Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Învierea Domnului
Anul B (A, C)

Lecturi:
Fapte 10,34a.37-43
Psalmul 117
Coloseni 3,1-4 (1Corinteni 5,6b-8)
Ioan 20,1-9

Ioan 20,1-9

În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt și a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. Atunci, a alergat și a venit la Simon Petru și la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, și le-a spus: “L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au pus”. A ieșit atunci Petru și celălalt discipol și au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru și a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut giulgiurile așezate, dar nu a intrat. Atunci a venit și Simon Petru, care îl urma, și a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile așezate, dar ștergarul, care fusese pe capul lui, nu era așezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat și celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut și a crezut; pentru că încă nu știau Scriptura: că el trebuia să învie din morți.

 

Autori

pr. James Gilhooley
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
Diverși alți autori
pr. Șerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato
FSC

 

* * *

 

Parabolă de Paști

Autor: pr. James Gilhooley
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Să ascultăm o parabolă de Paști. Un tată era într-o pasă proastă. Dorea să participe la Liturghia de Paști cu soția și cu cei trei copii ai lor. Liturghia de duminică cu familia era ceva special pentru el. Credea în dictonul ce spune că familia care se roagă împreună rămâne împreună. Dar tocmai fusese numit managerul unui nou restaurant fast-food. Patronul, anticipând că vor veni mulți clienți, i-a cerut să lucreze în Duminica Paștelui. Nu avea de ales. Avea nevoie disperată de noua slujbă. Copiii aveau nevoie de mâncare și de hrană. A înghițit în sec și a acceptat.

Și-a dat seama apoi că patronul său avea dreptate. Numărul oamenilor care căutau un loc unde să mănânce de Paști era de două ori mai mare ca de obicei. Nici nu se făcuse amiază și el era deja obosit. Iar la ușă mulțimea nu scădea. Ce bine i-ar fi prins niște angajați în plus la restaurant! În plus, începuse să îi fie ciudă pe el pentru cum îi tratase pe unii dintre clienți. Iar coada creștea tot mai mult. Își dădea seama că furia ce o simțea venea și din faptul că toți oamenii din fața sa erau liberi, pe când el trebuia să muncească. Unii dintre ei erau cu copiii… ar fi vrut să fie așa și el.

Tânărul din fața lui purta o cruce de aur la gât. I-a spus politicos managerului nostru: “Două omlete vă rog, cu șuncă și suc de roșii, două sucuri și două cafele. Vă rog, puneți-le în pachete separate.” Managerul execută comanda pentru amabilul tânăr. A împins spre el pachetele spunându-i: “15,53$”. Tânărul i-a întins o hârtie de 20 de dolari, și i-a spus: “Vă rog să dați al doilea pachet omului din spatele meu, precum și restul.” Apoi a dispărut în mulțime. A fost ultima oară când l-a văzut. Managerul s-a uitat apoi la cel care era în urma tânărului. Era îmbrăcat în haine ponosite, neras, și avea o mică sacoșă probabil cu lucrurile lui. Părea foarte obosit și probabil avea doar câteva monede, poate pentru o cafea. Managerul l-a surprins dându-i pachetul și restul de la 20 de dolari. Sărmanul om i-a zâmbit. A fost primul zâmbet adevărat pe care l-a văzut în acea zi. I-a șoptit săracului că binefăcătorul a fost cel de dinaintea lui. Omul privea mirat dar bucuros. Avea hrană pentru Duminica Paștelui. Pentru acest cerșetor, Cristos cu adevărat a înviat. Vestea bună era într-adevăr foarte bună. Avea ce să mănânce. Îi venea să strige: Aleluia!

Managerul și-a amintit vorba cuiva: “Nu pot salva lumea, dar pot să îi trimit o pizza unui sărac.” Tânărul era un șofer de tir. Conducea o mașină lungă cât o zi de post. Și el era departe de familia sa. Dar găsise ceva ce putea face de Paști. Managerul și-a dat seama că tânărul nu făcuse ceva doar pentru bătrân, ci și pentru el. Îi transformase restaurantul într-o catedrală. Ziua de muncă a trecut mai ușor apoi. Când seara s-a întors acasă, cei trei copii l-au îmbrățișat și i-au spus: “Tăticule, tăticule, l-am văzut pe Isus înviat la biserică.” Ridicându-i în brațe și sărutându-i, bărbatul le-a spus: “Și eu l-am văzut.” Punându-se seara în genunchi pentru rugăciune, i-a mulțumit lui Isus că i-a trimis în restaurantul său pe tânăr și pe sărac. Pentru un moment s-a întrebat dacă sărmanul bărbat nu fusese chiar Isus. Dar a alungat gândul ca fiind prea improbabil. Oare?

Să ne amintim ce i s-a întâmplat în secolul al XIII-lea Sfântului Francisc de Assisi, când un cerșetor i-a cerut o monedă. Francisc venea de la slujba de Paști. L-a îmbrățișat cu căldură pe cerșetor, i-a spus “fratele meu”, și i-a dat câțiva bănuți. Francisc s-a îndepărtat apoi de cerșetor și după câțiva pași s-a întors spre el. L-a văzut pe Cristos însuși stând acolo unde era înainte cerșetorul. Îi făcea semn lui Francisc cu mâna. Iar din mână îi curgea sânge.

 

* * *

 

Cristos a înviat!

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Adevărul învierii lui Isus îl mărturisim în Crez: Cred în Isus Cristos… care a înviat a treia zi din morți. Adevărul ne umple inima de bucurie, Isus fiind garanția învierii noastre.

Dar ce este învierea?

Învierea este ultimul și cel mai puternic strigăt pe care ni-l adresează Dumnezeu Tatăl prin Fiul său, ca să ne întoarcem la izvorul vieții veșnice, la iubirea sa infinită, la fericirea totală.

Sfântul Francisc de Sales vorbește într-una din cărțile sale despre un obicei al potârnichilor de a-și fura ouăle unele altora pentru a le cloci. De ce? Ca să aibă mai multe progenituri, mai mulți pui? Din instinct matern prea dezvoltat? Din ignoranță față de propriile ouă? Nu știm. Când puii ies din ouăle clocite de potârnichea hoață și aud țipătul sau glasul mamei adevărate, părăsesc mama hoață și se întorc la cea adevărată, care a făcut ouăle din care au ieșit.

Ce vreau să spun prin acest exemplu? Dumnezeu ne-a creat și diavolul ne-a furat prin păcat. Creatorul nu ne părăsește; el are diferite forme de a ne striga, de a ne chema la sine, așa cum a făcut-o cu Adam: Adame, unde ești? (Gen 3,9), tot așa, în decursul istoriei, continuă să cheme omenirea în totalitate, și chiar pe fiecare în parte, în diferite forme. Învierea lui Isus este strigătul cel mai puternic adresat de Dumnezeu întregii omeniri. Azi ne cheamă și pe noi la viața adevărată, la viața veșnică.

Femeile, după cum ne relatează evanghelia, aleargă la mormânt; ucenicii, de asemenea. Aici găsesc în mormântul gol doar giulgiurile, ca pe niște coji de ou din care a ieșit puiul. Isus apare în lume cu o nouă viață; trupul său este îngerizat și de aceea apare oamenilor doar ca semn al prezenței pentru ochii trupești. Din acest motiv, apostolii afirmă că ei sunt martori ai învierii lui Isus: Ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre cuvântul vieții, aceea vă vestim (1In 1,1), convinși fiind că realitatea acestor semne supranaturale depășește realitatea celor naturale; acum înțeleg că Isus i-a ales și i-a pregătit special pentru înțelegerea acestor semne – nouă, martorilor aleși de mai înainte - ca la rândul lor ei înșiși să devină semne care dau mărturie despre învierea lui Isus și a tuturor acelora care cred în învierea lui.

În Scrisoarea către Corinteni, sfântul Paul enumeră drept semne ale învierii pe credincioșii care au crezut în învierea lui Isus mai înainte de acei care l-au văzut. Iată ce spune: Vă fac cunoscut, fraților, evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care ați primit-o, în care ați rămas și prin care sunteți mântuiți (orice mântuit este un martor al învierii). Isus a murit, a fost îngropat, a treia zi a înviat și s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece. După aceea, s-a arătat la peste cinci sute de frați deodată, dintre care mulți sunt încă în viață. În cele din urmă mi s-a arătat și mie (1Cor 15,1-8).

Știm că Isus s-a arătat sfântului Francisc de Assisi, sfântului Anton de Padova și la mulți alții. Aceștia pot spune cu certitudine: Cristos a înviat cu adevărat!

Dar noi?

Noi suntem chemați, nu numai să credem în mărturia lor, ci să devenim asemenea lor, martori ai învierii lui Isus. Cum? Trăind ceea ce ei ne-au transmis: învățătura lui Cristos, cuvântul Domnului care este viață, mărturia lor este știința noastră, o știință trăită, nu intelectualicește, ci o trăire a credinței, care depășește rațiunea, fiind bazată, așa cum spune sfântul Toma de Aquino, nu pe argumente, ci pe semne care pun în evidență adevărul viu (cf. ST III, c.55, a.5). Semnele nu constrâng precum argumentele, ci dispun sufletul în mod plăcut să îmbrățișeze liber și cu plăcere un mister, un adevăr pe care numai gustându-l îi poți aprecia valoarea. Argumentele nu constrâng, nu răpesc libertatea, nu limitează personalitatea. Când varul de pe perete este alb, nu poți susține că este negru. Știința empirică limitează capacitatea omului de a se dezvolta. Prin adevărurile de credință însă, Dumnezeu mărește capacitatea dezvoltării personalității prin punerea în evidență a libertății. Numai libertatea exercitată dă demnitate și merit. Învierea lui Isus era un semn menit să pună în evidență libertatea și meritul omului prin acceptarea semnului, fiindcă realitatea învierii era infinit superioară celor ce apostolii vedeau cu ochii. Fiind semn, apostolii s-au convins mai greu de realitatea pe care o exprima semnul învierii, fiindcă acesta este specificul semnului: nu este perceptibil decât acelora care cunosc deja parțial mesajul și sunt dispuși să subscrie în întregime și în mod liber. (Spre ilustrare poate servi exemplul mesajului lumânărilor aprinse pe zidul cetății de un spion roman infiltrat și care, sub pretextul apărării, i-a sfătuit pe apărători să pună 26 de lumânări, torțe, și pe care, în momentul în care aceștia dormeau, el a aprins câteva în următoarea ordine: 21, 5, 14 și 9. Cifra de 26 reprezenta alfabetul roman. Prinzând torțele în ordinea amintită, însemna: Veni. Era invitația de a da atacul, fiindcă apărătorii nu sunt la post. Așa au cucerit cetatea).

