Predici

(tipareste predicile)

 

Preasfânta Treime
Anul B (A, C)
Lecturi:
Deuteronom 4,32-34.39-40
Romani 8,14-17
Matei 28,16-20

Matei 28,16-20

Apoi cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus. Cum l-au văzut, i s-au închinat, dar unii se îndoiau. Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: “Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii”.

 

Autori

pr. Joseph Pellegrino
pr. Anton Dancă
Diverşi alţi autori
pr. Şerban Tarciziu
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
Diverşi alţi autori
FSC
pr. Claudiu Budău

 

* * *

 

Să îl facem pe Dumnezeu prezent în vieţile noastre

Autor: pr. Joseph Pellegrino
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Astăzi celebrăm Duminica Sfintei Treimi. Sărbătoarea nu este a unui enunţ al credinţei noastre. Da, subliniază credinţa noastră în Dumnezeul Unic care este Tată, Fiu şi Duh. Dar sărbătoarea este mai mult decât celebrarea unei dogme. Sărbătoarea de astăzi vorbeşte despre relaţiile personale: despre relaţiile celor trei Persoane din Sfânta Treime, despre relaţia lui Dumnezeu cu noi şi despre relaţiile dintre noi, oamenii.

Toate cele trei relaţii sunt subliniate în Evanghelia din această duminică. Lectura de astăzi este finalul Evangheliei lui Matei. Conţine ultimele cuvinte ale Domnului adresate discipolilor săi, înainte de Înălţate. “Mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii.”

Discipolilor li se spune să boteze în numele Treimii, Tată, Fiu şi Duh Sfânt; nu doar în numele lui Isus, ci şi în numele Tatălui Fiului şi a Duhului Sfânt. De ce? Dinamica Iubirii care îl face pe Dumnezeu Dumnezeu, Iubirea Tatălui şi Fiului este ea însăşi Duhul Sfânt. Vârtejul etern de Iubire care este Sfânta Treime este însăşi viaţa dătătoare de Iubire ce se revarsă într-o persoană în timpul botezului. Relaţia interioară dintre Tată, Fiu şi Duh Sfânt devine viaţa spirituală a botezatului. Intrăm în viaţa Sfintei Treimi. Poate pare ceva prea frumos ca să fie adevărat. Dar chiar este adevărat. Iubirea lui Dumnezeu pentru noi este infinit mai mare decât imaginaţia noastră. La botez noi nu doar suntem încorporaţi în iubirea lui Dumnezeu, ci suntem prinşi în Dumnezeu şi Dumnezeu este prin în noi.

Isus le spune discipolilor săi să ofere această iubire tuturor celor care acceptă Vestea Sa cea Bună, Evanghelia Sa. Botezaţi în numele Sfintei Treimi. Extindeţi relaţia voastră cu Dumnezeu şi la ceilalţi. Pentru a face aceasta trebuie să îi învăţăm şi pe alţii ce ne-a învăţat Isus pe noi. Pentru că noi trebuie să continuăm opera lui Isus. Să ne imaginăm că Isus ne spune personal: “Plec acum, dar tu trebuie să îmi iei locul.” “Cum?”, întrebăm noi. “Ce să le spunem noi oamenilor?” “Spuneţi-le tot ce v-am spus eu. O să fie atunci totul bine”, răspunde Isus. “Dar Doamne”, protestăm noi. “Cum putem face aceasta? Cum putem noi să fim Tu pentru alţii?” “Faceţi doar ceea ce v-am spus”, zice Isus, “şi în plus să ştiţi că nu veţi fi singuri. Sunt cu voi până la sfârşitul lumii.” Aceasta este baza teologică a sărbătorii. Acum să devenim practici.

Noi facem parte dintr-o mare forţă, dintr-o mare armată. Noi suntem în război cu răul. Noi luptăm pentru victoria binelui. Scopul nostru nu este altul decât să încheiem transformarea lumii dintr-un loc al egoismului şi al urii într-un rai de dăruire şi iubire. Trebuie să învingem răul cu binele, cu delicateţea, cu generozitatea. Nu putem să ne mulţumim doar cu a face din lume un loc mai bun. Trebuie să facem din lume locul lui Dumnezeu. Cum vom face aceasta? Ei bine, trebuie să îl facem pe Dumnezeu prezent în vieţile noastre, iar Dumnezeu va face restul. În Evanghelia de astăzi Isus nu îşi lasă discipolii singuri. Nici pe noi. El ne spune că va fi cu noi.

Avem nevoie de prezenţa Sa. Când alegem ceva pentru Domnul, suntem ostracizaţi de societatea care l-a respins pe El, sau cel puţin i-a suspendat prezenţa până când va considera că este timpul. Când refuzăm să luăm parte la un act imoral, sau când spunem că avem nevoie să petrecem ceva timp cu Domnul, lumea ne tratează ca pe nişte nebuni religioşi. Uneori parcă toţi ar fi împotriva noastră. Cât de uşor este în schimb să te amesteci în mulţime, să te comporţi ca ea. Dar nu toţi sunt împotriva noastră. Isus este cu noi. Cu El şi cu ceilalţi creştini noi formăm de fapt o majoritate.

“Priveşte la viaţa pe care ţi-am dat-o”, ne spune astăzi Domnul. “Este viaţa Mea, viaţa divină a Sfintei Treimi. Daţi această viaţă şi altora. Proclamaţi Evanghelia mea prin vieţile voastre. Şi să ştiţi că voi fi alături de voi în orice situaţie, în orice alegere, în orice respingere, în orice succes al vostru.” Împărăţia lui Dumnezeu inundă lumea. Noi suntem avangarda.

 

* * *

 

Mister de fericire

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Adevărul de credinţă că În Dumnezeu sunt trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (Catehism), se învaţă încă de pe genunchii mamei şi, deşi se repetă toată viaţa, perfect nu-l vom înţelege nici în viaţa veşnică, deoarece constituie un secret personal la gradul trei, fiindcă aparţine numai lui Dumnezeu şi, dacă ar fi posibil unei creaturi să-l înţeleagă, ar fi ca Dumnezeu, nu prin har, ci prin natură, ceea ce este imposibil. Din acest motiv mă voi mărgini la cuvintele pline de înţelepciune ale lui Toma de Kempis din Imitaţiunea lui Cristos, anume: Ce-ţi foloseşte să discuţi lucruri sublime despre Sfânta Treime, dacă n-ai smerenia prin care să fii plăcut Sfintei Treimi?

Într-adevăr, vorbele înalte nu-l fac pe om sfânt şi drept, ci viaţa virtuoasă îl face plăcut lui Dumnezeu (Cap. I,7-8).

Pentru a ajunge la contemplarea Preasfintei Treimi, este necesar să pătrundem în noi înşine şi să vedem dacă găsim urmele lăsate de Cristos! Pe unde trece Fiul Omului lasă urme minunate. Treimea cerească îşi face simţită prezenţa pe pământ, acolo unde păşeşte Isus. Când Fiul Omului a păşit în apa Iordanului s-a deschis cerul, s-a desfăcut misterul lui Dumnezeu: Tatăl afirmă că Fiul Omului este Fiul său iubit şi Duhul Sfânt confirmă spusele Tatălui prin apariţia sa de porumbel, simbol al curăţiei, păcii şi iubirii. Începutul activităţii publice, acela de a-i conduce pe oameni la Tatăl – Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine (Mt 3,16-17; In 14,6) – îşi găseşte confirmarea în munca apostolică pe care Isus o încredinţează ucenicilor săi: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Mt 28,19).

Asemănarea noastră cu Dumnezeu este sufletul, deşi şi trupul este opera mâinilor sale, dar cum Isus ne spune că acesta nu foloseşte la nimic (cf. In 6,63), să pornim pe urmele Creatorului întipărite de Cristos în sufletul nostru! Sufletul, spiritual din fire, poartă în sine raţiunea, voinţa şi memoria. Putem spune că sufletul are de la Tatăl raţiunea de a fi; de la Fiul are voinţa de a ne mântui şi de la Duhul Sfânt memoria de a nu uita în veci binefacerile Domnului. Mai mult decât atât, pe Tatăl îl caracterizează, în sânul Preasfintei Treimi, eficacitatea: naşte din veşnicie pe Fiul în sânul său, contrar naşterilor din lume, care se exteriorizează şi viaţa Fiului rămâne mereu în unire cu Tatăl – Eu şi Tatăl una suntem (In 10,30) şi numai pentru aceasta îl putem numi Fiul Tatălui (In 1,18) şi apoi Fiul Omului, fiindcă numai pe acesta l-a pecetluit Dumnezeu Tatăl (In 6,27). Tatăl creează în timp toate lucrurile, întregul univers (cf. 1Cor 8,6; Ef 3,9) şi îşi continuă lucrarea într-un chip minunat – Tatăl meu lucrează şi eu lucrez (In 5,17). Opera Tatălui şi a Fiului, la care se lucrează zilnic, este Biserica. O vedem în lume, dar ea are tendinţa imanenţei în Dumnezeu şi, deşi peregrinează pe pământ până în clipa desăvârşirii totale, rămâne temelia şi coloana adevărului (1Tim 3,15) în lume, fiind compusă din acele mădulare care s-au născut din Dumnezeu (cf. In 1,12-13). Lucrarea divină de încorporare a Bisericii în sine constituie o naştere minunată, dătătoare de armonie şi unitate (cf. Col 3,2), ceea ce ne ajută să înţelegem ceva, dar mai ales să credem totul, despre minunata naştere a Fiului din veci din Tatăl.

Ce are sufletul nostru asemenea Tatălui? Raţiunea, inteligenţa.

Raţiunea omului este mereu creatoare, inventivă, mereu naşte idei, concepte care revoluţionează totul în jurul său, lucrând cu un scop bine definit de Tatăl încă din paradisul pământesc, prin misiunea încredinţată lui Adam (cf. Gen 1,28; 2,15; 3,17).

Ce caracterizează pe Fiul? Voinţa de a împlini voinţa Tatălui. A venit în lume ca să facă voinţa Tatălui (cf. Ps 40,8-9; Evr 10,7); hrana sa pământească a constat din împlinirea voinţei Tatălui (cf. In 4,34); a murit pe lemnul crucii pentru a împlini voinţa Tatălui (cf. Lc 22,42; In 19,30). Această împlinire desăvârşită a voinţei Tatălui i-a adus învierea, înălţarea la cer şi dreptul de a şedea la dreapta Tatălui (cf. Fil 2,7-10), ca Fiu al Omului, unde, bucurându-se de meritele infinite în faţa Tatălui, îi poate atrage la sine pe fiii oamenilor.

