Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Neprihănita Zămislire
Anul B (A, C)

Lecturi:
Geneza 3,9-15.20
Efeseni 1,3-6.11-12
Luca 1,26-38

Luca 1,26-38

În luna a șasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria. Și, intrând la ea, i-a spus: “Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” Ea s-a tulburat la acest cuvânt și cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta. Însă îngerul i-a spus: “Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu. Vei primi în sân și vei naște un fiu și-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt și Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; și va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârșit”. Maria a spus către înger: “Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” Răspunzând, îngerul i-a spus: “Duhul Sfânt va veni asupra ta și puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naște va fi numit Fiul lui Dumnezeu. Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit și ea un fiu la bătrânețe, și aceasta este luna a șasea pentru ea care era numită sterilă, pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil. Atunci, Maria a spus: “Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău”. Și îngerul a plecat de la ea.

 

Autori

 

* * *

 

Sărbătoarea frumuseții

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: ProFamilia.ro

Spunând că Maria este Neprihănita spunem despre ea două lucruri, unul negativ și unul pozitiv: negativ, faptul că a fost zămislită fără de “pata” păcatului strămoșesc; pozitiv, faptul că a venit în lume deja plină de toate harurile. În acest cuvânt se află explicația la tot ceea ce este Maria. Evanghelia sărbătorii subliniază acest lucru făcându-ne să ascultăm din nou cuvântul îngerului: “Bucură-te, tu, cea plină de har, Domnul este cu tine”.

Cuvântul har are două semnificații. Poate să însemne favoare, iertare, amnistie, ca atunci când spunem despre un condamnat la moarte că a obținut har. Dar poate să însemne și frumusețe, fascinație, vrednică de iubire. Lumea de astăzi cunoaște bine acest al doilea sens al harului, mai mult, este singura care îl cunoaște.

Și în Biblie cuvântul har are aceste două semnificații. Indică înainte de toate și mai întâi favoarea divină gratuită și nemeritată, care, în prezența păcatului, se traduce în iertare și milostivire; dar indică și frumusețea care derivă din această favoare divină, ceea ce noi numim starea de har.

În Maria găsim aceste două semnificații ale cuvântului har. Ea este “plină de har”, înainte de toate pentru că a fost obiectul unei favori și al unei alegeri unice, a fost și ea “grațiată”, adică mântuită în mod gratuit de harul lui Cristos. (Ea a fost ferită de păcatul strămoșesc, “în vederea meritelor lui Cristos”!). Dar este “plină de har” și în sensul că alegerea lui Dumnezeu a făcut-o strălucitoare, fără pată, “toată frumoasă”, “tota pulchra“, așa cum cântă Biserica în această sărbătoare.

Dacă Neprihănita Zămislire este sărbătoarea harului și a frumuseții, ea are ceva foarte important să ne spună astăzi. Frumusețea ne atinge pe toți, este una din pârghiile cele mai profunde ale acțiunii umane. Iubirea față de ea ne unește pe toți. Putem să nu fim de acord cu privire la ce anume este frumos, dar toți suntem atrași de frumusețe. “Lumea va fi salvată de către frumusețe”, a spus Dostoevski. Însă, trebuie să mai adăugăm, lumea poate să fie și pierdută de către frumusețe.

De ce, atât de des, frumusețea se transformă într-o capcană mortală și în motiv de delicte și de lacrimi amare? Pentru ce atâtea personificări ale frumuseții, începând de la Elena lui Homer, au fost motivul atâtor dolii și tragedii inumane și atâtor moderne mituri ale frumuseții (ultimul este cel al lui Marilyn Monroe) au sfârșit așa de trist?

Pascal spune că există trei ordine de măreție – sau categorii de valori – în lume: ordinea trupurilor și a lucrurilor materiale, ordinea inteligenței și a geniului și ordinea bunătății sau sănătății. Fac parte din prima ordine forța, bogățiile materiale; fac parte din a doua ordine geniul, știința, arta; fac parte din al treilea nivel bunătatea, sfințenia, harul.

Între fiecare din aceste niveluri și următorul există un salt de calitate destul de infinit. La geniu nu adaugă și nu ia nimic faptul de a fi bogat sau sărac, frumos sau urât; măreția sa se plasează pe un plan diferit și superior. În același mod, la sfânt nu adaugă și nu ia nimic faptul de a fi puternic sau slab, bogat sau sărac, un geniu sau un analfabet: măreția sa se plasează pe un plan diferit și infinit de superior. Compozitorul Gounod spunea că o picătură de sfințenie are valoare mai mare decât un ocean de geniu..

Tot ceea ce Pascal spune despre măreție în general se aplică și la frumusețe. Există trei feluri de frumusețe: frumusețea fizică sau a trupurilor, frumusețea intelectuală sau estetică și frumusețea morală și spirituală. Și aici, între un plan și următorul există un abis.

Frumusețea Mariei Neprihănite se plasează pe al treilea plan, cel al sfințeniei și al harului și, mai mult, constituie, după Cristos, culmea. Este frumusețea interioară, formată din lumină, din armonie, din corespundere perfectă între realitatea și imaginea pe care o avea Dumnezeu când a creat femeia. Este Eva în toată strălucirea și perfecțiunea sa, “noua Evă”.

Poate că noi, creștinii, disprețuim frumusețea sau ne este frică de ea, în sensul obișnuit al termenului? Nicidecum. Cântarea Cântărilor celebrează această frumusețe în mireasă și în mire, cu entuziasm de nedepășit și fără complexe. Și ea este creație a lui Dumnezeu, mai mult, este însăși floarea creației materiale. Însă spunem că ea trebuie să fie mereu o frumusețe “umană” și, de aceea, reflexie a unui suflet și a unui spirit. Nu poate să fie înjosită la rangul de frumusețe doar animală, redusă un simplu stimulent pentru simțuri, la un instrument de seducție, la sex appeal. Ar fi o dezumanizare a ei.

Cu toții putem face ceva pentru a transmite generațiilor care vor veni o lume un pic mai frumoasă și mai curată, alegând măcar bine ceea lăsăm să intre în casa noastră și în inima noastră, prin fereastra ochilor. Ceea ce a fost pentru Maria punctul de plecare în viață este pentru fiecare credincios punctul de sosire. De fapt, și Biserica este chemată să fie într-o zi “fără să aibă vreo pată sau rid sau ceva asemănător, ci să fie sfântă și neprihănită” (Ef 5,27).

 

* * *

 

Cea plină de har

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Probabil că știți repovestirea amuzantă a episodului cu femeia adulteră. Fariseii au adus-o pe femeie în fața lui Isus pentru a fi judecată, iar Isus a spus: “Cel fără de păcat să arunce primul piatra.” S-a lăsat liniște și, deodată, o piatră a zburat din mulțime spre femeia adulteră. Isus se întoarce spre mulțime și spune: “Mamă, nu te băga, te rog”. Această glumă face referire la lipsa de păcat a Mariei, ceea ce ne duce cu gândul la cunoscuții noștri care se consideră de asemenea lipsiți de păcat. Drept urmare se dezvoltă în ei acea atitudine de “sunt mai sfânt decât tine”. Devin intoleranți, nervoși, judecându-i pe toți pe care îi consideră păcătoși. Astfel de oameni nu ar ezita cu adevărat să arunce primii piatra într-un păcătos.

Doctrina Neprihănitei Zămisliri, pe care o celebrăm astăzi, este importantă și din acest punct de vedere. Ea ne amintește că neprihănirea Mariei nu este o stare în care Maria a ajuns prin propriile puteri. Este un dar de la Dumnezeu, dat ei încă din momentul concepției. Este genetică, să spunem așa. Similar, și noi, cei care suntem poate mai sfinți, adică păcătuim mai puțin decât păcătosul mediu, trebuie să privim sfințenia noastră ca un dar al lui Dumnezeu și nu ca pe o realizare proprie. Atitudinea noastră trebuie să fie deci caracterizată de 1) recunoștință față de Dumnezeu; și 2) umilință în fața celor care natural și spiritual sunt mai puțin înzestrați decât noi.

Dogma Neprihănitei Zămisliri a Mariei a fost definită de Papa Pius al IX-lea în 1854. Ea afirmă credința că Fecioara Maria a fost liberă de păcat încă de la începutul vieții ei. Aceasta înseamnă că prin harul lui Dumnezeu, ea a fost apărată de păcatul originar pe care întreaga omenire îl moștenește încă din prima clipă de viață, adică încă de la conceperea în pântecele mamei. Maria nu a fost deci îngreunată de o natură umană defectuoasă, cu care tu și eu și el am venit pe lume. Ea a venit pe lume cu o natură umană perfectă, asemenea lui Adam și Evei înainte să păcătuiască și să cadă din starea de har. Dumnezeu i-a dat această perfecțiune umană nu ca recompensă pentru ceva ce ar fi făcut ea, nici pentru vreun merit al ei, ci în vederea rolului unic pe care ea avea să îl joace în viață, și anume acela de a fi mamă a Fiului lui Dumnezeu. Doctrina Neprihănitei Zămisliri ne spune câte ceva despre cine este Maria. Dar ne poate spune mai mult și despre cine este Dumnezeu și cine suntem noi în lumina iubirii providențiale a lui Dumnezeu.