Magdalenei înlăcrimate la mormânt, apostolilor înspăimântați și ascunși, ucenicilor triști în drum spre Emaus, li se pot aplica din plin cuvintele lui Pascal: Tu nu m-ai căuta acum (spune Isus), dacă nu m-ai fi găsit deja de mai înainte. Toți acești martori ai învierii,

n-ar fi ajuns la știința învierii lui Isus, dacă nu l-ar fi găsit mai înainte prin iubire, prin trăirea învățăturii sale, prin credința în cuvântul lui. Nu ar fi înviere, dacă nu ar fi iubire. Devenim martori ai învierii când acceptăm semnele lăsate de Isus și când facem din întâlnirea noastră un semn, un canal prin care trece în lume un torent de iubire, care devine o mărturie mult mai științifică decât orice știință.

Primii care au primit semnele învierii au fost soldații de la paza mormântului; ei au simțit cutremurul de pământ, au văzut piatra prăvălindu-se, au văzut îngerul și de frica lui au leșinat (cf. Mt 28,2-4) și, tot ce-i posibil, să fi constatat că mormântul este gol, de aceea șederea lor acolo nu mai are rost, au plecat în cetate și au povestit cele constatate. Acestea au fost semne, dar paznicii nu le-au cunoscut semnificația, fiindcă ei nu l-au cunoscut pe Isus mai înainte, nu l-au iubit și n-au trăit învățătura lui. Din acest motiv nici nu s-au constituit ca martori ai învierii, dar, primind o sumă de bani, s-au angajat să mintă cu multă ușurință. Istoria îi pune în rândul celor corupți și nicidecum în rândul apostolilor; au rămas instrumente ale morții, soldați care ucid, nu crainici ai vieții.

Ca să nu încurcăm lucrurile, este bine să mai lămurim încă o problemă referitoare la semnele învierii. Evanghelia spune că Maria Magdalena, venind dis-de-dimineață la mormânt, văzând piatra răsturnată și mormântul gol, a alergat la Petru și Ioan și le-a spus:

L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știu unde l-au pus (In 20,1-2). Petru și Ioan au alergat la mormânt; îl găsesc gol și văd giulgiul strâns și pus deoparte. Ioan a văzut și a crezut (In 20,6-7). Este primul act de credință în înviere? Nu putem afirma cu certitudine. A crezut în ceea ce i-a spus Maria Magdalena? Când un lucru îl vezi nu mai crezi, îl știi exact. Dar aici este vorba de credință. A crezut că cineva a luat trupul lui Isus și l-a dus în altă parte? Nici acest lucru nu-i de admis, fiindcă de l-ar fi luat cineva, n-ar fi lăsat giulgiul și pânza care îi acoperise fața. Ioan crede în iubirea care a realizat dispariția miraculoasă, inexplicabilă, a lui Isus din mormânt. Toate sunt semne care duc spre descifrarea unui lucru miraculos în care trebuie crezut, care nu exclud îndoiala, ci implică cercetarea. La această cercetare îi invită Isus pe ucenici când o trimite pe Maria Magdalena să le spună să meargă în Galileea și acolo îl vor vedea.

La credința în înviere ajungem în măsura în care ne implicăm în cercetare pe baza credinței și mai ales când, trecând prin moartea egoismului, acceptăm crucea zilnică.

Ouăle roșii de Paște exprimă această angajare la cercetare și la jertfa pentru realizarea învierii și dobândirea vieții veșnice. Chiar păgânii, după cum ne relatează Mircea Eliade, aveau obiceiul să adune și să vopsească în roșu oasele morților dragi, pentru a-și recăpăta viața într-o zi. Culoarea roșie reprezenta sângele în care se află viața, sufletul. Azi, aceste ouă roșii ne invită să credem că Isus a înviat și se află în sfânta Taină a Euharistiei, care este albă, dar ne înroșește pe noi, ne dă viața cea nouă, ne aprinde de focul iubirii divine, care ne poate duce până la mărturia sângelui.

Cristos a înviat! Aleluia. Amin.

 

* * *

 

Aleluia, Domnul să fie lăudat!

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

O educatoare le vorbea copiilor de la grădiniță despre Isus. În grupa ei era un băiețel dintr-o familie necreștină. Acesta asculta foarte atent deoarece totul era nou pentru el. Când educatoarea a povestit cum a fost condamnat Isus și cum l-au răstignit pe cruce, fața băiețelului s-a întristat și a murmurat: “O, nu! Ce păcat!” Educatoarea a continuat spunând că a treia zi Isus a înviat din morți, revenind la viață. Ochii băiețelului s-au luminat de bucurie și el a exclamat: “Grozav!” În Vinerea Mare, auzim relatarea suferințelor și morții lui Isus. Asemenea micului băiețel, mulți dintre noi am spune: “O, nu! Ce păcat!” Astăzi auzim restul povestirii și din nou împreună cu băiețelul putem exclama acum: “Da! Grozav!” Astăzi putem cânta din nou “Aleluia” pe care nu l-am cântat în întreg Postul Mare. “Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea” (Psalmul 117,24).

Pentru ce ne bucurăm astăzi? Ne bucurăm deoarece credința noastră în Cristos a fost confirmată, adevărul a triumfat asupra minciunii, dreptatea asupra nedreptății și tragedia s-a transformat în bucurie. Este ca și când ne-am uita la un episod din Batman. La început vedem o victimă nevinovată și lipsită de apărare care este atacată, jefuită, răpită și torturată de un atacator netrebnic. Și ne pare atât de rău să vedem triumful personajului negativ. Apoi, în momentul în care victima aproape că a renunțat la speranță și este pe punctul de a muri, coboară din cer Batman ca să o salveze. El se luptă și îl învinge pe răufăcător și eliberează victima nevinovată. Și ne bucurăm de triumful dreptății.

Relatarea suferinței și morții lui Isus în Vinerea Mare este povestea victoriei minciunii asupra adevărului, a nedreptății asupra dreptății, a răului asupra binelui. Isus a fost acuzat în mod fals de crime pe care nu le-a comis, și condamnat pe nedrept la o moarte pe care nu o merita. Prietenul Lui l-a trădat, tovarășii Săi de încredere l-au părăsit și omul lui numărul unu a negat că îl cunoaște. Oamenii pe care i-a iubit au cerut răstignirea Lui și au ales în schimb eliberarea tâlharului Baraba. Este o poveste a trădării și a minciunii, a necinstei și a mediocrității, a infidelității și a violenței îndreptate împotriva unei victime nevinovate și aparent lipsite de apărare. Toate acestea își au punctul culminant în Vinerea Mare, în care îl vedem pe Isus biciuit, batjocorit, dus la moarte, pironit pe cruce, unde moare după câteva ore și este așezat în grabă în mormânt. Dacă acesta ar fi sfârșitul relatării, ar fi o poveste tristă, o tragedie. Însă slavă Domnului nu acesta este sfârșitul.

Moartea nu este sfârșitul poveștii. Mai există un capitol. Acesta este cel mai important capitol deoarece, așa cum se spune, cine râde la urmă râde mai bine. Și în ultimul capitol al relatării despre Isus îl vedem ridicându-se din morți în toată gloria și măreția. Este reabilitat. Dușmanii lui sunt rușinați și derutați. Isus își recâștigă gloria eternă cu Tatăl. El este Domnul care va stăpâni asupra întregii omeniri, inclusiv asupra dușmanilor Săi. Pentru noi, discipolii Săi, aceasta este o veste bună.

Este o veste bună să știm că Adevărul este nemuritor. Putem înăbuși Adevărul, să îl acuzăm că este o minciună, să îl condamnăm, să îl torturăm, să îl ucidem, să îl îngropăm în mormânt, dar a treia zi Adevărul va învia. Să ținem minte aceasta și să nu renunțăm la Adevăr chiar și atunci când toți par să renunțe la el. Să nu renunțăm la Adevăr; să nu renunțăm la Dreptate. Să nu renunțăm la a face ceea ce este bine. Ceea ce este adevărat va fi întotdeauna adevărat. Ceea ce este drept va fi întotdeauna drept. Ceea ce este corect va fi întotdeauna corect, chiar și atunci când lumea din jurul nostru ar dori să fie altfel. Trebuie să învățăm să credem în soare chiar și atunci când nu strălucește, știind că odată și odată va străluci din nou. Acesta este sfârșitul care contează. De aceea astăzi Biserica ne cere să ne bucurăm și să ne veselim. Chiar și atunci când trecem prin momente foarte dificile: trădare, discriminare nedreaptă, minciuni, neînțelegeri; chiar și atunci când dușmanul pare să câștige bătălia din viețile noastre. Astăzi Cristos a câștigat. Și noi știm că în Cristos vom învinge. Aleluia, Domnul să fie lăudat!

 

* * *

 

Învierea Domnului

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Poate că vi se pare straniu, dar poate că aceasta este ziua în care îmi este greu să predic: nu știu prea bine ce să spun, nu știu de unde să încep, nu știu ce cuvinte să folosesc…

Și totuși știu foarte bine despre ce ar trebui să vorbesc: despre Cristos înviat, despre învierea lui Isus; și despre aceasta vorbește tocmai Evanghelia pe care am ascultat-o. Isus a fost răstignit și înmormântat cu două zile mai înainte; în dimineața celei de-a treia zi, când Maria din Magdala și cealaltă Maria au mers la mormânt, nu au mai găsit trupul lui Isus, iar un înger le-a spus: “Știu că îl căutați pe Isus cel răstignit. Nu este aici. A înviat precum a zis”.

La drept vorbind, parcă ar relata un lucru foarte normal… Dar să încercăm să ne gândim puțin: despre ce vorbim? Ce este această pericopă din Evanghelia pe care am ascultat-o? O istorisire frumoasă pe care o cunoaștem deja?… Sau mărturia a ceva ce s-a întâmplat cu adevărat?

Atunci când vorbim despre “Isus înviat”, oare vorbim despre literatură, despre un personaj-creație a fanteziei? Sau vorbim despre cineva care a trăit cu adevărat în această lume? Iar când spunem că “a înviat din morți”, aceasta este numai o modalitate de exprimare? Sau vrem să spunem că a început să trăiască ca mai înainte? Sau vrem să spunem și altceva?

