Predici

(tipareste predicile)

 

Preasfânta Treime
Anul A (B, C)
Lecturi:
Exod 34,4-6.8-9
2Corinteni 13,11-13
Ioan 3,16-18

Ioan 3,16-18

În acel timp, Isus i-a spus lui Nicodim: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Căci Dumnezeu a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este osândit; dar cine nu crede este deja osândit, pentru că nu a crezut în numele Fiului unul-născut al lui Dumnezeu.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
pr. Anton Iştoc
pr. Alessandro Pronzato
pr. Şerban Tarciziu
pr. Claudiu Budău
volum colectiv ITRC

 

* * *

 

Asemenea lui Dumnezeu

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Există o istorioară despre Sf. Augustin de Ippona, mare filozof şi teolog. El era preocupat de doctrina Sfintei Treimi. Dorea foarte mult să înţeleagă doctrina despre Dumnezeul Unic în trei Persoane, pentru a-l explica logic. Într-o zi mergea pe malul mării şi reflecta la această problemă. A văzut deodată un copil jucându-se singur. Făcuse o gaură în nisip, alerga la mare cu o mică găleţică, lua apă, alerga înapoi şi golea apa în groapa din nisip. Fugea iarăşi la mare, iar lua apă, iar o golea în gaura din nisip. Augustin s-a apropiat de el şi l-a întrebat: “Ce faci tu aici?” “Încerc să golesc marea în această gaură.” Augustin l-a întrebat mirat: “Cum poţi să crezi că marea imensă ar putea fi golită în această mică gaură cu această găleţică mică?” A primit răspunsul copilului: “Dar tu, cum crezi că cu capul tău mic poţi cuprinde imensitatea lui Dumnezeu?” Şi copilul a dispărut. Isus a vorbit despre Tatăl care l-a trimis pe El şi despre Duhul Sfânt care urma să fie trimis de El. Isus a mai spus că Tatăl i-a dat Lui tot ceea ce are şi că El, la rândul Lui, a dat Spiritului Sfânt tot ce a primit de la Tatăl. Vedem astfel unitatea de scop între Persoanele Sfintei Treimi.

În istoria mântuirii de regulă atribuim creaţia Tatălui, răscumpărarea Fiului şi sfinţirea Duhului Sfânt. Cu toate acestea, deşi sunt distincţi ca Persoane, nici Tatăl şi nici Fiul şi nici Duhul Sfânt nu există şi nici nu acţionează în izolare de celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi. Asemenea lui Augustin, poate nu vom putea să înţelegem cum “funcţionează” Sfânta Treime, dar mai important este să înţelegem de ce este aşa. De ce Dumnezeu ne revelează acest mister privitor la natura Fiinţei Supreme? Importanţa acestei doctrine se află în următorul fapt: noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu şi de aceea cu cât îl înţelegem mai mult pe Dumnezeu cu atât ne înţelegem mai mult pe noi înşine. Experţii în religie ne spun că oamenii au căutat mereu să fie asemenea zeilor cărora le aduceau cult. Oamenii care adorau un zeu războinic tindeau să fie războinici; oamenii care adorau un zeu al plăcerilor căutau ei înşişi plăcerea. După cum era zeul, aşa şi adoratorii lui. De aceea mai important pentru noi este să ne întrebăm astăzi aceasta: Ce ne spune doctrina despre Sfânta Treime despre Dumnezeul pe care îl adorăm şi ce spune despre felul de oameni care trebuie să fim? La această întrebare aş avea două idei să vi le împărtăşesc.

(1) Dumnezeu nu există într-un individualism solitar ci într-o comunitate de iubire şi împărtăşire. Dumnezeu nu este un singuratic. Aceasta înseamnă că un creştin în căutarea desăvârşirii (Matei 5,48) trebuie să evite orice tendinţă de izolaţionism. Idealul spiritualităţii creştine nu este acela al fugii de lume, după cum fac unele tradiţii monastice budiste în căutarea sfinţeniei prin retragerea în Himalaya, departe de oameni şi de societate.

(2) Adevărata iubire cere trei parteneri. Vă amintiţi că se spune: “Două înseamnă companie, trei este o mulţime.” Sfânta Treime ne arată că trei este comunitatea, trei este iubirea în maximul ei; trei nu înseamnă mulţime. Să luăm un exemplu de lângă noi. Când bărbatul A o iubeşte pe femeia B, iubirea lor este pecetluită de apariţia copilaşului C. Tată, mamă şi copil – iubirea când se desăvârşeşte devine o treime.

Noi suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aşa după cum Dumnezeu este Dumnezeu doar într-o relaţie trinitară, şi noi putem să fim pe deplin umani doar într-o relaţie de trei parteneri. Eul nostru are nevoie să fie într-o relaţie orizontală cu ceilalţi şi o relaţie verticală cu Dumnezeu. În acest fel viaţa noastră devine trinitară asemenea vieţii lui Dumnezeu. Atunci descoperim că aşa-numitul principiu individualist “Eu-cu-mine” acceptat în societatea modernă lasă mult de dorit. Doctrina Preasfintei Treimi ne provoacă să adoptăm mai degrabă principiul Eu-şi-Dumnezeu-şi-aproapele. Sunt creştin în măsura în care trăiesc într-o relaţie de iubire cu Dumnezeu şi cu alţi oameni. Fie ca harul Preasfintei Treimi să ne ajute să alungăm orice urmă de egoism din vieţile noastre şi să trăim în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

 

* * *

 

Misterul iubirii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Specificul religiei creştine este credinţa într-un Dumnezeu în trei persoane. Cultul suprem al religiei începe printr-o invitaţie care poartă amprenta credinţei – Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi (2Cor 13,13) – invitaţie de a participa la har şi la dragoste în unitatea Duhului, a sufletului şi a tuturor bucuriilor sfinte.

Cineva a spus: Biserica a înfiinţat sărbătoarea Preasfintei Treimi pentru a pătrunde misterul Botezului şi pentru a-l avea la inimă (Sailer). Este posibil. Când am fost botezaţi ne-am comportat după legea naturală a fiinţelor care nu cuvântă, deşi am primit harul care ne face copii ai Tatălui, fraţi ai lui Cristos şi temple vii ale Duhului Sfânt. Acum, devenind conştienţi de acest adevăr, aprofundându-l, să putem spune cu sfânta Elisabeta a Sfintei Treimi: Eu am aflat cerul pe pământ, deoarece cerul este Sfânta Treime, iar Sfânta Treime se află în inima mea. Citim în viaţa sfântului Francisc de Sales că pe când era copil şi părinţii l-au conştientizat de acţiunea Botezului din sufletul său, a adunat un grup de prichindei cu care se juca şi i-a dus în biserică la cristelniţă, unde le-a ţinut o cuvântare şi le-a arătat locul sfânt, zicându-le: Aici am devenit copii ai lui Dumnezeu, cu dreptul de a moşteni împărăţia cerului; apoi, cu Francisc în frunte, au sărutat cristelniţa de piatră şi au spus cu multă evlavie: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, în semn de recunoştinţă.

Este foarte adevărat, Preasfânta Treime este cel mai mare mister şi cel mai frumos, dar ca să putem pătrunde cât de cât în adevărul şi frumuseţea lui, ni se cere să cunoaştem mai bine noţiunile de Dumnezeu, persoană şi natură. Catehismul îl defineşte pe Dumnezeu drept duh desăvârşit, creatorul cerului şi al pământului. Filozofia defineşte persoana ca pe o calitate a fiinţelor care au minte şi voinţă, şi nu ca pe un lucru. Ştiinţa şi filozofia definesc natura ca pe o esenţă, ca pe un fel de a fi al fiecărui lucru. Cine compune aceste trei noţiuni îşi poate face o slabă idee despre Preasfânta Treime, pe care o putem defini drept Duh desăvârşit într-o singură natură de trei persoane, fiecare cu minte şi voinţă personală. Fiindcă definiţia nu se înscrie total într-o ramură ştiinţifică, empirică, deoarece depăşeşte capacitatea raţiunii noastre de pătrundere, Isus ne-a descoperit că acest mister este viaţă şi iubire, tocmai datorită faptului că sunt trei persoane şi fiecare îşi pune calitatea sa de minte şi voinţă în unitatea naturii. Experimentăm existenţa unui singur Dumnezeu în trei persoane prin viaţa şi iubirea sa pe care le revarsă în noi şi ne pot face fericiţi la infinit, după cuvântul lui Isus: Dacă mă iubeşte cineva, Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi lăcaş (templul Duhului Sfânt) la el vom face (In 14,23).

Dat fiind faptul că Dumnezeu este iubire (1In 4,8), esenţa sa, natura nu se poate concepe decât în trei persoane, căci: iubirea numai faţă de sine este egoism. Un Dumnezeu într-o persoană ar fi Dumnezeul noetic al lui Platon, închis în sine şi retras în alte sfere intangibile. Iubirea numai în doi este generatoare de gelozie. Un Dumnezeu din două persoane ar însemna o dualitate antagonistă şi lumea a perceput această dualitate ca într-un zeu al binelui şi un altul al răului într-o luptă veşnică pentru supremaţie. Fiindcă numai iubirea care rodeşte la acelaşi nivel cu sine este perfectă, de aceea numai un Dumnezeu în trei persoane este desăvârşit în unitatea naturii, fiindcă Tatăl naşte în sine pe Fiul şi iubirea lor reciprocă este Duhul Sfânt: Tatăl cu minte şi voinţă l-a născut din veci pe Fiul; Fiul n-ar fi fiu dacă nu s-ar fi născut asemenea Tatălui cu minte şi voinţă; iar Duhul Sfânt n-ar fi iubire reciprocă, dacă nu ar avea minte şi voinţă spre a realiza unirea dintre Tatăl şi Fiul, fiindcă o iubire neraţională nu-i iubire şi cu atât mai mult o iubire care nu porneşte din voinţă, nu-i iubire.

Dacă prin absurd, din iubirea a doi soţi s-ar naşte un căţel, un miel sau oricare alt animal, şi nu un copil după chipul şi asemănarea lor, ce i-ar mai putea ţine uniţi în căsătorie? Tata, mama şi copilul formează o unitate în iubire numai când mintea şi voinţa lor formează o unitate prin afect viu şi efectiv în dăruire. În Dumnezeu: Tatăl, cunoscându-se pe sine în sine, se vrea pe sine în sine. Din acest act al raţiunii şi al voinţei sale se naşte în sine a doua persoană, Fiul, egal cu sinea Tatălui şi capabil de aceeaşi iubire cu el, fiindcă trăieşte aceeaşi viaţă a Tatălui. Viaţa Tatălui din sânul Tatălui, persoana Fiului, au aceeaşi legătură vie şi conştientă care vrea să-i ţină uniţi în veci; aceasta este persoana Duhului Sfânt. În sânul Preasfintei Treimi, cât se primeşte atâta se dăruieşte. Acesta este adevărul despre un Dumnezeu în trei persoane, adevăr plin de mister.