Ce are sufletul nostru asemenea Fiului? Voinţa? Voim cum voieşte Isus? Oricine va face voia Tatălui meu care este în ceruri, acela îmi este frate, soră şi mamă (Mt 12,50). Păcatul strămoşesc a slăbit voinţa omului într-o măsură mult mai mare decât raţiunea, fiindcă ea a fost înclinată de Şarpele viclean să mănânce din pomul oprit (Gen 3,1-7). Pentru redresarea voinţei umane, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne dea exemplu de împlinire a voinţei Tatălui ceresc, ca în treimea sufletului nostru să se facă pace şi armonie, unire şi fericire.

Ce caracterizează pe Sfântul Duh? Memoria. În sânul Preasfintei Treimi, Duhul Sfânt este cartea vieţii; el cuprinde gama activităţii divine interne şi externe şi o păstrează veşnic actuală. Putem înţelege mai bine rolul de memorie al Duhului Sfânt în Dumnezeu din cuvintele lui Isus: Mângâietorul venind, va vădi lumea de păcat, de dreptate şi de judecată. Încă multe am a vă spune, dar nu le puteţi purta acum (nu le putem înţelege şi nici să le ţinem minte), dar când va veni acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul (In 16,8-12-13). Celui ce va zice cuvânt împotriva Fiului Omului i se va ierta (va fi dat uitării), dar celui ce va zice împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta (nu va fi dat uitării) nici în veacul acesta şi nici în cel viitor (Mt 12,32). Martor este acela care are memoria faptelor. Or, Petru şi ceilalţi apostoli spun în faţa Sinedriului: Suntem martori ai acestor cuvinte noi şi Duhul Sfânt pe care Dumnezeu l-a dat celor care îl ascultă (Fap 5,32). Vrea să spună că ei nu pot uita ceea ce i-a învăţat Isus, datorită faptului că l-au primit pe Duhul Sfânt care le reaminteşte toate.

Ce are sufletul nostru asemenea Duhului Sfânt? Memoria.

Porunca lui Dumnezeu pentru evrei era aceasta: Puneţi cuvintele mele în inima şi sufletul vostru; legaţi-le ca semn la mâna voastră şi să le aveţi ca o tăbliţă pe fruntea voastră (Dt 11,18). Pentru noi, porunca este de a-l primi pe Duhul Sfânt (cf. In 20,22). Primindu-l, vom fi asemenea mamei noastre cereşti, care păstra toate cuvintele lui Isus şi cele spuse despre el în inima ei (Lc 2,19-51), fiindcă l-a primit pe Duhul Sfânt (Lc 1,35) şi a devenit cooperatoare la opera răscumpărării noastre prin Duhul Sfânt, ca în cazul vizitei la Elisabeta (Lc 1,41). Duhul Sfânt trebuie să fie memoria noastră despre faptele minunate ale Domnului, fiindcă numai aşa îi putem fi recunoscători şi aducători de laude veşnice.

Urmele Preasfintei Treimi de la Botez.

Botezul primit în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt ne consacră pentru iubirea trinitară: Dumnezeu, eu şi aproapele. Aşa ne naştem la o viaţă nouă. Această a doua naştere prin Botez este mai minunată decât prima. La prima naştere Dumnezeu ne-a fost Tată, dar mama noastră a fost neantul, nimicul din care am fost făcuţi. În actul creaţiei Tatăl nu ne-a dat decât chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26), dar la naşterea prin Botez, Dumnezeu ne este Tată, dar mama nu ne mai este nimicul, ci ceva din firea sa, harul care ne face părtaşi ai naturii divine (2Pt 1,4), conform rugăciunii lui Isus: Precum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, aşa şi ei să fie una în noi! (In 17,21).

În faţa unui mister atât de mare, care ne face lucruri minunate, nu putem face altceva decât să ne smerim împreună cu sfânta Fecioară Maria, zicând: Iată roaba Domnului (Lc 1,38) şi să-l preamărim pe Domnul din toată inima, fiindcă s-a comportat domneşte cu noi şi ne-a făcut lucruri peste aşteptări de mari, mai ales atunci când ne va invita să moştenim împărăţia pregătită nouă de la întemeierea lumii, ca să-i cântăm mărire pentru toată veşnicia. Amin.

 

* * *

 

Asemenea lui Dumnezeu

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Există o istorioară despre Sf. Augustin de Ippona, mare filozof şi teolog. El era preocupat de doctrina Sfintei Treimi. Dorea foarte mult să înţeleagă doctrina despre Dumnezeul Unic în trei Persoane, pentru a-l explica logic. Într-o zi mergea pe malul mării şi reflecta la această problemă. A văzut deodată un copil jucându-se singur. Făcuse o gaură în nisip, alerga la mare cu o mică găleţică, lua apă, alerga înapoi şi golea apa în groapa din nisip. Fugea iarăşi la mare, iar lua apă, iar o golea în gaura din nisip. Augustin s-a apropiat de el şi l-a întrebat: “Ce faci tu aici?” “Încerc să golesc marea în această gaură.” Augustin l-a întrebat mirat: “Cum poţi să crezi că marea imensă ar putea fi golită în această mică gaură cu această găleţică mică?” A primit răspunsul copilului: “Dar tu, cum crezi că cu capul tău mic poţi cuprinde imensitatea lui Dumnezeu?” Şi copilul a dispărut. Isus a vorbit despre Tatăl care l-a trimis pe El şi despre Duhul Sfânt care urma să fie trimis de El. Isus a mai spus că Tatăl i-a dat Lui tot ceea ce are şi că El, la rândul Lui, a dat Spiritului Sfânt tot ce a primit de la Tatăl. Vedem astfel unitatea de scop între Persoanele Sfintei Treimi.

În istoria mântuirii de regulă atribuim creaţia Tatălui, răscumpărarea Fiului şi sfinţirea Duhului Sfânt. Cu toate acestea, deşi sunt distincţi ca Persoane, nici Tatăl şi nici Fiul şi nici Duhul Sfânt nu există şi nici nu acţionează în izolare de celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi. Asemenea lui Augustin, poate nu vom putea să înţelegem cum “funcţionează” Sfânta Treime, dar mai important este să înţelegem de ce este aşa. De ce Dumnezeu ne revelează acest mister privitor la natura Fiinţei Supreme? Importanţa acestei doctrine se află în următorul fapt: noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu şi de aceea cu cât îl înţelegem mai mult pe Dumnezeu cu atât ne înţelegem mai mult pe noi înşine. Experţii în religie ne spun că oamenii au căutat mereu să fie asemenea zeilor cărora le aduceau cult. Oamenii care adorau un zeu războinic tindeau să fie războinici; oamenii care adorau un zeu al plăcerilor căutau ei înşişi plăcerea. După cum era zeul, aşa şi adoratorii lui. De aceea mai important pentru noi este să ne întrebăm astăzi aceasta: Ce ne spune doctrina despre Sfânta Treime despre Dumnezeul pe care îl adorăm şi ce spune despre felul de oameni care trebuie să fim? La această întrebare aş avea două idei să vi le împărtăşesc.

(1) Dumnezeu nu există într-un individualism solitar ci într-o comunitate de iubire şi împărtăşire. Dumnezeu nu este un singuratic. Aceasta înseamnă că un creştin în căutarea desăvârşirii (Matei 5,48) trebuie să evite orice tendinţă de izolaţionism. Idealul spiritualităţii creştine nu este acela al fugii de lume, după cum fac unele tradiţii monastice budiste în căutarea sfinţeniei prin retragerea în Himalaya, departe de oameni şi de societate.

(2) Adevărata iubire cere trei parteneri. Vă amintiţi că se spune: “Două înseamnă companie, trei este o mulţime.” Sfânta Treime ne arată că trei este comunitatea, trei este iubirea în maximul ei; trei nu înseamnă mulţime. Să luăm un exemplu de lângă noi. Când bărbatul A o iubeşte pe femeia B, iubirea lor este pecetluită de apariţia copilaşului C. Tată, mamă şi copil – iubirea când se desăvârşeşte devine o treime.

Noi suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aşa după cum Dumnezeu este Dumnezeu doar într-o relaţie trinitară, şi noi putem să fim pe deplin umani doar într-o relaţie de trei parteneri. Eul nostru are nevoie să fie într-o relaţie orizontală cu ceilalţi şi o relaţie verticală cu Dumnezeu. În acest fel viaţa noastră devine trinitară asemenea vieţii lui Dumnezeu. Atunci descoperim că aşa-numitul principiu individualist “Eu-cu-mine” acceptat în societatea modernă lasă mult de dorit. Doctrina Preasfintei Treimi ne provoacă să adoptăm mai degrabă principiul Eu-şi-Dumnezeu-şi-aproapele. Sunt creştin în măsura în care trăiesc într-o relaţie de iubire cu Dumnezeu şi cu alţi oameni. Fie ca harul Preasfintei Treimi să ne ajute să alungăm orice urmă de egoism din vieţile noastre şi să trăim în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

 

* * *

 

Preasfânta Treime (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Stefan Lupu
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 11 iunie 2006

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Duminica Sf. Treimi

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

În acel timp, cei unsprezece apostoli au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Isus să meargă. Când l-au văzut, s-au aruncat la pământ, deşi unii dintre ei erau în îndoială. Isus s-a apropiat de ei şi le-a spus aceste cuvinte: “Mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Mergeţi, aşadar, şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit vouă şi iată, eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor. Amin”. (Matei 28,16-20)

Prin sărbătoarea Preasfintei Treimi, Biserica ne invită să contemplăm Fiinţa divină aşa cum Ea ne-a fost revelată. Textul evanghelic, însă, al acestei duminici nu-şi propune să ne dezlege enigma modului în care trei persoane distincte sunt şi rămân Fiinţa unică a lui Dumnezeu. Cuvântul lui Isus Cristos adresat apostolilor evocă noua identitate ce i-a fost conferită odată cu glorioasa sa înviere din morţi: mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Acest cuvânt domină întreg pasajul şi ne revelează faptul că prin învierea sa Isus Cristos, fiind făcut părtaş al puterii nelimitate a lui Dumnezeu, a devenit Stăpânul cerului şi al pământului. Or, revendicând această stăpânire universală, Isus se prezintă pe sine ca Mântuitor al tuturor oamenilor. Prin urmare trimiterea în misiune a apostolilor este legată de această putere: mântuirea trebuie să atingă dimensiunile întregului univers, pe toţi oamenii, toate popoarele. Împlinirea aceste misiuni presupune trei etape: 1. faceţi ucenici… adeziunea la credinţa în Isus Cristos trebuie să fie rodul ascultării Evangheliei proclamate de apostoli şi de urmaşii lor; 2. botezaţi-i… Prin botez cei care au murit şi au înviat împreună cu Cristos se „nasc” în Biserică, în familia universală a tuturor celor care sunt în comuniune cu familia divină: Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt; 3. învăţaţi-i… adeziunea la Cristos îi cere ucenicului să traducă în existenţa cotidiană această viaţă nouă la care s-a născut. Mai precis, el trebuie să trăiască ca un copil al lui Dumnezeu (v. lectura a doua), să trăiască în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu, cu iubirea Lui aşa cum a fost ea manifestată în cuvintele, gesturile şi în întreaga viaţă a lui Cristos. Astfel, Biserica în misiune nu face altceva decât să reveleze prezenţa lucrătoare a lui Cristos în spaţiu şi timp. Or tocmai acesta este momentul realizării depline al lui Cristos ca Emanuel (Dumnezeu cu noi): prin Duhul Sfânt, Cristos face prezentă lucrarea Tatălui în toate timpurile şi în toate locurile, dar mai ales în Biserică pentru ca Ea să-şi poate împlini misiunea.