Pentru că este ușor să spunem cuvântul “înviere”… Dar ce înseamnă el? Putem să ne imaginăm și realitatea unui mort care revine la viață… Însă fantezia este ceva, iar realitatea este altceva! Iar în realitatea lucrurilor, atunci când cineva este mort, este mort; dacă “revine la viață” înseamnă că nu era mort cu adevărat, chiar dacă era în așa hal încât părea mort. Sau este numai un mod de a vorbi, și nimic mai mult…

Faptul că Isus din Nazaret a fost într-adevăr un om în carne și oase, că a trăit în Palestina acum douăzeci de secole, nu este nici un dubiu. Faptul că acest Isus a fost condamnat și răstignit la Ierusalim pe timpul lui Ponțiu Pilat, este sigur. Faptul că a murit cu adevărat, este sigur (este imposibil să supraviețuiești unei răstigniri romane!).

Dar acest Isus, ne spune Evanghelia, a înviat. Și acest cuvânt nu înseamnă numai că “sufletul său” a rămas nemuritor… Așa cum nu înseamnă numai că Isus “continuă să trăiască” prin învățăturile sale și prin amintirea ucenicilor săi.

Evanghelia afirmă că, după ce a experimentat realitatea morții, Isus a înviat la viața cea nouă: chiar “el” în carne și oase. Nu în sensul că a revenit să trăiască la fel ca mai înainte, ca unul “care s-a întors înapoi” din moarte: mai devreme sau mai târziu ar fi murit din nou, definitiv… Aici vorbim în sensul că a intrat într-o condiție de viață superioară, diferită de cea care se trăiește mai înainte de moarte: o viață de acum înainte definitivă, o viață deplină și perfectă care nu mai este supusă limitelor condiției pământești și nici legilor fizicii sau biologiei…

Dar aceasta este realitate, sau este fantezie?

Ne-am obișnuit să vedem la cinema și televiziune totul ca produs al imaginației și al tehnicii moderne de “fabricare de imagini”. În domeniul spectacolului și al literaturii științifico-fantastice, suntem dispuși să vedem și să ascultăm lucruri mai neverosimile…

Dar “pretenția” Evangheliei este cea de a ne spune că Isus din Nazaret, răstignit la Ierusalim sub Ponțiu Pilat, a înviat cu adevărat din morți.

Și dacă noi purtăm numele de creștini, aceasta se datorează tocmai faptului că cu douăzeci de secole mai înainte, un grup de persoane care l-au urmat pe Isus mai înainte de condamnarea sa la moarte au început să spună tuturor: “Fiți atenți, vedeți că este foarte adevărat: Dumnezeu l-a înviat pe Isus din morți; noi l-am văzut, și suntem martorii acestor lucruri…”.

Credința creștină în întregime a pornit de aici. Dacă Isus nu ar fi înviat cu adevărat din morți, nu ar avea sens… Dacă Isus nu ar fi înviat din morți, creștinismul nu s-ar fi născut niciodată.

Și totuși este așa de greu, pentru noi creștinii de astăzi, să redescoperim cu realism punctul central al credinței noastre! Pe de o parte suntem și prea obișnuiți să auzim, să spunem și să cântăm cuvinte cum ar fi: “înviere, Cristos înviat” și așa mai departe. Pe de altă parte poate că ne lipsește curajul de a accepta într-adevăr, cu o inimă deschisă, mesajul Paștelui.

Orizontul experienței și al științei nu epuizează în mod necesar tot “posibilul”… Moartea nu este în mod necesar ultimul cuvânt asupra misterului existenței umane… Dumnezeu nu este un cuvânt lipsit de sens…

Isus a înviat: este ca un “semn” pe care Dumnezeu l-a lăsat în lume pentru a ne provoca să depășim orizonturile noastre prea înguste, certitudinile noastre prezumpțioase, temerile noastre neliniștitoare…

Isus a înviat pentru că Dumnezeu l-a înviat; acel Dumnezeu Tatăl despre care vorbea Isus: Dumnezeu care este mare și sfânt, Dumnezeu care este drept și bun, Dumnezeu care este principiul prim al oricărei vieți și al oricărei bucurii, Dumnezeu care este într-adevăr orizontul ultim al vieții omenești.

 

* * *

 

Bucurie mare vă vestesc: Cristos a înviat!

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

“Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm și să ne veselim într-însa.”

În ziua botezului lui Isus, când Cerul s-a deschis, glasul Tatălui a răsunat: “Acesta este Fiul meu iubit în care îmi găsesc toată bucuria” (Mt 3,17). Botezul lui Isus a fost “Paștele lui Dumnezeu” – trecerea Tatălui din veșnicie în timp prin Cristos. Dumnezeu Tatăl realiza în Cristos botezul întregii creații: trecerea de la moarte la viață, începutul unui cer și a unui pământ nou.

Azi, în ziua învierii lui Isus, noi îl putem parafraza pe Dumnezeu și să spunem: Acesta este fratele nostru iubit în care ne găsim toată bucuria.

După ce Cristos ne-a arătat drumul credinței până pe Calvar: deși ca om avea natura sa unită hipostatic cu natura divină, deși ca om putea să apară în forma (condiția) divinității, așa cum va apărea în ziua de apoi pe norii cerului înconjurat de îngeri și de slavă (cf. Mt 25,31-32), el s-a golit de această formă divină, ba chiar și de forma omului liber și a apărut în forma sclavului, după ce însuși Dumnezeu l-a tratat mai rău decât pe “sclav”, l-a tratat ca “păcat” (cf. 2Cor 5,21), acum Duhul Sfânt îl ridică din mormânt înviindu-l din morți, ca Isus să ne arate drumul spre cer, spre paradis, spre Împărăția veșnică a Tatălui prin manifestarea lui ca Fiu al omului în forma dumnezeirii.

În viața sa publică Isus a făcut multe minuni, dar acestea nu dovedeau dumnezeirea sa, ci adevărul cuvintelor sale, erau “semne” care conduceau la credință în dumnezeirea sa, dovedeau că ceea ce el spune despre sine ca Dumnezeu, o spune cu toată convingerea, semn că el crede ca om, ca Fiul-omului, și această credință a fost făcătoare de minuni. Minunile, semnele, profețiile și învățăturile din viața publică sunt daruri ale credinței lui ca Fiu al omului, pe când învierea singură este darul dumnezeirii Fiului lui Dumnezeu.

După ce Cristos ne-a arătat că drumul credinței trebuie să treacă prin “cruce”, acum ne arată răsplata credinței: învierea fericită, sau “drumul luminii” spre Tatăl.

În el, germenul vieții veșnice ascuns în creație încă de la începutul lumii, ajunge la o maturitate personală unică, fiindcă: n-a avut păcat, i-a iubit pe păcătoși, s-a lăsat călăuzit de Duhul Sfânt în toate, dar mai ales în virtutea uniunii hipostatice, deoarece are în sine toată plinătatea dumnezeirii, aceea a Unicului Fiu născut din veci din Tatăl.

Cristos înviat este cerul și pământul în haină de sărbătoare, el este germenul vieții noastre veșnice. În el vedem lumea fără durere și lacrimi, o lume de pace și dreptate, de bucurie și viață fără umbra morții, fără sfârșit…

Dar, cu toate că pe acestea toate noi le vedem prin credință, fiindcă spune sfântul Augustin că “Are și credința ochii săi” și cu acești ochi vedem trăsăturile noii creației care tinde spre desăvârșire prin întunericul și truda existenței pământești, noi ne bucurăm, fiindcă: moartea este învinsă prin moartea liber acceptată de Cristos, cu toate că ea va continua “să-și facă de cap” până când totul se va împlini conform planului divin, când ultimul dușman răpus va fi moartea noastră (cf. 1Cor 15,26); păcatul este învins prin jertfa nevinovatului Isus, care a acceptat să fie tratat de “păcat”, cu toate că “misterul nelegiuirii” (2Tes 2,7) se va ține scai de viața omului și o va însoți până în ziua de apoi.

Bucuria noastră stă în Cristos înviat, fiindcă în el descoperim sensul morții și al păcatului; în el descoperim că moartea și păcatul sunt cuprinse într-un plan plin de înțelepciune și de iubire și de aceea nu ne mai pot ține sub teroarea fricii, fiindcă de acum încolo aparțin lumii celei vechi de care am fost eliberați.

Spre deosebire de viața naturală, care ne este dată fără consimțământul nostru, în noua viață se poate intra numai cu asentimentul nostru conștient și responsabil, pe care ni-l dăm prin botez (personal îl dau cei maturi și prin părinți și nași îl dau pruncii, care la maturitate confirmă).

Astfel, pentru fiecare credincios, Paștele înseamnă trecerea de la un fel de a trăi la alt fel de viață. Într-un cuvânt: “viața cea nouă în Cristos” înseamnă parcurgerea drumului din această viață spre Tatăl (cf. In 13,1; Lc 9,31), pășind pe urmele lui Cristos, pe calea credinței desăvârșite, el fiind “capul”, “începătorul și desăvârșitorul” prin credință a “noului popor al lui Dumnezeu” însuflețit de suflul vital al Duhului Sfânt din ziua de Paști și apoi de Rusalii.

Ce vrea să ne spună sfânta Evanghelie? Că ucenicii au fost pregătiți pentru o întâlnire personală cu Isus înviat.

În lectura din Faptele apostolilor (10,34a.37-43) apostolul Petru scoate în evidență faptul că Dumnezeu l-a consacrat în Duhul Sfânt pe Isus din Nazaret, care a trecut prin această viață făcând numai bine: vindecând pe toți cei care stăteau sub puterea diavolului, de aceea Dumnezeu l-a înviat și i-a rânduit pe apostoli ca să-i fie martori, să vestească faptul că Isus este, prin înviere, rânduit judecător al celor vii și al celor morți și tot cel care va crede în numele lui să obțină iertarea păcatelor și dreptul la înviere și la viața veșnică. Centurionul roman Corneliu, deși păgân, dar dat fiind faptul că acceptă credința în învierea lui Isus, i se iartă păcatele, îl primește pe Duhul Sfânt, fiindcă Dumnezeu nu-i părtinitor: toți au fost creați de el din iubire, toți sunt meniți de el să dobândească viața veșnică prin credință. Ca dovadă a învierii, Petru îi aduce întâlnirea personală la care au mâncat și băut împreună

Pentru aceasta sfântul apostol, Paul insistă în fața credincioșilor din Corint să nu mai umble în vechea frământătură făcută din drojdia răutății și perversității, ci să se hrănească cu “azima sincerității și a adevărului” (cf. 1Cor 5,6-8), cu sfânta Euharistie care dă viața cea nouă și asigură învierea, deoarece Isus s-a jertfit ca noi să devenim euharistie, comuniune frățească și această Euharistie ne înalță la cele de sus, fiindcă viața noastră, datorită învierii lui Isus, este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu (cf. Col 3,1-4). Iată, adevărul!