Dacă misterul Preasfintei Treimi, cu tot efortul minţii şi voinţei noastre de a-l înţelege, rămâne de domeniul ştiinţei infinite din divinitate, noi doar intuindu-i dimensiunea în mod indefinit, îi putem simţi binefacerile din creaţie şi din revelaţie.

Dacă în Dumnezeu n-ar fi trei persoane unite într-o singură iubire, ci numai o persoană, atunci iubirea lui Dumnezeu, format dintr-o singură persoană, faţă de noi n-ar fi expresia iubirii supreme, n-ar fi putut da naştere lui Cristos Om-Dumnezeu şi nouă nu ne-ar fi tată; iar noi n-am putea să avem viaţă veşnică, deoarece noi numai prin Cristos putem deveni plini de întreaga plenitudine a lui Dumnezeu (Ef 3,19), fiindcă Tatăl poartă în sânul său modelul nostru, pe Fiul; dacă nu are pe Fiul, nu are modelul, nu poate fi tată. Dacă Tatăl nu şi-ar iubi modelul din sânul său, cum ne-ar putea iubi pe noi? Tatăl însă, iubind modelul nostru din sânul său, pe Isus, ne iubeşte şi îşi dovedeşte iubirea veşnică faţă de noi prin tot ceea ce a creat şi continuă să creeze, după cum afirmă Mântuitorul: Tatăl meu lucrează şi eu lucrez (In 5,17).

În cunoaşterea lui Dumnezeu trebuie să pornim de la om şi în cunoaşterea omului trebuie să pornim de la Dumnezeu.

Dacă n-ar exista oglinzi, pelicule fotografice, portrete şi nici luciul apelor sau al altor metale, omul nu şi-ar cunoaşte faţa decât prin vederea altora şi afirmaţiile celorlalţi că şi el este la fel ca dânşii. Pentru sufletul nostru nu avem nici oglinzi, nici fotografii, nici portrete, ci doar pe Creator, care este iubire şi pe care trebuie să-l credem că ne-a creat din iubire. În măsura în care cred în iubirea creatoare, în iubirea sa providenţială, îmi văd sufletul, îmi văd demnitatea de persoană, atât pe a mea cât şi pe a tuturor celorlalţi oameni din jurul meu, din trecut şi din viitor.

Din prima lectură avem această confirmare: Moise, plin de credinţă în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de poporul său, se roagă pentru acest popor, ca Dumnezeu să rămână în mijlocul lui, ca oamenii să fie mai oameni, să-şi înţeleagă mai bine menirea lor prin înţelegerea iubirii cu care Iahve îi însoţeşte. Vedeţi, rugăciunea lui Moise nu-l reduce pe Dumnezeu la îngustimea limitelor umane, ci îl deschide pe om spre orizonturile divinităţii.

Fraţilor, iubirea nu este un obiect de studiu, nu este o ştiinţă pe care o poţi analiza metodic pentru a o înţelege, ci este viaţă, trăire întreită care cuprinde toate dimensiunile posibile pentru minte şi voinţă, deoarece numai ea poate fi generatoare de armonie şi unitate.

Dumnezeu însuşi vine la om şi i se arată ca Domn, adică plin de bunătate şi de milostivire, bogat în har şi fidelitate (lectura I-a), ca omul la rândul său să fie domn faţă de cei din jur. Evanghelia de la Liturgia cuvântului de azi ni-l prezintă pe Dumnezeu drept Domn prin excelenţă. În entuziasmul iubirii sale faţă de lume, dovedit mai ales prin dăruirea propriului său Fiu pentru a o mântui, revarsă peste oameni belşugul harului său prin Cristos, ca oamenii să se bucure de viaţa cea nouă care există în Fiul Omului şi pe care acesta s-a angajat s-o împartă oamenilor de bunăvoinţă prin sfintele taine şi-i cheamă pe toţi la comuniunea divină prin Duhul Sfânt, învăţătorul adevărului (lectura a II-a). Datorită lui Cristos, comuniunea noastră cu unitatea trinitară a lui Dumnezeu este cu adevărat valoarea ultimă şi supremă, scopul ultim, singur şi adevărat.

Nu ştiu în ce măsură m-aţi înţeles sau nu, dar sunt sigur că m-au înţeles numai acei care s-au hotărât să trăiască noua poruncă a lui Isus: Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unii pe alţii (In 15,17).

Când sfântul Patriciu le-a predicat irlandezilor despre misterul Preasfintei Treimi, a avut impresia că ei cred în trei dumnezei. Atunci, ca să le înlăture greşeala, a luat un fir de trifoi şi le-a explicat că, aşa cum un singur fir are trei foi, tot aşa un singur Dumnezeu are o singură natură în trei persoane. Era o imagine slabă, departe de realitate, dar ei au avut mare încredere în misionarul lor, în iubirea lui faţă de mântuirea lor şi, de atunci şi până azi, în fiecare an de sărbătoarea sfântului Patriciu, irlandezii îşi pun la piept un fir de trifoi, amintindu-şi de învăţătura lui că numai prin credinţa în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt botezaţi şi mântuiţi.

Este foarte bine să le urmăm exemplul, să purtăm un fir de trifoi care să ne aducă aminte că iubirea lui Dumnezeu ni s-a descoperit prin Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ca să avem viaţă veşnică. Amin.

 

* * *

 

Sfânta Treime

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Preamărit să fie Dumnezeu Tatăl şi Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, precum şi Duhul Sfânt, pentru că mare este îndurarea lui faţă de noi. Binecuvântată să fie Sfânta Treime. Aceasta este tema care răsună în liturgia de astăzi. Dar misterul Sfintei Treimi îl întâlnim în toate sărbătorile anului liturgic, în toate întâlnirile euharistice duminicale. Astăzi însă, Biserica subliniază într-un mod cu totul deosebit acest mister al unităţii lui Dumnezeu în trei persoane, mister care constituie fundamentul vieţii noastre creştine.

Trebuie să recunoaştem cu umilinţă că ne aflăm în faţa unui mister, că ne aflăm în faţa celui mai mare şi de nepătruns mister al credinţei noastre: misterul Sfintei Treimi, a unicului Dumnezeu în trei Persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Cum pot trei să fie unul? Sfântul Bernard, cu privire la acest mister, a spus: “A încerca să pătrunzi cu mintea acest mister înseamnă temeritate, a-l cunoaşte înseamnă viaţă, înseamnă viaţă veşnică”.

Dumnezeu Tatăl, datorită bunătăţii sale, datorită iubirii sale nemărginite, îl caută pe om tocmai atunci când omul fuge de el, când se îndepărtează de prezenţa sa, de intimitatea sa. Acest Dumnezeu-iubire, cum îl defineşte sfântul Ioan evanghelistul, îl cheamă pe Moise să urce pe munte. De ce pe munte? Pentru că muntele este unul din locurile cele mai liniştite, este un loc lipsit de zgomot, un loc unde se poate medita. Muntele este locul propice de a te întâlni cu Dumnezeu: “Moise s-a sculat dis-de-dimineaţă şi s-a urcat pe muntele Sinai, aşa cum îi poruncise Domnul” (Ex 34,4b). Dar, cum am amintit mai sus, sunt şi alte locuri unde putem să ne întâlnim şi să vorbim cu Dumnezeu, sunt şi alte modalităţi şi anume: putem să ne retragem în tăcerea, ascultarea şi meditarea cuvântului său.

Moise, aşadar, urcă pe munte, pătruns de un Dumnezeu “iubitor de oameni, milostiv, îndelung răbdător, plin de îndurare şi de dreptate” (Ex 34,6), un Dumnezeu care dă omului abătut de la calea cea dreaptă, decăzut şi dezorientat, Legea sa, adică un indicator care să-l îndrume spre bine. Dumnezeu cel sever, drept, care pedepseşte omul pentru păcatele sale, lasă aici locul unui Dumnezeu blând şi bun, care intervine, înainte de toate, pentru a ajuta şi a salva.

Unui Dumnezeu atât de blând şi bun, omul câteodată îi întoarce spatele. Dar Dumnezeu chiar şi în faţa refuzului legii sale din partea omului nu cedează, nu-l abandonează pe om, şi-l trimite pe Fiul său căci “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul-născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). Aşadar Dumnezeu îl trimite pe Fiul său în lume pentru ca “lumea să fie salvată prin el” (In 3,17). Sfântul Augustin a spus: “Dacă Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, n-ar fi venit în lume, oamenii ar fi fost pierduţi” (Confesiuni).

Faţă de Isus Cristos, omul ca individ şi omenirea în totalitatea ei nu pot avea o atitudine de indiferenţă. Alegerea nu se poate face decât între a fi cu el sau împotriva lui. De această alegere depinde mântuirea sau osânda fiecăruia. Pericopa evanghelică de astăzi ne vorbeşte şi de condamnarea celor care nu cred în Isus Cristos, a acelora care nu acceptă ajutorul său (cf. In 3,18).

Cum poate fi posibil aşa ceva la un Dumnezeu care se declarase în prima lectură bun şi milostiv? (cf. Ex 34,6). Dar în realitate nu Dumnezeu ne condamnă, ci noi singuri ne condamnăm prin refuzarea unităţii cu Cristos, când nu ne interesează voinţa sa şi facem totul conform voinţei noastre. Ne condamnăm singuri atunci când crucea sa devine o imagine palidă şi plină de praf, în loc să fie semn şi chemare pe drumul cel drept, pe drumul schimbării. Crucea lui Cristos trebuie să fie pentru noi semn al iubirii lui Dumnezeu şi izvor de har. Dar, refuzând crucea, refuzându-l pe Cristos, e ca şi cum am refuza să credem în soare pentru că nu putem să-l privim şi să ni-l explicăm. Cristos este soarele, este lumina lumii, este mântuirea omului. Cine îl recunoaşte pe Cristos ca soarele vieţii sale, nu are nevoie de idolii zilelor noastre: beţia, desfrâul; nu mai trebuie să caute liniştea sa, nu mai trebuie să înlăture temerile sale, pentru că viaţa sa este iluminată, este clară, şi în dificultăţile din ea se întrevede speranţa. Căci aşa cum un singur soare iluminează lumea, la fel lumina lui Cristos inundă pe toţi aceia care cred în el. De aceea, sfântul Paul afirmă în a doua lectură de astăzi: “Fraţilor preaiubiţi, bucuraţi-vă, căutaţi desăvârşirea, încurajaţi-vă unii pe alţii, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi” (2Cor 13,11). Cu cât mai mult creştinii se scufundă în Cristos, cu atât mai mult sunt uniţi cu el, formând un singur trup, al cărui cap este Cristos şi în care Spiritul său, Duhul Sfânt, care este comuniune cu Tatăl, devine principiul însufleţitor. În acest trup, toţi oamenii, datorită însufleţirii Duhului Sfânt, devin unul.