Credința în Neprihănita Zămislire a Mariei este credința într-un Dumnezeu prevăzător, adică într-un Dumnezeu care se îngrijește de viitor, care își pregătește copiii pentru sarcinile pe care le vor avea în viață încă dinainte ca ei să se nască, un Dumnezeu care ne înzestrează cu toate darurile naturale și supranaturale de care avem nevoie pentru a ne juca rolul pe care îl avem în drama mântuirii umane. Dumnezeu îi unge încă din pântece pe bărbații și pe femeile pe care i-a creat să îi fie profeți. După cum îi spune lui Ieremia: “Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut, și înainte de a ieși din pântece, te-am sfințit și te-am rânduit prooroc pentru popoare” (Ieremia 1,5). Dumnezeu nu ne aruncă doar în această lume sălbatică, lăsându-ne apoi să ne luptăm între noi. Teoria evoluționistă, a cărei doctrină este supraviețuirea celui mai puternic, poate să fie considerată ca descriind natura umană în starea ei căzută, dar nu descrie viața poporului lui Dumnezeu răscumpărat prin har din efectele dezlănțuite ale căderii în păcat.

Bucurându-ne împreună cu Maria, favorita (plină de har) numărul 1 a lui Dumnezeu în sărbătoarea zămislirii ei, să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru iubirea și mila Sa cu care ne cuprinde încă din momentul propriei noastre zămisliri. După cum spune Scriptura: “Căci cine te face mai deosebit de alții? Ce ai ce nu ai primit? Dar dacă ai primit, de ce te mândrești ca și cum nu ai fi primit?” (1Corinteni 4,7). Totul este un dar, tot ce este bun în noi este din harul lui Dumnezeu. Pentru că noi, copiii lui Dumnezeu, suntem de asemenea favoriții Lui și moștenitorii harului lui Dumnezeu. Totuși, Maria rămâne favorita numărul 1, mama tuturor favoriților, cea care se bucură de plinătatea harului.

 

* * *

 

Neprihănita Zămislire a Sfintei Fecioare Maria

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Sfânta Biserică ne invită să celebrăm în această zi prima sărbătoare din noul an liturgic în care este cinstită Mama lui Isus, Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri a Preacuratei Fecioarei Maria.

Învățătura despre Neprihănita Zămislire a Maicii Domnului a fost proclamată ca dogmă de credință de către Papa Pius al IX-lea în anul 1854 prin scrisoarea enciclică “Ineffabilis Deus“, dar ea este cuprinsă implicit în salutarea îngerului trimis de Dumnezeu, care a numit-o pe Maria “plină de har“. Pentru cinstirea sfințeniei desăvârșite a Maicii Domnului, Orientul creștin a instituit încă din secolul al VII-lea o sărbătoare în cinstea “zămislirii fecioarei“, sărbătoare care începând din secolul al X-lea a trecut și în Occident. După mai multe discuții între teologi cu privire la conținutul dogmatic al sărbătorii, care între timp primește numele de “Immaculata conceptio” – “Zămislirea Neprihănită“, în anul 1708 Papa Clement al XI-lea a extins-o la întreaga Biserică de Apus și a declarat-o sărbătoare de poruncă. A urmat actul solemn de la 8 decembrie 1854 prin care Papa Pius al IX-lea nu a făcut decât să exprime convingerea din totdeauna a Bisericii. “Preasfânta Fecioară Maria încă din primul moment al zămislirii ei, printr-un har și un privilegiu unic al lui Dumnezeu Atotputernicul, în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost ferită de orice prihană a păcatului strămoșesc“. Această declarație solemnă a Bisericii a primit confirmarea cerului patru ani mai târziu (1858), când Doamna îmbrăcată în alb și cu o cingătoarea albastră, apărând în grota de la Massabielle (Lourdes) ia descoperit Bernadetei care este numele ei zicând: “Eu sunt Neprihănita zămislire”.

Cu toții cunoaștem că în urma păcatului strămoșesc sufletul creat de Dumnezeu își începe existența în trup sub umbra lăsată de greșeala primilor părinți, umbră care împiedică avântul sufletului spre cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu, și în același timp dereglează raporturile normale dintre suflet și trup. Păcatul primilor oameni a făcut să decadă firea omenească (fire comună tuturor oamenilor) și efectele sale le simțim fiecare dintre noi. Această fire omenească, astfel decăzută din sfințenia și dreptatea inițială, lipsită de harul lui Dumnezeu, rănită în forțele ei naturale și supusă morții este transmisă tuturor oamenilor. Prin jertfa mântuitoare a lui Cristos, care acționează în taina botezului, sufletul devine curat și neprihănit, spălat de pata păcatului strămoșesc.

Această neprihanire a sufletului a fost acordată Fecioarei Maria chiar din clipa zămislirii, ca un privilegiu divin acordat aceleia care avea să devină Mama Răscumpărătorului. Prin acest privilegiu, sufletul Mariei nu a cunoscut nici o piedică în avântul spre Dumnezeu și nici tendințele trupului împotriva spiritului; ea a rămas totdeauna victorioasă asupra răului. Pentru ca noi să putem înțelege “Neprihănita Zămislire” a Maicii Domnului, trebuie să înțelegem mai întâi ce este păcatul.

Lectura întâi a liturgiei cuvântului de astăzi este luată din Cartea Genezei și ne descrie starea omului după căderea în păcat. Autorul jahwist își concentrează atenția asupra omului și a vinovăției sale; el descrie ruperea comuniunii dintre om și Dumnezeu, apariția răului și urmările acestuia în viața primilor oameni. Dacă înainte de păcat omul trăia într-un raport de profundă prietenie și familiaritate cu Dumnezeu în urma neascultării sale raportul de armonie cu Tatăl se rupe și omul se înstrăinează de Creatorul său. El nu primește nicidecum independența totală pe care o promisese șarpele, ci din contra se simte vinovat și gol datorită trădării sale, și drept urmare se ascunde, nu vrea să mai întâlnească privirea lui Dumnezeu. Aceasta era starea în care ajunsese omul în urma păcatului său și a pierderii harului divin.

Insă după căderea omului în păcat, Dumnezeu nu-l părăsește pe cel care este capodopera întregii sale creații. Dimpotrivă, Dumnezeu îl cheamă pe om și-i vestește că răul va fi învins. Acest pasaj din Geneză a fost numit “Protoevanghelie“, pentru că e prima vestire a lui Mesia Răscumpărătorul, a unei lupte între șarpe și femeie și a biruinței finale a unui urmaș al ei. Sfinții Părinți ai Bisericii recunosc în femeia vestită pe Maria, noua Evă.

Maria este inserată definitiv în misterul lui Cristos prin evenimentul vestirii îngerului; aceasta se petrece la Nazaret, în împrejurările concrete ale istoriei lui Israel, a poporului căruia cel dintâi i-au fost destinate făgăduințele lui Dumnezeu. Îngerul Gabriel o salută pe Maria: “Bucură-te cea plină de har; Domnul este cu tine“. Ea se tulbură la aceste cuvinte și se întreba ce să însemne acest salut. Atunci îngerul o încurajă spunându-i: “Nu-ți fie teamă Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu“.

Teologia se străduiește să cerceteze această plinătate de har a Mariei și scoate de aici motive suficiente ca să-i atribuie Fecioarei toate perfecțiunile la care este chemată natura umană. Consacrată în întregime Domnului, Maria era în condiția ideală pentru a răspunde cu tot sufletul și fără piedică vreunui păcat la invitația lui Dumnezeu care o chema să fie Mama aceluia care “ridică păcatele lumii“.

Consimțind la cuvântul divin, “fiica lui Adam“, Maria a devenit Mama lui Isus oferindu-se total pe sine ca slujitoare a Domnului. Sfântul Irineu, vorbind despre Maria, spune că “prin ascultare a devenit cauză de mântuire pentru sine și pentru întregul neam omenesc“. De aceea multor Părinți ai Bisericii le place să afirme că “nodul neascultării Evei a fost desfăcut prin neascultarea Mariei, ceea ce a legat fecioara Eva prin necredință, a dezlegat Fecioara Maria prin credință“.

Cuvintele prevestitoare ale mântuirii din “Protoevanghelie” își găsesc confirmarea și împlinirea în Noul Testament. În epistola către Efeseni, din care este luată cea de-a doua lectură a liturghiei cuvântului, Sf. Paul aduce un frumos elogiu lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dăruit prin Cristos. “Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care ne-a dăruit orice binecuvântare spirituală în ceruri, întru Cristos. În El Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinți și fără prihană înaintea lui în dragoste“. Din aceste cuvinte ale Apostolului neamurilor reiese că noi toți am fost aleși încă din veșnicie, că suntem obiectul iubirii eterne a lui Dumnezeu.

Planul divin de mântuire, care s-a manifestat în întregime prin venirea lui Cristos pe pământ, este veșnic și universal; el cuprinde pe toți oamenii creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. “El a orânduit mai înainte ca să fim adoptați ca fii prin Cristos” și tot în Cristos “Dumnezeu ne-a predestinat ca să fim poporul său… să fim ca niște instrumente care cântă gloria sa“.

Dacă alegerea din veșnicie în Cristos și destinarea de fii adoptivi îi privesc pe toți oamenii, alegerea Mariei este cu totul unică, întrucât ea este fiica predilectă a Tatălui și Mireasa Duhului Sfânt. Cinstea pe care Biserica i-o acordă este justificată de demnitatea deosebită pe care însuși Dumnezeu ia acordat-o.

Dacă ne-am întreba care este sensul sărbătorii de astăzi, un răspuns potrivit găsim în prefața acestei liturghii unde Biserica se roagă cu următoarele cuvinte: “Părinte sfânt… tu ai scutit-o pe Sfânta Fecioară Maria de pata păcatului strămoșesc și ai copleșit-o cu plinătatea harului ca să devină o Mamă vrednică de Fiul Tău. În ea ne-ai oferit o imagine a Bisericii, Mireasa lui Cristos, fără pată, frumoasă și strălucitoare… pe ea ai ales-o dintre toate făpturile ca să fie un model de sfințenie și mijlocitoare de haruri pentru poporul tău“.