Dacă gărzile, care păzeau mormântul, au rămas înmărmurite de frica celui Înviat, dacă cei ce nu cred în învierea lui Isus rămân reci ca niște statui de marmoră, nouă, celor care credem, ne răsună glasul îngerilor din adâncul istoriei: “A înviat precum a zis”. Dovada supremă a învierii lui Isus stă în întâlnirea personală dintre Înviat și ucenici. Credința învierii nu se bazează nici pe mormântul gol, nici pe giulgiurile rămase în mormânt, nici pe cele spuse de îngeri. Acestea toate au fost o pregătire, ci pe faptul că Isus s-a arătat ucenicilor săi, s-a arătat femeilor venite la mormânt să-i ungă trupul, s-a arătat, spune sfântul Paul, la peste cinci sute de frați (cf. 1Cor 15,6). Noi știm că aceștia au pecetluit credința în înviere cu propriul lor sânge. Iată, adevărul!

Prima noastră întâlnire personală cu Cristos a avut loc la botez. Atunci el ne-a iertat păcatul strămoșesc. A doua întâlnire s-a realizat prin Euharistie și ea trebuie să dureze până la a treia întâlnire, când ne va chema la viața fără de sfârșit, ca la venirea glorioasă de pe norii cerului să fim de-a dreapta lui. La botez și prin Euharistie întâlnirea personală se realizează prin credință, dar după “credință” urmează “vederea”: “față în față” (1Cor 13,12). Aceasta va fi ziua pe care ne-o va da Domnul ca să ne bucurăm și să ne veselim într-însa pentru toată veșnicia.

 

* * *

 

A celebra Sfintele Paști

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Nu se întâmplă nimic…

Expresia mi s-a întipărit în memorie încă de copil: “a trăi Paștele”. În satul meu parohul, de-a lungul întregului Post, bătea insistent asupra acestui punct: datoria fiecărui bun creștin de a “trăi Paștele”. Și invita femeile să colaboreze, solicitând, convingând, îndemnând, chiar dacă puțin forțând pe cei mai recalcitranți (dintre care nu lipsea cineva, chiar și în cele mai bune familii). De fapt mulți oameni, ca urmare a insistențelor, protestelor, a mâhnirilor și chiar a amenințărilor soțiilor, se hotărau să “trăiască Paștele”.

Era organizată o celebrare exclusiv pentru ei – nu se puteau amesteca cu femeile, ar fi fost puțin umilitor!… -, când era încă întuneric, în deplină clandestinitate. Își luau o mină bizară pentru a masca ceea ce socoteau o “slăbiciune”. O spovadă rapidă și neplăcută (și jenantă pentru preot: am experimentat chiar din primii ani de preoție), o împărtășire între un șovăielnic și un resemnat (dacă priveai unele chipuri, aveai impresia că erau gata să înghită un medicament amar). Apoi, pentru a schimba impresia ironică, toți se precipitau acasă cu senzația de a fi eliberați de o greutate plictisitoare.

Au plătit impunerea cea mai împovărătoare – chiar neplăcută – în ceea ce privește religia. Acum totul era la post, în regulă. Ca o mică intervenție chirurgicală, din păcate necesară, dar care tindea să se amâne cât mai mult posibil, și care totuși se transforma îndată într-o stare de anestezie aproape totală.

“A trăi Paștele” era minimul care era cerut celui care avea numele propriu scris în registrul botezaților. Cel puțin o dată pe an. “Acela nu a trăit nici măcar Paștele”, se murmura în cercul celor pioși apropo de unul care a refuzat să pășească pragul bisericii chiar cu această ocazie. Cel puțin la Paști. Am auzit pe o vecină a mea care țipa astfel la bărbatul ei: – Dar ce istorie! Rău nu-ți face… Și apoi nu se întâmplă nimic, stai liniștit: nu se năruie lumea! Și acela, încurajat, chiar dacă clătinând din cap, se furișa pe stradă.

Teama de a te lăsa surprins de lumină

Și, dimpotrivă, este așa. La Paști se năruie lumea. La Paști are loc sfârșitul lumii! Dacă “trăim Paștele”, nimic nu mai merge înainte ca mai întâi. Totul se schimbă. Se aruncă gândurile obișnuite și să fie prezente alte gânduri (“Dacă ați înviat cu Cristos… cugetați la cele de sus, nu la cele de pe pământ”, ne îndeamnă Paul scriind către Coloseni). Dacă se aruncă drojdia “expirată”, râncedă, incapabilă de a dospi ceva, și se plămădește în chip total diferit propria viață (“Îndepărtați drojdia veche, pentru a fi un aluat nou…”, recomandă tot Paul pe Creștinii din Corint).

Marea și radicala curățenie a Paștelui trebuie să aibă loc, înainte de tot, în inimi. În familia ebraică, la vigilia sărbătorii, se săvârșea o sârguincioasă inspecție (bediqah) în toată casa, străduindu-se să înlăture chiar și cel mai mic fragment de pâine dospită. Pentru noi, este vorba de a elimina vechile obiceiuri, vechile ranchiuni, vechile tendințe, vechile interese. Nu se trăiește Paștele fără o hotărâtă ruptură cu trecutul. O ruptură expresia sa cea mai evidentă în spovadă, prin care manifestăm voința de a muri pentru păcat și să înviem la viață, la credință, la pace, la iertare, la iubire, la bucurie, la speranță. În Euharistie nu se înghite un medicament amar, ci ne împărtășim cu Pâinea care hrănește viața nouă: o pâine a fraternității, a sincerității, a dreptății, a solidarității, a împărtășirii.

“A trăi Paștele” nu înseamnă a schimba hainele, ci a schimba viața. Să ieșim “afară” din mormintele noastre, uimiți, cu o mare dorință de a râde, de a dansa, de a cânta. Dumnezeu a “făcut să fie trăit Paștele” pentru poporul său, eliberându-l din sclavie. Dumnezeu, mai ales, “a făcut să fie trăit Paștele” pentru propriul Fiu, făcându-l să iasă din mormânt (“Dumnezeu l-a înviat a treia zi”, vestește Petru centurionului roman Corneliu convertit, așa cum este relatat în prima lectură de astăzi).

Dacă a fi creștin, a avea credință, înseamnă a crede în învierea lui Cristos, putem să adăugăm și că a crede în învierea lui Cristos înseamnă a accepta ca totul să se schimbe. Înseamnă a accepta de a deveni înviați: morți pentru tristețile, angoasele, fricile, plânsetele noastre, eliberați de resentimentele, de egoismele, de interesele, de violența noastră, și înglobați în viața nouă pe care ne-o oferă Cristos, chemați să intrăm, uimiți, într-o lume nouă, să cercetăm totul. Poate acesta este tocmai paradoxul Paștelui: a regăsi aceleași lucruri de mai înainte, dar noi, “diferite”.

Mă întreb adesea pentru ce este așa de greu de a deschide anumite guri și a le elibera, pentru a face să explodeze în ele alleluia pascal cu toată forța sa. Cel mult este scos un suspin, o plângere, un bombănit. Fapt este că, în ciuda aparențelor, nu moartea ne produce teamă. Multora le este teamă de naștere. Puțini au curajul de a trăi, până acum, experiența învierii. “A trăi Paștele” nu este minimul experienței creștine, ci maximul. Probabil l-au intuit deja unii oameni din satul meu. Care se grăbeau să se întoarcă acasă, ca niște clandestini, după ce și-au făcut “datoria” lor. De ce atâta grabă? Poate frica de a se lăsa surprinși de lumină…

Trebuie să-L înviem

Trebuie ca și noi să-L înviem. Să-L facem să iasă din mormântul în care L-am închis. Să-L eliberăm de bandajele prejudecăților noastre, de decepțiile noastre, de frustrările noastre. Să-L curățim de imaginile caricaturale cu care am deformat chipul său. Să-I permitem să fărâme schemele și viziunile meschine în care L-am încarcerat. Dumnezeu izolat în biserică. Ostatic al riturilor noastre formale. Adormit de cântările noastre plângăcioase. Supravegheat special pentru ca să nu deranjeze liniștea publică și să se atingă de programul de “onoruri” pe care le-am stabilit noi.

Vrem să-i permitem acestui Dumnezeu să redevină Dumnezeu în noi? Vrem să consimțim să se manifeste, nu așa cum pretindem noi cum să fie, ci așa cum este? Vrem să-i acordăm libertatea de a săvârși, nu lucrurile pe care le hotărâm noi – și pe care noi înșine, suntem în stare de a le face – dar cele “imposibile” pe care numai el este capabil să le realizeze? Acceptăm ca el să se reveleze mult mai bine decât suntem noi obișnuiți să-l descriem, mai fraged decât reușim noi să ne imaginăm? Acceptăm ca el să ne ofere o bucurie, o pace, o calitate și o plinătate și o intensitate de a trăi pe care noi nu îndrăznim nici să bănuim?

Poate acesta este Paștele. A descoperi că Dumnezeu nu suportă mormântul în care l-am condamnat, închisoarea (infinitele închisori) în care l-am închis. A cerceta acel mormânt, nu pentru a-l regăsi, dar pentru a descoperi că El, din fericire, nu mai este acolo. Și, urmându-l în lumina pascală, să găsim curajul de a murmura: Dumnezeul meu, cum te-am redus… Și a lua în serios ceea ce spune Mariei din Magdala: Nu mă reține… (Io 20, 17). Poate vom reuși să rezistăm ispitei de a-l atinge, aducându-l înapoi, apropiindu-ne de el, ținându-l sub strictă supraveghere. “A trăi Paștele” înseamnă și acceptarea riscului unui Dumnezeu care nu se resemnează să fie mort, nu stă într-o parte unde l-am așezat noi.