Dumnezeu Fiul, prin moartea sa pe cruce, ne-a dobândit toate harurile, care ne sunt împărţite de Duhul Sfânt, a treia Persoană dumnezeiască. De la Duhul Sfânt primim ajutorul de a ne întoarce la Dumnezeu. De la Duhul Sfânt primim harul de a ne abandona iubirii lui Dumnezeu, Duhul Sfânt ne dă harul sfinţitor pe care îl primim la botez. Dumnezeu face totul prin el. Sfântul Vasile cel Mare spune că Duhului Sfânt îi datorăm asemănarea noastră cu Dumnezeu.

Să-i mulţumim Sfintei Treimi pentru numeroasele sale binefaceri şi să fim gata oricând mai bine să ne dăm viaţa, decât să renunţăm la credinţa în ea. În Italia, în timpul persecuţie din anul 304, diaconul Euplius a fost martirizat pentru credinţa sa în Sfânta Treime. A suportat cu credinţă şi curaj tortura la care a fost supus. Judecătorul, înfuriat de credinţa şi de curajul său, îi strigă cu cruzime: “Mizerabile! Adoră zeii Marte, Apollo şi Esculap şi vei scăpa de aceste chinuri, şi vei primi avere multă”. Dar diaconul cu o voce fermă îi răspunde: “Eu îl ador pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Sfânta Treime, singurul Dumnezeu care există”. Diaconul, după ce a rostit aceste cuvinte atât de măreţe, îşi dă cu seninătate viaţa pentru credinţa sa în Sfânta Treime.

Tatăl milostiv, Fiul salvator şi Duhul Sfânt Mângâietorul, iată cine animă viaţa noastră comunitară, iată cine ne dă putere în lupta cu greutăţile vieţii. Acesta este misterul Sfintei Treimi, care este mister de iubire şi de dreptate şi pe care noi nu ştim să-l explorăm dar îl recunoaştem, pentru că ne-a fost revelat de Sfânta Scriptură şi confirmat de magisteriul Bisericii. Experienţa ne confirmă că din orice mister dezlegat apar alte mistere. De aceea Sfânta Tereza a lui Isus, după îndelungi căutări, se resemnează şi recunoaşte spunând: “Cu cât înţeleg mai puţin, cu atât cred mai mult, cu atât experimentez o devoţiune mai mare”.

Urmând exemplul diaconului Euplius, să avem o devoţiune şi o credinţă foarte mare faţă de Sfânta Treime şi să ne rugăm cu toţii Sfintei Treimi, ca în momentul morţii noastre să ne dăm ultima suflare în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Sfintei Treimi să ne rugăm mereu ca să ne însoţească pe drumul ce duce la muntele sfânt al lui Dumnezeu, acolo unde îl vom lăuda neîncetat pe Dumnezeu unic şi întreit în persoană.

Maricel Moraru

 

* * *

 

Preasfânta Treime

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

În tradiţia liturgică a Bisericii din vechime nu există o “sărbătoare dedicată Preasfintei Treimi”. De fapt, misterul lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, se descoperă în Noul Testament prin evenimentele mântuirii care-şi au centrul în Paştele lui Cristos; iar în liturgie iese la iveală încontinuu în întreaga celebrare a acestor evenimente în decursul anului liturgic, în special în celebrarea Paştelui şi Rusaliilor. În tot cazul, în liturgia actuală, se merită să punem în valoare această duminică pentru a atenţiona asupra unui mod creştin de a gândi despre Dumnezeu, pornind de la lecturile biblice.

Este util să nu ne chinuim “cum să explicăm Trinitatea poporului”… Mai bine să căutăm să organizăm în aşa fel întreaga celebrare încât să concretizăm o atitudine corectă a credincioşilor în faţa misterului lui Dumnezeu: tăcerea adoraţiei şi cântarea laudei. Recomandăm atenţia deosebită faţă de semnul crucii de la început. De asemenea să se dea reliefare doxologiei finale din rugăciunea euharistică (“Prin Cristos, cu Cristos…), cântând-o solemn. Sfătuim folosirea Colectei alternative din anul A precum şi rugăciunea euharistică IV în integralitatea sa (lăsând la o parte prefaţa zilei prea abstractă şi dificilă).

Se pronunţă foarte des şi uşor cuvântul “Dumnezeu”: fie în rugăciune, fie ca blasfemie, şi chiar înjurătură. Uneori şi în mod frivol în unele discursuri. Dar de fapt, ce punem noi sub acest cuvânt, în inima şi în mintea noastră?

Poate că nimic; pentru mulţi – obişnuiţi să “spună în zadar”, dacă nu chiar blestemând numele lui Dumnezeu – de fapt, acest cuvânt nu înseamnă nimic: nu au încercat niciodată să se gândească serios la aceasta…

“Dumnezeu este un cuvânt în jurul căruia se condensează un nor de asociaţii: amintiri din copilărie, ceremonii religioase, o îmbrăcăminte deosebită, un ambient festiv, un glas eteric: un bătrân, un tron, o fantezie, o putere absolută invizibilă, o greşeală de gândire din timpurile primitive, un punct interogativ, un tată sever…” (H. Oosterhuis). Ce ne vine în minte atunci când ne gândim la Dumnezeu?

Poate că modul nostru de a gândi la Dumnezeu nu este totdeauna prea creştin… A crede în existenţa unei “Fiinţe supreme”, mai mult sau mai puţin indefinite, nu înseamnă încă credinţă creştină. Şi atâta timp cât gândul la Dumnezeu suscită în noi mai mult neîncredere, teamă şi frică decât credinţă, înseamnă că nu am crezut încă cu adevărat în învăţătura lui Isus Cristos.

Nu sunt cuvinte potrivite pentru a spune cu adevărat “cum este Dumnezeu”. Realitatea lui Dumnezeu este totdeauna mult mai mare şi “diferită” decât tot ceea ce ne gândim cu capul nostru despre el sau exprimăm cu sărmanele şi săracele noastre cuvinte.

Dar putem totuşi să ascultăm cu uimire şi cutremur, ceea ce Dumnezeu spune despre sine însuşi în Biblie, şi a încercat să ne facă să înţelegem mai ales prin viaţa, moartea şi învierea lui Isus.

Dumnezeu i s-a revelat deja lui Moise ca un “Dumnezeu plin de milă şi iertare, încet la mânie şi bogat în har şi fidelitate” (prima lectură). Sfântul Paul, la rândul său, îl numeşte “Dumnezeul iubirii şi al păcii” (lectura a doua). Iar însuşi Isus ne spune în Evanghelie: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unic născut… pentru ca lumea să fie mântuită prin el”.

“Noi am cunoscut şi crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi. Dumnezeu este iubire…” (1In 4,16). Iată modul corect şi real creştin de a gândi despre Dumnezeu.

Dumnezeu este absolutul Iubirii şi al Vieţii. O iubire care – văzută din punctul de vedere al pământului şi istoriei – se numeşte: creaţie, prietenie faţă de om, iertare, alianţă, întrupare, Isus răstignit, Isus înviat, dar al Duhului Sfânt.

Dumnezeu este “Tatăl” (principiul absolut al oricărei vieţi şi al oricărei iubiri), care l-a trimis în lume pe “Fiul” (cel în care s-a arătat iubirea lui Dumnezeu în formele concrete ale unei existenţe omeneşti), care ni l-a dăruit pe “Duhul Sfânt” (putere de viaţă şi iubire proprii lui Dumnezeu) pentru ca să putem trăi în comuniune de iubire cu el, acum şi în veşnicie.

 

* * *

 

Între cuvântul care ascunde şi tăcerea care revelează

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Cum trebuie vorbit

Predicatorul, astăzi, ar trebui să vorbească cu chipul transfigurat de lumină. Sau să adopte limbajul misticilor. Sau să se exprime prin tăcere. Sau să împrumute culorile lui Andrej Rublev. Numai aşa ar reuşi să se facă înţeles că nu este vorba de un adevăr greu şi confuz, ci de un mister care ne face să trăim. Că Preasfânta Treime nu ne îndepărtează de Dumnezeu, nu-l aşează într-o îndepărtare inaccesibilă, ci dimpotrivă îl face apropiat, intim. Bucuria de a descoperi că credinţa mea nu este întemeiată pe idei, ci pe Persoane în comuniune între ele. “La început” nu este un Dumnezeu solitar. “la început” este comuniunea. Dumnezeu este comuniune. Dumnezeu este unitate în diversitate. Este unirea diversităţii.

Surpriza de a constata că Treimea este şi o lumină proiectată asupra omului. Îmi descoperă cine sunt eu (gândit, creat, iubit, “inspirat” de Dumnezeu, locuit de “suflul” datorită căruia sunt o fiinţă vie). Poate, până acum, încercarea de apropiere nu a fost cea justă. S-a început totdeauna punând în funcţie creierul, activând mintea, încercând să desluşim cu idei, formule, imagini, termeni (persoană, natură, substanţă, ipostază, …). În schimb trebuie să începem cu tăcerea extatică, adoraţie, contemplaţie. Şi apoi experienţa. Dumnezeu trebuie să devină “sensibil la inimă”, datorită sensibilităţii deosebite comunicată de Duhul Sfânt. Deci laude, cântec, poezie.

La sfârşit şi raţiunii îi va fi permis să se exprime cu câteva bâlbâieli. Dar “majoritatea” va rămâne mereu în afara sferei inteligenţei, şi “rezistent” pentru limbaj (cuvintele adesea reuşesc să ascundă mai degrabă decât să descopere). Deci, mai întâi credinţa şi apoi raţionamentul. Mai întâi doxologia (lauda) şi apoi teologia speculativă. Mai întâi acceptarea totală a inimii şi apoi explicaţia (totuşi mereu inadecvată). Mai întâi rugăciunea şi apoi cercetarea. Şi în timpul şi după cercetare tot rugăciunea. Şi totdeauna tăcerea reverenţioasă.

“Lui Dumnezeu îi dăm slavă prin tăcere, nu pentru că nu avem nimic de zis sau de cercetat în privinţa sa, ci pentru că dobândim conştiinţa că rămânem totdeauna dincoace de înţelegerea sa adecvată” (Toma de Aquino). Pe măsură ce misterul a copleşit inima noastră, a înflăcărat-o, cuvintele se sting în mod inevitabil pe buzele noastre, gândurile – prea deranjante – vor dispărea din minte, pentru a lăsa loc numai minunii, în timp ce genunchii se îndoaie pentru adoraţie.