 

* * *

 

Mărire Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt!

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Nimeni nu se poate îndoi: adevărul unui singur Dumnezeu în trei Persoane este un adevăr de credinţă. A cunoaşte acest adevăr înseamnă a primi un dar de la Dumnezeu. Saul a primit cunoaşterea lui Cristos pe drumul Damascului: Cine eşti, Doamne? Eu sunt Isus, îi răspunde Lumina de sus; Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce ai de făcut! (Fap 9, 5-6). Înţelegând măreţia descoperirii, sfântul Paul va scrie mai târziu credincioşilor din Efes: Pentru aceasta, eu îmi plec genunchii înaintea Tatălui, ca să vă dea şi vouă, potrivit cu bogăţia slavei sale, să fiţi întăriţi în virtute prin Spiritul său, în omul cel lăuntric; astfel încât să puteţi înţelege care este lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea şi să cunoaşteţi iubirea lui Cristos care întrece orice cunoaştere, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu (Ef 3, 14-19).

Ne vom umple de plinătatea lui Dumnezeu, adică de cunoaşterea Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, dacă vom cunoaşte iubirea lui Cristos care împarte liber, dăruieşte oamenilor înţelegerea Preasfintei Treimi: Dacă mă iubeşte cineva, Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi lăcaş la el vom face (In 14, 23), adică îi va împărtăşi cunoaşterea divină a iubirii.

Crede într-un singur Dumnezeu în trei Persoane acela care îl iubeşte pe Dumnezeu creatorul a toate, pe Dumnezeu răscumpărătorul tuturor şi pe Dumnezeu sfinţitorul tuturor celor de bunăvoinţă, fiindcă este aceeaşi iubire care crează, care mântuieşte şi care sfinţeşte: Dumnezeu este iubire (1In 4, 8). I-a plăcut lui Dumnezeu să ni se descopere în misterul intimităţii sale de viaţă, de înţelepciune şi de dăruire, fiindcă ne-a iubit ca să-l cunoaştem.

Cunoaşterea Tatălui.

Obsedaţi de destinul pe care îl credeau fatal, scandalizaţi de mulţimea zeilor mult mai răi şi a zeiţelor mult mai rele decât oamenii, păgânii din antichitate au primit cu bucurie învăţătura despre un singur Dumnezeu, sfânt, atotputernic, dar mai ales Tată, ba chiar se poate spune Abba, adică Tăticule (Rom 8, 15).

Prin aceasta s-a deschis oamenilor calea spre o speranţă vie şi sigură: Dumnezeu ne iubeşte şi ne vrea; el, Atotputernicul, va înlătura păcatul, durerea şi moartea, spre a desăvârşi în noi cunoaşterea sa.

Punctul forte al primei lecturi (Dt 4, 32-34. 29-40) este proclamarea unicului Dumnezeu, repetat ca un refren pe tot parcursul capitolului introductiv referitor la Lege. Afirmaţia este sigură şi se bazează pe dovezi clare, care pentru Israel constituie însăşi istoria sa. Dovezile sunt axate pe revelaţia de la Horeb (Sinai), pe teofania focului; de la Marea Roşie, pe trecerea ei ca pe uscat; pe teofania coloanei călăuzitoare în pustiu; de aici privirea se întoarce spre trecut şi găseşte ca temelie a acestei manifestări iubirea lui Dumnezeu faţă de patriarhi; se înalţă spre viitor şi se arată în acţiunea salvatoare care se prelungeşte până în ţara Canaanului. Acestea sunt marile momente culese de anticele profesiuni de credinţă ale Israelului sau de acel «crez istoric» pe care cartea Deuteronomului a intenţionat să-l transmită (Dt 26, 1-11). Prin întoarcerea la credinţa într-un singur Dumnezeu se câştigă esenţialul: iubirea pe care Dumnezeu a avut-o faţă de patriarhi, pe care a avut-o când i-a eliberat din sclavie (cf. CBL p. 249).

Prin credinţa într-un singur Dumnezeu Tată noi câştigăm iubirea lui pe care a avut-o când l-a trimis pe Fiul său în lume, când l-a înviat din morţi, când l-a primit de-a dreapta sa în Împărăţia cerească.

Cunoaşterea Fiului.

Isus se autorevelează (Mt 28, 16-20). Deplina manifestare a lui Isus înviat are loc în Galileea. La înviere, suflarea divină – Duhul care l-a trezit din morţi (Rom 8, 11) – asupra trupului omenesc al lui Cristos devine plenară şi definitivă: îi dă toată puterea şi toată autoritatea, aşa cum a prezis profetul Daniel: I s-a dat puterea, slava şi împărăţia: toate popoarele, naţiunile şi limbile îi slujesc; puterea lui este veşnică şi nu va apune niciodată, iar împărăţia sa este de aşa natură că nu va fi distrusă niciodată (Dan 7, 14).

Autoritatea nu i-a fost impusă, ci i-a fost dată şi a fost acceptată în mod liber; ceea ce arată egalitatea sa de natură cu Tatăl. Această autoritate Isus o dă ucenicilor spre a o accepta liber, arătând egalitatea cu ei prin natura sa umană; acceptarea liberă a autorităţii şi puterii de a-i vesti învierea şi de a-i face ucenici toate neamurile pământului, îi face “părtaşi ai naturii divine” (2Pt 1, 4).

Pascal spunea că un simplu gând întrece în măreţie întreaga lume materială.

Măreţia Fiului se arată în libertatea cu care acceptă toate de la Tatăl: Iată vin să fac voinţa ta (Evr 10, 7), prin care îşi face a sa voinţa atotputernică a Tatălui, acceptă liber Darul Tatălui, suflarea sa veşnică, pe Duhul Sfânt, în care îşi găseşte toată plinătatea; Fiul ascultă liber de Tatăl şi prin această ascultare îşi găseşte propria glorificare în numele care i s-a dat şi în faţa căruia se pleacă tot genunchiul celor din cer, de pe pământ şi din infern (Fil 2, 10).

Acceptarea liberă din partea noastră a lui Cristos, ca singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, ne face părtaşi ai naturii divine, fiindcă această acceptare liberă este un reflex al libertăţii divine, întrece orice legătură pe bază de natură materială, de aceea, după cum spune sfântul Augustin, Dumnezeu devine mai unit cu noi decât suntem noi cu noi înşine, adică este mai unit cu omul decât posedă omul unirea sa dintre trup şi suflet şi poate gândi dumnezeeşte fiindcă devine fiu în Fiul.

Cunoaşterea Duhului Sfânt.

Legea i-a condus pe israeliţi din exterior. Mântuirea adevărată ne-a venit de la Cristos care ne conduce, nu din exterior, ci din interior, prin acel proces de răscumpărare realizat prin Întruparea de la Duhul Sfânt, prin Cristos care s-a făcut carne, trup, (Lec.II-a Rom 8, 14-17), dând cărnii ceea ce îi lipsea: Spiritul (înlătură lipsa structurală şi-i dă acea mantie divină, despre care am amintit în solemnitatea Rusaliilor, că omul a fost creat din trup şi suflet şi îmbrăcat în Duhul Sfânt; că păcatul a provocat lipsa structurală şi l-a lipsit pe om de autentica imagine divină). Numai Spiritul din intern îl poate face pe om să treacă de la moarte la viaţă, la înviere şi să-l înalţe în sfera divinităţii. «Spirit» înseamnă unirea cu Dumnezeu (suflarea de la creaţie) sau cauza transcendentă: Duhul Sfânt este suflarea veşnică a Tatălui spre Fiul şi a Fiului spre om. O prerogativă principală a omului stă în faptul că primeşte din partea Tatălui un spirit de filiaţiune, adică de libertate şi nu de sclavie. Numai în acest Spirit divin omul i se poate adresa lui Dumnezeu cu numele de «Tată» sau chiar «Abba», Tăticule. Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi al omului, ne dă dreptul la moştenirea Împărăţiei Tatălui său prin întruparea sa de la Duhul Sfânt, Duhul libertăţii, Întrupare care nu-i altceva decât actul legal de partajare pe care l-a semnat cu propriul său sânge şi ne-a făcut fraţi de cruce, de aceea ne cere ca în spiritul libertăţii să punem iscălitura noastră autentică pornită din intern tot cu cerneala roşie a sângelui său pe acest document, acceptând crucea zilnică spre a fi părtaşi ai slavei sale.

Tatăl este dătătorul vieţii (Lectura I-a), dar o face prin Duhul Sfânt care, unindu-ne vital cu Dumnezeu, ne face fiii săi. Această filiaţiune, care ne dă ca moştenire adevărata patrie promisă (Dt 4, 40), are condiţiile sale: felul nostru de a acţiona trebuie să pornească de la Duh, lucru posibil numai dacă acceptăm în mod liber să participăm la misterul suferinţei şi morţii lui Cristos (cf. MAC p. 505), fiindcă Duhul Sfânt este purtătorul libertăţii – Dacă rămâneţi în cuvântul meu, spune Isus, veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi (In 8, 31-32). Duhul Sfânt, la rândul său, bucurându-se de aceeaşi libertate deplină, acceptă să vină, nu spre a ne spune lucruri noi, ci ca să ne facă să ne amintim, să ne înţelegem, să cunoaştem tot adevărul, pe Isus – Eu sunt adevărul” (In 14, 6) -; ceea ce ne-a spus Isus despre Dumnezeu, în primul rând că ne este Tată; în al doilea rând că această bucurie trebuie s-o împărtăşim tuturor oamenilor. Noi ne achităm de această dublă datorie când, în mod liber, acceptăm să ne rugăm Tatăl nostru aşa cum ne-a învăţat Isus, spre a face ucenici ai lui Cristos toate popoarele, ca toţi oamenii să intre în acest dinamism al mântuirii prin care Duhul Sfânt uneşte şi înfrăţeşte pe toţi oamenii în Trupul mistic al lui Cristos, în Sfânta Biserică.

Recunoscători, ca sf. Paul, să ne plecăm genunchii înaintea Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt şi să-i dăm lui Dumnezeu slavă şi cinste nemărginită prin jertfa lui Isus de pe sfântul altar. Amin.