Trebuie să-L relatăm

“Mergeți și vestiți…” (Mt 28,19). “A trăi Paștele”, în sfârșit, înseamnă a relata, a duce vestea. Acea veste trebuie s-o avem întipărită pe față. Sf. Augustin, într-o pagină sugestivă, povestește că în noaptea vigiliei Pascale păgânii nu reușeau să adoarmă, pradă agitației, și cu o ciudată neliniște (și, poate, chiar cu un pic de invidie). În dimineața următoare, pe stradă, se întâmpla să întâlnească creștini proaspăt botezați, cu chipul strălucitor, transfigurat de lumina celui Înviat.

“La acea apariție – ne asigură Augustin – mulți îl recunoșteau pe Cristos”. Poate că povestirea să conțină unele trăsături retorice. Rămâne faptul, totuși, că pentru a ști dacă cineva “a trăit Paștele”, nu ar mai trebui să-l întrebăm. Ar trebui să-l vedem! În satul meu, în timpul copilăriei mele, nu era tocmai cazul. Nu mai știu acum. Nu mai știu ce se întâmplă în alte locuri.

Mai înainte este insesizabil

Și să încetăm odată de a sta să fixăm acel mormânt gol, și de a face noi speculații. Specificul credinței creștine în învierea lui Cristos nu este fondată pe faptul că mormântul este gol. Un mormânt gol echivalează cu un mormânt sigilat. Poate fi fost un furt, o înșelăciune, un truc. Un creștin – cum observă G. Becquet – “este invitat să creadă în puterea celui Înviat asupra morții și în ființa sa prezentă în universul oamenilor. Atunci începe o viață nouă care merge din descoperire în descoperire”.

Este inutil de a merge în locurile mormântului gol, ca niște curioși leneși. Acolo se observă numai absența. În timp ce Isus este “în altă parte”. Și continuă să se manifeste în chip imprevizibil. Cel Înviat este mereu “în altă parte”, mai înainte, inimaginabil. Și nu mai poate fi cuprins total. În această perspectivă, “a trăi Paștele” reprezintă o lucrare care nu se încheie niciodată.

 

* * *

 

L-au luat pe Domnul din mormânt

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Paște înseamnă trecere; trecere de la moarte la viață, de la păcat la virtute, de la întristare la bucurie: Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm și să ne veselim într-însa. Aleluia. L-au luat pe Domnul din mormânt Tatăl și Duhul Sfânt și ni l-au dat viu pentru a ne bucura.

Azi în întreaga Biserică răsună vestea pascală: Cristos a înviat; el trăiește dincolo de moarte, el este Domnul celor vii și al celor morți. Din «noaptea mult mai luminoasă decât ziua», cuvântul atotputernic al lui Dumnezeu, care a creat cerul și pământul și l-a plămădit pe om după chipul și asemănarea sa, ne cheamă la o viață nemuritoare. Creatorul a toate ne cheamă în chip special pe noi prin Omul cel nou, prin Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Mariei, Fratele nostru mai mare înviat din morți. (cf. MAC p. 335).

În mormânt, Întemeietorul și Împlinitorul credinței (Evr 12, 2) n-a murit, ci s-a odihnit privindu-și trupul martirizat pe Calvar inspirându-i încredere în atotputernicia Duhului dătător de viață spre a recăpăta strălucirea Taborului, spre a oferi Tatălui motiv de bucurie, spre a putea striga cu mai multă putere peste veacuri, până la noi: Sunteți salvați! Bucurați-vă!

Sfântul Petru ne invită la bucurie (Lectura I-a: Fap 10, 34a-37. 43). Chiar dacă noi cunoaștem, ne spune sfântul Petru, chiar dacă pe noi ne-a ales și ne-a destinat să-i vestim învierea, Cristos este pentru fericirea tuturor, numai să nu uităm că toți vom fi judecați asupra acestei chemări la credința în înviere, deoarece ea constituie culmea Revelației, culmea mântuirii; numai prin ea ne găsim pacea cu Dumnezeu, fiindcă numai prin înviere Isus este Domnul tuturor, fiindcă a fost uns cu Duhul Sfânt (Is 61, 12) și numai acei care cred în învierea lui sunt iertați de păcatele lor.

În Evanghelia zilei (In 20, 1-9) în prim plan apare Maria Magdalena, iertată de păcate și vindecată de infirmitățile trupești, vine la mormânt cu speranța vagă într-o minune, dar dezolarea este completă: mormântul este gol… Aleargă la Petru și Ioan și le dă de știre. L-au luat pe Domnul din mormânt. Mortul a dispărut. Ce-i de făcut? Petru și Ioan aleargă și găsesc mormântul gol, văd în schimb giulgirile care le încurcă și mai mult gândurile: De ce să-l fi luat cineva fără pânzele care îl acopereau?.. Ucenicul pe care îl iubea Isus vede și crede. Ce crede?.. Că Isus a înviat?.. Nici unul dintre ei n-a înțeles – plecând de la cunoașterea Vechiului Testament – că Isus trebuia să învie din morți (cf. CBL p. 1429). Această înțelegere a Scripturii le va veni mai târziu, când Duhul Sfânt le va lumina mințile; acum crede în ceea ce spusese Maria Magdalena că: cineva l-a luat pe Isus din mormânt. Faptul învierii este un adevăr atât de mare, atât de extraordinar, că nu se putea deduce dintr-un mormânt gol, ci bănui doar, din giulgiurile lăsate, că n-a fost furat. Numai întâlnirea personală cu Isus viu le putea pune în suflet o credință șovăitoare la început și tot mai puternică atunci când îl vor vedea mâncând și bând, mergând și vorbind alături de ei, așa cum făcuse înainte de înviere… Acest lucru ține să-l sublinieze sf. Petru: Dumnezeu i-a dat să se arate, nu întregului popor, ci nouă care am mâncat și am băut cu el după învierea lui din morți. Petru nu pune rugăciunea ca mărturie a învieri, ci mâncarea și băutura; rugăciunea, pe de o parte este o componentă a postului, iar pe de altă parte constituie o exaltare a sufletului; mâncarea și băutura, pe lângă faptul că sunt dovezi palpabile care dau o certitudine fizică, sunt simbolul bucuriei, comuniunii, împăcării, recuperării forțelor pentru o viață nouă, prefațează Euharistia și împărăția veșnică, ospățul la care Isus înviat le va sluji celor care cred și învie împreună cu el: Cine crede în mine are viață veșnică și eu îl voi învia în ziua de apoi; Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viață veșnică și eu îl voi învia în ziua de apoi (In 6, 40. 54).

Prin învierea lui Isus se realizează marea și secreta speranță a omenirii. În Isus, germenul vieții divine, pus de Dumnezeu încă din actul zămislirii în sânul Fecioarei, atinge o maturitate personală unică, fiindcă în el locuiește toată plinătatea dumnezeirii, cea a Unului-Născut Fiu al lui Dumnezeu. În Isus, întreaga omenire vede realizată, prin darul lui Dumnezeu, acea mare și secretă speranță a unui pământ nou și a unui cer nou în care lumea să trăiască fără suspine și fără lacrimi, în care să domnească pacea, dreptatea, bucuria și viața fără umbre și fără teama sfârșitului.

Chiar dacă moartea va continua să-și “facă de cap” o bună bucată de vreme, chiar dacă păcatul din «misterul nelegiuirii» va continua să-și exercite presiunea nefastă asupra sărmanei noastre existențe vremelnice, credința păstrează în noi bucuria: păcatul și moartea au fost înfrânte de Isus și în existența noastră au căpătat un sens acceptabil: se înscriu într-un plan plin de înțelepciune și de iubire al lui Dumnezeu, de aceea nu trebuie să ne mai producă groază, fiindcă aparțin de lumea cea veche de care am fost eliberați (cf. MAC p. 335-336).

Dar, nu trebuie să uităm, că învierea este un dar gratuit pentru credința și speranța noastră, așa cum ne spune sfântul Petru: Și voi, datorită operei sale (învierii) credeți în Dumnezeu, care l-a înviat dintre cei morți și i-a dat gloria și astfel credința voastră și speranța voastră s-au fixat în Dumnezeu (1Pt 1, 18-21). Această înviere noi nu trebuie să o așteptăm ca pe para mălăiață, stând cu gura căscată și cu mâinile în sân, fiindcă, spre deosebire de viața naturală, care ne-a fost dată fără consimțământul nostru, în noua existență se poate intra numai printr-o adeziune conștientă și liberă față de propunerea care ne este adresată spre a ne renaște prin convertire și botez. Pentru fiecare dintre noi, Paștele trebuie să fie trecerea de la un fel de a trăi la alt fel; este o ieșire din Egipt și o scufundare în Marea Roșie și un pelerinaj prin pustiu până în țara făgăduită. Într-un cuvânt: viața de pe pământ constituie exodul din această lume spre Tatăl (cf. In 13, 1; Lc 9, 31), urmându-l pe Cristos, Capul noului popor al Tatălui, animați de suflul vital al Duhului Sfânt. Botezați în moartea și învierea sa, trebuie să învățăm să umblăm în viața cea nouă a fiilor lui Dumnezeu. Știm noi, oare, câte exerciții grele fac astronauții care vor să se lanseze în cosmos? Exodul nostru durează pe tot parcursul vieții, până la maturitate, până la ultima “trecere” în veșnicie prin poarta morții. Cât trăim trebuie să ne exersăm în iubire față de Dumnezeu și față de aproapele, deoarece la sfârșit vom fi judecați asupra iubirii (cf. MAC p. 335-336), fiindcă Isus din iubire față de Tatăl și față de noi a înviat.

Îndemnul apostolului Paul de a căuta cele de sus (Col 3, 1-4) este un îndemn la smerenia care înalță, este un îndemn la iubirea care înflăcărează și flacăra se înalță; îndemnul de a părăsi drojdia veche (1Cor 5, 6-8) înseamnă desprinderea de păcat, de cele lumești, de omul cel vechi condus de instincte animalice.

Iată: Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm și să ne veselim într-însa, pregustând în Cristos euharisticul propria noastră înviere.

Ruga noastră spre tine, Doamne, o înălțăm zicând: Dumnezeule, care, prin biruința Fiului tău unul-născut asupra morții, ne-ai deschis astăzi porțile vieții veșnice, dă-ne, te rugăm, harul ca, sărbătorind învierea Domnului, să înviem, prin înnoirea Duhului în lumina vieții (LR). Amin.

 

* * *

 

Duminica Paștelui (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

În ziarul La Croix din 9 iunie 1963, George Huber a relatat acest episod emoționant.