Amin poate să fie suficient

Şi dacă este necesar să mişcăm buzele, va fi suficient un cuvânt: amin. Amin este cuvântul decisiv al celui credincios şi al celui care se roagă. A spune amin înseamnă a crede. Amin este ceva solid, care dă încredere, are valoare. Cel credincios nu găseşte în sine siguranţa. Nu este înfiptă ca o stâncă. Aş spune, de-a dreptul, că simte mereu că-i fuge pământul de sub picioare (terenul raţionalităţii). Şi atunci are curajul să facă saltul fatidic. Şi se prinde cu putere, de cealaltă extremitate, de amin.

Dumnezeu este amin. Cu amin cel credincios se desprinde de sine, de propriile ezitări şi frici, şi chiar de propriile siguranţe şi prezumţii, pentru a se încredinţa, a se încrede numai în Dumnezeu, să dispară în proiectul său (care este unicul fel de “a se regăsi”). Nu. Creştinul nu se va izbi împotriva misterului, după o expresie prea mult folosită. Mai degrabă este învăluit, cuprins de mister. Treimea nu este o ghicitoare. Sunt braţele lui Dumnezeu Întreit care îl primesc pe cel care a ştiut să spună Amin fără pretenţia de a înţelege.

A crede în Sfânta Treime nu înseamnă a te găsi într-o încăpere întunecată, prevăzută cu cărţi impunătoare. Înseamnă să ne regăsim uniţi, în lumina uimitoare şi în afecţiunea celor Trei Persoane, cu toate fiinţele creaţiei. Înseamnă a experimenta viaţa, iubirea, plinătatea. Înseamnă a sosi în sfârşit la Tatăl, în calitate de fii, graţie acţiunii “mântuitoare” a Fiului şi forţei transformatoare a Duhului Sfânt. Sărbătoarea Preasfintei Treimi, atunci, nu trebuie să ne intimideze, nici să nu ne provoace jenă. Constituie, în schimb, o invitaţie la bucurie, la cânt, la laudă, la dans. O anticipare la ceea ce vom face şi vom fi în veşnicie.

Dumnezeu se trădează cu numele

Ar fi interesant să observăm faţa lui Nicodim, personaj respectabil, împlinit, în timp ce asculta acele cuvinte care descopereau cel mai mare secret: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut…” El se gândea că a crede ar însemna sporirea propriului bagaj cultural, adăugarea de noi idei, chiar complicate, primirea altor dogme. În schimb descoperă că a avea credinţă înseamnă a crede în iubire. A crede în Fiul care descoperă iubirea Tatălui, în Duhul Sfânt care “revarsă” acea iubire asupra lumii întregi. Descoperă că în Dumnezeu totul este dăruire reciprocă, schimb, participare, iubire fără margini, relaţie, mişcare spre altul.

Textul din Exod (prima lectură) înregistrează, în schimb, relaţia lui Moise în faţa manifestării uimitoare a lui Dumnezeu: “…s-a aplecat în grabă până la pământ şi s-a prosternat…” Deci, după adoraţie, descoperă imediat secretul care i-a fost comunicat. Îl prinde pe Dumnezeu în vorbă, îndreaptă revelaţia în avantajul poporului “său” care s-a pătat cu o vină mare.

El ceruse să vadă chipul lui Dumnezeu. A fost refuzat. A putut să-l zărească, în trecere, numai din spate. Şi-a proclamat totuşi numele: “Domnul, Domnul, Dumnezeu milostiv şi îndurător, încet la mânie şi bogat har şi fidelitate”.

Moise, prin intermediul numelui, “vede” chipul adevărat al lui Dumnezeu. Acela este chipul pe care Dumnezeu îl prezintă omului. Da, Dumnezeu îndreaptă spre om un chip care spune milostivire, compasiune, iubire fidelă, iertare, răbdare infinită… Dumnezeu s-a trădat. Pronunţând propriul nume, a permis omului să contemple chipul său. Moise, într-un anumit sens, l-a surprins pe Dumnezeu din spate. Şi Dumnezeu s-a “întors”…

Duhul Sfânt însărcinat să “ne dezlege”

La Liturghie, una din formele de salut este cea trinitară pe care o găsim în a doua lectură de astăzi, şi care încheie scrisoarea Sfântului Paul adresată credincioşilor din Corint: “Harul Domnului Isus Cristos, iubirea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi”. Putem să ne întrebăm ce înseamnă, concret, pentru un creştin, împărtăşirea Duhului Sfânt. În loc să schiţăm o tratare sau o descriere teoretică, aş vrea să risc o senzaţie.

Bănuiesc, de fapt, că un credincios care comunică, este în contact strâns cu Duhul Sfânt, sfârşeşte prin “a fi dezlegat”. În secvenţa închinată Duhului Sfânt, în ziua de Rusalii, implorăm: “Îndoaie ceea ce este rigid”. Duritatea nu este numai cea a inimii, nu este numai refuzul încăpăţânat de a crede, stăruinţa în rău. Duritatea nu este numai lipsa de docilitate. Poate fi…exces de docilitate, aşa încât să devenim rigizi, nemişcaţi, reci, inflexibili (inflexibilitatea este împotriva Duhului, care vrea dimpotrivă “să îndoaie”!)

Am impresia că astăzi, în Biserică, este un exces de rigiditate şi de “inflexibilitate” (şi nu mă refer pur şi simplu la tărâmul disciplinar, sau moral, sau doctrinal). În loc să fie mişcaţi de Duhul Sfânt, unii indivizi par blocaţi, fixaţi definitiv în atitudini statice, ca anumite statui descoperite în săpăturile din Pompei, Ercolano şi Aplonti. Nu trebuie să ne mirăm. Când lipseşte “suflarea” de la începuturi, lutul se întăreşte fără a primi viaţa, mişcarea. Suntem rigizi, ţepeni, solemni. Fără Duhul Sfânt, viaţa este sufocată, amorţită.

Şi iată-i, inexpresivi, înţepeniţi, incapabili de a ne curăţa cu un râs eliberator, să săltăm pe pajiştea fragedă a lumii. Spontaneitatea, naturaleţea ţinute în frâu de cenzuri, convenienţe, de oportunism, de obiceiuri, de falsitate. Preocupaţi să salveze faţa (acea faţă fardată de seriozitate!), nu observă că pierd sufletul. Şi mă gândesc şi la anumite adunări liturgice asupra cărora planează, fără a trezi cea mai mică vibraţie, cea mai mică tresăltare, freamăt, tresărire, acea urare: “…împărtăşirea Duhului Sfânt”.

Chipuri stinse, de nepătruns, personaje imobile, aproape mumificate (înăuntru şi afară), expresii…emoţionante, modestie forţată. A spus, un călugăr, că a ne ruga înseamnă “a se dezlega”. Eu aş adăuga: a se lăsa dezlegaţi de Duhul Sfânt (“înmoaie ceea ce este rigid”). Toţi avem nevoie să ne rugăm Duhului Sfânt, adică să ne lăsăm dezlegaţi. Păcătuim prin rigiditate.

Avem capul întors numai într-o parte (raţionalitatea, calculul,în locul aşteptării, al minunii, al speranţei, al dărniciei). Blocaţi de o mască a severităţii. Cu mâinile chircite, în loc să fie întinse spre a primi darul. Picioarele care aleargă în toate direcţiile, mai puţin spre cea a iubirii, prieteniei, a păcii. Da, trebuie să ne rugăm, adică trebuie să ne eliberăm. A ne vindeca de acea malformaţie care este ipocrizia. A ne elibera înseamnă a deveni spontani, agili, creativi. A ne elibera înseamnă a abandona uscăciunea, lipsa de umanitate, şi de a regăsi tandreţea.

“Celebranţi” împiedicaţi, încurcaţi, controlaţi: nu va veni niciodată decizia să ne dăm învinşi de împărtăşirea Duhului, care îndoaie, frânge, înmoaie duritatea noastră, ne îmblânzeşte, ne umanizează, ne face uşori, dezinvolţi, degajaţi, “comunicativi”… aş îndrăzni să spun chiar un pic impertinenţi?

 

* * *

 

Preasfânta Treime (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Domnul s-a coborât din nor, s-a oprit aproape de Moise şi a rostit el însuşi numele său… spunând: “Iahve, Domnul Dumnezeu, este bun şi îndurător, încet la mânie, fidel şi plin de dragoste”. Moise s-a prosternat îndată la pământ şi a spus: “Dacă este adevărat, Doamne, că am aflat har înaintea ta, atunci mergi împreună cu noi… şi fă din noi un popor care să-ţi aparţină. (Ex 34,4-6.8-9)

În revelaţia pe care i-a făcut-o lui Moise, Dumnezeu i-a descoperit misterul cel mai profund al existenţei sale (mai profund chiar şi decât posibilitatea coexistenţei a trei persoane într-o singură fiinţă): că El este Iahve, adică Cel care singur poate spune că este; că acest este se concretizează (întrupează) în bunătate, îndurare, fidelitate, dragoste… pentru Moise, pentru poporul pe care şi l-a ales. Ajungând la această descoperire Moise exclamă (oricare dintre noi, însă, ar fi procedat la fel): Doamne, mergi împreună cu noi! şi Doamne, fă din noi un popor care să-ţi aparţină!

Abia atunci când facem experienţa peregrinării prin această lume înţelegem cât de mult avem nevoie de acest Tovarăş de drum, cât de mult avem nevoie ca bunătatea Lui, îndurarea Lui, fidelitatea Lui, dragostea Lui să devină trup şi să locuiască între noi.

Isus i-a spus lui Nicodim: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricene crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Căci Dumnezeu a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este osândit; dar cine nu crede este deja osândit, pentru că nu a crezut în Fiul unul-născut al lui Dumnezeu”. (In 3,16-18)

Citite prin prisma primei lecturi a acestei sărbători, cum să nu vedem în cele spuse de Isus în fragmentul evanghelic răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea lui Moise (şi a noastră)? Cum să nu vedem în dăruirea Fiului său unul-născut imensa iubire a lui Dumnezeu faţă de noi? Cum să nu înţelegem că prin trimiterea Fiului în lume Dumnezeu înfăptuieşte întruparea bunătăţii, îndurării, fidelităţii, dragostei, într-un cuvânt a mântuirii?

Rămâne ca această realitate înfăptuită de Tatăl, prin Fiul şi reactualizată astăzi pentru fiecare dintre noi prin Duhul Sfânt, să fie recunoscută, primită şi trăită prin credinţă. Ea singură, credinţa, ne permite accesul în această “familie” din care suntem chemaţi să facem parte. Or, începem deja să facem parte din această “familie” atunci când noi înşine devenim bunătate, îndurare, fidelitate, dragoste…

 

* * *

 

Cum poate prinde chipul din stâncă viaţă în noi?