Neprihănita Fecioară reprezintă pentru noi o prezență de har căci în Maria s-a anticipat ceea ce a fost promis tuturor. Ea este prima răscumpărată și în ea găsim forță și inspirație în urmarea chemării noastre, căci ea este Maica harului și a iertării, a speranței și a curajului creștin.

Liturghia de astăzi este o aducere de mulțumire lui Dumnezeu pentru marile lucruri pe care le-a făcut pentru Maria și le face pentru noi. “Cântați Domnului un cântec nou pentru că a făcut lucruri minunate. Acestea sunt cuvintele prin care l-am lăudat pe Domnul la psalmul responsorial, pentru că Maria este una dintre marile minunații ale lui Dumnezeu. Ea însăși mărturisește “Lucruri mari mi-a făcut cel atotputernic… toate popoarele mă vor numi fericită“. Magnificat este imnul de recunoștință pentru neprihănirea cu care Maria a fost binecuvântată de Domnul și pentru bucuria de a fi Mama celui care avea să spele întreaga lume de prihana strămoșească. Acest imn de recunoștință și de mulțumire îl înalță și Biserica fără încetare către Dumnezeu.

Bucuria Mariei a devenit bucuria întregii Biserici care se simte salvată și totodată se recunoaște trimisă să împărtășească altora bucuria mântuirii. Prin credința, speranța și iubirea ei arzătoare, Maria este imaginea Bisericii. Sfântul Părinte Papa Paul al VI-lea în exortația apostolică “Marialis cultus” învață despre Sfânta Fecioară că “a fost întotdeauna propusă de Biserică drept model de imitat… Ea s-a dăruit total și responsabil voinței lui Dumnezeu, pentru că a primit cuvântul și l-a pus în practică, pentru că acțiunea sa a fost animată de iubire și de spiritul de slujire… Maria a fost prima și cea mai perfectă discipolă a lui Cristos.“.

Pietatea noastră filială față de Maria este de fapt o latură indispensabilă a vieții noastre în Cristos. Maria nu a fost numai calea aleasă de Dumnezeu pentru a se face om, ea este și calea noastră pentru a ajunge la Dumnezeu. Dacă voim să fim ai lui Cristos trebuie să o iubim și pe Mama lui. Marii cinstitori ai Mariei au fost întotdeauna neobosiți apostoli și toți apostolii au fost în mod filial cinstitori ai Preacuratei.

Cât de mult greșesc aceia care consideră că evlavia către Sfânta Fecioară îl îndepărtează pe om de unicul Mijlocitor. Cel care a experimentat chiar și numai o singur dată autentica prezență a Mariei în propria viață a simțit că evlavia mariană l-a condus către Cristos, spre o experiență profund evanghelică. Câți nu s-au întors la Dumnezeu și la Cristos trecând prin fața Neprihănitei de la Lourdes. Milioanele de pelerini care vizitează anual Lourdes-ul sunt o dovadă că Dumnezeu lucrează și în zilele noastre prin Maria. Într-adevăr este incomparabil rolul și locul Mariei în Biserică, al cărui membru predilect este. Deși înălțată mai presus de îngeri și de oameni, ea rămâne mereu alături de cei care îi cer ajutorul și mijlocirea.

Sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri ne invită astăzi pe fiecare dintre noi să contemplăm frumusețea inefabilă a sufletului preacurat al Mariei și totodată la înțelegerea strălucirii suprafirești a fiecărui suflet sfințit prin harul lui Cristos. Să ne recunoaștem nimicnicia noastră și să ne adresăm ei, Neprihănitei, rugând-o să ne dobândească de la Fiul ei iertare și statornicie în păstrarea nevinovăției sufletului.

Pentru ca această sărbătoare să nu rămână pentru noi numai ca ceva exterior, ca o simplă aducere aminte de privilegiile Mariei, suntem îndemnați în acest timp al Adventului să ne adunăm în jurul Preacuratei pentru ca, așa cum primii ucenici așteptau venirea Duhului Sfânt împreună cu Maria în Cenacol, la fel să așteptăm și noi împreună cu Maria venirea lui Isus – Mesia.

Prin rugăciunea Mariei, speranța și aurora mântuirii lumii întregi, putem fi siguri că îl vom întâlni pe ¬Cristos Soarele dreptății care este mântuirea tuturor celor care îl caută cu o inimă curată.

Iosif Dămătăr

 

* * *

 

Neprihănita Zămislire

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Ascultând lecturile propuse pentru Liturghia din Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri ni se pare că ne găsim dintr-odată într-o altă lume. O lume cu totul diferită de cea a vieții zilnice: cea din casa noastră, de la serviciu, de la birou, de la televiziune și din ziare.

Ziarele și televiziunea vorbesc despre politică, economie, probleme sociale, sport, diferite noutăți… Venim la biserică și auzim relatându-ni-se “istoria veche” a lui Adam și Eva, cu șarpele și pomul oprit (cf. prima lectură), auzim vorbindu-ni-se despre îngeri și apariții (cf. Evanghelia) ca și despre Dumnezeu care ne binecuvântează din înălțimea cerului (cf. lectura a doua). Ni s-ar părea că suntem într-o lume de basm, de curată fantezie. Realitatea este alta.

Dar oare este chiar sigur că acele lucruri despre care ne vorbesc ziarele, televiziunea și discursurile zilnice sunt toate realitate? Sărbătoarea de astăzi, prin straniile relatări din lecturile ascultate, este un fel de provocare și o invitație la căutarea dimensiunilor cele mai profunde din existența noastră precum și din “realitatea” lumii. Însă, în Biblie nu se citește așa cum citim în ziare.

Să luăm Evanghelia de astăzi. Ni se prezintă scena foarte renumită și cunoscută a bunei vestiri: aceea pe care mulți pictori au încercat s-o reproducă, creând uneori capodopere magnifice, cu atât mai frumoase cu cât, în ele, arta și poezia au devenit expresia credinței. Însă este clar că în fiecare reprezentare a bunei vestiri se află și ceva gratuit. Este nevoie de o muncă de interpretare: o tentativă de exprimare prin figuri, printr-un scenariu extern, un mister și un eveniment care a fost mai ales interior, trăit intim de Maria, într-un mod dificil de descris.

Și sfântul Luca a procedat ca și pictorii. Ba mai mult, el a fost primul care a încercat să exprime prin această relatare misterul întrupării: “Fiul lui Dumnezeu” care devine “fiul Mariei”. Dar și sfântul Luca trebuie văzut mai mult ca un poet, care traduce în imagini vii credința sa, decât ca un cronicar, care vrea să descrie exact cum s-au desfășurat lucrurile.

Același lucru trebuie să-l spunem și despre prima lectură. Relatarea cărții Genezei exprimă printr-un limbaj de imagini o realitate profundă care privește raportul omului cu Dumnezeu. Dintotdeauna oamenii au fost înclinați să-și caute realizarea proprie în afara lui Dumnezeu, punându-se pe ei înșiși drept criteriu al binelui și răului. Astfel întreaga omenire “depinde”, “atârnă” mai mult de rău decât de bine.

Există în noi și în jurul nostru un fel de forță care ne atrage spre păcat, adică ne conduce spre a nu-l lua în seamă și a-l uita pe Dumnezeu, și a ne îndepărta de el. Dar Dumnezeu nu-l părăsește pe Dumnezeu și nu-l lasă pradă sieși însuși. Toți venim pe lume compromiși deja – datorită solidarității care ne leagă unii de alții – cu forța răului: incapabili de comuniune cu Dumnezeu, nevoiași de a fi eliberați de povoara păcatului.

Eliberarea noastră s-a realizat “prin Cristos” (așa cum ne spune sfântul Paul), conform planului dinainte stabilit de Dumnezeu, încă din veșnicie. Iar Dumnezeu a ales-o pe Maria din Nazaret ca prima lui colaboratoare pentru realizarea “planului Isus Cristos”. A ales-o dintre toți “fiii Evei” (adică dintre toți reprezentanții neamului omenesc) să fie mama lui Isus. Și tocmai din acest motiv nu a permis să fie atinsă în nici un fel de păcat: iată semnificația exactă a sărbătorii de astăzi.

Așa cum noi toți suntem restabiliți în prietenia cu Dumnezeu grație morții și învierii lui Isus, tot așa și Maria a fost eliberată cu anticipație de povoara păcatului care apăsa asupra întregii omeniri. Încă din prima clipă a existenței sale, ea a fost mereu în comuniune perfectă cu Dumnezeu. De aceea, reluând cuvintele îngerului, noi o numim “plină de har”.

Și totuși, chiar dacă și în acele timpuri ar fi fost ziare și televiziune, cred că nu ar fi vorbit despre Maria din Nazaret. Sau cel mult ar fi numit-o ca mamă a unui condamnat la moarte, cam la aproximativ treizeci de ani după aceea…

Așadar aceea pe care noi acum o numim “Preacurata, Neprihănita” și pe care-o invocăm cu atâtea denumiri frumoase pe care le găsim în litaniile și sanctuarele mariane, apărea ca o tânără evreică exact ca toate celelalte. Nu cred că se aștepta să fie destinată la ceva extraordinar. Chiar și după buna vestire, viața ei nu s-a schimbat prea mult. A devenit soția lui Iosif și a rămas împreună cu el în condiția de sărăcie și umilință în care era și mai înainte.

Dacă reflectăm un pic, parcă rămânem deziluzionați: ne-am fi așteptat ca Dumnezeu să trateze mai bine persoanele pe care le-a ales pentru o misiune importantă; ar fi trebuit să aibă grijă să le elibereze de multele probleme ale vieții zilnice: de chinul muncii, de sărăcie, de neplăcerile care ies în cale, de necazul acestei lumi, care nu are mijloace, nici prestigiu, nici putere și nici protecția unui post înalt… În schimb, nimic din toate acestea.