Ioan XXIII trecea dintr-un salon în altul la căpătâiul copiilor bolnavi din spitalul Bambino Gesù de per Gianicolo. Zâmbea către acea mică lume bolnavă, iar ei îi răspundeau tot cu un surâs… Dintre copii, unii îl strigau; “Papa Givanni, vino aici!”, sau mai simplu; “Giovanni, Giovanni!”. Sfântul Părinte s-a oprit la căpătâiul unui copil cu numele de Angelo: “Ia uită-te, te cheamă Angelo? Și eu odată purtam acest nume. Apoi m-au pus să-l schimb. M-au pus să iau un altul!” Când a ajuns la patul micuțului Carmin Lemma, care orbise în urma unei meningite, papa nu a reușit să-și stăpânească lacrimile. “Tu ești Papa”, zise băiatul, “Eu știu, chiar dacă nu te văd”.. Papa s-a așezat pe patul lui și l-a mângâiat îndelung pe micul “orb”.

Și noi trebuie să-i spunem lui Isus: “Tu ai înviat; Tu ești Domnul! Noi credem chiar dacă nu te vedem”.

2. Tema

Aleluia! Isus cel înviat anunță astăzi tuturora: “Am înviat și sunt lângă tine; dă-mi mâna și să mergem împreună!” Aleluia!

3. Mesajul zilei

Catehetul sau lectorul: Astăzi, copii, cu toții putem participa la bucuria lui Isus cel înviat; toți: buni și răi; bogați și săraci, deoarece Domnul îi iubește pe toți și vrea ca toți să participe la victoria sa asupra păcatului și asupra morții. Să mergem cu toții cu seninătate la Isus cel înviat; nimeni să nu aibă frică, nimeni să nu fie trist: cel care ne iartă și ne mântuiește s-a ridicat din mormânt! Mântuitorul ne-a eliberat!

- Isus a înviat: toată durerea din lume a dobândit un sens.

- Isus a înviat: orice păcat este iertat.

- Isus a înviat: el dăruiește tuturora viața sa dumnezeiască și nemuritoare.

Și iată că Isus cel înviat se apropie de fiecare dintre voi și vă vorbește:

- Isus: Am înviat și sunt lângă tine: dă-mi mâna și să mergem împreună!

- Copilul: De ce ai venit la mine?

- Isus: Pentru că te iubesc!

- Copilul: Isuse, ce ai venit să-mi aduci?

- Isus: Am venit să-ți aduc iubirea care nu moare! Am venit să te eliberez de păcat. Cu mine nu trebuie să-ți mai fie frică! Eu am învins răul, tot răul! Am învins durerea, toată durerea lumii! Am învins iadul! Eu l-am învins pentru totdeauna pe diavol! Eu am învins moartea, moartea ta, moartea celor dragi ai tăi, moartea tuturor oamenilor! Eu astăzi vreau să-ți aduc în dar viața mea: viața lui Dumnezeu!

- Copilul: Isuse, eu nu înțeleg toate darurile tale minunate, dar îți mulțumesc din inimă; cu tine alături nu mai am nici o teamă. Spune-mi, până când vei rămâne cu mine?

- Isus: Mereu, pentru toată viața și pentru toată veșnicia!

- Copilul: Nu te vei sătura de mine, care adesea sunt așa de capricios?

- Isus: Nu, niciodată: am înviat ca să trăiesc mereu cu tine, lângă tine!

- Copilul: Și dacă am să fiu obraznic, și dacă… am să te părăsesc?

-

- Isus: Chiar dacă, atunci când vei crește mare, te vei îndepărta de mine, eu nu te voi părăsi nicicând, nici dacă prin răutatea ta vei deveni cel mai mare delincvent. Voi sta lângă tine, ca să te ajut să devii mai bun, ca să te fac fericit! Astăzi, ziua de Paști, este ziua învierii mele, dar e și ziua învierii tale. Vrei să reînnoiești făgăduințele tale de la botez, vrei să fii mereu prietenul meu?

- Copilul: Da, Isuse: ajută-mă să fiu prietenul tău fidel pentru totdeauna. Vreau să rămân cu tine, prinde-mă de mână și să mergem împreună pentru tot restul vieții mele!

4. Exemple

a) Cel care trăiește asemenea lui Isus în umilință și are încredere în Dumnezeu are speranța în nemurire.

În bucătăria regelui erau un vas de lut și un vas de fier. Acesta din urmă, mândru pentru că era din fier, lua deseori în râs vasul din lut:

- Nu valorezi nimic, ești fragil, te spargi imediat!

- Chiar dacă sunt din lut, răspundea celălalt, totuși pot să fiu util și sunt fericit să lucrez aici, în bucătăria regelui.

- Eu, vasul de fier, nu vreau să stau lângă tine: dacă te ating, te sparg!

- Eu, în schimb, replica vasul de lut, sunt fericit că stau lângă tine și nu îți port pică.

Dar vasul de fier a încheiat:

- Pleacă de lângă mine, sărman vas de lut: foarte curând vei fi făcut cioburi!

… Cu trecerea timpului, regatul a decăzut și palatul s-a prăbușit. Abandonate printre ruine, secole la rând, cele două vase au dispărut, acoperite de praf, în inima pământului.

Într-o zi, excavând pământ, a fost descoperit vasul de lut.

- Uite ce vas vechi! a strigat cineva cu uimire.

- Ce frumos! au exclamat ceilalți.

Imediat l-au curățat de praf și l-au spălat. Atunci, vasul și-a redobândit toată strălucirea.

- Vă mulțumesc tuturor, a spus atunci vasul de lut, m-ați curățat și sunt fericit. Dar lângă mine este prietenul meu: vasul de fier!

Au căutat, dar în zadar! A fost consumat de rugină de-a lungul timpului. Au găsit doar câteva fragmențele ruginite.

Doar umilul vas de lut a avut bucuria de a trăi din nou în mijlocul oamenilor (S. Danieli).

b) Ca în povești.

O principesă frumoasă, după ce nu a ascultat sugestia Principelui răului, a căzut într-un somn profund, rece ca moartea, întunecat ca moartea. Starea de har fusese pierdută, climatul lumii ei minunate s-a deranjat pentru totdeauna din cauza păcatului. Dar Principele cerului, îndrăgostit de ea, a vrut cu orice preț să o trezească din acea toropeală de moarte. A învins toată rezistența, toată cruzimea dușmanilor lui. A fost arestat, biciuit, încoronat cu spini, ucis, dar și mort a găsit puterea de a ajunge până la principesa adormită în grădina morții… I-a mângâiat fruntea. Și iată că ea s-a trezit și a început o viață nouă, alături de salvatorul ei… Era Isus, Mântuitorul întregii omeniri. Era Isus, mântuitorul vieții noastre.

c) Povestește Wilfrid Monod că s-a oprit în fața vitrinei unui comerciant de opere de artă, unde era expus un tablou care reproducea Răstignirea: a observat că un băiat îmbrăcat în zdrențe contempla intens aceeași pictură. Făcând-o pe ignorantul, l-a întrebat pe băiat cine era cel de pe cruce: “Este Mântuitorul nostru, Isus Cristos”, a răspuns micuțul și a explicat: “Aceia sunt soldații romani, și femeia care plânge este mama lui”. Monod a rămas uimit de tonul încrezător al băiatului: “L-au omorât, domnule. Chiar l-au omorât”, spunea în timp ce adultul se îndepărta. Dar după acești câțiva pași, acesta s-a auzit strigat: “Domnule, Domnule!” și băiatul a fugit după el: “Dar priviți, el a înviat. Da, domnule, el a înviat”. Și era triumfător în vestirea lui de credință (R. Francisco).

d) Sfat practic

Într-un climat de bucurie maximă, încercați să faceți viu mesajul lui Isus înviat. Sugerez o omilie dialogată. Începe, cum este indicat în “sugestii”, un cititor, invitând solemn toți copiii la bucurie. Apoi să se înceapă un dialog între Isus înviat (= celebrantul în solemnitatea hainelor sale liturgice) și un copil. Să se încheie cu un cântec de bucurie sau cu aplauze îndelungi și senine.

 

* * *

 

Duminica Învierii Domnului (B) (audio)

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Cornel Cadar
Unde: Catedrala romano-catolică din Iași
Când: 16 aprilie 2006

 

Puteți descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Duminica Învierii

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

În prima zi a săptămânii, Maria Magdalena a mers în zori la mormânt și a văzut piatra luată de pe mormânt. A alergat deci și s-a dus la Simon Petru și la celălalt ucenic, pe care îl iubea Isus, și le-a zis: “L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au pus.” A ieșit deci Petru și celălalt ucenic și au mers la mormânt… Celălalt ucenic a alergat înainte…, a ajuns cel dintâi dar n-a intrat. A sosit și Simon Petru și a intrat în mormânt și s-a uitat la giulgiurile puse jos, iar lințoliul care fusese pe capul lui era… deoparte, înfășurat într-un loc. Atunci a intrat și celălalt ucenic… și a văzut și a crezut. (In 20,1-9)

Evenimentul Învierii a avut loc. Nimeni nu a asistat la el. Învierea, însă, a lăsat suficiente urme pentru ca apropiații lui Isus, și prin ei toți oamenii, să învețe a-I simți prezența și mai ales lucrarea: piatra temniței mormântului înlăturată, giulgiurile morții părăsite, lințoliul chipului pământesc lăsat împăturit de-o parte. Acestea sunt nu doar dovezi ale Învierii, ci și semne ale unei identități noi dobândite de Isus Cristos, identitate pe care numai ochiul de credință o poate recunoaște.

Pentru fiecare din persoanele amintite de fragmentul evanghelic al acestei Duminici va fi necesară o pedagogie aparte pentru a descoperi chipul de Înviere al Învățătorului. Astfel, Mariei Magdalena, venită la mormânt, confrom sfântului Ioan, din imbold de pietate și de tandrețe, nu-i va fi suficient să vadă piatra mormântului dată deoparte pentru a întrezări o altă perspectivă decât aceea ca Domnul să fi fost luat din mormânt și dus într-un loc neștiut. Va fi necesară o întoarcere către Domnul ei și de o chemare pe nume – Marie! – (In 20,14.16) pentru ca ochiul ei să descopere Noutatea de neimaginat și să se transfome într-o martoră a Învierii preaslăvite a Mântuitorului. Cât îi privește pe Petru și pe ucenicul pe care Isus îl iubea, ei sunt prezentați încă de la începutul Pătimirii lui Isus în imediata Lui apropiere. Activi de-a lungul pătimirii, ei vor fi și mai mult în descoperirea misterului Învierii. O deosebire între ei există totuși, deosebire care îi va permite celuilalt ucenic să ajungă mai repede la mormânt decât Petru și aceasta este iubirea. Aceasta îi va permite să treacă mai ușor de la “a vedea” semnele învierii (giulgiurile), la “a crede” (el a văzut și a crezut…) că Isus Cristos a înviat. Pentru Petru, deși a fost primul care a intrat în mormânt, devenind astfel un martor indiscutabil pentru Biserica primară, el va avea nevoie de un nou demers, cel din In 21,1-14.15-23, pentru ca să descopere pe Domnul și să se lase investit în martor al Învierii sale.