 

* * *

 

Dumnezeu iubire şi comuniune

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Sfânta Treime: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Sfântul Duh. Nu sunt trei dumnezei, ci unul singur; dar nu într-o singură persoană, ci în trei persoane. Dumnezeu este un mister, de aceea în totalitate este obiectul credinţei noastre. Credem într-un singur Dumnezeu: Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul este unul singur (Dt 6,4; 1Rg 8,60; Is 45,5; Rom 3,30).

Dacă Dumnezeu în sine este un mister, atunci şi acest “unu” în sine este un mister, este obiect al credinţei, fiindcă nu este ca cifra 1 din matematică, deoarece 1 este limitat de cifra 2, 3 şi aşa mai departe. Dumnezeu însă nu este limitat de nimeni şi nimic, el este nemărginit şi pretutindeni, aşa încât, cu toate că în el trăim, ne mişcăm şi suntem (Fap 17,28), el este fără limite şi totuşi este “simplitatea” însăşi, unic şi fără părţi componente. Tot aşa şi numărul trei, în conceptul celor trei persoane dintr-un singur Dumnezeu este un adevăr de credinţă, diferit de cifra 3 din matematici, fiindcă dă o unitate în divinitate, pe când în ştiinţă cifra 3 nu poate fi niciodată egală cu cifra 1. Conceptul de “trei în unul” din Dumnezeu este un concept supranatural, fără corespondent în lumea noastră materială. Dacă “unu” şi “trei” în credinţă stau diferit de 1 şi 3 din ştiinţă, atunci şi numele de “persoană” din Dumnezeu este un obiect de credinţă, diferit de conceptul de persoană dat de filozofie sau ştiinţă, după cum omul este persoană.

A încerca să demonstrăm adevărurile de credinţă pe bază ştiinţifică, raţională, înseamnă a le încurca şi mai mult şi poate chiar ne expunem erorii raţionaliste. Putem demonstra doar că adevărurile revelate nu sunt iraţionale şi prin urmare credinţa nu-i absurdă.

Adevărul unui singur Dumnezeu în trei persoane nu constituie decât o formă a revelaţiei, prin care noi să înţelegem crezând şi crezând să înţelegem adevărul revelat, anume că: Dumnezeu este iubire (1In 4,8). De aceea ni l-a dat pe Fiul său unul-născut, ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibă viaţa de veci (In 3,16). Iar iubirea este o realitate atât de evidentă că nu mai necesită nici un fel de demonstraţie. Numai că şi această iubire dintre cele trei persoane dumnezeieşti constituie obiectul credinţei noastre, deoarece diferă de iubirea care există între oameni, ba chiar şi de iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi, fiindcă iubirea lui Dumnezeu faţă de noi este “caritate”, iubire pornită din milă, iubire-har, iubire-dar: Dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în sufletele noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (Rom 5,5); pe când iubirea divină este esenţă, izvor de existenţă pentru tot ce există. Conceptul de “iubire” ne revelează necesitatea a ceva mai mult decât unul, iubirea din noi constituie acel simţ al comuniunii, necesitatea de a nu fi singur. Dar o singură iubire între trei persoane dumnezeieşti ne revelează icoana comuniunii perfecte, care trebuie să stea şi la baza comuniunii dintre oameni, având în caritatea lui Dumnezeu izvorul comun al iubirii dintre persoanele umane. Nu-l putem înţelege pe un singur Dumnezeu în sine ca pe o singură persoană, deoarece un Dumnezeu într-o singură persoană ar fi un Dumnezeu imaginar, filozofic, aristotelic sau platonic, un Dumnezeu ascuns undeva şi inactiv, fără viaţă, fără comuniune în sine şi cu oamenii, ar fi un Dumnezeu nefericit.

Este, aşadar, necesar ca Dumnezeu să aibă o comuniune în sine ca principiu de viaţă, fericire, frumos, bine şi adevăr. Comuniunea divină ni se revelează sub chipul celor trei persoane, care formează unitatea în aceeaşi iubire. Această comuniune dumnezeiască este principiul vieţii a tot ce există, principiul fericirii oricărei forme de viaţă, principiul binelui veşnic, deoarece comuniunea iubirii dintre persoanele divine se bazează tocmai pe veşnicia lor; este principiul adevărului unic, bazat pe aceeaşi natură unică şi indisolubilă, dar comunicabilă în totalitate în sânul lui Dumnezeu şi caritativă faţă de fiinţele create după chipul şi asemănarea sa. N-am putea beneficia de caritatea lui Dumnezeu, dacă el n-ar fi comunicabil în sine prin iubire.

Dar Isus ne-a descoperit că iubirea lui Dumnezeu Tatăl faţă de opera mâinilor sale a făcut ca Fiul său unic, născut în veci în sânul său, să vină în lume, ca dovadă supremă a carităţii faţă de noi şi a iubirii din sine.

Nu alini durerea unui bolnav-muribund cu vorbe, aşa cum ne-o demonstrează istoria lui Iob (cf. Iob 2,12 ş.u.), ci mai mult o măreşti; dar dacă este posibil să îi iei total suferinţa asupra ta şi el să devină sănătos, ca văzându-te cum suferi prin propria lui boală, să creadă în iubirea ta şi atunci iubirea lui se va naşte din iubirea ta şi-ţi va spune: Acum cred că mă iubeşti cu adevărat! Ca să-ţi dovedesc şi eu iubirea mea, te rog, dă-mi suferinţa înapoi!

Fiul lui Dumnezeu a luat asupra sa firea noastră omenească: s-a împovărat cu materie, cu intelect limitat şi voinţă umană, cu suferinţe şi chiar cu moartea noastră, ca noi să credem în iubirea lui şi să-i spunem: Dă-mi suferinţa şi moartea înapoi! Vreau să le duc ca pe o cruce zilnică spre a-ţi dovedi că te iubesc.

Comuniunea din sânul Preasfintei Treimi şi caritatea lui Dumnezeu faţă de noi constituie, şi trebuie să constituie, adevăratul viitor al omenirii, fiindcă: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său ca lumea să fie mântuită prin el (Evan.).

Spre aceeaşi ţintă îi îndruma şi sfântul Paul pe credincioşii din Corint, când le spunea: Fraţilor, bucuraţi-vă! Însuşiţi-vă desăvârşirea! Încurajaţi-vă reciproc! Străduiţi-vă să aveţi aceleaşi simţăminte! Trăiţi în pace! Astfel Dumnezeul iubirii şi al păcii va fi cu voi (Lectura a II-a).

Omul nu s-ar putea înţelege pe sine, dacă n-ar exista alt om. Nimic mai ucigător decât singurătatea absolută. Iadul, deşi are mulţi clienţi, singurătatea este cea mai chinuitoare, fiindcă lipseşte comuniunea iubirii. (Un scriitor povesteşte într-o lucrare a sa că între rai şi iad există doar o singură diferenţă: în rai este comuniune, în iad, egoism. Toţi au aceleaşi bunătăţi pe mesele lor, pe care trebuie să le ia în stil japonez, cu beţişoare foarte lungi. Cei din rai, dacă bunătăţile nu le pot duce la gura proprie, le oferă vecinului de vizavi şi invers; cei din iad se chinuie să le ducă la gura proprie, pe care niciodată nu o nimeresc şi astfel se înfurie tot mai mult şi egoismul îi chinuie îngrozitor prin foame). Comuniunea dintre om şi om nu are şanse de durată, de fericire, decât atunci când este pecetluită de o altă fiinţă umană care cere ca pe un adevăr suprem şi bine absolut comuniunea celor doi. Această comuniune de pe pământ, care are la bază iubirea, este familia: tata, mama şi copilul şi mai ales depinde de mulţimea acestora din urmă. Comuniunea dintre Tatăl şi Fiul este asigurată de Duhul Iubirii sfinte şi de acesta în mulţimea fiilor lui Dumnezeu (Gal 3,26) care strigă: Abba, Tată (Rom 8,15), fiindcă au devenit părtaşi ai naturii divine (2Pt 1,4) prin Cristos, care, Dumnezeu fiind, s-a făcut părtaş al naturii umane (cf. Fil 2,6 ş.u.) şi astfel avem comuniune de iubire cu Dumnezeu. Această comuniune nu este o concluzie, ci un început. Veşnicia este începutul comuniunii desăvârşite cu Dumnezeu; timpul prezent constituie căutarea începutului, principiului a toate: Isus.

Sfântul apostol Paul, nu numai că îndeamnă pe credincioşi să păstreze comuniunea între ei, ci se roagă ca harul Domnului Isus Cristos, iubirea lui Dumnezeu şi comuniunea Duhului Sfânt să fie cu toţi, adică: convinşi de iubirea lui Dumnezeu, cerând înapoi de la Cristos suferinţele şi moartea, să cerem ca iubirea sa să devină iubirea noastră: precum v-am iubit eu, aşa să vă iubiţi unii pe alţii (In 15,12) şi astfel să rămânem mereu în iubirea Tatălui prin legătura sfântă a Duhului apărător şi mângâietor.

Ca efectul rugăciunii apostolice, cu care preotul ne întâmpină de fiecare dată când se celebrează memorialul morţii şi învierii lui Isus, sfânta Euharistie: Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi, ca să se concretizeze şi în noi cu adevărat, trebuie să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu cu tablele legii, nu confecţionate din două lespezi de piatră ca ale lui Moise, ci cu cele zece porunci scrise în inimă, fiindcă spune Isus: Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele. Iar eu îl voi ruga pe Tatăl şi el vă va da un alt apărător, ca să fie cu voi de-a pururi (In 14,15-16). Astfel, rugăciunea apostolică devine rugăciunea mântuitoare a lui Isus şi prezenţa sa euharistică mă va conduce la întâlnirea personală cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, spre a-i cânta în veci: Mărire Tatălui care m-a creat: mărire Fiului care m-a răscumpărat; mărire Duhului Sfânt care m-a sfinţit! Amin.

 

* * *

 

Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Sfânta Liturghie de azi începe cu o binecuvântare: Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl şi Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, precum şi Duhul Sfânt, pentru că şi-au arătat îndurarea faţă de noi (Antif. intr.). Conform cu obiceiul semiţilor, binecuvântarea este aducere de mulţumire. În acest sens, noi putem spune: Mulţumim lui Dumnezeu fiindcă şi-a arătat îndurarea faţă de noi, descoperindu-ne viaţa sa intimă ca sens al vieţii noastre.