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Ce anume înţelegem prin misterul Sfintei Treimi? Cum ne închipuim realitatea acestei fiinţe dumnezeieşti în trei persoane? În fiecare an sărbătorim acest mister şi parcă de fiecare dată trăim acelaşi sentiment de nesiguranţă, ne experimentăm limitele, neputinţa în faţa lui. Misterul Sfintei Treimi rămâne o piatră de încercare serioasă pentru orice creştin, dar şi pentru orice preot, în relaţia credinţă-intelect, în efortul de înţelegere a ceea ce se crede.

Mi-aduc aminte ce bucurie a intrat în casa noastră când tatăl meu a reuşit să achiziţioneze un televizor. Era bineînţeles alb-negru. Ce senzaţie! După mulţi ani după aşa-numita revoluţie din ’89, a intrat în casa noastră şi unul color. Din nou altă senzaţie. Cu siguranţă, ştiu marea majoritate dintre dumneavoastră cum se obţin imagini color, tehnică valabilă nu doar pentru imagini video, dar şi pentru fotografii. Iar cei care au o imprimantă color pot confirma faptul că toate culorile au la bază trei culori fundamentale (roş, albastru şi galben), din combinarea cărora se obţin celelalte nuanţe: din roş şi albastru se obţine violet, din roş şi galben obţinem portocaliul, din galben şi albastru obţinem verdele şi aşa mai departe, în funcţie de concentraţia culorilor din amestec.

Dintotdeauna oamenii s-a străduit să caute imagini cât mai potrivite pentru exprimarea acestui mister. Obţinerea unei imagini color armonizând cele trei culori de bază este pentru mine o asemănare frumoasă pentru Sfânta Treime. Nici una din cele trei culori nu-şi pierde din personalitate, din rol, armonizându-se perfect între ele, după cum toate cele trei persoane divine sunt Dumnezeu adevărat, persoane distincte ale Sfintei Treimi, întrucât Dumnezeu nu este compus din trei părticele, care se numesc Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, fiecare fiind o treime din Dumnezeu întreg.

De asemenea, dacă privim doar la una din cele trei persoane, omiţându-le pe celelalte două, lipseşte parcă ceva. Am putea spune, folosindu-ne de asemănarea noastră, că-i lipseşte ceva din varietatea, frumuseţea şi armonia întregului, din simfonia de culori a întregului, a bogăţiei şi plinătăţii absolute a lui Dumnezeu. Fiecare persoană a Sfintei Treimi este Dumnezeu, după cum toate cele trei persoane împreună sunt tot Dumnezeu, în comuniune perfectă. Am putea cumva spune că fiecare persoană dumnezeiască luată separat ar fi “Dumnezeu în alb-negru”, iar Treimea dumnezeiască ar fi “Dumnezeu în color”

E o imagine între atâtea altele, fără pretenţia de a epuiza sau cuprinde pe deplin misterul celebrat. Din contra, ne arată limita noastră umană: limba şi cuvintele noastre, modul nostru de gândire, chiar analogiile noastre sunt mult prea mici, pentru a-l cuprinde pe Dumnezeu.

De la întrebarea referitoare la misterul sfintei Treimi, aş dori însă să cobor la una mai la îndemână: ce anume înţelegem prin “a fi creştin”? Cine este “un bun creştin”? Acela care se roagă zilnic şi este evlavios, care se implică social, care vine în mod regulat la Sfânt Liturghie… care este pur şi simplul omenos, bun cu ceilalţi?

Se spune că locuitorii Irlandei, în sărbătoarea patronului lor, a sfântului Patriciu, îşi împodobesc casele şi magazinele cu flori de trifoi, ba chiar poartă şi la reverul hainei micuţa frunză de trifoi. Şi se spune că fac acest lucru în amintirea plantei de trifoi pe care ar fi folosit-o sfântul Patriciu într-una din predicile sale, pentru a vorbi despre Sfânta Treime: trei frunzuliţe egale într-o singură ramură; o singură natură şi trei persoane diferite. Să fie acesta un răspuns suficient?

Oricum, pentru fiecare răspuns, găsim cu siguranţă şi cealaltă faţetă. Evlavios poate fi şi acela care nici nu se uită la ceilalţi sau îi vorbeşte de rău, îi bârfeşte. Cel care merge la Sf. Liturghie nu este neapărat şi om, în adevăratul sens al cuvântului, cu ceilalţi, în situaţiile concrete ale cotidianului. Iar apoi “a fi om” ar trebui să caracterizeze orice persoană umană, indiferent dacă e creştin, musulman sau budist. Şi apoi însăşi viaţa celor ce se declară creştini e adesea prilej de scandal pentru toţi ceilalţi. Câte probleme nu există oare în familiile noastre creştine? Imediat poate spune careva: “Ia uite, aceia merg la biserică şi nu sunt mai buni ca alţii… e clar!”

Ce anume defineşte aşadar un creştin? La început creştin era acela care credea că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu. Şi creştinesc era tot ceea ce servea acestei credinţe. Astăzi i-am schimbat sensul: “creştini” sunt oamenii buni (zice-se!), indiferent ce sau în cine cred ei iar “creştinesc” este ceva făcut gratuit şi din toată inima. Aşadar poate fi considerat un bun creştin acela care se străduieşte la locul de muncă să-şi întreţină familia sau să-i ajute pe alţii, chiar dacă nu are nici un fel de relaţie cu Isus Cristos?

Astăzi se aude parcă asemenea unui refren fraza “poţi fi un bun creştin, chiar şi atunci când nu te rogi zilnic sau nu mergi în fiecare duminică la Liturghie”. Să fie într-adevăr aşa?! Sărbătoarea Sfintei Treimi aşează astăzi înaintea ochilor noştri semnificaţia adevărată a ceea ce înseamnă a fi creştin, ce a nume constituie un bun creştin: credinţa în dumnezeirea lui Isus Cristos, credinţa într-un Dumnezeu, care este în sine relaţie, şi recunoaşterea faptului că această credinţă a noastră nu este doar o învăţătură, o morală, ci o relaţie, este comuniune.

Sfânta Treime nu este aşadar doar un concept inedit, o noţiune ciudată, distinctivă pentru creştinism, ci o componentă de bază a credinţei noastre, care trebuie să se regăsească în practică. Tocmai aici este secretul: de misterul Sfintei Treimi nu trebuie să ne apropiem doar cu mintea, cu intelectul nostru. Credinţa în acest mister este un “ceva” care ar viza în primul rând inima şi viaţa concretă. În inima acestui mister nu se situează de fapt nimic altceva decât certitudinea că Dumnezeul nostru, înaintea de a ne pretinde să fie în relaţie, în comuniune cu noi, este primul care, în el însuşi, în persoanele sale, este relaţie şi comuniune. Noi nu cinstim doar un Dumnezeu care a creat viaţa, ci unul care este în sine viaţă şi care, şi aici ar trebui să ne bată inima şi mai tare, ne invită să ne împărtăşim din această comuniune de iubire cu el. Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a spus la un moment dat în Mexic că “Dumnezeu este familie, iar noi trebuie să aparţinem acestei familii”.

Bine spunea Blaise Pascal: “Le coeur a ses raisons que la raison ne connaît pas” (inima are raţiunile ei pe care raţiunea însăşi nu le cunoaşte). De ce ar fi imposibil ca şi în acest caz inima să fie cea care dă impulsul corect, să fie cea care poate orienta în direcţia bună? E posibil ca ceea ce mintea nu poate pătrunde, să fie firesc de uşor pentru inimă de crezut. De ce nu? Şi mai ales dacă ne permitem pentru un moment luxul de a fi sinceri cu noi înşine, constatăm uşor, privind la noi şi la ceilalţi, cât de greu este să trăim în relaţie, să închegăm relaţii şi să experimentăm de facto, nu de iure, ce anume presupune a trăi în comuniune cu cineva, indiferent că e vorba de relaţia conjugală, de relaţiile din cadrul familiei, între părinţi şi copii, într-o asociaţie sau în comunităţi, în care în mod firesc nu suntem singuri.

Cum putem fi într-adevăr creştini ce mărturisesc în viaţa lor credinţa în Sfânta Treime?

“Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut”. Acesta e unicul răspuns. Doar aşa se poate înfăptui comuniunea, în aceasta constă adevărata comuniune: în ceea ce dăruim, oferim, dăm. Nu în ceea ce noi împlinim renunţând, spre exemplu, doar la o parte din ceea ce posedăm, puţin din timpul nostru, ci în ceea ce facem, urmând unicul model perfect de comuniune, Dumnezeu: în ceea ce realizăm dăruindu-ne total pe noi înşine. Nu e logica firească a omului de astăzi, nu e întâlnită la tot pasul, dar e singura modalitate de a înfăptui comuniunea, relaţia perfectă: a ne dărui total pe noi înşine, după cum a făcut însuşi Dumnezeu. De aceea are Dumnezeu tot dreptul să pretindă iubire/relaţie totală, perfectă, comuniunea cu noi, pentru că el însuşi le-a oferit în mod absolut, total mai întâi. Fără acest element, putem numi relaţiile pe care le construim oricum vrem noi (parteneriat, concubinaj, compromis, înţelegere, prietenie), dar nu comuniune, după modelul lui Dumnezeu Treime.

Se spune că exista un sătuc situat la poalele unui munte, care avea o particularitate: intemperiile vremii au sculptat într-una din stâncile sale un chip uriaş de om, care domina întreg peisaj, toate împrejurimile. În sat circula profeţia că se va naşte odată un om, al cărui chip va arăta precum stânca aceea sculptată de ploile şi vânturile trecute. Şi se mai spunea că acea persoană va reprezenta un mare binefăcător şi va face mult bine pentru locuitorii acelui sat.

A trăit odată un copilaş care, deja de la vârsta de şase ani, a fost marcat de această legendă care circula în sat. Chipul din stâncă îl fascina enorm. Ochii săi se înălţau adesea să privească acel chip şi se adânceau în privirea chipului din piatră. Adesea rămânea în faţa uşii casei sale, admirând îndelung chipul pe care stâncă îl dădea la iveală. Şi a crescut şi a devenit foarte iubit şi preţuit de consătenii săi, căci avea într-adevăr o inimă bună faţă de toţi oamenii, mai ales faţă de cei aflaţi în suferinţă. Într-o zi, pe când se afla în piaţă, unul din locuitorii satului a spus pentru prima oară că seamănă cu chipul din stâncă. Şi, spune povestea, a fost în timpul său un timp de pace şi un timp al omeniei. Aşa s-a împlinit vechea legendă.

