine trecutului), care atentează la viaţa lui Cristos, pentru că viaţa omului, a tuturor oamenilor este ameninţată de prea multele preparative ale morţii.

Cel puţin de Paşti am pretenţia de a auzi un cuvânt şi o angajare precisă la pace. Cel puţin astăzi, cer ca acest cuvânt să răsune singur, fără acompaniamente, de la început şi până la sfârşit. Frate, dacă ai înviat cu Cristos, caută numai cele de sus, nu pe acelea de pe pământ. Nu eu îţi spun aceasta ci Sfântul Paul, acela care a uimit lumea cu ştiinţa şi cu sfinţenia vieţii lui. Îţi recomand de a nu întârzia a face aceasta! Deja se vorbeşte mult despre lucrurile cele de sus, dar cu toate acestea, oamenii au mai mult în vedere cele pământeşti decât cele cereşti. Nu-ţi este îngăduit a arunca în ochii oamenilor nevinovaţi praful cuvintelor tale “cereşti”, spirituale, pentru aţi împlânta nestingherit de nimeni, mâinile în afacerile veroase şi lucrative pământeşti.

Cerul este o nemaipomenită posibilitate, pe care ţi-o oferă Cristos cel înviat, dar trebuie să iei aminte că cerul nu-i o carapace, care să ascundă interesele tale cele mai meschine. – Spui religie dar gândul tău este la câştig. – Spui Biserică şi nu te gândeşti decât la carieră. – Spui slujire şi gândul îţi este la privilegii. – Spui morală şi gându-ţi zboară la subterfugii, la experimente şi la evadări lipsite de scrupule. Chiar dacă nu-ţi place, însă un pic de ruşine tot ar trebui să ai. Vorbeşte-mi despre învierea lui Cristos, numai după ce ţi-ai curăţit gândurile, cu mintea şi cu ochii la lumina ce vine de sus. Înăbuşă în faşă pofta de câştig, acordează-ţi inima după registrul credinţei, nu după cel al profitului.

N-am nici o pretenţie ca tu să stai totdeauna cu ochii holbaţi spre cer, căci în cazul acesta ai putea fi victima unui accident rutier. Poţi privi şi pământul, dar fără să uiţi de a mai privi spre cer sau în lături, fără aţi lăsa inima sechestrată de interesele cele mai meschine. Mie să nu-mi vorbeşti totdeauna despre cer, deoarece ai putea să mă plictiseşti, ci numai aşa din când în când. Mie îmi sunt suficiente doar câteva aluzii, bine puse la punct. Puţine cuvinte, care să nu fie zădărnicite de foşnetul socotelilor care-ţi frământă mintea.

În cele din urmă, tovarăşe de suferinţă, vreau să te văd la lucru. Paştele este o cale, o călătorie şi o nerăbdare de a propovădui. Evident, graba şi neliniştea nu te vor ajuta la nimic. Am pretenţia de a te vedea la locul potrivit. “Pentru ce-L căutaţi printre morţi, pe Acela care este viu?” Nu te resemna cu păzirea mormintelor goale, cu arhivele prăfuite, cu hârţoage mucegăite. Rolul vostru nu este acela al santinelelor puse de pază la mormânt, ci al acelor femei care au asistat la moartea, la îngroparea lui Cristos, care au mers dis-de-dimineaţă la mormântul lui Isus, unde au fost aflate de lumina dimineţii pascale; a femeilor, care au dat de ştire apostolilor despre învierea Domnului şi care au povestit apostolilor din cele ce ei mai uitaseră.

Frate dragă, te rog, nu mă obliga să-L caut pe Cristos acolo unde nu este. Nu mă îndemn să lupt în războiul care nu are nimic de-a face cu El şi cu Mesajul Său. Nu-mi impune nişte ritualuri lipsite de viaţă. În schimb, ai curaj, şi-mi cere totul pentru a-L sărbători pe Mântuitorul morţii, pe Domnul Cristos cel înviat din morţi. Astăzi vreau să te aud vorbindu-mi despre viaţă, despre pace, despre iertare, care este mai creativă decât răzbunarea, despre dragoste, care exclude ura, despre micime, despre neputinţă, care este mai tare decât puterea, despre lumina, care alungă întunericul.