Maria, cea “plină de har”, a fost femeia ideală conform planurilor lui Dumnezeu; și totuși a avut parte de o viață de loc de invidiat din punctul de vedere al siguranței, banilor, foamei, prestigiului. Pentru că nu acestea sunt lucrurile care-l interesează pe Dumnezeu. Maria a fost angajată în evenimente mai mari decât ea. Dar cu simplitate, s-a pus la dispoziția lui Dumnezeu, fără pretenții și fără a-i cere prea multe explicații. În felul acesta ea constituie un model de credință pentru toți credincioșii.

De fapt, și noi, suntem angajați personal în marele plan al lui Dumnezeu: “predestinați să fim fiii săi adoptivi”, cum ne spune sfântul Paul. Eliberați de puterea păcatului datorită lui Isus Cristos prin botezul pe care l-am primit, suntem chemați să creștem zi de zi în comuniunea cu Dumnezeu, făcându-ne – ca și Maria – ascultători ai cuvântului său. Un cuvânt pe care nu trebuie să-l așteptăm din gura unui înger, dar care continuă să răsune viu – pentru cel care este dispus să-l asculte – în Evanghelia lui Cristos.

 

* * *

 

Neprihănita Zămislire

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Cu toții am avut sau avem o mamă pământească, pe care o iubim mult, o respectăm și îi dorim tot binele. Însă cu toții avem și o Mamă cerească, pe care nu trebuie să o uităm, dar să o iubim și să o cinstim, pentru că și ea este mama noastră, care ne iubește și ne ocrotește. Ea este Sfânta Fecioară Maria, mama Domnului nostru Isus Cristos. Pe ea o sărbătorim astăzi.

Ne aflăm în mijlocul Adventului, perioadă în care viața noastră spirituală este îndreptată spre pregătirea întâmpinării lui Cristos, care se naște la Betleem, dar trebuie să se nască și în viața noastră. Biserica ne-o prezintă astăzi pe Sfânta Fecioară Maria ca Neprihănit Zămislită, pentru a ne face să înțelegem mai bine venirea pe lume a lui Cristos. El nu a apărut întâmplător, nu a căzut din cer, dar s-a născut dintr-o tânără fecioară, fără pata păcatului, neprihănită. Căci, nici nu se putea altfel. Fiul lui Dumnezeu, pentru a se întrupa, avea nevoie de o mamă care să fie demnă de cel pe care avea să-l poarte în sânul ei. De aceea, Dumnezeu i-a pregătit o astfel de mamă.

Am ascultat în prima lectură relatarea primului păcat comis de om: încălcarea poruncii lui Dumnezeu. Este acel păcat al neascultării pe care îl numim păcat strămoșesc, și care prin Adam a atins întregul neam omenesc. Consecințele acestui păcat sunt: îndepărtarea de Dumnezeu, înclinarea spre rău, truda muncii, chinurile de fiecare zi și, în final, moartea sufletească. Noi înșine am moștenit consecințele acestui păcat și le simțim în viața noastră de fiecare zi.

Omul a preferat să fie în locul lui Dumnezeu, asemenea lui. Cu toate acestea, Dumnezeu nu-l părăsește: condamnă păcatul, introduce pedeapsa, dar promite și un Mântuitor, care să răscumpere întregul univers. Promițând un Răscumpărător îi pregătește și calea, modul în care va veni: prin naștere din fecioară, asumându-și natura umană. Șarpele, adică diavolul, care i-a ademenit pe Adam și Eva, va fi învins tocmai prin realizarea acestei profeții divine: “Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul” (Gen 3,15). Textul prezintă prima veste bună. Femeia prezentată aici este Mama Mântuitorului. Biserica a văzut în ea pe Preacurata Fecioară Maria, care va fi colaboratoare alături de Isus, la planul de mântuire. Sfântul Irineu spune că, împreună cu Isus, Maria este “cauză de mântuire pentru neamul omenesc”.

Nașterea Mariei a fost un moment de bucurie, mai ales pentru părinții ei, sfinții Ioachim și Ana, care nu aveau copii. Se pare că zămislirea a avut loc prin intervenție divină, deoarece părinții ei erau înaintați în vârstă și nu mai puteau să aibă copii. Dar ceea ce ne impresionează pe noi astăzi, este faptul că, prin puterea divină, Maria a fost neprihănit zămislită, născută fără pata păcatului strămoșesc, fără nici un păcat. Și astfel a rămas toată viața.

Tradiția ne spune că Preasfânta Fecioară, cu toate că era neprihănită, în copilărie nu a ieșit cu nimic deosebit din comun. Se comporta ca orice tânără din timpul său, îndeplinindu-și datoriile care îi reveneau cu multă sârguință și dragoste. Era poate mai retrasă, pentru că așa cum menționează Sfânta Scriptură, îi plăcea să păstreze toate în inima ei. Dar, mai presus de toate voia să fie mereu în intimitate cu Dumnezeu, căruia dorea să i se ofere cu totul și pentru totdeauna. Această dăruire era susținută și de starea ei de a fi: preacurată. Harul lucra în ea din plin, pentru ca planul lui Dumnezeu de mântuire să poată fi realizat.

De fapt, ne aflăm în fața celui mai extraordinar plan al lui Dumnezeu. Suntem în plin mister. Dumnezeu o ferește pe Maria de pata păcatului, iar ea se păstrează curată și plină de har. Aceasta este starea în care o găsește și îngerul Gabriel: “Bucură-te cea plină de har; Domnul este cu tine” (Lc 1,28). Un salut ceresc care arată modul de a fi al Mariei: plină de har. Maria înțelege acum că Dumnezeu dorește ca ea să fie mamă, mama Fiului său. De aceea răspunsul său este fără rezerve: “Iată slujitoarea Domnului; fie mie după cuvântul tău”. În acest consimțământ constă toată splendoarea Mariei. Acum începe să se realizeze cel mai minunat act al creației lui Dumnezeu: întruparea Fiului său. Și pentru că Maria a iubit fecioria, a dorit să fie fecioară, Dumnezeu i-a păstrat și această dorință: devine mamă și rămâne fecioară.

Din cele spuse, este posibil să ne întrebăm: putea Sfânta Fecioara Maria să-l refuze pe Dumnezeu, putea ea să păcătuiască? Cu siguranță că da. La fel cum a păcătuit Eva, și Maria era liberă să o facă. Însă, ea a înțeles că este o slujitoare a Domnului, și de aceea s-a încredințat cu totul voinței sale. Dacă ne referim la Eva, putem spune că ceea ce a legat ea prin păcatul ei, Maria a dezlegat prin sfințenia și credința ei. Prin Eva a venit păcatul în lume, iar prin Maria a venit viața, a venit Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru.

Dogma Neprihănitei Zămisliri a fost proclamată la 8 decembrie 1854, de către Papa Pius al IX-lea, care mărturisește că “Fecioara Maria, încă din primul moment al zămislirii ei, printr-un har și un privilegiu unic al lui Dumnezeu, în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost ferită de orice prihană a păcatului originar” (DS 2803). Observăm că a existat un progres în formarea acestui adevăr de credință, pe care noi îl sărbătorim astăzi. Biserica însă a înțeles și a trăit de-a lungul secolelor acest adevăr: Maria fusese răscumpărată încă de la zămislirea ei. Răscumpărarea ei a fost făcută anticipat, dar tot în vederea meritelor lui Isus.

Mulți dintre noi am auzit de apariția Sfintei Fecioare la Lourdes. Acolo trăia o fetiță cu numele de Bernadeta Soubirous, în vârstă de 14 ani. Era o copilă modestă și retrasă, dar ea a avut privilegiul de a o vedea pe Sfânta Fecioară sub chipul unei Doamne îmbrăcate în alb, încinsă cu o panglică azurie, cu o înfățișare strălucitoare. Maria o va îndemna la rugăciune. Comunitatea fiind sceptică în privința apariției, îi cere Bernadetei să o întrebe pe Doamnă, care îi este numele. “Eu sunt Neprihănită Zămislire” îi răspunde Doamna. Era prima dată când Bernadeta auzea în viața ei aceste cuvinte, și le repeta într-una ca să nu le uite: “Eu sunt Neprihănita Zămislire”. Această minune a avut loc la patru ani după proclamarea dogmei zămislirii fără de păcat strămoșesc a Preasfintei Fecioare. Maria aducea un argument în favoarea acestui adevăr, și cerea tuturor credincioșilor să se roage și să facă pocăință pentru salvarea personală și a întregii lumi.

Această invitație ne este adresată și nouă în ziua de astăzi: să devenim sfinți. Preacurata Maria ne este model. După cum ea, prin viața curată și credința în planul lui Dumnezeu, a contribuit la eliminarea răului și eliberarea omului, și noi avem datoria de a adera la planul lui Dumnezeu de mântuire personală și universală. Să ne dăm tot interesul de a fi sfinți, buni și iubitori. Aceeași invitație ne este adresată și din partea sfântului Paul, care ne îndeamnă să fim fără prihană înaintea lui Dumnezeu, în dragoste. De fapt, scopul nostru este de a trăi ca adevărați fii ai lui Dumnezeu, ceea ce recere o luptă continuă pentru o viață curată.