Nu ştiu dacă chipul acelui om arăta precum chipul din stâncă sau invers, dar cert este că legenda s-a împlinit iar chipul rece din stâncă a prins viaţă în momentul în care faptele sale au fost cele ale personajului din legendă. Nu ştiu dacă am înţeles prea bine la nivel intelectual sau dacă vom reuşi să înţelegem pe deplin vreodată ce anume înseamnă misterul Sfintei Treimi în ea însăşi (Treimea imanentă), care se înfăţişează adesea ca o stană de piatră, ca un diamant ale creţi faţete nu vor fi niciodată îndelung admirate în bogăţia lor. Cert este însă că modul nostru de “a fi în relaţie” cu Dumnezeu şi cu ceilalţi ar trebui să dezvăluie că încercăm măcar să înţelegem misterul Sfintei Treimi care s-a revelat in istorie (Treimea economică) şi că facem eforturi să imităm logica iubirii care a determinat lucrarea ei de creaţie (înfăptuită de Tatăl), de răscumpărare (înfăptuită de Fiul) şi de sfinţire (înfăptuită de Duhul Sfânt),

Altfel spus, Dumnezeu a investit tot ce avea mai de preţ în relaţia sa cu noi. S-a investit pe sine însuşi. El l-a dat chiar la moarte pe fiul său preaiubit pentru noi. Noi de ce ne tragem înapoi? De ce avem reţineri? De fapt, ce altceva avem de pierdut, în afară de propria mândrie, de altfel fără sens? Modelul perfect există, lipseşte doar efortul de a-l imita.

A celebra misterul Sfintei Treimi este aşadar un lucru frumos, dar pierdut printre lucrurile comune pe care se pun praful, dacă nu trăim concret relaţia de comuniune la care ne invită modelul Sfintei Treimi. Să avem deci curajul să şi trăim ceea ce acum celebrăm!

 

* * *

 

Solemnitatea Preasfintei Treimi

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

În anul 440, un teolog francez, Prosper din Aquitania, scria o carte intitulată “De vocatione omnium gentium” – Chemarea tuturor popoarelor la credinţă. În această carte găsim o propoziţie care va deveni normă de gândire pentru teologii timpurilor care vor urma după el. Această propoziţie sună astfel: “Legem credendi lex statuat suplicanti” – Legea credinţei e determinată de legea rugăciunii, cu alte cuvinte, liturgia Bisericii dă conţinut simbolului credinţei sale. Într-adevăr, liturgia Bisericii este locul teologic unde înţelegem credinţa şi dobândim lumina necesară pentru a o urma în viaţă. Acest adevăr îl putem verifica în liturgia dedicată solemnităţii Preasfintei Treimi.

Dacă voim să vorbim oamenilor despre misterul Preasfintei Treimi e necesar ca mai înainte să vorbim noi înşine cu Dumnezeu prin rugăciune iar apoi, păstrând comuniunea cu el, să putem mărturisi prin fapte misterul în care credem. Aceasta a fost şi atitudinea Sf. Paul care, înainte de a le predica Efesenilor despre “nemărginita bogăţie a lui Cristos”, şi-a plecat genunchii înaintea lui Dumnezeu pentru a-i cere harul să înţeleagă misterul său. La fel şi noi, trebuie să ne plecăm genunchii inimii şi să ne lăsăm interpelaţi de Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am proclamat în cadrul liturgiei Cuvântului.

Textele care compun liturgia de azi conţin o profundă învăţătură despre misterul Preasfintei Treimi, în care noi credem, pe care o slujim şi căreia ne-am dăruit încă din ziua Botezului. În rugăciunea colectei ni se spune, că Dumnezeu Tatăl trimite lumii Cuvântul adevărului şi Spiritul Sfinţeniei pentru a revela oamenilor misterul vieţii sale intime şi pentru ca aceştia mărturisind adevărul credinţei în unicul Dumnezeu în trei persoane să participe la bogăţia vieţii sale. Din rugăciunea colectei reise că noi nu putem cunoaşte misterul Preasfintei Treimi decât din revelaţie, din această auto-manifestare a lui Dumnezeu prin care el ni se dezvăluie pe El însuşi în timp ce înfăptuieşte lucrarea mântuirii noastre.

După cum ştim, revelaţia lui Dumnezeu, care este identică cu revelaţia trinităţii, a fost făcută gradual, după planul lui Dumnezeu care se face cunoscut lumii cu o pedagogie înţeleaptă, adică cu o metodă adaptată omului, cu pregătire, cu o educaţie progresivă a spiritului uman pentru a înţelege Spiritul lui Dumnezeu.

Pentru aceasta, Dumnezeu şi-a ales, dintre toate popoarele, un popor căruia să i se reveleze şi să-i comunice viaţa sa divină. Pe acest popor ales, poporul Israelului, Dumnezeu “cu mână tare şi cu braţ puternic”, l-a scos din sclavia Egiptului şi la condus în ţara făgăduită strămoşilor săi. Apoi, cu acest popor, Dumnezeu a încheiat Alianţa de pe Sinai şi i-a descris drumul de urmat prin normele legii. Dar de multe ori poporul, prin păcatul său, a rupt această alianţă cu Dumnezeu. Dumnezeu însă nu a abandonat poporul său ci a continuat mereu să i se reveleze şi să-şi arate dragostea sa faţă de el.

Astfel, una din etapele următoare ale revelaţiei lui Dumnezeu în istoria mântuirii o avem descrisă în prima lectură, care ne prezintă adorabila transcendenţă a lui Dumnezeu, maiestatea sa imensă şi înfricoşătoare; în acelaşi timp ne revelează voinţa sa salvifică, milostivirea sa infinită, fidelitatea sa veşnică în a face şi reface Alianţa cu poporul infidel, ingrat şi încăpăţânat.

Contextul fragmentului e dat în capitolele precedente, de păcatul poporului care-şi făurise viţelul de aur pentru a-l reprezenta pe Dumnezeu. Şi iată-l acum pe Moise, aruncat cu faţa la pământ şi cerând iertare lui Dumnezeu pentru păcatul poporului. Dumnezeu îşi exercită dragostea sa nu numai iertând păcatul poporului, dar mai ales indicând drumul de urmat prin normele legii, care sunt norme de viaţă.

În acest caz autorevelarea lui Dumnezeu, ca Dumnezeu al milostivirii e departe de a fi o declaraţie abstractă asupra esenţei lui Dumnezeu, ci se concretizează în darul iertării şi în normele legii care ghidează viaţa poporului.

Dumnezeu e dragoste milostivă: iată ceea ce poporul iudaic a intrevăzut în Misterul lui Dumnezeu, în experienţa legii şi a iertării. Această dragoste a lui Dumnezeu ne-a fost revelată în mod deosebit în Isus Cristos. El va spune lui Nicodim în discursul din timpul nopţii: “Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât l-a trimis pe Fiul său Unul născut pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică”. În limbajul Sfântului Ioan, “a avea viaţă veşnică“, înseamnă a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Astfel se roagă Isus în rugăciunea sacerdotală: “Aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos pe care l-ai trimis”.

Însă acum, modul în care Dumnezeu şi-a manifestat dragostea sa nu mai este legea, aşa cum a fost în Vechiul Testament, dar trimiterea şi darul Fiului. În Fiul, Dumnezeu Tatăl ni s-a revelat în mod plenar şi definitiv.

Dumnezeu i-a spus Sfântului Ioan al Crucii: “Eu ţi-am spus fiecare lucru în Cuvânt – care e Fiul meu, şi nu mai am nimic să-ţi revelez şi nimic să-ţi spun; fixează-ţi ochii în el, pentru că în el ţi-am dat totul, ţi-am spus şi revelat totul; tu vei găsi în el ceea ce cauţi şi doreşti”.

Într-adevăr, numai în lumina misterului pascal al lui Cristos putem citi şi înţelege pe deplin Vechiul Testament. Fără Cristos Scriptura ar fi golită de conţinutul ei şi nu s-ar putea înţelege.

În mod special Cristos însuşi a vorbit despre Dumnezeu ca Tată, Fiu şi Duhul Sfânt, ca de trei Persoane distincte între ele, în relaţie una cu alta şi identice în unitatea divină.

Ce înţelegem prin aceasta? În primul rând Treimea este una. Noi nu mărturisim trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu în trei Persoane. Persoanele divine nu-şi împart dumnezeirea unică, ci fiecare dintre ele este în întregime Dumnezeu: Tatăl e tot ceea ce este Fiul, Fiul e tot ceea ce este Tatăl, Duhul Sfânt e tot ceea ce este Tatăl şi Fiul, adică un singur Dumnezeu.

În al doilea rând, Persoanele divine sunt în mod real deosebite între ele. Dumnezeu este unic dar nu solitar. Fiul nu este Tatăl, Tatăl nu este Fiul şi Duhul Sfânt nu este nici Tatăl nici Fiul. Fiecărei Persoane divine per apropiationem – prin misiunea pe care o are – îi este atribuită o lucrare: Tatălui îi este atribuită creaţia, Fiului îi este atribuită răscumpărarea, iar Duhului Sfânt sfinţirea.

În faţa acestui mister noi nu avem decât o singură posibilitate să-l lăudăm şi să-i cântăm aşa cum am făcut-o la psalmul responsorial luat din cartea lui Daniel. Suntem invitaţi să cântăm fidelităţii lui Dumnezeu, slavei sale, prezenţei sale în Templu. Dacă e dificil să vorbim despre Dumnezeu este în schimb simplu să-i cântăm, e simplu să imităm în viaţa noastră comuniunea de viaţă ce există în misterul Preasfintei Treimi, aşa cum ne îndeamnă Sf. Paul în a doua scrisoare către Corinteni.

Pentru Sf. Paul misterul Preasfintei Treimi nu e o idee vagă despre Dumnezeu, nici nu e un concept filozofic abstract, dar e o comuniune de viaţă a celor trei persoane divine în a cărei comuniune suntem invitaţi şi noi să intrăm.

În dialogul angajat cu cele trei Persoane divine se perindă întreaga noastră viaţă de credinţă de la leagăn şi până la mormânt. Pe pragul vieţii am fost botezaţi: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh; la apusul acestei vieţi vom pleca din această lume tot în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Această credinţă pe care o avem din revelaţie îşi află continua ei expresie şi celebrare în liturgie: semnul sfintei Cruci, Gloria, Credo, Marea doxologie euharistică, binecuvântarea de la sfârşit şi altele, toate acestea prezintă credinţa trinitară pe care noi o mărturisim.

În liturgie, ca şi în Biblie, Dumnezeu ne dezvăluie fiinţa sa prin acţiunile sale: creaţia, revelaţia, economia mântuirii, Biserica. El acţionează în mod trinitar, ni se revelează prin Fiul său, iar Fiul ni se revelează prin Duhul Sfânt. Liturgia ne arată pe Dumnezeu în treimea persoanelor: orice dar provine de la Tatăl îndurărilor, prin mijlocirea Fiului, în comuniunea Duhului Sfânt.