 

* * *

 

Bucuria de a nu mai regăsi trecutul

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

I s-a întâmplat un accident morții

Prietene cititorule, scuză-mă dacă te interpelez direct. Dar la Paști reușesc să vorbesc numai astfel. Simt nevoia de a te numi tu. Pot să te întreb, deci, cu ce intenție ai venit în biserică astăzi? Nu este o chestiune secundară, crede-mă. Evanghelia de astăzi vorbește de “alergări”. Să examinăm câteva pasaje. “Maria Magdalena a mers la mormânt dis-de-dimineață…” Putem să ne imaginăm pasul ei. Este tipic al celui care merge la cimitir. Nu se aleargă desigur când avem o întâlnire cu moartea. Așa cum nu se aleargă atunci când cineva însoțește un cortegiu care merge după un coșciug. Nu se aleargă când cineva merge să verse lacrimi pe mormântul aceluia în care au fost investite toate speranțele proprii, care era iubit mai mult decât toate și toți.

Mersul Mariei Magdalena spre mormânt este acela, apăsător, obositor, dureros, resemnat, a uneia care a văzut smulsă iubirea, viitorul, și aduce cu sine numai amintiri și regrete ale trecutului. Dar iată că devine pe neașteptate martora unui incident. Incidentul cel mai incredibil care se poate imagina. Ca urmare a acestui incident se dezlănțuie o alergare de neoprit. Maria Magdalena aleargă spre casa unde stau prietenii lui Isus. La rândul lor, Petru și Ioan, informați asupra incidentului, se pun pe fugă în acea direcție. Ioan aleargă mai iute decât Petru și sosește primul la mormânt.

Toți aleargă, se întâlnesc, fac chiar un pic de confuzie, ca atunci când are loc o neplăcere, căutând să se facă utili în vreun mod. Dar aici o neplăcere ireparabilă a lovit Moartea, după ce s-a încăierat cu Viața (“Moartea și Viața s-au înfruntat – într-un duel minunat”). Și a avut loc ceva grav, ireparabil, Morții. Chiar ei, care părea stăpâna absolută a pământului, dominatoarea de necontestat din totdeauna, obișnuită să aibă totdeauna ultimul cuvânt..

Paștele este opus unei înmormântări

Prietene cititor, din întâmplare te-ai dezvățat să alergi? Ți-e rușine, pretextând faptul că nu mai ești un copil, și anumite lucruri sunt nepotrivite pentru un om chibzuit? Ai devenit și tu înțelept, prudent, controlat, ca acela care știe că nu se merită să se obosească, care trebuie să se obișnuiască cu moartea? Și chiar în această dimineață ai venit la biserică cu pasul tău obișnuit, liniștit, un pic lemnos, dispus să asiști la o liturghie calmă, să asculți o predică liniștită?

Sunt oameni care “fac Paștele” cum se face o înmormântare. Cu o oarecare moderație, pocăință, căutând să ai o anumită ținută, să-și ia un oarecare aer de om cum se cade, să apară politicos, amabil. Nu se întâmplă nimic. Totul este în ordine, prevăzut, ordonat. Nici o surpriză.

Ziua în care nici pietrele nu rămân la locul lor

“Maria a văzut că piatra a fost răsturnată de pe mormânt…” Iată neprevăzutul, incidentul neașteptat. Acela care schimbă totul. Dacă această piatră, care sigila un mormânt, nu mai stă la locul său, nimic nu mai este la locul său. Dacă nu mai este ordine nici în cimitir, atunci într-adevăr orice lucru este răsturnat. Dacă și semnele de neatins ale morții au fost răvășite, nu ne mai regăsim nicăieri. Așa zisele “curățenii de Paști”: au devenit o scadență care nu suportă amânare. Chiar și pentru sufletul nostru.

Dar Paștele, așa cum este descris în Evanghelie, nu este un element de ordine, ci de dezordine. Învierea Domnului este “perturbatoarea” ordinii pe care așa am stabilit-o noi. Are dreptate prietenul meu A. Maillot: “Paștele este Anarhie”. Paștele aruncă zăpăceala în toate, descumpănește, răstoarnă orice lucru: bucuria, tristețea, rațiunea, speranța, posibilitatea. “Nici moartea nici viața nu mai sunt ceea ce au fost până acum. Nici o persoană nu mai este pur și simplu ceea ce vedem. Eu însumi nu mai sunt eu”. La Paști se realizează o răsturnare generală, o răvășire totală: obiceiuri, tradiții, legi, necesități, exigențe. Este inutil să vrem să reluăm controlul situației după formulele omologate. Acceptă deci, prietene, dezordinea Paștelui. Eu vin la casa ta, cu condiția că mă asiguri că este toată răvășită.

Dacă o piatră de mormânt nu mai este la locul ei, dacă nici măcar un cadavru nu mai stă acolo unde a fost așezat, dacă Maria Magdalena are senzația că l-a pierdut de două ori (viu și mort) pe Acela pe care îl iubea, atunci unicul mod de a fi raționali, de Paști, dragul meu prieten, este cel de a ne pierde capul.

“Bucuria pascală”

Și semnul fundamental că ți-ai pierdut capul este acela al bucuriei tale. Nu o bucurie oarecare, dar bucuria pascală. De Paști nu este permis să umbli cu o bucurie de circumstanță, scoasă din experiențele noastre precedente, dintr-o lume veche, de acum lichidată definitiv. Nu, la Paști ne trebuie o bucurie total nouă, diferită, niciodată trăită, expresia unei lumi noi. Nu un surâs pios un pic nătâng. Anumite surâsuri ale unor persoane religioase amintesc ideea morții, sunt cele mai macabre din câte cunosc eu, mi se par rânjetul unei țeste, constituie un “memento mori” fără promisiunea, sau cel puțin prevestirea învierii.

Vrem o “bucurie pascală”. Ceva zguduitor, provocator, nepoliticos, de care morții îi este frică. Prietene, să nu contribui și tu ca să pui în circulație imaginea unui Dumnezeu trist, a unei Biserici triste și severe, a unui creștin trist, adormit și plictisit. Lasă să fie luat Dumnezeul tău trist (“L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au pus!”). Lasă ca alții să meargă să-l găsească, cu pas lent și ritmat, la cimitir. Tu părăsește cortegiul trist și unește-te sub drapelul martorilor care se răspândesc pe străzi pentru a comunica singura certitudine: “A înviat!”.

Duminica, întorcându-ne de la Liturghie

În Spania, când corida are o desfășurare dezamăgitoare, ziariștii recurg la o măsură cu un efect sigur: “oamenii stăteau ca la Liturghie…”. Pentru a spune că ei căscau, că erau lipsiți de interes. Scriitorul J. Green, în pragul convertirii sale, înainte de a face pasul decisiv, se posta la ușile bisericilor și rămânea în așteptare. Se gândea: “Dacă aceștia cred cu adevărat la ceea ce participă, trebuie să iasă de aici cu fețele strălucitoare, ochii aprinși de lumină, cu focul în inimă”. În schimb se afla în fața unor indivizi stinși, cu priviri opace, cu obrajii alungiți, cu chipuri fără suflet. Și comenta cu amărăciune: “Coboară de pe Calvar și vorbesc despre timp căscând”.

Se povestește în schimb de un om de știință german care, căutând un loc liniștit unde să se așeze, a sfârșit prin a alege o locuință care era în imediata apropiere a unei mănăstiri de clauzură. Nu era credincios, dar acea ambianță prezenta avantajul de a fi ideal în privința liniștei pentru cercetările sale. “Aici cel puțin voi găsi tăcerea de care am nevoie pentru studiile mele și experiențele mele” se gândea el. Previziunile sale s-au dovedit exacte numai parțial. De fapt, mare parte din zi casa sa era învăluită în tăcere, ruptă numai de sunetul unui clopot. Dar apoi veneau orele de recreație ale călugărițelor. Și atunci nu era chip de a se apăra de acea veselie explozivă. Explozia de râsete străpungea zidurile și ferestrele.

Pentru omul de știință a devenit ca o obsesie. Se gândea: “Aceste femei sunt sărace, duc o viață de penitență, nu cunosc plăcerea. Cum fac de sunt așa de mulțumite? Nu ar fi ceva dubios dedesubt?” A hotărât să se clarifice vorbind direct cu superioara. Aceasta i-a dat o explicație foarte simplă: – Suntem miresele lui Cristos… – Dar mirele vostru nu a murit acum două mii de ani? – a obiectat acela. – Mă scuzați, domnule profesor, dar Dumneavoastră nu ați fost informat că după trei zile a înviat din morți. Și noi suntem martori, tocmai, a ceea ce a avut loc după trei zile. Prietene, nu ai vrea și tu să continui să fii în întârziere cu trei zile, ca atâția alți creștini… Te oprești la Vinerea Sfântă?

Au găsit absența

Și lasă gol acel mormânt. Femeile și apostolii nu au găsit acolo nimic. Nimic altceva decât o absență. Puțin asemenea cu primul soldat babilonian care, după cucerirea cetății, a intrat în Sfânta Sfintelor și s-a uimit că nu a găsit nimic. Fără să-și dea seama, evident, că Dumnezeul-prezent este cu precizie un Dumnezeu-absent în raport cu experiența sensibilă. Acest “nimic” al mormântului îți pune în față o alternativă. Sau au furat din el cadavrul, sau Cristos a înviat. Adică: cea mai meschină și colosală impostură, sau mântuirea totală.

Ziua de Paști, dacă tu crezi, nu te poate lăsa în nehotărâre. Paștele este siguranța. Sau acel da al credinței sau acel nu al necredinței. Nu există o poziție intermediară, care să gireze alibiurile noastre: să vedem. Nu sunt cuvinte ca: poate, însă, se poate, cine știe… În mod normal totul se termină la cimitir. Aici totul începe de la un cimitir, de la un mormânt gol. Este riscul credinței. Pentru a-l parafraza pe Pascal, se poate afirma că, cu mormântul gol, ni s-a dat suficient pentru a ști că credința noastră nu este fondată pe o halucinație, dar nu ni s-a dat destul pentru ca să putem substitui credința noastră cu o demonstrație.