Iar, dacă suntem fii ai lui Dumnezeu, suntem și fii ai Mariei. Ea este aceea care ne va ajuta să trăim o viață neprihănită, fără păcat. Nu este ușoară o astfel de viață în lumea aceasta, în care experiența păcatului, prezența răului, ne asaltează din toate părțile. Însă să nu uităm că Preacurata Maria ne este mamă. Să alergăm la ea cu încrederea că ne îndreptăm spre o mamă cerească care ne iubește și ne dorește tot binele, și pe care să o rugăm mereu astfel: O, Marie zămislită fără de păcat, roagă-te pentru noi care alergăm la tine, și pentru cei care nu aleargă, dar mai ales pentru dușmanii sfintei Biserici, și pentru toți cei încredințați ție, prin mila lui Dumnezeu.

Adrian BURCĂ

 

* * *

 

Totul devine posibil: chiar și refacerea trecutului

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

O sărbătoare serioasă

Ceea ce m-a impresionat mereu la celebrarea acestei sărbători, este disproporția evidentă între răstălmăcirea confuză despre semnificația sa precisă, și modul extrem de serios de a o trăi (și nu în puține locuri se menține din fericire practica unei pregătiri specifice). Nu este greu de observat că unii creștini nu sunt în stare să explice în ce constă exact “privilegiul” dat Mamei lui Dumnezeu. Unii, apoi, oferă răspunsuri care merg cu totul în altă direcție față de conținutul acestui adevăr de credință.

Totuși straturi largi ale poporului lui Dumnezeu “simt” – și niciodată termenul nu s-a revelat mai oportun – solemnitatea de astăzi, care între altele mai păstreză – în afară de excepții rare – o “intangibilitate” a sa, în sensul că nu este “atinsă” de operațiuni de tip mercantil și nu este “contaminată” de manifestări folkloristice. Intensitatea și sobrietatea cu care devoțiunea populară trăiește în general această sărbătoare, constituie fără îndoială un semn pozitiv.

Vreau să spun că “sensul” misterului este încă profund înrădăcinat în multe inimi. Că mulți oameni rămân capabili să se abandoneze în ceva care îi depășește. Că nu este strict necesar să înțelegem, nici să explicăm. Este suficient să intuim. Să tresăltăm de bucurie în adâncul inimii. …Lăsând natural ca cei înțelepți să surâdă de compătimire. Noi ne mulțumim să adorăm. Ei se sforțează să dea argumentații convingătoare. Noi nu ne preocupăm să-i urmăm pe calea lor inaccesibilă. Cărarea tăcerii este mult mai fascinantă.

Ei fac paradă de știință. Noi ne limităm să captăm semnale luminoase. În această ocazie, aș vrea să propun numai câteva sugestii cu caracter esențial, fără pretenția de a ilustra complet sensul misterului și nici să dezvolt o reflexie organică asupra celor trei lecturi. Îmi propun numai să ofer câteva note de reflexie.

Când o creatură spune “pot”…

La rădăcina răului este hotărârea liberă a unei creaturi libere: Eva. La rădăcina binelui este hotărârea unei femei libere: Maria. Nimic nu depinde de întâplare, de fatalitate. Nimic nu se reduce la determinismul necesității. Toate determinările provin de la lipsa de resposabilitate a persoanei. Se pare că nimic nu depinde de noi. Pare că acest curs al lucrurilor se dezvoltă în ciuda noastră, în ciuda hotărârilor noastre și alegerilor noastre conștiente.

Dimpotrivă, nu. Chiar dacă în aparență picătura trebuie să se resemneze să fie târâtă de curent, noi știm că picătura poate să devieze cursul fluviului. Chiar dacă în aparență grăuntele de nisip trebuie să accepte să fie purtat în direcția vântului, noi bănuim că firicelul de nisip are puterea de a se opune vântului, să meargă în sens opus, mai mult să schimbe direcția. Resemnarea este foarte apropiată de disperare. Hotărârea liberă se naște din speranță și generează speranță. În lume se schimbă totul când o creatură spune, cu deplină convingere: “pot”.

Numai una din cele două este cu adevărat liberă: “slujitoarea”

Eva, atunci când rupe fructul din pom, apare ca o creatură pe deplin liberă. Face, întocmai – după mentalitatea comună – ceea ce vrea, călcând orice poruncă, nesuportând nici o interzicere. De fapt, dimpotrivă, o libertate lipsită de sensul responsabilității în privința propriei vocații specifice, în privința planului lui Dumnezeu, în privința celuilalt – nu mai este libertate, ci abuz, care conduce la distrugere.

Pentru nimic în lume, confruntarea strânsă care se desfășoară nu este altceva decât o “lepădare a responsabilității”. Eva se justifică: șarpele m-a înșelat. Și Adam la rândul său, contraatacă: femeia pe care mi-ai dat-o m-a corupt… (este ciudat cum prima acuză care este pusă lui Dumnezeu este aceea de a-l fi pus pe om într-o companie rea…). În orice caz: nu am fost eu. Nu depindea de mine.

Maria, dimpotrivă, la sfârșitul unui dialog deschis, își asumă toate responsabilitățile: “Iată-mă”. Și, punându-se în slujirea planului lui Dumnezeu, apare ca o creatură cu adevărat liberă. De o parte, dezastrul. De altă parte, mântuirea. Și, pe fundalul proiectului lui Dumnezeu, linia de demarcație este dată de asumarea sau renunțarea la responsabilitățile proprii.

Când o creatură se face “responsabilă”

Părintele E. Balducci trage din toate acestea o concluzie luminoasă și pe plan ecologic, în afara celui teologic: “Acesta este păcatul: a acționa ca atotputernici – tăind un pom, murdărind un râu, aruncând proiectile – a domina lucrurile cu ghiarele posesiunii. Acesta este răul lumii, păcatul original pe care îl aflăm în noi. Locuiește în noi”.

Și chiar ne justificăm afirmând că nu este nici un remediu, nu este nimic de făcut. Madona, din contra, ne face să înțelegem că “nimic nu este imposibil la Dumnezeu”, atunci “totul este posibil” și pentru noi, numai să ne punem în armonie cu voința sa. În acest caz, omul își asumă responsabilitatea pentru tot. Un “pact” stipulat între noi și Dumnezeu: și totul se schimbă în lume.

Este suficient să dăm un consimțământ liber, cum a făcut Maria, pentru planul lui Dumnezeu. Atunci se schimbă radical cursul evenimentelor. “Libertatea noastră este o libertate de consimțire la planul lui Dumnezeu și de responsabilitate. Noi suntem responsabili de ceea ce se întâmplă în lume, și de acelea care nu vin de la noi dar oarecum trăiește din opțiunile noastre, din aprobările noastre zilnice” (E.Balducci)

Încrederea înseamnă umilință

O temă de meditat poate fi și aceea a încrederii. O încredere modelată pe credință – nu pe posibilitățile umane, nici cu atât mai puțin pe scadențele impuse de noi – și animată de credință. Dar nu este încredere fără umilință. Maria este, prin excelență, creatura umilă. O încredere orgolioasă, arogantă, plină și sigură pe sine, reprezintă un nonsens. În golul, despuierea de sine, provocată de umilință, Dumnezeu poate plănui și realiza “lucruri mari” în om și pentru om.

“Imaculați”, adică “dezlegati”

Maria este Imaculată, nu numai pentru că este liberă de păcat, dar și pentru că este “dezlegată” de orice condiționare a trupului, a sângelui, a familiei, a instinctului, a obișnuinței. Și noi suntem chemați și aleși pentru a “fi sfinți și nepătați”, adică să fim “dezlegați” de orice condiționare externă și internă. Să nu mai fim instrumentele unei mecanici de disipare, ură, violență, profit, distrugere, ci total disponibili pentru un proiect “diferit”, pentru o viață radical nouă.

Dezlegați nu numai de păcat, ci de-a dreptul de trecutul nostru. Ne este dăruită, de fapt, posibilitatea nemaiauzită de a “reface” un trecut. Începând cu harul, nu cu păcatul. Știți că este nu numai păcatul original, dar, și mai determinant este un har original? O susține, cu argumente pe care nu le pot reproduce aici, un teolog cu mare talent, și un foarte drag prieten, mons. Sandro Vitalini, doctor la Universitatea din Freiburg. Sper ca în scurt timp să reușească să ofere întregului popor al lui Dumnezeu roadele cercetărilor sale pasionante și în acest domeniu. Și va fi o descoperire surprinzătoare pentru toți.

A consimți harului

“Cum este posibil?” Desigur, există și limitele noastre. Este măreția unei îndatoriri care ne depășește. Dar a întreba “cum este posibil?” nu înseamnă că acțiunea este imposibilă, și deci să refuzăm invitația. Înseamnă, mai degrabă, să bănuim că acțiunea este posibilă pornind de la un alt principiu, care nu este acela al creaturii, ci acela al lui Dumnezeu, nu cel al trupului, ci acela al Duhului. “Cum este posibil?” nu înseamnă a se închide, a refuza, ci a consimți harului. Exact cum a știut să facă Maria din Nazaret.

Nostalgia

Astăzi, de fapt, este sărbătoarea nostalgiei. Nostalgia după un trecut rupt de păcat și prins de “harul original”. Este nostalgia după un viitor posibil. Da. Nostalgia după ceea ce am putea fi…

 

* * *

 

Este numai “vina” lui Dumnezeu

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

De partea misterului

Orice sărbătoare a Maicii Domnului ne conduce în mod necesar la mister. Nu este vorba de a explica, demonstra, și nici de a povesti – este atât de puțin de povestit din viața Mariei de la Nazaret – cât mai degrabă de contemplat. “Am contemplat, o Dumnezeule, minunile iubirii tale”, scandează refrenul din Psalmul responsorial. A contempla înseamnă a citi ceea ce nu este scris, a observa ceea ce este invizibil, a asculta cuvântul în tăcere, a frecventa o altă lume, a se lăsa cuprinși de o obscuritate luminoasă.