Aici pe pământ suntem conştienţi că nu vom putea epuiza tot misterul Sfintei Treimi. Însă trebuie mai degrabă să facem ceea ce Isus îi spunea Sfintei Tereza de Avila: “Nu te strădui să mă închizi pe mine în tine, ci mai degrabă caută-te pe tine în mine”. Noi nu-l vom putea înţelege şi iubi pe Dumnezeu fără Dumnezeu. Numai luminaţi de harul său îl vom putea înţelege în măsura consimţită Spiritului său.

Sfântul Augustin, la sfârşitul studiului despre Preasfânta Treime, recunoaşte că ştie mai puţin decât ştia la început. Acesta este adevărul: misterul lui Dumnezeu rămâne incomprehensibil, de neînţeles. Cel necuprins rămâne veşnic necuprins. El n-ar mai fi Dumnezeu dacă mintea noastră l-ar putea închide în spaţiul strâmt al puterii sale de înţelegere. Însă, asemenea Sfintei Tereza de Avila trebuie să spunem şi noi: “Cu cât înţeleg mai puţin cu atât cred mai mult”.

De fapt, scopul solemnităţii de azi nu este atât de a explica şi înţelege misterul Preasfintei Treimi cât mai ales de a contempla şi de a adora pe Dumnezeu Tatăl, pe Dumnezeu Fiul, pe Dumnezeu Duhul Sfânt, într-un cuvânt, pe unicul Dumnezeu în trei Persoane, pentru ca astfel să ajungem în Patria cerească unde vom putea contempla direct pe Dumnezeu.

Nicolae Farcaş

 

* * *

 

Dumnezeu iubire şi comuniune

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Sfânta Treime: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Sfântul Duh. Nu sunt trei dumnezei, ci unul singur; dar nu într-o singură persoană, ci în trei persoane. Dumnezeu este un mister, de aceea în totalitate este obiectul credinţei noastre. Credem într-un singur Dumnezeu: Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul este unul singur (Dt 6,4; 1Rg 8,60; Is 45,5; Rom 3,30).

Dacă Dumnezeu în sine este un mister, atunci şi acest “unu” în sine este un mister, este obiect al credinţei, fiindcă nu este ca cifra 1 din matematică, deoarece 1 este limitat de cifra 2, 3 şi aşa mai departe. Dumnezeu însă nu este limitat de nimeni şi nimic, el este nemărginit şi pretutindeni, aşa încât, cu toate că în el trăim, ne mişcăm şi suntem (Fap 17,28), el este fără limite şi totuşi este “simplitatea” însăşi, unic şi fără părţi componente. Tot aşa şi numărul trei, în conceptul celor trei persoane dintr-un singur Dumnezeu este un adevăr de credinţă, diferit de cifra 3 din matematici, fiindcă dă o unitate în divinitate, pe când în ştiinţă cifra 3 nu poate fi niciodată egală cu cifra 1. Conceptul de “trei în unul” din Dumnezeu este un concept supranatural, fără corespondent în lumea noastră materială. Dacă “unu” şi “trei” în credinţă stau diferit de 1 şi 3 din ştiinţă, atunci şi numele de “persoană” din Dumnezeu este un obiect de credinţă, diferit de conceptul de persoană dat de filozofie sau ştiinţă, după cum omul este persoană.

A încerca să demonstrăm adevărurile de credinţă pe bază ştiinţifică, raţională, înseamnă a le încurca şi mai mult şi poate chiar ne expunem erorii raţionaliste. Putem demonstra doar că adevărurile revelate nu sunt iraţionale şi prin urmare credinţa nu-i absurdă.

Adevărul unui singur Dumnezeu în trei persoane nu constituie decât o formă a revelaţiei, prin care noi să înţelegem crezând şi crezând să înţelegem adevărul revelat, anume că: Dumnezeu este iubire (1In 4,8). De aceea ni l-a dat pe Fiul său unul-născut, ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibă viaţa de veci (In 3,16). Iar iubirea este o realitate atât de evidentă că nu mai necesită nici un fel de demonstraţie. Numai că şi această iubire dintre cele trei persoane dumnezeieşti constituie obiectul credinţei noastre, deoarece diferă de iubirea care există între oameni, ba chiar şi de iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi, fiindcă iubirea lui Dumnezeu faţă de noi este “caritate”, iubire pornită din milă, iubire-har, iubire-dar: Dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în sufletele noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (Rom 5,5); pe când iubirea divină este esenţă, izvor de existenţă pentru tot ce există. Conceptul de “iubire” ne revelează necesitatea a ceva mai mult decât unul, iubirea din noi constituie acel simţ al comuniunii, necesitatea de a nu fi singur. Dar o singură iubire între trei persoane dumnezeieşti ne revelează icoana comuniunii perfecte, care trebuie să stea şi la baza comuniunii dintre oameni, având în caritatea lui Dumnezeu izvorul comun al iubirii dintre persoanele umane. Nu-l putem înţelege pe un singur Dumnezeu în sine ca pe o singură persoană, deoarece un Dumnezeu într-o singură persoană ar fi un Dumnezeu imaginar, filozofic, aristotelic sau platonic, un Dumnezeu ascuns undeva şi inactiv, fără viaţă, fără comuniune în sine şi cu oamenii, ar fi un Dumnezeu nefericit.

Este, aşadar, necesar ca Dumnezeu să aibă o comuniune în sine ca principiu de viaţă, fericire, frumos, bine şi adevăr. Comuniunea divină ni se revelează sub chipul celor trei persoane, care formează unitatea în aceeaşi iubire. Această comuniune dumnezeiască este principiul vieţii a tot ce există, principiul fericirii oricărei forme de viaţă, principiul binelui veşnic, deoarece comuniunea iubirii dintre persoanele divine se bazează tocmai pe veşnicia lor; este principiul adevărului unic, bazat pe aceeaşi natură unică şi indisolubilă, dar comunicabilă în totalitate în sânul lui Dumnezeu şi caritativă faţă de fiinţele create după chipul şi asemănarea sa. N-am putea beneficia de caritatea lui Dumnezeu, dacă el n-ar fi comunicabil în sine prin iubire.

Dar Isus ne-a descoperit că iubirea lui Dumnezeu Tatăl faţă de opera mâinilor sale a făcut ca Fiul său unic, născut în veci în sânul său, să vină în lume, ca dovadă supremă a carităţii faţă de noi şi a iubirii din sine.

Nu alini durerea unui bolnav-muribund cu vorbe, aşa cum ne-o demonstrează istoria lui Iob (cf. Iob 2,12 ş.u.), ci mai mult o măreşti; dar dacă este posibil să îi iei total suferinţa asupra ta şi el să devină sănătos, ca văzându-te cum suferi prin propria lui boală, să creadă în iubirea ta şi atunci iubirea lui se va naşte din iubirea ta şi-ţi va spune: Acum cred că mă iubeşti cu adevărat! Ca să-ţi dovedesc şi eu iubirea mea, te rog, dă-mi suferinţa înapoi!

Fiul lui Dumnezeu a luat asupra sa firea noastră omenească: s-a împovărat cu materie, cu intelect limitat şi voinţă umană, cu suferinţe şi chiar cu moartea noastră, ca noi să credem în iubirea lui şi să-i spunem: Dă-mi suferinţa şi moartea înapoi! Vreau să le duc ca pe o cruce zilnică spre a-ţi dovedi că te iubesc.

Comuniunea din sânul Preasfintei Treimi şi caritatea lui Dumnezeu faţă de noi constituie, şi trebuie să constituie, adevăratul viitor al omenirii, fiindcă: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său ca lumea să fie mântuită prin el (Evan.).

Spre aceeaşi ţintă îi îndruma şi sfântul Paul pe credincioşii din Corint, când le spunea: Fraţilor, bucuraţi-vă! Însuşiţi-vă desăvârşirea! Încurajaţi-vă reciproc! Străduiţi-vă să aveţi aceleaşi simţăminte! Trăiţi în pace! Astfel Dumnezeul iubirii şi al păcii va fi cu voi (Lectura a II-a).

Omul nu s-ar putea înţelege pe sine, dacă n-ar exista alt om. Nimic mai ucigător decât singurătatea absolută. Iadul, deşi are mulţi clienţi, singurătatea este cea mai chinuitoare, fiindcă lipseşte comuniunea iubirii. (Un scriitor povesteşte într-o lucrare a sa că între rai şi iad există doar o singură diferenţă: în rai este comuniune, în iad, egoism. Toţi au aceleaşi bunătăţi pe mesele lor, pe care trebuie să le ia în stil japonez, cu beţişoare foarte lungi. Cei din rai, dacă bunătăţile nu le pot duce la gura proprie, le oferă vecinului de vizavi şi invers; cei din iad se chinuie să le ducă la gura proprie, pe care niciodată nu o nimeresc şi astfel se înfurie tot mai mult şi egoismul îi chinuie îngrozitor prin foame). Comuniunea dintre om şi om nu are şanse de durată, de fericire, decât atunci când este pecetluită de o altă fiinţă umană care cere ca pe un adevăr suprem şi bine absolut comuniunea celor doi. Această comuniune de pe pământ, care are la bază iubirea, este familia: tata, mama şi copilul şi mai ales depinde de mulţimea acestora din urmă. Comuniunea dintre Tatăl şi Fiul este asigurată de Duhul Iubirii sfinte şi de acesta în mulţimea fiilor lui Dumnezeu (Gal 3,26) care strigă: Abba, Tată (Rom 8,15), fiindcă au devenit părtaşi ai naturii divine (2Pt 1,4) prin Cristos, care, Dumnezeu fiind, s-a făcut părtaş al naturii umane (cf. Fil 2,6 ş.u.) şi astfel avem comuniune de iubire cu Dumnezeu. Această comuniune nu este o concluzie, ci un început. Veşnicia este începutul comuniunii desăvârşite cu Dumnezeu; timpul prezent constituie căutarea începutului, principiului a toate: Isus.

Sfântul apostol Paul, nu numai că îndeamnă pe credincioşi să păstreze comuniunea între ei, ci se roagă ca harul Domnului Isus Cristos, iubirea lui Dumnezeu şi comuniunea Duhului Sfânt să fie cu toţi, adică: convinşi de iubirea lui Dumnezeu, cerând înapoi de la Cristos suferinţele şi moartea, să cerem ca iubirea sa să devină iubirea noastră: precum v-am iubit eu, aşa să vă iubiţi unii pe alţii (In 15,12) şi astfel să rămânem mereu în iubirea Tatălui prin legătura sfântă a Duhului apărător şi mângâietor.