 

* * *

 

Vigilia pascală (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

În ziua întâi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, femeile s-au dus la mormânt cu mirodeniile pe care le pregătiseră. Şi au găsit piatra răsturnată de pe mormânt. Când au intrat, nu au găsit trupul Domnului Isus. Nu ştiau ce să creadă, când, iată, le-au apărut doi bărbaţi în veşminte strălucitoare. Ele au fost cuprinse de spaimă şi-au îndreptat ochii în pământ. Bărbaţii le-au zis: “Pentru ce îl căutaţi pe cel viu între cei morţi? Nu este aici, a înviat. Amintiţi-vă ce v-a spus pe când se afla încă în Galileea: Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile celor păcătoşi, să fie răstignit,iar a treia zi să învie”. Ele atunci şi-au adus aminte de aceste cuvinte. Revenind de la mormânt, ele au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi. Erau Maria Magdalena şi Ioana şi Maria lui Iacob; acelaşi lucru l-au spus apostolilor şi celelalte femei care fuseseră cu ele. Cuvintele acestea li s-au părut nişte închipuiri şi nu le-au crezut. Totuşi Petru a plecat îndată la mormânt şi, aplecându-se, nu a văzut altceva decât giulgiurile. Şi s-a întors uimit de cele petrecute. Luca 24,1-12

După întunericul (bezna) care a cuprins întreg pământul pe când Isus Cristos murea pe cruce, indiciile temporale ce deschid textul evanghelic citit în Noaptea preasfântă a Paştelui realizează un contrast semnificativ: zorile luminoase au menirea să vestească biruinţa Vieţii. În plus, ele deschid această primă zi a săptămânii care este şi cea mai lungă, în viziunea sfântului Luca. Astfel, de-a lungul acestei zile mai multe evenimente se succed: femeile mironosiţe se duc la mormânt, doi dintre ucenici părăsesc Ierusalimul (locul manifestării mântuirii) îndreptându-se către Emaus, apariţia Celui înviat în mijlocul apostolilor care s-au închis în Cenacol.

Evenimentul Învierii glorioase este însă cât se poate de neaşteptat chiar şi pentru cei care auziseră cuvintele lui Isus: Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile celor păcătoşi, să fie răstignit,iar a treia zi să învie… Drept care femeile au adus cu ele la mormânt mirodeniile pentru îmbălsămare de vreme ce s-au împăcat deja cu gândul că Învăţătorul a murit. Nici chiar descoperirea mormântului gol nu reprezintă pentru ele vreun semn al Învierii, ci doar o pricină de derută, ne ştiind ce să creadă. Sfântul Luca îi oferă totuşi cititorului un prim indiciu al Învierii lui Isus Cristos atunci când în versetul 2 îl numeşte Domnul Isus. Acest apelativ va deveni un adevărat titlu cristologic prin care evangheliştii Îl vor desemna pe Isus Cristos Înviat.

Pentru a înţelege că această dimineaţă nu seamănă cu nici o altă dimineaţă din lume, trebuie ca cei doi bărbaţi în veşminte strălucitoare să le ridice femeilor (dar şi nouă) ochii din pământ, de la Cel mort şi să le adreseze acea întrebare surprinzătoare: Pentru ce îl căutaţi pe cel viu între cei morţi? Ca şi cum Isus era căutat acolo unde nu se află… Abia după această întrebare ele şi-au adus aminte de cuvintele lui Isus privitoare la Învierea sa şi au alergat să ducă vestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi. Dar, de vreme ce apostolilor şi ucenicilor vestea femeilor li se pare a fi o închipuire, ei nu-şi aduc aminte de spusele Mântuitorului refuzând, prin urmare, să le dea crezare. E drept că Petru se duce la mormânt ca să verifice spusele femeilor, spuse care se confirmă. Cu toate acestea el va rămâne blocat într-o uimire care îi va întârzia bucuria întâlnirii cu Cel înviat.

Cert este că odată cu vestea adusă de femei apostolilor şi ucenicilor a început evanghelizarea: Cristos este viu… a înviat… amintiţi-vă…!