Nu este vorba de a înțelege, ci de a adora. Este necesar să intuim, în loc să vedem. Uimirea este mai importantă decât demonstrațiile. Când cineva a contemplat, renunță la pretenția de a descrie, informa, instrui, argumenta, aducerea de probe raționale. Se mulțumește cu transmiterea unei bănuieli, aprinderea unei scântei de dorință, întrevederea a ceva, deschiderea fisurilor. Cel contemplativ poartă asupra sa “pete de lumină”.

Are un limbaj aluziv, alcătuit din bâlbâieli în loc de discursuri. Neavând posibilitatea de a spune, cel contemplativ transmite semnale. A explora misterul este diferit de analizarea, de a face inventarul, de a cuceri. Cu cât cineva se aventurează mai mult în acel teritoriu, cu atât mai mult se găsește “dezorientat”. Nici o siguranță afișată, nici o familiaritate dezinvoltă.

Cineva progresează… mergând înapoi. Se apropie… stând la distanță. Vede… închizând ochii. Nu intră în atotputernicie, dar acceptă să fie introdus puțin câte puțin. Nu atacă – nici cu atât mai puțin nu jefuiește – misterul. Îl atinge. Semnele de recunoaștere ale celui contemplativ sunt pudoarea,discreția, respectul, măsura, și nu pretenția de a se arăta ca unul care domină situația. Contemplativul tinde să dispară, să se ascundă, și nu să apară, să se afișeze.

El nu are nimic de învățat. Cel mult îți pune în inimă dorința de a întreprinde calea spre izvor. Cine contemplă, face experiențe care nu se mai repetă, și deci nu se prezintă niciodată ca un “expert”. În loc să fie un ghid, este un “provocator”, unul care cheamă – și împinge – afară. Pentru a contempla trebuie să renunțăm la curiozitate și să ne lăsăm cuprinși de infinit. Nu se contemplă pentru a mări știința proprie, ci pentru a o pune în discuție, până la pierderea ei. Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să fie dispus să nu se mai regăsească, să nu se mai recunoască. Altceva decât “regăsirea de sine”, după o formulă care apare des astăzi…

“Vai mie! Sunt un om pierdut”, exclamă Isaia. Calea contemplației este o cale care nu are întoarcere. Sunt tăiate punțile, șterse semnele, dispar urmele. Nu este permisă recuperarea a nimic din ceea ce am lăsat la spate. Nu ne este dată posibilitatea – nici cu atât mai puțin timpul – de a clasifica și sistematiza descoperirile. De altă parte, contemplativul nu face descoperiri. Acceptă să se4 lase surprins în continuare. Și este mereu atras “în altă parte”.

Când Dumnezeu face pregătirile…

Cadrul liturgic al sărbătorii Neprihănitei este semnificativ cel al Adventului. Așteptare, pregătire, primire. Fiind vorba de venirea pe pământ a propriului Fiu, Dumnezeu însuși se obligă personal cu pregătirile. Ca și cum nu ar avea încredere în oameni. Și are dreptate. Într-adevăr, când este vorba de a primi un mare personaj, noi ne gândim imediat la palatul în care să-i oferim ospitalitate, la scena grandioasă de pregătit, balconul la care “va apare”, la itinerariul studiat în amănunțime pe care va trebui să-l urmeze.

Dumnezeu nu se preocupă deloc de acest tip de pregătiri. O casă ca altele – și chiar un staul – poate să meargă bine. Calea va fi aceea parcursă de oamenii săraci obligați să se prezinte pentru un recensământ. Cât privește invitațiile , vor fi înmânate de îngeri unor indivizi selecționați riguros: cei dați la o parte, cei care nu au drepturi, cei care nu se așteaptă, oameni fără nume. Atunci când vor sosi, pe neașteptate, unele personaje importante, se vor îngenunchea fără ca nimeni să se precipite să întindă un covor. Chiar pentru că “în acel loc unde se găsește copilul” (Mt 2,9) nu se găsesc covoare.

Dumnezeu, mai degrabă, a “pregătit” o persoană. Și aici… nu s-a uitat la cheltuieli. A “cheltuit” în chip divin. Pe El nu-l interesează deloc fastul extern. Dar se arată foarte exigent – cum numai Dumnezeu poate fi – în privința ospitalității interioare. Pregătirile, în această privință, nu au durat puține zile. Tatăl s-a îngrijit de ele din toată veșnicia. Maria din Nazaret a fost “pregătită” chiar înainte de naștere.

Când Dumnezeu caută “o locuință demnă” (rugăciunea de la Liturghie) pune ochii pe Maria din Nazaret. Și o “împodobește” cu lux, cu colaborarea celei interesate, fără ca nimic să nu se observe în exterior. Pregătirile trebuie să rămână secrete. Fiul, astfel, va găsi loc în sânul unei femei necontaminate, neatinsă niciodată de pata păcatului, nici atinsă de umbra răului. Cuvântul se va naște, nu numai în tăcere, dar și dintr-o creatură a tăcerii.

Maria, ca mireasă, a avut o zestre modestă. Dar ca Mamă a primit ca zestre belșugul harului. A fost îmbogățită, peste orice măsură imaginabilă, de toate darurile cerului. Trusoul său are ceva incredibil. Neprihănita: iată rezultatul pregătirilor lui Dumnezeu. Iată ce se întâmplă când El țintește frumusețea, curăția, transparența propriei “locuințe de carne”. Numai Fiul va fi introdus în unicul templu construit de mâinile Tatălui și va putea să se bucure de acea splendoare. Un fel de “replică” a Paradisului. Noi, stând în exterior, trebuie să ne mulțumim să ghicim măreția. Misterul, în acest caz, nu numai că este inaccesibil minții. Nu este la îndemâna chiar a fanteziei noastre.

A cui este vina?

Este interesant de notat cum experiența păcatului provoacă o descărcare a responsabilității. Nimeni nu se recunoaște vinovat. Vina este mereu a altuia. Este vina femeii, spune Adam. Este vina șarpelui, se justifică Eva. Este vina… păcatului, protestăm noi. Sau, mai bine, este vina aceluia care un prost gust de a numi încă păcat, în timp ce păcatul nu există, nu este nimic. Biserica, apoi, a avut ideea frumoasă de a inventa, în Catehismul său, de-a dreptul păcate “inedite”. Dar chiar dacă îmbrăcat în haine noi, păcatul nu este luat în serios de societatea noastră civilizată. Noi am înaintat în anul două mii, și nicidecum nu ne pot târâ înapoi aceste obstacole ale trecutului, aceste reziduuri ale unei mentalități depășite.

Fiind vorba de experiența harului, Unicul Vinovat este îndată găsit. Maria ar putea afirma, liniștită: – Eu nu sunt deloc. “Vina” este a lui Dumnezeu. Răsturnând termenii dialogului care a avut loc în grădina Edenului, Maria l-ar putea întreba pe Domnul: – Ce ai făcut? O dată stabilit Responsabilul a toate, Maica Domnului devine o creatură de laudă. Nu va putea decât să-l “preamărească” pe Acela care a săvârșit în ea “lucruri minunate”.

…La început era moartea

“…În vederea morții Lui”, recită rugăciunea de la Liturghia de astăzi. Nașterea Fiului este condiționată de moartea sa. A fost “răscumpărată” de moartea sa. A fost posibilă crucea. Chiar și Mama, de aceea, este ceea ce este grație Crucii Fiului. Se naște, pentru a spune așa, din moartea sa. Mai târziu va merge în pelerinaj pe Calvar pentru a vizita locul propriei “nașteri”. Ea, în mod paradoxal, s-a bucurat de moștenirea Fiului, încă înainte de naștere, de-a dreptul în momentul conceperii. Acea minunată catedrală care este Neprihănita, a fost construită cu lemnul prețios al Crucii.

Este așa de greu să spui da darului?

“…Fie mie după cuvântul tău”. Către comentarii despre “da”-ul Maicii Domnului. Riscând să uităm “la ce” a spus da Maria din Nazaret. Domnul nu a prezentat, prin înger, un program de semnat, o listă de lucruri de făcut. Da-ul Fecioarei nu înseamnă “sunt dispusă să împlinesc ordinele”, ci “sunt gata să primesc”, “mă angajez să primesc oferta senzațională”.

Maria a spus da darului. A fost docilă, în sensul că a deschis, mai mult a deschis larg ușa, I-a permis să lucreze, nu a împiedicat acțiunea Spiritului Eu bănuiesc că noi ne temem mai mult de darurile lui Dumnezeu decât de exigențele sale.

Ne arătăm mai dispuși să facem decât să-L lăsăm pe El să facă. Preferăm să ne mișcăm, să ne agităm noi, în loc să consimțim ca El să acționeze liber și din belșug cum vrea El. Mizăm mai mult pe acțiunile noastre decât pe minunile Sale.

Cel puțin ne precipităm, ieșim. Dar greu Îi dăm posibilitatea de a intra.

Ne arătăm mereu ocupați, obosiți, chiar din cauza Lui. Și opunem o rezistență tenace atunci când este vorba de a-L lăsa să se ocupe, să devină terenul unei ocupații totale și exclusive dei partea Sa. Da. Observăm riscul de a primi, ne apărăm de pericolul de a-L lăsa să ne dea”. Uneori reușim să întrebăm: – Ce vrei de la mine? Ce trebuie să fac? Cu greu spunem: – Doamne, ce vrei să faci din mine? Vreau să fiu generos cu Tine, astăzi: accept să te las să-mi dai tot ceea ce dorești. Îți asigur, oricum, deplină libertate de acțiune în mine.