Ca efectul rugăciunii apostolice, cu care preotul ne întâmpină de fiecare dată când se celebrează memorialul morţii şi învierii lui Isus, sfânta Euharistie: Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi, ca să se concretizeze şi în noi cu adevărat, trebuie să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu cu tablele legii, nu confecţionate din două lespezi de piatră ca ale lui Moise, ci cu cele zece porunci scrise în inimă, fiindcă spune Isus: Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele. Iar eu îl voi ruga pe Tatăl şi el vă va da un alt apărător, ca să fie cu voi de-a pururi (In 14,15-16). Astfel, rugăciunea apostolică devine rugăciunea mântuitoare a lui Isus şi prezenţa sa euharistică mă va conduce la întâlnirea personală cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, spre a-i cânta în veci: Mărire Tatălui care m-a creat: mărire Fiului care m-a răscumpărat; mărire Duhului Sfânt care m-a sfinţit! Amin.

 

* * *

 

Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Sfânta Liturghie de azi începe cu o binecuvântare: Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl şi Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, precum şi Duhul Sfânt, pentru că şi-au arătat îndurarea faţă de noi (Antif. intr.). Conform cu obiceiul semiţilor, binecuvântarea este aducere de mulţumire. În acest sens, noi putem spune: Mulţumim lui Dumnezeu fiindcă şi-a arătat îndurarea faţă de noi, descoperindu-ne viaţa sa intimă ca sens al vieţii noastre.

Spune o poveste că un bun creştin a ieşit într-o zi dis-de-dimineaţă în oraş şi a descoperit un magazin, apărut ca din pământ peste noapte, având o firmă curioasă: Aici se împarte fericire. A intrat să cumpere. La tejghea stătea un înger. L-a întrebat: “Cât costă un kilogram de fericire?” “Nu se vinde, se împarte gratis”, i-a răspuns îngerul. Vizitatorul i-a zis: “Daţi-mi o tonă, să am de unde da şi la alţii”! “Un moment”, i-a zis îngerul, “să v-o împachetez”. Peste câteva clipe i-a adus un pliculeţ cu câteva seminţe. Uimit, vizitatorul i-a zis: “V-am cerut o tonă de fericire”. La care îngerul răspunde: “Noi nu dăm produse finite, ci seminţe. Îngrijiţi-le şi veţi avea fericire pentru sute de mii de oameni”. Tot aşa şi eu la această predică: nu vă voi da produse finite, adică înţelegerea misterului Preasfintei Treimi, ci seminţe: îndrumări care trebuie îngrijite, semănate în inimă, păzite şi trăite.

Descoperirea adevărului unui singur Dumnezeu în trei persoane nu s-a făcut pentru a satisface curiozitatea noastră de a şti cine şi ce este Dumnezeu, ci priveşte direct destinul, sensul existenţei noastre pe pământ şi chiar al întregii creaţiuni, adică mântuirea lumii. Mântuirea omului, luată drept comuniune de iubire cu Creatorul, reflectă felul de a fi al celor doi interlocutori, conform sintagmei: Vorbeşte-mi, ca să-ţi spun cine eşti! Pe Dumnezeu îl cunoaştem după cuvântul său, fiindcă ne-a vorbit prin Fiul (cf. Evr 1,2), iar pe om îl cunoaştem după cum îl binecuvântează pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.

Pierre Claverie spunea: Nu-l am încă pe Dumnezeu, nu am adevărul, am nevoie de adevărul celorlalţi (cf. Humanité plurielle, din Le Monde, 4 august 1996). Fără a-l vedea pe Dumnezeu aşa cum este, nici noi nu avem tot adevărul, dar avem trebuinţă de mărturia altora despre Preasfânta Treime. Lecturile de azi încearcă să ne introducă în misterul lui Dumnezeu.

Lectura I (Ex 34,4b-6.8-9) ne arată că Dumnezeu este milostiv şi bogat în haruri. Acest adevăr se desprinde din faptul că iartă păcatul Israelului care şi-a făcut un viţel de aur şi i s-a închinat (cf. Ex 32), iar lui Moise îi făgăduieşte că îi va arăta slava sa (cf. Ex 33,19-23). Moise, vrând să refacă alianţa dintre popor şi Dumnezeu, urcă pe munte cu alte două table de piatră, ca Dumnezeu să-i redea legea. Domnul, care i se face prezent, îi descoperă atributele sale divine şi mai ales milostivirea. Atunci Moise s-a rugat lui Dumnezeu să-şi arate milostivirea iertând păcatul poporului său şi să-şi facă locuinţa în mijlocul Israelului, pentru a-l lumina să nu mai greşească şi să-l ierte când va greşi (cf. MAC pag. 483), cu scopul ca poporul să ajungă la credinţă şi astfel să fie desăvârşit.

Sfântul Anton abate l-a rugat pe Dumnezeu să-i arate un om desăvârşit, ca să-l poată imita. I s-a descoperit că un astfel de om există la Alexandria, în Egipt, într-un atelier de cizmărie. A părăsit pustiul şi a venit în oraş. Găsindu-l, l-a întrebat despre felul lui de viaţă. Cizmarul i-a răspuns că nu face nimic deosebit: Muncesc; împart venitul în trei; o treime o dau săracilor, o treime o dau bisericii şi o treime o folosesc pentru traiul meu. Acest răspuns nu l-a mulţumit pe abatele Anton, fiindcă el părăsise toate şi tot nu se simţea desăvârşit, de aceea l-a mai întrebat multe altele şi răspunsul mulţumitor, semn al desăvârşirii, a fost acesta: Eu nu fac nimic special… Doar că, muncind, îi privesc pe toţi trecătorii marelui oraş Alexandria şi spun: Fie ca toţi să fie mântuiţi; eu singur merit să pier (cf. Olivier Clement, Puterea credinţei, pag. 108). Credinţa era conformă cu faptele şi acţiona prin caritate.

Evanghelia zilei (In 3,16-18) ne prezintă obiectul credinţei creştine care dă viaţă. În convorbirea pe care Isus a avut-o cu Nicodim i-a arătat acestuia că pătimirile sale, simbolizate prin şarpele de aramă, aduc mântuirea lumii datorită iubirii lui Dumnezeu, care atât de mult i-a iubit pe oameni încât l-a dat chiar pe Fiul său ca jertfă de împăcare. Se crede că acest verset este cel mai important din toată Evanghelia după sfântul Ioan, fiindcă motivează adevărul prezenţei Fiului lui Dumnezeu în lume. Fiul s-a întrupat şi s-a răstignit fiindcă atât de mult i-a iubit Dumnezeu pe oameni, ca să-i mântuiască şi nu să-i judece.

Omul, care îl acceptă pe Fiul lui Dumnezeu aşa cum este, nu va fi condamnat; dar cei care nu-l acceptă, se condamnă singuri, fiindcă nu pot găsi calea mântuirii, calea spre Tatăl care l-a trimis pe Fiul, fiindcă numai Fiul o cunoaşte, deoarece el singur a venit de la Tatăl. Numai acela care păşeşte pe această cale simte bucuria mântuirii.

Primii creştini erau consideraţi atei. Ei respingeau sacralitatea puterii – divinizarea împăratului, a zeiţei Romei, riturile şi magiile purului şi impurului, pe Dumnezeul închis în sine al monoteismului, divinitatea difuză a păgânilor (panteismul filozofilor). Ei anunţau mesajul uimitor: un Dumnezeu în trei persoane, viu şi dătător de viaţă, întrupat pentru a ni se arăta pe înţelesul nostru, învingător al morţii şi al iadului, deschizător de drum pentru îndumnezeirea omului printr-o conversaţie intimă în care să i se poată adresa lui Dumnezeu cu numele de Tată.

Înţelegând prin credinţă că Dumnezeu ne este Tată, sfânta Tereza a Pruncului Isus a căpătat atâta curaj încât şi-a exprimat bucuria zicând: Dacă aş fi comis toate crimele posibile, aş simţi că această multitudine de ofense ar fi doar ca o picătură de apă căzută peste cărbuni încinşi. Iubirea divină face să dispară picătura de răutate umană şi omul să-şi recapete bucuria divină, fiindcă a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, tocmai pentru a avea parte de fericirea lui Dumnezeu.

Bucuria a fost primul semn al vremurilor mesianice, din care sfântul apostol Paul a ştiut să facă semnul comuniunii membrelor trupului lui Cristos printr-o bucurie întreită. În acest sens îi salută pe credincioşii corinteni printr-o formulă izvorâtă din credinţa în Preasfânta Treime: Harul Domnului Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi! (Lectura a II-a: 2Cor 13,11-13). Dumnezeu ni s-a descoperit în misterul celor trei persoane ca bucuria noastră să fie deplină, fiindcă tot ceea ce izvorăşte din har este bucurie – Bucură-te, cea plină de har (cf. Lc 1,28) -; tot ce izvorăşte din iubire este bucurie, tot ce izvorăşte din comuniune este bucurie.

Ceva mai înainte apostolul spusese corintenilor motivul pentru care el le-a descoperit că mângâierea, adică bucuria, pe care el o simte datorită faptului că în Dumnezeu sunt trei persoane, vrea să le-o împărtăşească şi lor: Noi nu intenţionăm să devenim ca nişte stăpâni ai credinţei voastre; dar suntem colaboratori ai bucuriei voastre (Lc 1,24).

Profetizând că oamenii vor descoperi bucuria din Preasfânta Treime, cineva a spus: Creştinismul secolului al XXI-lea nu va mai fi o religie printre religii, ci se va afirma ca domeniu al Duhului şi al libertăţii [...], nu va mai fi nici un moralism, nici un pietism, ci vestea victoriei lui Cristos asupra morţii şi asupra iadului (cf. Olivier Clement, o. c., pag. 114-115).

Să nu refuzăm mântuirea, adică această comuniune de iubire cu Dumnezeu în trei persoane şi cu chipul său din fiecare om, dar să-l binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, fiindcă ne-a chemat la viaţa lor dumnezeiască.

Părintele Zosim, din Fraţii Karamazov, de Dostoievski, spune despre cei care refuză mântuirea: S-au blestemat ei înşişi, blestemându-l pe Dumnezeu şi viaţa; ei se hrănesc cu orgoliul lor nefast, precum cel înfometat aflat în deşert, care şi-a supt propriul sânge. Ei nu-l pot contempla pe Dumnezeul cel viu fără ură şi şi-ar dori ca Dumnezeul vieţii să nu existe, să dispară, distrugând întreaga sa creaţie. Ei aspiră la neant, dar nu vor avea parte de neant. Adică vor avea parte de nefericirea veşnică, fiindcă nu l-au binecuvântat pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.

Închei, ca de obicei, cu rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii: Dumnezeule, Părinte ceresc, tu l-ai trimis în lume pe Fiul tău, Cuvântul adevărului, şi pe Duhul tău, izvorul sfinţeniei, pentru a descoperi oamenilor misterul minunat al vieţii dumnezeieşti. Dă-ne, te rugăm, harul ca, mărturisind adevărata credinţă, să recunoaştem slava veşnicei Treimi şi să adorăm unitatea celor trei persoane în mărirea puterii sale (LR). Amin.