Oricum, acel mormânt trebuie să rămână gol. Să nu punem înăuntru, deci, cadavrele vechi ale urii, resentimentelor, vorbăriilor, stupidităților, problemelor ușuratice, polemicelor rele. Și nici mumiile vechi ale egoismului, formalismelor, lăcomiei, ipocriziei. Aruncă în spate oboseala, neîncrederea și disperarea, și aleargă pe calea speranței și a umanității. Ia pe umeri numai greutatea viitorului.

De Paști Cristos Înviat nu îți restituie o relicvă a trecutului (mormântul este gol!), dar face prezent viitorul. Dă-ți seama că răsturnarea din acea zi a fost determinată de faptul că nici femeile nici apostolii nu au mai regăsit trecutul…

 

* * *

 

Duminica Paștilor (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Ioan 20, 1-9

1 În prima zi a săptămânii, Maria Magdalena a mers dis-de-dimineață la mormânt, pe când era încă întuneric. Ea a văzut că piatra fusese înlăturată de pe mormânt. 2 Atunci a alergat la Simon Petru și la celălalt ucenic, pe care îl iubea Isus și le-a zis: «L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au pus».

3-4 Petru și celălalt ucenic au plecat și s-au dus la mormânt. Alergau amândoi, dar celălalt ucenic, alergând mai repede decât Petru, a ajuns cel dintâi la mormânt. 5 Aplecându-se, a văzut fâșiile de pânză pe jos, dar nu a intrat. 6 A ajuns și Simon Petru care venea după el. 7 A intrat în mormânt și a văzut fâșiile de pânză pe jos, ca și ștergarul care îi acoperise capul; acesta din urmă nu era împreună cu fâșiile de pânză, ci era înfășurat și pus undeva deoparte. 8 Atunci a intrat și celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt. El a văzut și a crezut. 9 Căci ei încă nu știau că, după Scriptură, Isus trebuia să învie din morți.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Iubiți prieteni:

Paște fericit vă urez tuturor!

Duminica aceasta este duminica “principală” din an. Este duminica prin excelență, cea care dă sens tuturor duminicilor pentru că este Ziua Sfântă a Învierii Domnului nostru Isus Cristos.

Relatările pascale sunt prezente în cele patru evanghelii. Astăzi noi avem prima parte din capitolul 20 al Evangheliei după sfântul Ioan.

Sunt trei personaje care “circulă” în relatarea noastră:

- Maria Magdalena.

- Simon Petru.

- Ucenicul favorit al lui Isus (literlamente: “ucenicul pe care-l iubea Isus”).

Maria Magdalena merge la mormântul lui Isus. Nu știm ce anume o motivează, însă nu pare să aibă o credință profundă în înviere de vreme ce se alarmează profund atunci când observă că piatra care închidea mormântul a fost dată la o parte. Mai mult, comentează celorlalți doi ucenici care că l-au luat pe Domnul și nu știe unde l-au pus. Este interesant că aceste cuvinte ale Mariei referitoare la incertitudine sunt la plural: “nu știm unde l-au pus”. Poate că a fost cu celelalte femei așa cum relatează ceilalți evangheliști sau, poate că, aici se prezintă în mod simbolic preocuparea întregii comunități creștine primare care în fața morții Domnului său și în fața realității mormântului gol, se întreabă fără speranță în înviere, unde este Domnul… Pentru aceasta Maria Magdalena poate fi considerată ca simbol al comunității creștine care de multe ori îl caută fără să-l găsească, sau care caută în locul nepotrivit, care nu reușește să înțeleagă. Însă care continuă în căutarea sa… Se apropie de ceilalți doi ucenici pentru a găsi răspunsuri, pentru a găsi sens pentru căutările sale…

Ceilalți doi ucenici ies alergând și ajunge cel dintâi ucenicul pe care îl iubea Isus. Se uită, vede fâșiile de pânză, însă nu intră. După aceea ajunge Simon Petru și intră și vede fâșiile de pânză și ștergarul care-i acoperea capul lui Isus. Intră după aceea celălalt ucenic și evanghelistul ne spune literalmente că “a văzut și a crezut”. Ce este cu adevărat surprinzător în asta? Celălalt ucenic crede, are credință, acceptă învierea lui Isus fără a fi nevoie ca Domnul Înviat să-i apară deocamdată. Ucenicul iubit crede văzând semnele învierii și nu învierea în sine a lui Cristos. Aici este o cheie foarte interesantă pentru noi astăzi. A învăța să vedem semnele învierii în viață, în viețile noastre. Este interesant de observat că acest “a văzut și a crezut” al ucenicului iubit precede episodul cu Toma pe care-l vom medita duminica viitoare. Toma nu va avea încredere în frații săi spunându-le de la început că nu va crede în Isus înviat până când nu va vedea semnele cuielor în mâinile sale și nu-și va pune degetul în semnul cuielor și nu va pune mâna în rana coastei sale. Contrastează în mod clar cele două perspective diferite ale acestor doi ucenici ai Domnului.

Textul se termină cu o reflecție care semnalează că abia acum încep să înțeleagă ceea ce spunea Scriptura despre învierea lui Isus.

Pentru a ține cont: În Ierusalim există două locuri actualmente care susțin că ar fi locul mormântului lui Isus: biserica Sfântului Mormânt și Mormântul din Grădină. Mormântul din Grădină a fost identificat ca mormântul lui Isus la sfârșitul secolului al XIX-lea. Totuși, o tradiție foarte veche care datează din primul secol, susține că mormântul lui Isus se află în biserica Sfântului Mormânt în partea antică a cetății Ierusalimului. În secolul al IV-lea, Constantin, se presupune că a localizat locul mormântului sub un templu roman din secolul al II-lea și acolo a construit o biserică. De atunci, această biserică a fost restaurată și menținută de-a lungul secolelor. Actualmente este împărțită între șase biserici creștine diferite: catolici latini, ortodocși greci, armeni, sirieni, copți și etiopieni.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 28,1-8; Mc 16,1-8; Lc 24,1-11.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicționar cuvântul “Înviere”.

Întrebări pentru lectură

- Cum începe relatarea?

- Ce ore și ce caracteristici temporale se precizează la începutul textului?

- Ce observă Maria Magdalena când ajunge la mormântul unde-l puseseră pe Isus?

- Cum reacționează Maria Magdalena în fața celor văzute?

- Ce le spune lui Petru și ucenicului pe care îl iubea Isus?

- Ce fac Petru și celălalt ucenic?

- Cine ajunge primul la mormântul lui Isus?

- Ce face acela care ajunge cel dintâi?

- Ce vede?

- Ce ajunge după aceea?

- Ce face și ce vede?

- Care este atitudinea ucenicului pe care îl iubea Isus?

- Cum se încheie relatarea?

2 – MEDITAȚIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditație

- Ce îmi evocă întunericul de dimineață și mormântul spre care se îndreaptă Maria Magdalena?

- Care sunt “întunecimile” din viața mea?

- Care sunt “mormintele” din existența mea? Unde este moarte și lipsește viață?

- Înțeleg cu claritate ce anume implică învierea Domnului pentru mine și pentru toată lumea? Este numai o frază în plus sau descopăr dinamismul pe care-l are realmente?

- Am spiritul de căutare al Mariei Magdalena?

- În mijlocul dificultăților mă las învins rapid de descurajare sau continui să lupt și să caut?

- În mijlocul “mormântului gol” mă resemnez sau caut, întreb, ies din mine pentru a găsi un răspuns…?

- Reacționez imediat în fața veștilor importante așa cum fac Petru și celălalt ucenic?

- Sunt capabil să percep semnele învierii lui Cristos în mijlocul situațiilor zilnice?

- Am nevoie “să văd fizic” pentru a crede sau am încredere în semnele pe care Dumnezeu mi le dăruiește în mod constant?

- Am o atitudine de credință așa de profundă ca aceea a celuilalt ucenic care “a văzut și a crezut”?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Să luăm, pentru a trezi rugăciunea, un text biblic din sfântul Paul, în acest An Jubiliar Paulin, pentru ca marele Apostol să ne orienteze în această celebrare pascală: 1Cor 15,1-8

15

Cristos a înviat!

“1 Vă aduc aminte, fraților, evanghelia pe care v-am predicat-o, pe care voi ați primit-o și în care ați rămas, 2 prin care sunteți mântuiți, dacă o țineți așa cum v-am predicat-o eu, altfel, în zadar ați crezut.

3 Căci v-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit și eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, 4 a fost înmormântat și a înviat a treia zi, după Scripturi. 5 Și i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece, 6 după aceea s-a arătat la peste cinci sute de frați dintr-o dată, dintre care cei mai mulți au rămas până acum, iar unii dintre ei au murit. 7 După aceea, i s-a arătat lui Iacob și apoi tuturor apostolilor. 8 Ultimului dintre toți, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat și mie”.

Este important de observat că Paul este martor al Învierii nu pentru că el a văzut în mod fizic evenimentele, ci pentru că i le-a povestit cineva, l-a învățat. În același mod noi trebuie “să povestim” fraților noștri învierea Domnului.

4 – CONTEMPLAȚIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a interioriza acest mesaj al Paștelui vă propun să faceți să răsune expresia: vreau să văd semnele învierii și să cred.

În fața fricii și a nesiguranței: vreau să văd semnele învierii și să cred.

În fața lipsei locului de muncă și a posibilităților: vreau să văd semnele învierii și să cred.

În fața drogurilor care distrug și marginalizează: vreau să văd semnele învierii și să cred.

În fața…

În fața…

5 – ACȚIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propuneri personale

- Să mă apropii de vreo persoană care trece prin vreo dificultate și să-i vestesc cu realism și optimism Învierea Domnului.

- Să revitalizez participarea mea la Liturghie sau la Cult conștient că acolo se celebrează memorialul Paștelui lui Isus.

Propuneri comunitare

- Dialogați în grupul tău de prieteni cu privire la “semnele învierii” în ziua de astăzi. Care ar fi aceste semne în ambientul tinerilor?

- Căutați literatură corespunzătoare pentru a compara și a diferenția foarte bine învățătura despre înviere cu învățătura orientală a reîncarnării. Cereți de la vreun preot, călugăr sau călugăriță care să vă faciliteze acest material pentru a vă putea forma.