Spune o poveste că un bun creştin a ieşit într-o zi dis-de-dimineaţă în oraş şi a descoperit un magazin, apărut ca din pământ peste noapte, având o firmă curioasă: Aici se împarte fericire. A intrat să cumpere. La tejghea stătea un înger. L-a întrebat: “Cât costă un kilogram de fericire?” “Nu se vinde, se împarte gratis”, i-a răspuns îngerul. Vizitatorul i-a zis: “Daţi-mi o tonă, să am de unde da şi la alţii”! “Un moment”, i-a zis îngerul, “să v-o împachetez”. Peste câteva clipe i-a adus un pliculeţ cu câteva seminţe. Uimit, vizitatorul i-a zis: “V-am cerut o tonă de fericire”. La care îngerul răspunde: “Noi nu dăm produse finite, ci seminţe. Îngrijiţi-le şi veţi avea fericire pentru sute de mii de oameni”. Tot aşa şi eu la această predică: nu vă voi da produse finite, adică înţelegerea misterului Preasfintei Treimi, ci seminţe: îndrumări care trebuie îngrijite, semănate în inimă, păzite şi trăite.

Descoperirea adevărului unui singur Dumnezeu în trei persoane nu s-a făcut pentru a satisface curiozitatea noastră de a şti cine şi ce este Dumnezeu, ci priveşte direct destinul, sensul existenţei noastre pe pământ şi chiar al întregii creaţiuni, adică mântuirea lumii. Mântuirea omului, luată drept comuniune de iubire cu Creatorul, reflectă felul de a fi al celor doi interlocutori, conform sintagmei: Vorbeşte-mi, ca să-ţi spun cine eşti! Pe Dumnezeu îl cunoaştem după cuvântul său, fiindcă ne-a vorbit prin Fiul (cf. Evr 1,2), iar pe om îl cunoaştem după cum îl binecuvântează pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.

Pierre Claverie spunea: Nu-l am încă pe Dumnezeu, nu am adevărul, am nevoie de adevărul celorlalţi (cf. Humanité plurielle, din Le Monde, 4 august 1996). Fără a-l vedea pe Dumnezeu aşa cum este, nici noi nu avem tot adevărul, dar avem trebuinţă de mărturia altora despre Preasfânta Treime. Lecturile de azi încearcă să ne introducă în misterul lui Dumnezeu.

Lectura I (Ex 34,4b-6.8-9) ne arată că Dumnezeu este milostiv şi bogat în haruri. Acest adevăr se desprinde din faptul că iartă păcatul Israelului care şi-a făcut un viţel de aur şi i s-a închinat (cf. Ex 32), iar lui Moise îi făgăduieşte că îi va arăta slava sa (cf. Ex 33,19-23). Moise, vrând să refacă alianţa dintre popor şi Dumnezeu, urcă pe munte cu alte două table de piatră, ca Dumnezeu să-i redea legea. Domnul, care i se face prezent, îi descoperă atributele sale divine şi mai ales milostivirea. Atunci Moise s-a rugat lui Dumnezeu să-şi arate milostivirea iertând păcatul poporului său şi să-şi facă locuinţa în mijlocul Israelului, pentru a-l lumina să nu mai greşească şi să-l ierte când va greşi (cf. MAC pag. 483), cu scopul ca poporul să ajungă la credinţă şi astfel să fie desăvârşit.

Sfântul Anton abate l-a rugat pe Dumnezeu să-i arate un om desăvârşit, ca să-l poată imita. I s-a descoperit că un astfel de om există la Alexandria, în Egipt, într-un atelier de cizmărie. A părăsit pustiul şi a venit în oraş. Găsindu-l, l-a întrebat despre felul lui de viaţă. Cizmarul i-a răspuns că nu face nimic deosebit: Muncesc; împart venitul în trei; o treime o dau săracilor, o treime o dau bisericii şi o treime o folosesc pentru traiul meu. Acest răspuns nu l-a mulţumit pe abatele Anton, fiindcă el părăsise toate şi tot nu se simţea desăvârşit, de aceea l-a mai întrebat multe altele şi răspunsul mulţumitor, semn al desăvârşirii, a fost acesta: Eu nu fac nimic special… Doar că, muncind, îi privesc pe toţi trecătorii marelui oraş Alexandria şi spun: Fie ca toţi să fie mântuiţi; eu singur merit să pier (cf. Olivier Clement, Puterea credinţei, pag. 108). Credinţa era conformă cu faptele şi acţiona prin caritate.

Evanghelia zilei (In 3,16-18) ne prezintă obiectul credinţei creştine care dă viaţă. În convorbirea pe care Isus a avut-o cu Nicodim i-a arătat acestuia că pătimirile sale, simbolizate prin şarpele de aramă, aduc mântuirea lumii datorită iubirii lui Dumnezeu, care atât de mult i-a iubit pe oameni încât l-a dat chiar pe Fiul său ca jertfă de împăcare. Se crede că acest verset este cel mai important din toată Evanghelia după sfântul Ioan, fiindcă motivează adevărul prezenţei Fiului lui Dumnezeu în lume. Fiul s-a întrupat şi s-a răstignit fiindcă atât de mult i-a iubit Dumnezeu pe oameni, ca să-i mântuiască şi nu să-i judece.

Omul, care îl acceptă pe Fiul lui Dumnezeu aşa cum este, nu va fi condamnat; dar cei care nu-l acceptă, se condamnă singuri, fiindcă nu pot găsi calea mântuirii, calea spre Tatăl care l-a trimis pe Fiul, fiindcă numai Fiul o cunoaşte, deoarece el singur a venit de la Tatăl. Numai acela care păşeşte pe această cale simte bucuria mântuirii.

Primii creştini erau consideraţi atei. Ei respingeau sacralitatea puterii – divinizarea împăratului, a zeiţei Romei, riturile şi magiile purului şi impurului, pe Dumnezeul închis în sine al monoteismului, divinitatea difuză a păgânilor (panteismul filozofilor). Ei anunţau mesajul uimitor: un Dumnezeu în trei persoane, viu şi dătător de viaţă, întrupat pentru a ni se arăta pe înţelesul nostru, învingător al morţii şi al iadului, deschizător de drum pentru îndumnezeirea omului printr-o conversaţie intimă în care să i se poată adresa lui Dumnezeu cu numele de Tată.

Înţelegând prin credinţă că Dumnezeu ne este Tată, sfânta Tereza a Pruncului Isus a căpătat atâta curaj încât şi-a exprimat bucuria zicând: Dacă aş fi comis toate crimele posibile, aş simţi că această multitudine de ofense ar fi doar ca o picătură de apă căzută peste cărbuni încinşi. Iubirea divină face să dispară picătura de răutate umană şi omul să-şi recapete bucuria divină, fiindcă a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, tocmai pentru a avea parte de fericirea lui Dumnezeu.

Bucuria a fost primul semn al vremurilor mesianice, din care sfântul apostol Paul a ştiut să facă semnul comuniunii membrelor trupului lui Cristos printr-o bucurie întreită. În acest sens îi salută pe credincioşii corinteni printr-o formulă izvorâtă din credinţa în Preasfânta Treime: Harul Domnului Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi! (Lectura a II-a: 2Cor 13,11-13). Dumnezeu ni s-a descoperit în misterul celor trei persoane ca bucuria noastră să fie deplină, fiindcă tot ceea ce izvorăşte din har este bucurie – Bucură-te, cea plină de har (cf. Lc 1,28) -; tot ce izvorăşte din iubire este bucurie, tot ce izvorăşte din comuniune este bucurie.

Ceva mai înainte apostolul spusese corintenilor motivul pentru care el le-a descoperit că mângâierea, adică bucuria, pe care el o simte datorită faptului că în Dumnezeu sunt trei persoane, vrea să le-o împărtăşească şi lor: Noi nu intenţionăm să devenim ca nişte stăpâni ai credinţei voastre; dar suntem colaboratori ai bucuriei voastre (Lc 1,24).

Profetizând că oamenii vor descoperi bucuria din Preasfânta Treime, cineva a spus: Creştinismul secolului al XXI-lea nu va mai fi o religie printre religii, ci se va afirma ca domeniu al Duhului şi al libertăţii [...], nu va mai fi nici un moralism, nici un pietism, ci vestea victoriei lui Cristos asupra morţii şi asupra iadului (cf. Olivier Clement, o. c., pag. 114-115).

Să nu refuzăm mântuirea, adică această comuniune de iubire cu Dumnezeu în trei persoane şi cu chipul său din fiecare om, dar să-l binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, fiindcă ne-a chemat la viaţa lor dumnezeiască.

Părintele Zosim, din Fraţii Karamazov, de Dostoievski, spune despre cei care refuză mântuirea: S-au blestemat ei înşişi, blestemându-l pe Dumnezeu şi viaţa; ei se hrănesc cu orgoliul lor nefast, precum cel înfometat aflat în deşert, care şi-a supt propriul sânge. Ei nu-l pot contempla pe Dumnezeul cel viu fără ură şi şi-ar dori ca Dumnezeul vieţii să nu existe, să dispară, distrugând întreaga sa creaţie. Ei aspiră la neant, dar nu vor avea parte de neant. Adică vor avea parte de nefericirea veşnică, fiindcă nu l-au binecuvântat pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.

Închei, ca de obicei, cu rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii: Dumnezeule, Părinte ceresc, tu l-ai trimis în lume pe Fiul tău, Cuvântul adevărului, şi pe Duhul tău, izvorul sfinţeniei, pentru a descoperi oamenilor misterul minunat al vieţii dumnezeieşti. Dă-ne, te rugăm, harul ca, mărturisind adevărata credinţă, să recunoaştem slava veşnicei Treimi şi să adorăm unitatea celor trei persoane în mărirea puterii sale (LR). Amin.

 

* * *

 

Preasfânta Treime

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Iubirea umană este un mic simbol al iubirii imense a lui Dumnezeu.

Sfântul Benedict Labre, cerşind pe străzi, s-a întâlnit într-o zi cu un alai de nuntă. Mirele, văzându-l cu picioarele goale, singur şi îmbrăcat prost, a exclamat:

- Sărman nefericit! Chiar că nu ai nimic care să te facă să te bucuri de viaţă, nici măcar iubire!

Sfântul, zâmbind, i-a răspuns:

- Eu am o iubire mai mare şi mai frumoasă decât a ta! Iubirea ta este umană şi muritoare, slabă şi mică… Iubirea divină pentru mine, în schimb, este imensă, sigură, veşnică! Încearcă să le cultivi pe amândouă!

2. Tema

Prin semnul Sfintei Cruci, toţi creştinii spun că: Dumnezeu Tatăl ne iubeşte; Dumnezeu Fiul ne iubeşte; Dumnezeu Duhul Sfânt ne iubeşte.

3. Mesajul zilei

Omilia destinată copiilor va fi dezvoltată în formă dialogată, pentru a trezi o participare mai activă. Răspunsurile indicate aici sunt luate din “Catehismul copiilor” (CEI, I şi II).

- Există o rugăciune care rezumă ce este Dumnezeu şi ce a făcut pentru noi. Este recitată în fiecare duminică în timpul Liturghiei. Care este? Crezul.

- În “Crez” este vorba despre trei Persoane divine care ne-au arătat iubirea lor minunată. Care sunt? (Aşteptaţi răspunsul).