Cine știe dacă reușim vreodată să intrăm în dimensiunea unui creștinism “receptiv” mai mult decât “activ”, de har mai mult decât de cucerire, de uimire mai mult decât de calcul, de mulțumire mai mult decât de cifre. Maria este desigur Cea care nu s-a temut să deschidă ușa. Nu a ezitat să primească totul. Nu a zis “fac”, ci “facă-se…” A acceptat să se minuneze,să admire. Ceea ce este cu totul diferit de a sta să privești.

Cine poate “să reia” harul?

Cine poate să spună și să descrie ce se întâmplă în secretul unei persoane atunci când, ca în cazul Mariei, consimte la inițiativa Sa? Este posibil să povestim păcatul. Și Geneza o face, fie chiar și cu un limbaj simbolic. Cine merge, ca Eva, la școala șarpelui, urmează un text banal, stupid, repetat, mai mult sau mai puțin același în scurgerea mileniilor. Dar melodia pe care Dumnezeu o face să răsune între pereții unei inimi receptive, ca ceea a Mariei, nu poate fi consemnată nici unei partituri precise, definite o dată pentru totdeauna. Și variațiile sunt infinite.

La școala lui Dumnezeu, cineva nu a învățat partitura. Și pentru că nu este nici o partitură de recitat. Trebuie, mai degrabă, să ne punem din când în când în ascultare, pentru a înțelege sugestiile Spiritului imprevizibil și “improvizator”.

Nici o telecameră, oricât de puternică și indiscretă, nu va reuși vreodată să prindă ceea ce se întâmplă într-un individ care se decide să nu fie complice cu păcatul, să reziste răului, să nu cedeze ispitei, să facă un pic de curățenie în avantajul tuturor. Evenimentele decisive nu “apar”, nu sunt înregistrate în exterior.

La început era viitorul…

O ultimă observație, luată din sărbătoarea de astăzi. Psihanaliza vrea să ne convingă că noi suntem condiționați iremediabil de trecutul nostru. Că viitorul nostru este decis de ceea ce avem în spate, și că s-a sedimentat în inconștient.

Neprihănita demonstrează, dimpotrivă, că suntem condiționați de viitorul nostru.

Numai viitorul, numai ceea ce putem să fim, dă un sens acțiunilor noastre, comportamentelor noastre. Fiecare dintre noi este “însemnat” iremediabil de viitor, de ceea ce decide să fie. Eu nu sunt ceea ce sunt (sau ce am fost). Dar ceea ce pot să fiu. Da. Începutul este viitorul.

 

* * *

 

Neprihănita Zămislire (pt. copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Cu mama crești mai bine (Povestiți experiențe, cf. exemplul a).

2. Tema

Maria Neprihănită ne ajută să primim iubirea lui Isus.

3. Mesajul zilei

Maria este capodopera iubirii lui Dumnezeu, dar întrucât este și mama noastră, bogăția harului lui se reflectă și asupra noastră.

Cine poate să îmi povestească bine istoria lui Adam și a Evei? Ce ne învață?

- Dumnezeu a creat = Dumnezeu a creat

- Adam și Eva = oamenii

- Și i-a pus în paradis… = ca prieteni ai săi…

- Dar ei, ispitiți de șarpe, = Dar ei, ispitiți de cel rău,

- Au mâncat fructul oprit = nu au ascultat

- Și au fost alungați = și au pierdut prietenia cu Dumnezeu

- Dar Dumnezeu a promis: = Dar Dumnezeu a promis

- “Fiul femeii = “Fiul femeii

- va zdrobi capul șarpelui!” = va învinge răul!”

Evanghelia ne vorbește despre Bunavestire

- Eva “devine” Maria.

- Fiecare dintre noi poate să-i imite pe Adam și pe Eva spunându-i “nu” lui Dumnezeu.

- Dar, mai bine, fiecare dintre noi poate să-i imite pe Isus și pe Maria în a spune “da” iubirii lui Dumnezeu.

Privind statuia (icoana) Mariei Neprihănite, cine știe să răspundă la aceste întrebări?

- Neprihănita: ce înseamnă? Fără păcat, iubită total de Dumnezeu, încă din primul moment al zămislirii ei, adică lipsită chiar și de păcatul originar, și toate acestea datorită meritelor lui Isus Mântuitorul și pentru că trebuia să fie chiar mama lui Isus. – De ce cele douăsprezece stele? Pentru că destinul Mariei este destinul slăvit al întregii Biserici.

Concluzie. Maria vrea să ne facă să devenim asemănători lui Isus!

- Cu Isus, noi zdrobim capul șarpelui!

- De aceea, să ne pregătim cu grijă să-l primim pe Isus la Crăciun.

4. Exemple

Dacă se poate, predica de astăzi să fie dialogată pentru a le transmite copiilor mai ușor mesajul.

a) Am o amintire din copilăria mea: aveam cinci ani, mergeam la grădiniță și am căzut într-un puț negru plin cu gunoi. M-au scos murdar tot și m-au dus acasă la mama. Ea, cu cea mai mare simplitate, m-a spălat cu apă și săpun, apoi, după ce m-a șters și m-a pudrat, mi-a dat un sărut. Trebuie subliniat că ea nu obișnuia să sărute. Am primit foarte puține de la ea! În acel moment am simțit bucuria de a o avea pe ea, mama, în care puteam să sper și să mă încred în acea stare. După aceea, am intuit și bucuria ei de a-l avea pe acel copil care depindea complet de ea și avea încredere totală în ea.

Transferând această situație pe plan spiritual, îmi face plăcere să mă gândesc că intru în Inima Neprihănită a Mariei întocmai ca atunci când, copil fiind, m-am refugiat în brațele mamei mele (R. Avallone).

b) Maria Neprihănită ne revelează demnitatea noastră divină. Părintele Plus povestește un episod:

Fiica lui Ludovic al XV-lea, regele Franței, era o fetiță capricioasă. Într-o dimineață s-a enervat. A luat cărțile și le-a aruncat pe jos.

Eticheta de la curte cerea ca acea fetiță să fie numită, chiar dacă era mofturoasă, cu titlul de Alteță. Învățătoarea i-a spus cu demnitate:

- Alteță, adunați cărțile.

- Nu, a răspuns supărată. Apoi, adresându-se învățătoarei:

- Dumneavoastră nu știți că sunt fiica regelui?

Învățătoarea liniștită:

- Alteță, a răspuns, vă rog să aveți în vedere că eu sunt fiica lui Dumnezeu.

c) La 21 de ani, când am părăsit comunitatea din Nomadelfia, m-am dus la pr. Zeno. L-am îmbrățișat pe acel preot bun care a avut grijă de mine și din acea zi am încercat să îmi construiesc singur viața, onest (Dintr-un articol apărut în Gente în 1994).

d) Ce abundență!

Dialog în recreație:

- Mama mea este cinstitoare a Sfintei Fecioare de la Pompei.

- A mea, a Sfintei Fecioare de la Lourdes.

- Eu am fost la Fatima și sunt un mare cinstitor al acelei Sfinte Fecioare.

- Eu o prefer pe Sfânta Fecioară de la Loreto.

- Unchiul meu a fost la Guadalupe, în Mexic, unde este o Sfântă Fecioară excepțională! Și copiii continuau pe acest ton, enumerând câte Sfinte Fecioare puteau: Castelmonte, Osoppo, Covolo, Orapa etc.

Intră catehetul și Carlo îl întreabă imediat:

- Nu-i așa că Sfânta Fecioară cea mai importantă și cea mai faimoasă este cea de la Fatima?

- Copii, a răspuns scurt catehetul, în orice sanctuar ați merge, tot pe Maria o veți găsi, Fecioară și mamă, Neprihănită și Înălțată, așa cum ne-o prezintă evanghelia, cum o definește Biserica, pentru că Sfânta Fecioară este una singură (L. Zotti).

 

* * *

 

Neprihănita Zămislire

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Suntem în timpul Adventului, un timp prin excelență de curățenie spirituală, de reflecție, de rugăciune, un timp de re-orientare a credinței noastre spre Cel Preasfânt, și toate acestea cu scopul de a ne pregăti cât mai bine pentru contemplarea misterului Întrupării pe care îl vom celebra în mod sacramental pe 25 decembrie. În această perioadă a Adventului, două sunt în special călăuzele duhovnicești care ne vor însoți pe acest drum: sfântul Ioan Botezătorul, cel despre care ieri, în a doua duminică din Advent, ni s-a prezentat ca fiind glasul din pustiu care pregătește calea Domnului, și Sfânta Fecioară Maria, care, prin consimțământul ei liber exprimat, a făcut posibilă împlinirea acestui plan veșnic al lui Dumnezeu cu oamenii.

Astăzi, 8 decembrie, Biserica ne invită să reflectăm asupra modului în care Dumnezeu a pregătit venirea Fiului său în lume prin Maria. Este vorba de dogma de credință promulgată în anul 1854 de către papa Pius al IX-lea prin care se afirmă că Preasfânta Fecioară Maria, încă din primul moment al zămislirii ei, printr-un har și un privilegiu unic al lui Dumnezeu Atotputernicul, în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost ferită de orice prihană a păcatului strămoșesc. Vă invit să pătrundem cu o atitudine sinceră de credință în miezul acestei sublime sărbători.

Dacă ne aplecăm privirea asupra Sfintei Scripturi, vedem că, la împlinirea timpului, Dumnezeu și-a trimis propriul Fiu în lume. Dar pentru a-și asuma un corp omenesc, el a voit să aibă libera cooperare a unei femei pe care a ales-o din veșnicie pentru a fi Mama sa. Aceasta era o tânără evreică din Nazaretul Galileii, o tânără fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif, din casa lui David; iar acea tânără se numea Maria. Astfel, promisiunea făcută Evei după păcatul original, de a avea o descendentă victorioasă împotriva răului și a păcatului, de a fi mama tuturor celor vii, avea să se împlinească. Cu Maria, avea să apară aurora plăcută a unui nou început. Harul lui Dumnezeu începea să strălucească cu și mai multă putere.