- Ce a făcut Dumnezeu Tatăl pentru noi? Dumnezeu Tatăl ne-a creat… ne cunoaşte pe nume… ne iubeşte dintotdeauna… nu uită niciodată de nimeni… este Atotputernic, creator al cerului şi al pământului… ni l-a dat chiar pe Isus…

- Ce a făcut Dumnezeu Fiul pentru noi? Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om… şi-a dat viaţa pentru a ne arăta cât de mult ne iubeşte Tatăl şi cât trebuie să îl iubim pe Tatăl… acum Isus înviat trăieşte în mijlocul nostru şi ne uneşte în iubire cu Duhul Sfânt.

- Ce a făcut Dumnezeu Duhul Sfânt pentru noi? Înainte de toate, o observaţie. Este foarte greu să formăm în mintea copiilor noştri o imagine “analogică” a Duhului Sfânt, poate pentru că în limba noastră îi atribuim un nume neutru. Pentru Isus, apostoli, şi pentru evrei, Ruah, este de gen feminin şi, prin urmare, mai potrivit pentru a exprima o matrice spirituală de viaţă (cf. In 3,5 ş.u.). “Dacă cineva nu se naşte din apă şi din Duhul Sfânt…”. Duhul Sfânt ne dă viaţa divină şi veşnică, ne adună în familia lui Dumnezeu, ne deschide mintea şi inima, ca să putem să îl cunoaştem pe Isus înviat, ne iartă, ne ridică şi ne învie.

- Noi nu ştim cum unicul Dumnezeu este Tată şi Fiu şi Duh Sfânt. Credem aceasta pentru că ne-a revelat Isus. Ne bucurăm că Dumnezeu este Tată, pentru că astfel suntem realmente copiii săi; suntem bucuroşi că Isus este Fiu, pentru că astfel noi suntem într-adevăr fraţii săi; suntem bucuroşi că Dumnezeu este Duh Sfânt pentru că suntem realmente făcuţi divini de el.

Iubirea lui Dumnezeu faţă de noi este misterioasă şi infinită!

4. Exemple

a) Ferice de noi: putem conversa cu Treimea care locuieşte în inimile noastre.

Tazrouk era un loc de pace şi Fraţii aveau grădina lor. Dar câte eforturi pentru a face ceva pe nisipul acela! Dacă nu lipsea apa, veneau lăcustele, iepurii sălbatici să distrugă totul… Aşa că erau constrânşi să pună capcane…

Într-o seară, pe cerul Tazroukului a apărut un stol de berze care se îndreptau spre nord: era primăvară. În cercuri ample, stolul a coborât pentru a înnopta. În încercarea de a găsi un loc de aterizare, o barză şi-a pus picioarele într-o capcană. A petrecut o noapte pierzând sânge şi, când au observat-o fraţii, în zori, era prea târziu. A murit în aceeaşi zi şi au îngropat-o pe malul apei, dar aici a început drama care ne-a pătruns pe toţi până în adâncuri.

Zborul berzelor a fost reluat spre nord, dar însoţitoarea berzei moarte a rămas pe loc. În aceeaşi seară, am văzut sărmana pasăre coborând în acelaşi loc unde a fost prinsă tovarăşa sa, a început să se învârtească, să se învârtească cu gemete şi îngrijorare vizibilă căutând. Şi aşa până la apus. A doua zi, scena s-a repetat… A rămas acolo tot anul… căutând şi dormind acolo unde se simţea încă pe nisip sângele tovarăşei.

Fraţii s-au obişnuit cu barza şi barza s-a obişnuit cu fraţii… parcă încercând să îi înţeleagă. Şi eu am încercat să o înţeleg, dar eu am rămas eu şi ea a rămas barză…” (C. Carretto).

Să mergem să le vestim tuturor marea iubire a lui Dumnezeu faţă de noi! Noi, care putem intra în dialog adevărat cu el!

b) Să ne amintim mereu de Treime şi de iubirea ei faţă de noi.

Se povesteşte că Ignaţiu de Loyola, trecând pe străzile Romei, se emoţiona de fiecare dată când întâlnea trei lucruri: trei păsărele, trei copii care se jucau, trei oameni care discutau… Îi aminteau mereu de iubirea Preasfintei Treimi.

Treimea este iubire. “Spunea cineva: Dumnezeu este unul; cum ar putea avea un fiu? Un creştin a răspuns: Dumnezeu, pentru noi, este iubire; cum ar putea să rămână singur?” (G. Marchioni).

 

* * *

 

Dumnezeu Treime – Dumnezeu Iubire

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Omul, încă de la apariţia sa pe acest pământ, a simţit nevoia de a admite existenţa unei fiinţe superioare, transcendente, pentru a reuşi să explice ordinea existentă în lumea în care tocmai “s-a trezit”. Aşa se explică cum fiecare popor antic avea propriile sale zeităţi: obiecte sau fenomene ale naturii, pe care le personificau şi le considerau divine, superioare lor. Chiar şi astăzi, orice trib, fie el cât de îndepărtat sau izolat, posedă anumite tradiţii religioase prin care încearcă să ofere un răspuns întrebărilor fundamentale pe care orice om şi le pune: cine sunt, de unde vin, unde mă îndrept? Sunt întrebări pe care omul nu le poate ocoli, iar aceste întrebări cer un răspuns. Pentru a le oferi un răspuns, majoritatea popoarelor din istorie au “inventat” un Dumnezeu.

În schimb, conform credinţei noastre creştine, situaţia este total diferită: nu este omul cel care se îndreaptă spre Dumnezeu, care-l caută pe Dumnezeu, ci Dumnezeu însuşi vine în întâmpinarea omului, îl caută şi doreşte să stabilească cu el un raport fondat pe iubire. Dacă în celelalte religii, omul se îndreaptă spre Dumnezeu, în creştinism însuşi Dumnezeu coboară la om prin intermediul revelaţiei pentru a-i oferi acele răspunsuri mult căutate. Acest adevăr transpare cu claritate din lecturile proclamate astăzi. În prima lectură, luată din Cartea Deuteronomului, Moise ia cuvântul în faţa poporului său şi ţine un discurs plin de pasiune faţă de Dumnezeul lui Israel: “Oare este vreun popor care să fi auzit ca tine glasul Domnului vorbind din mijlocul focului şi să fi rămas în viaţă? Sau a mai încercat vreun Dumnezeu să-şi aleagă vreun popor şi să vină să-l ia din mijlocul altui popor prin minuni şi fapte mai presus de fire (…) aşa cum ai văzut că a făcut pentru tine Domnul Dumnezeul tău în Egipt”?

Prin urmare, ceea ce spunem şi credem noi, creştinii, despre Dumnezeu nu este rezultatul reflecţiilor noastre pur umane, nu este rezultatul speculaţiilor filozofice, ci este în primul rând rodul descoperirilor pe care ni le-a făcut însuşi Dumnezeu care, după ce l-a creat pe om, a intrat în istoria sa pentru a-l conduce din nou la sine.

Ori, noi ştim foarte bine că Dumnezeu s-a descoperit oamenilor în trei ipostaze, în trei persoane distincte, continuând, totuşi, să rămână unul singur. Acesta este misterul pe care îl celebrăm noi astăzi: misterul Sfintei Treimi, misterul unui Dumnezeu unic în fiinţă, dar întreit în persoane. Dacă în timpul Anului Liturgic celebrăm diferite evenimente din istoria mântuirii noastre (Naşterea lui Cristos, Învierea lui, Coborârea Duhului Sfânt), astăzi nu se întâmplă acelaşi lucru, deoarece celebrăm Misterul identităţii însăşi a lui Dumnezeu. Este vorba despre un Mister care ne învăluie şi ne cuprinde şi pe noi, un mister care are meritul de a ne descoperi şi misterul nostru, al oamenilor, de a ne aminti că suntem rodul unei Iubiri, că tot ceea ce suntem şi vom deveni reprezintă daruri gratuite primite de la un Dumnezeu perfect în Iubire care a ieşit din sine însuşi pentru a ne încorpora în Familia sa.

Degeaba ne vom strădui să pătrundem cu mintea noastră limitată acest mare mister… Nu vom reuşi să pătrundem în profunzimea sa! Ne putem folosi de imagini, de comparaţii, de simboluri… Ele ne vor spune ceva despre Sfânta Treime, dar nu suficient. Pentru a ajunge în inima Sfintei Treimi, trebuie să ne întoarcem în istorie, în istoria mântuirii noastre, pentru că acolo Dumnezeu s-a revelat aşa cum este.

“Dumnezeu este Dumnezeu sus în cer, ca şi jos pe pământ, şi nu este altul afară de el” (Dt 4, 39) – aceste cuvinte pe care le găsim în prima lectură de astăzi reprezintă concluzia istoriei de la origini până astăzi: un Dumnezeu Tată apropiat de om, care ne-a vorbit, ne-a ales de fii, ne-a oferit şi continuă să ne ofere tot ce avem nevoie pentru a ajunge la fericirea deplină şi integrală spre care năzuim; un Dumnezeu Fiu care a voit să ne întâlnească pe noi, fraţii săi, să ne privească faţă-n faţă, să experimenteze asemenea nouă suferinţa şi moartea; un Dumnezeu Duh Sfânt care a ales să rămână mereu cu noi şi în noi pentru a ne susţine din interior şi a ne călăuzi spre tot adevărul.

Iată cum, a vorbi despre Sfânta Treime înseamnă a vorbi despre iubirea lui Dumnezeu existentă în sine însuşi, între cele trei Persoane divine, dar revărsată asupra noastră printr-o multitudine de gesturi. Spunea cineva că Dumnezeu este un Tată care se poartă cu noi precum o mamă: mama este înaltă, iar copilul este foarte mic. Totuşi, mama se apleacă, coboară de la înălţimea sa la nivelul copilaşului, pe care apoi îl ia în braţe şi îl ridică la înălţimea ei. Este exact ceea ce a făcut Dumnezeu cu noi: coboară de la înălţimea lui la noi oamenii, ia un trup ca al nostru, pentru ca apoi să ne ridice la înălţimea lui, la demnitatea de fii ai săi.

Un tată de familie povesteşte că a înţeles legătura de iubire care îl leagă pe Dumnezeu de noi, atunci când şi-a amintit un eveniment petrecut în copilăria sa. Povesteşte el: “Aveam trei ani când tatăl meu a plecat la război. De aceia, îl cunoşteam foarte puţin. Devenind prizonier, tatăl meu s-a întors acasă abia după 7 ani. Atunci aveam 10 ani. În timpul în care tata era plecat, fotografia lui a rămas pe sobă într-o ramă frumoasă: îmi amintea că aveam un tată. Mama ne-a vorbit despre el zi de zi, lună de lună, an de an. Am învăţat să-l cunosc şi să-mi dau seama că ne iubea şi se gândea totdeauna la noi cei rămaşi acasă. Uneori primeam de la el câte o scrisoare, scrisă cu creionul şi cu o caligrafie frumoasă. Era ca şi cum era prezent şi ne călăuzea de departe. Dar lacrimile şi bucuriile mamei noastre în momentele emoţionante în care deschidea scrisorile sale erau pline de semnificaţie. Când s-a întors, ne-am dus să-l întâmpinăm la gara din oraşul apropiat. Îmi voi aminti mereu şocul acelei întâlniri şi strigătul de bucurie din inima mea: El este!

Pentru mine aşa este şi Dumnezeu: Tatăl meu de departe, pe care îl descopăr în viaţa de familie, în iubire, în cuvântul său sau în cuvintele acelora care vorbesc despre el. Ştiu că atunci când îl voi întâlni la sfârşitul vieţii mele, îl voi recunoaşte! Chipul său, iubirea sa, privirea sa sunt deja în inima mea!”

Sărbătorindu-l astăzi pe Dumnezeu în misterul Trinităţii sale, suntem invitaţi să regândim imaginea pe care o avem despre el: el nu este un tiran, un dictator, unul care doar ne interzice, aşa cum este văzut astăzi, mai ales de către tineri; Dumnezeul nostru este un Dumnezeu apropiat de noi, care ne iubeşte şi este dispus să facă totul pentru noi. De fapt, deja a făcut totul pentru noi… În momentul în care am înţeles acest adevăr, înseamnă că am înţeles esenţialul. Nu ne rămâne după aceia decât să încercăm să trăim în viaţa noastră aceiaşi iubire care îl caracterizează şi pe Dumnezeu. Botezul este momentul când fiecare dintre noi a intrat în Marea Familie a lui Dumnezeu, care este Biserica; atunci s-a întipărit în noi numele celor trei Persoane ale Sfintei Treimi. Ca membri ai Familiei lui Dumnezeu, să nu uităm că unica lege care trebuie să ne ghideze în viaţă este iubirea. Este singurul mod în care putem arăta că îl cunoaştem pe Dumnezeu Treime şi, în acelaşi timp, singurul mod în care îi putem arăta recunoştinţa pentru tot ce a făcut pentru noi.

pr. Vasile Petrişor

 

* * *

 

Duminica Preasfintei Treimi (lectio divina)

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Matei 28, 16-20

Trimiterea discipolilor

16 Apoi, cei unsprezece discipolii au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus. 17 Cum l-au văzut, i s-au închinat, dar unii se îndoiau.

18 Apropiindu-se, Isus le-a vorbit:

«Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. 19 Aşadar, mergeţi, şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, 20 învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii».

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

În această duminică, liturgia Bisericii priveşte misterul Preasfintei Treimi pentru a lăuda măreţia şi atotputernicia lui Dumnezeu.

Majoritatea confesiunilor creştine acceptă în credinţa lor acest mare mister care are consecinţe foarte importante pentru spiritualitatea şi viaţa credincioşilor: Dumnezeu este Unul şi în acelaşi timp Întreit. Un singur Dumnezeu în trei Persoane divine este nucleul afirmaţiei Preasfintei Treimi.

Această Lectio Divina va porni de la textul biblic, de la Cuvântul lui Dumnezeu, însă va fi luminată de celebrarea liturgică a Preasfintei Treimi.

Textul biblic care ni se propune este luat de la sfârşitul Evangheliei după Matei. Este ultima apariţie a Celui Înviat şi mandatul dat apostolilor. Matei şi Marcu relatează apariţiile lui Isus înviat în Galileea, în timp ce Ioan şi Luca le situează în Ierusalim şi împrejurimile sale.

Locul întâlnirii este un deal, un munte. Acesta este locul întâlnirii cu Dumnezeu. Isus îi invită pe apostoli ca să fie părtaş de gloria sa ca Domn plin de putere. Ei îl adoră (literalmente “se prosternă”) în faţa prezenţei lui Isus, însă cu toate acestea, încă mai persistă îndoielile. Deşi manifestarea este clară şi este o relatare de “teofanie” (revelaţi şi manifestare a lui Dumnezeu şi a puterii sale), relatarea ne spune că “totuşi unii se îndoiau”. Întotdeauna manifestarea lui Dumnezeu, a măreţiei misterului său provoacă îndoieli, şovăiri, clarobscur în inima discipolilor. Cei unsprezece (deja nu mai este Iuda cu ei şi încă nu a fost “înlocuit”) au o experienţă foarte puternică a întâlnirii cu divinitatea însă care lasă în ei această tensiune spirituală profundă care se mişcă între îndoială şi certitudine.

Isus continuă să fie aşa cum am văzut în relatările pascale pe care le-am meditat în timpul duminicilor care au urmat după celebrarea Paştelui. Cu toate acestea, astăzi ni se prezintă cu un cuvânt plin de putere. Continuă să fie prietenul şi însoţitorul din totdeauna încă care manifestă cu claritate puterea Învierii.

În versetul 19, Isus dă mandatul de a face ucenici ai Lui în toate locurile pământului. Este incredibilă deschiderea, universalitatea pe care Isus o arată cu asta. Ucenicii trebuie să fie din toate părţile, nimeni nu este exclus, nici un popor şi nici o rasă nu trebuie să rămână în afară. Ucenicul autentic trebuie să facă alţi ucenici ai lui Cristos.

Când vor face alţi ucenici vor trebui să-i boteze în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Acesta va fi în definitiv semnul comunităţii de mântuire inaugurată de Isus: vor fi botezaţi în numele Preasfintei Treimi. Biserica a menţinut această tradiţie de-a lungul secolelor. Mandatul lui Isus de a boteza în numele Sfintei Treimi reflectă nucleul acestei evanghelii pe care Biserica o propune în liturgia din această zi.

La ucenicie şi la botez se adaugă un nou mandat: să fie învăţaţi tot ceea ce a învăţat Isus. E vorba de a le face cunoscută noilor ucenici învăţătura autentică a mântuirii.

În sfârşit, în partea a doua a versetului 20, în ultimele cuvinte din Evanghelia după Matei, Isus spune unul din cuvintele cele mai optimiste şi mângâietoare din întregul Nou Testament: Eu voi fi întotdeauna cu voi până la sfârşitul lumii.

Pentru a ţine cont: Cartea Faptele Apostolilor vorbeşte de botezul în numele lui Isus (cf. Fap 1,5; 2,38). Această formulare în mod sensibil diferită nu se contrapune formulei trinitare pe care o vedem în Mt. Întotdeauna Botezul, într-o formulă sau alta, leagă de Isus Mântuitorul care provine din iubirea Tatălui şi care culmină cu revărsarea Duhului Sfânt.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Dan 7,14; Mc 16,15-16; Lc 24,47; Fap 1,8.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în harta de la sfârşitul Noului Testament (Editura Sapientia, Iaşi 2002), pentru a intercepta bine zona Galileea faţă de Iudeea şi Ierusalim.

Întrebări pentru lectură

- De ce se face referinţă la cei unsprezece şi nu la cei doisprezece discipoli?

- Unde se aflau cei unsprezece şi încotro merg după aceea?

- În mod concret unde trebuie să se întâlnească cu Isus?

- Ce fac la început discipolii atunci când se întâlnesc cu Isus?

- De ce mai au încă îndoieli?

- Ce face Isus?

- Ce le spune?

- Care sunt cele “trei” mandate pe care le dă Isus?

- Cum se termină relatarea? Care este ultima frază?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Care este pentru mine “dealul”, muntele unde mă întâlnesc cu Isus?

- Care sunt “locurile” pe care mi le indică Isus pentru ca să mă întâlnesc cu El?

- Am atitudine de adoraţie în faţa Domnului? Mă prostern la picioarele lui ca semn de umilinţă şi supunere faţă de Dumnezeu?

- Mă îndoiesc de prezenţa lui Isus în viaţa mea?

- Îmi este greu să recunosc prezenţa lui Isus în drumul vieţii mele?

- Ascult ceea ce vrea Isus să-mi spună?

- Îl accept pe Isus ca Dumnezeu şi Domn, plin de putere pentru a conduce întregul univers?

- Ascult de cuvintele lui Isus?

- Încerc să fac ucenici ai lui Isus “pe tot pământul”? Am o atitudine misionară corespunzătoare faţă de aceia care nu-l cunosc pe Domnul sau care cunoscându-l s-au îndepărtat?

- Îi invit să se boteze în numele Preasfintei Treimi?

- Am o credinţă trinitară?

- Accept că Dumnezeu este Unul singur însă şi în trei Persoane divine?

- Accept misterul unităţii şi diversităţii care există în acelaşi Dumnezeu? Accept unitatea şi diversitatea în viaţă, în general: în familia mea, în Biserică…?

- Îi învăţ pe ceilalţi fraţi învăţătura mântuirii? Sunt “catehet” al fraţilor pe care Dumnezeu îi rânduieşte în orizontul vieţii mele?

- Ce gândesc despre ultima frază din Evanghelia după Matei? Îmi dă speranţă şi seninătate? Mă simt ocrotit şi mângâiat?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

O bună oportunitate pentru a face rugăciune cu misterul Preasfintei Treimi şi cu Evanghelia din această duminică poate să fie cunoaşterea sau amintirea istoriei cu sfântul Augustin şi copilul de pe plajă. Ea luminează atitudinea pe care trebuie s-o aibă credinciosul faţă de Sfânta Treime.

Sfântul Augustin şi copilul

Istoria sfântului Augustin cu copilul este cunoscută de mulţi. Ea provine din timpul foarte mult pe care acest mare sfânt şi teolog l-a dedicat pentru a reflecta asupra misterului Preasfintei Treimi, despre modul în care trei persoane diferite pot să constituie un singur Dumnezeu.

Spune povestea că în timp ce Augustin se plimba într-o zi pe plajă, gândindu-se la misterul Sfintei Treimi, s-a întâlnit cu un copil care a făcut o gaură în nisip şi cu o cochilie umplea gaura cu apă din mare. Copilul fugea până la apă, umplea cochilia cu apă din mare şi vărsa apa în gaura pe care o făcuse în nisip. Văzând asta, sfântul Augustin s-a oprit şi l-a întrebat pe copil pentru ce făcea asta, la care copilaşul i-a spus că voia să golească toată apa mării în gaura din nisip. Auzindu-l, sfântul Augustin i-a spus copilului că lucrul acesta este imposibil, la care copilul a răspuns că dacă acel lucru este imposibil de realizat, cu mult mai imposibilă este încercarea de a descifra misterul Preasfintei Treimi.

Luat din www.ewtn.com

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a ne apropria conţinutul acestui Cuvânt, propun să se ţină cont de două elemente din acest text:

- Pe de o parte mărturisirea trinitară: Repetaţi cu pauză ceea ce spune textul:

…în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh…

Spuneţi asta gândindu-vă la relaţia noastră specială cu fiecare din persoanele divine.

- Pe de altă parte poate ajuta repetarea finalului textului, fraza atât de confidentă şi sigură a lui Isus faţă de noi: Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii…

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- A creşte în umilinţă căutând mereu să te prosterni şi să-l adori pe Dumnezeu şi numai pe El.

Propunere comunitară

- Conversaţi în grupul vostru de prieteni despre cele verbe şi complementele lor care sunt parte din mandatul lui Isus:

– Faceţi ucenici…

– Botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

– Învăţaţi-i să ţină toate câte v-am poruncit.

Cum se poate face asta cu tinerii ucenici ai lui Isus de la începutul secolului al XXI-lea?

 

* * *

 

Priveşte înapoi!

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Am auzit odată o glumă foarte răutăcioasă, pe care, dacă aş istorisi-o, cu siguranţă unii dintre dumneavoastră ar considera-o de prost gust, total inoportună şi exagerată. Dar pe undeva este un substrat genial în spatele ei şi de aceea îndrăznesc să o relatez, cu speranţa că nimeni nu mă va înţelege greşit. E vorba despre deosebirea care ar exista între un psiholog, un filozof şi un teolog. Iar răutăcioşii spun următoarele: Un psiholog este o persoană care caută într-o cameră mare, neagră şi întunecată o pisică neagră. Un filozof este acea persoană care caută într-o cameră mare, neagră şi întunecată o pisică neagră, care de fapt nici nu este aici. În schimb teologul, spun ei, ar fi persoana care caută într-o cameră mare, neagră şi întunecată o pisică neagră care nu este aici, dar strigă la un moment dat “Am găsit-o!”

Spuneam că e acidă la adresa teologilor, dar cumva genială, căci vorbeşte despre ispita unora de a crede că au găsit şi posedă tot adevărul, când de fapt el nici nu este aici, în sensul că nu-l poţi avea niciodată în mâinile tale. Iar lucrul acesta se petrece des, şi nu doar în rândul teologilor. Câte din certurile sau litigiile noastre nu se datorează de fapt orgoliului unora care au pretenţia că posedă în întregime şi exclusivitate adevărul?

“Gata! Ştiu! Am elucidat misterul! Am aflat adevărul!”

Când e vorba de Dumnezeu, de întrebările esenţiale cu privire la cine este el, cum este el, a avea pretenţia că ai aflat deja răspunsul corect şi exclusiv, un răspuns exhaustiv şi care nu mai lasă nici o urmă de mister, poate părea ridicol. Iar lucrul acesta este în mod deosebit clar în sărbătoarea Sfintei Treimi. A putea îmbrăca în cuvinte şi elucida cel mai mare şi profund mister al credinţei noastre, al unui Dumnezeu unic dar în trei persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, îmi este greu credibil. A avea această temerară pretenţie e de fapt o nebunie, dacă e să ne gândim la atâţia Sfinţi Părinţi, teologi şi la istoria bimilenară a Bisericii.

S-a căutat îndelung o formulare care să satisfacă cât mai complet adevărul ce trebuie crezut despre Sfânta Treime, dar aura de mister nu a putut fi îndepărtată. Inefabilul rămâne în picioare iar cei mai înţelepţi, după ce şi-au bătut îndelung capul, ajung să concluzioneze în final spunând doar acel “ştiu că nu ştiu nimic”, conştienţi de limitele inerente fiinţei umane de a pătrunde în misterul unui Dumnezeu atât de necuprins.

Când e vorba de astfel de persoane care cred că au pus mâna pe adevărul complet şi l-au cuprins pe Dumnezeu într-o formulă, atunci nu pot decât să dau dreptate distincţiei dintre un psiholog, un filozof şi un teolog, prezentată la început. E ridicol să crezi că dacă ai în mână o formulă, l-ai şi prins pe Dumnezeu treimic de picior. Un joc de cuvinte, oricât de genial ar fi, nu poate epuiza un Dumnezeu care s-a definit el însuşi “Eu sunt cel care sunt”.

Aici am văzut eu genialitatea glumei respective, în faptul că într-adevăr, uneori teologia dă impresia de a fi găsit mult mai mult decât deţine cu adevărat în mâinile sale, că ştie mai multe decât este în realitate în stare să cuprindă, să gândească.

Nu mă pot însă împăca cu enunţul acestei glume, din acelaşi motiv pentru care unii exploatează respectivul enunţ şi transformă credinţa creştină în idealism sau utopie. E adevărat că este ridicolă pretenţia de a-l fi prins pe Dumnezeu de picior, de a-l poseda şi a-l putea cuprinde într-o formulă, dar mă deranjează enorm concluzia spre care poate conduce acest enunţ, şi anume că în fine nu este nimic de găsit în această cameră mare, neagră şi întunecată care este lumea în care trăim. Aceasta este total fals.

Dacă-l caut sincer pe Domnul, dacă pornesc cu adevărat în aflarea lui, Dumnezeu îmi răsplăteşte efortul, căutarea sinceră. Nu “nimicul” mă întâmpină la sfârşitul căutărilor mele. Ceva se lasă cu adevărat găsit. Trebuie doar să ştii să o faci, iar în acest sens ne vine în ajutor prima lectură care a fost proclamată din cartea Deuteronomului. “Priveşte înapoi”, spune Moise poporului său. “Cercetează timpurile din spatele tău. Înţelege tot ceea ce ai trăit până acum, ce ţi-a fost dat să experimentezi, tot ceea ce ţi s-a întâmpalt”.

Aceasta mi se pare cea mai bună îndrumare, cea mai bună cale de a-l descoperi într-adevăr pe Dumnezeu: să priveşti înapoi la tot ce s-a petrecut până acum în viaţa ta. Să privim aşadar înapoi, la anii rămaşi în spate, la timpul vieţii noastre parcurs deja. Să derulăm firul înapoi şi să facem un “replay” al propriei noastre vieţi.

Să ne gândim la oamenii care ne-au fost dăruiţi, care s-au îngrijit de noi încă de la început, din prima zi a vieţii noastre. Să ne gândim la prietenii care ne-au însoţit până acum, persoane care în trecut ne-au fost alături la bine şi la greu. Să ne gândim la multele alegeri care ne stau deja în spate, la zilele şi orele când stăteam şi nu ştiam cum vom păşi mai departe, dacă va mai urma ceva, dacă nu cumva filmul urma să se termine acolo. Sunt toate acele zile şi ore despre care spunem poate acum că în mod instinctiv, inexplicabil am luat decizia corectă.

Priveşte înapoi!

Cu cât o fac mai des şi mai profund, pentru un timp mai îndelungat, cu atât mai mult pot simţi că ceea ce descopăr este de fapt acelaşi lucru pe care l-a explicat Moise poporului ales: Nu ai simţit că în toate aceste situaţii limită, când erai în faţa unei alegeri dificile şi cruciale, nu ai fost de fapt niciodată singur? Nu ai simţit, privind înapoi, că ţi-a fost alături un Dumnezeu puternic, care ţi-a condus paşii până în cele mai mici detalii, chiar şi atunci când poate a fost dureros sau nu ai aflat pe moment nici o logică şi nici un sens pentru ceea ce ţi se întâmplă? Nu ai simţit că în toate aceste persoane care te-au însoţit şi ţi-au fost alături lucra de fapt Dumnezeu însuşi, care-ţi vrea mereu binele, căruia îi pasă de tine şi se îngrijeşte de tine? Nu ai simţit că nu ai fost niciodată singur, că nu ai fost lăsat la voia întâmplării?

Una dintre bunicuţele pe care le vizitez la prima vinere din lună pentru spovadă şi împărtăşanie îmi spunea la ultima întâlnire, acum două zile: “Nu ştiu… nu înţeleg… nu ştiu cum să spun… Nu ştiu dacă ştiu sau dacă voi putea să-i mulţumesc vreodată îndeajuns lui Dumnezeu! Parcă prea mult ajutor am primit în viaţa aceasta, parcă mi-a mers prea bine, de prea multe lucruri bune şi binefaceri am avut parte…” Şi nu e impresionat să auzi aşa ceva de la o persoană încărcată de ani, cu mersul, respiraţia şi privirea din ce în ce mai greoaie şi nesigure? De multe ori mi s-a întâmplat să mă încarc de acasă cu argumente cât mai puternice ca să redau încrederea celor de la care cred că voi primi doar plângeri, tânguiri pentru viaţa lor prea grea şi pentru povara anilor mulţi de viaţă pe care parcă nu şi-o mai pot duce, şi în realitate am primit eu o lecţie de a privi înapoi şi a descoperi cât de minunat e Domnul, cel care este mereu în spatele tuturor lucrurilor bune care ni se întâmplă în viaţă.

Să privim înapoi! Să cercetăm timpurile din spatele nostru şi vom descoperi, asemenea lui Moise, un Dumnezeu minunat cum nu este altul. Vom descoperi un Dumnezeu care creează totul (Tatăl). Este un Dumnezeu care ne iubeşte într-atât încât se face om şi se lasă ucis, el Viaţa însăşi, pentru ca noi să avem parte de ea, în pofida păcatelor noastre, din plin (Fiul). Şi e acelaşi Dumnezeu care se îngrijeşte de creaţia sa până la sfârşitul veacurilor şi o întăreşte prin prezenţa sa sfinţitoare (Duhul Sfânt). Vom ajunge cu siguranţă să exclamăm asemenea lui Moise: “Oare mai există vreun dumnezeu care care să se îngrijească astfel de oameni, cum face Domnul Dumnezeul nostru?”

Dumnezeu nu se lasă stăpânit de mijloacele de ştiinţă. Dumnezeu nu se lasă cuprins, încăput aşa uşor de puterea noastră de înţelegere, de capacitatea noastră de exprimare. Dar privind înapoi în propria mea istorie, în propria-mi experienţă de viaţă, pot descoperi ceva din el, pot în cel mai fericit caz să descopăr urmele acţiunii sale, urmele pe care paşii săi le-au lăsat în viaţa mea. Iar acolo unde găsesc urme, întotdeauna trebuie să-l aflu şi pe cel responsabil de ele, pe cel care le-a făcut. Urmele sunt semnele unei prezenţe deloc fictive, deloc utopice.

Şi dacă într-adevăr am descoperit aceste urme, iar în spatele lor l-am descoperit pe Dumnezeu, pot atunci striga, fără să-mi fie teamă că voi stârni zâmbete şi ironii, “L-am găsit!”

De obicei recomand tuturor “priveşte înainte, priveşte spre înălţimi!” În această duminică în care celebrăm misterul Sfintei Treimi îndemnul meu poate suna cumva ciudat, dar cred în el cu tărie, căci urmarea lui este o şansă verosimilă de a-l afla pe cel care va rămâne mereu mister inefabil, Dumnezeu treimic. Aşadar “Priveşte înapoi!… Priveşte înapoi până poţi striga din toată inima L-am găsit!“