Cel ce trebuia să se nască, Salvatorul, nu putea apărea oricum, la voia întâmplării și într-un loc ales aleatoriu; cea care trebuia să-l nască trebuia să fie o ființă privilegiată, o ființă care, asemenea Fiului lui Dumnezeu, să fie ferită de prihana păcatului strămoșesc. Și cine să fie persoana cea mai potrivită care să ne orienteze spre Cristos dacă nu Maria? Cine ar fi putut să fie și să ne ofere un model de a trăi speranța dacă nu Preacurata Fecioară Maria? Acesta este motivul pentru care Biserica, în înțelepciunea ei, ne invită să le celebrăm astăzi, în apropierea zilei sfinte a Crăciunului, solemnitatea Neprihănitei Zămisliri, adică misterul harului lui Dumnezeu care a învăluit-o deja din primul moment al existenței sale de creatură destinată a deveni Mama Mântuitorului, protejând-o de contagierea păcatului strămoșesc.

Iată câteva gânduri deosebite, frumoase, ale unui autor cu privire la acest extraordinar mister: “Nu trebuia oară un vas preacurat care să-l primească și să-l adăpostească pe Fiul lui Dumnezeu? Nu trebuia oare un pământ total feciorelnic pentru a primi sămânța divină a Cuvântului făcut carne? Nu trebuia oare un vas de gingășie și de iubire pentru a-l primi pe Cel care-și va da viața sa datorită iubirii totale și gratuite pentru mântuirea Lumii? În sfârșit, nu trebuia o grădină preafrumoasă care să permită Fiului Omului să-și stabilească acolo căminul său?” Iar toată această sfințenie strălucitoare și această puritate de care Maria a fost învăluită deja de la zămislirea ei, venea direct de la Cristos.

Iar acum, privind-o cu ochii clari și limpezi ai credinței, noi putem recunoaște profunzimea și frumusețea proiectului lui Dumnezeu pentru fiecare om: El cheamă pe fiecare în parte să devină sfânt și neprihănit în dragoste, este chemat, într-un cuvânt, să fie imaginea fidelă a Creatorului nostru.

Din păcate, omul chemat să fie fericit, omul chemat să crească în acest climat de bunătate, de puritate interioară, trăiește în mijlocul unei lumi. Iar lumea aceasta nu este perfectă. Este o lume atinsă de păcat. Și tot din această lume ne sunt adresate deseori, chiar și nouă creștinilor, mesaje contrare proiectului divin, mesaje care îndeamnă la un mod de viață fals și lipsit de perspectiva unei vieți fericite, mesaje ce propun omului să caute și să-și trăiască doar aici, pe pământ, fericirea, pentru că dincolo nu se știe ce va fi, poate nu va fi chiar nimic. Omul trăiește într-un climat unde i se propun false modele de bunătate și fericire. Și tocmai în acest climat, omul riscă să-și piardă speranța, căci prea des acesta pare lipsit de dragostea dumnezeiască care umple viața de sens și de bucurie.

Papa Benedict al XVI-lea atrăgea atenția asupra acestei dramatice realități. Numeroasele situații pe care le întâlnim în presă, la televizor, pe site-urile de internet, dar și în experiența noastră de fiecare zi ne arată că mulți oameni, în special tinerele generații, sunt victimele cele mai ușoare ale iubirii corupte și lipsită de Dumnezeu, sunt victimele unor oameni fără Dumnezeu, oameni lipsiți de scrupule care, pentru a-și atinge propriile planuri egoiste, recurg la absolut “orice” capcane și ispite care atrag pe mulți oameni în plasa Celui Viclean.

Dar nu este loc de descurajare, pentru că avem o protectoare veritabilă alături de noi: o avem pe Maria. Iar împreună cu ea, astăzi poate deveni momentul în care să ne trezim din somn, ziua în care să revenim cu picioarele pe pământ, ziua când să descoperim ceva minunat, și anume că suntem copii ai lui Dumnezeu și tot ce avem, tot ce suntem, sunt darurile sale pentru noi. Ea, Neprihănita Fecioară, ne amintește din plin acest lucru. Aș spune că astăzi, Maria ne oferă șansa de a ne transforma viața, de a urma exemplul ei și de a deveni și noi persoane disponibile de a primi, într-o inimă convertită, într-o inimă curată și cristalină ca un izvor, pe Cel care a iubit atât de mult Biserica încât s-a oferit pentru ea, pe Cel care a venit să asume fragilitatea cărnii umane pentru a ne salva și pentru a ne reda Celui care ne-a creat și ne-a chemat la fericire. Să alergăm spre ea mereu și, cu siguranță, vom fi mai buni, iar viețile noastre vor fi conduse pe drumul ce duce spre Cristos.

pr. Marius-Claudiu Dumea

 

* * *

 

O femeie înveșmântată în soare

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Sfântul apostol Ioan spune în Apocalips: S-a arătat în cer un semn mare: o femeie, înveșmântată în soare, cu luna sub picioarele ei, iar pe cap cu o cunună de douăsprezece stele (12,1). Bine spune, fiindcă orice minune este un semn, deoarece Dumnezeu, deși este atotputernic, nu poate comunica decât prin semne cu creaturile sale, fiindcă acestea nu cunosc limbajul divin.

Sfântul Augustin spune că semnul este un lucru care, în afară de forma pe care o imprimă în simțuri, ne duce la cunoașterea a ceva care este în afară de sine.

Noi, când vrem să-l cunoaștem pe Dumnezeu, căutăm extraordinarul, minunea, dar nimic nu-i mai extraordinar decât obișnuitele semne care compun mersul de ceasornic al întregului univers. Extraordinară este doar bucuria, fericirea, care îl cuprinde pe cel ce reușește să dezlege misterele semnelor obișnuite care ne înconjoară, fiindcă nimic nu este mic din tot ceea ce face Dumnezeu. În această viață pământească Dumnezeu ne vorbește prin semne pentru simțurile noastre fizice rudimentare – ochi, urechi, nas etc. -, dar în viața de dincolo ne va vorbi prin semne spirituale numai pentru suflet.

După aceste câteva considerații preliminare, să intrăm în subiect!

Neprihănita Zămislire este un dar și un semn unic oferit de Dumnezeu omenirii căzute în abisul păcatului strămoșesc, spre a-și dovedi iubirea față de opera mâinilor sale. Vom înțelege acest adevăr, dacă vom medita profund lecturile de la sfânta Liturghie de azi.

Unde ești, Adame? strigă Domnul. Este un semn. Nu ca și cum Creatorul n-ar fi știut unde este, ci ca Adam să-și dea seama că a ieșit din cadrul planului divin. Iubirea care l-a chemat la viață, acum îl cheamă la dialog. Inițiativa aparține înțelepciunii divine.

Ți-am auzit glasul și m-am ascuns. Înainte de această chemare, Adam a auzit glasul pașilor lui Dumnezeu din grădină. Conștiința omului este grădina în care se aud pașii lui Dumnezeu care strivesc răul prin remușcări sau dansează felicitând binele. Păcatul aduce frica și remușcarea, fiindcă înlătură iubirea în care nu este teamă (cf. 1In 4,18) și lasă un gol în suflet, ceea ce recunoaște Adam: Sunt gol. Răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu este părerea de rău, căința. Păcatul aduce goliciunea: ignoranța, frica, tendința de a fugi din privirea lui Dumnezeu, de a da vina pe altul etc. Adam o învinuiește pe Eva de goliciunea lui; Eva îl învinuiește pe Șarpele viclean. Șarpele, adică Lucifer, caută să-și ascundă mereu mândria sub faldurii smereniei, ai grijii față de binele omului, pe care vrea să-l slujească: Nicidecum nu veți muri, ci veți fi ca Dumnezeu și veți cunoaște binele și răul. Sintagma: “Minciuna are picioare scurte”, se adeverește de pe prima pagină a Scripturii, fiindcă pașii lui Dumnezeu din grădină o zdrobesc: Dușmănie voi pune între tine (Șarpe) și femeie: ea îți va zdrobi capul, prin plinătatea harului, datorat răspunsului sincer Sunt gol, adică: Am nevoie de har.

Dumnezeu și preacurata Fecioară Maria (Evanghelia).

Dumnezeu își face simțită prezența, nu prin zgomotul pașilor strivitori, nici prin cel de tunet, ci printr-un înger, prin glasul dulce al arhanghelului Gabriel. Nu o întreabă: Unde ești, fiindcă Maria se încadrează perfect în planul prestabilit de Creator: oraș din Galileea, Nazaret; este fecioară logodită cu un bărbat drept din casa regelui David. Salutul arhanghelului se aude, nu în grădină, ci în casă, adică în acea intimitate cu Dumnezeu din timpul rugăciunii, pe care Isus ne îndeamnă s-o realizăm și noi (cf. Mt 6,6).

Adam s-a înfricoșat fiindcă s-a văzut gol. Maria se înfricoșează și ea la glasul îngerului, dar nu pentru simțământul goliciunii, ci din contra, pentru simțământul plinătății harului. Frica lui Adam izvora din conștiința păcatului; frica Mariei este urmarea credinței, speranței și iubirii pe care le avea, virtuți care lucrau în sufletul ei sub impulsul darului Duhului Sfânt, darul fricii de Dumnezeu, care constituie “începutul înțelepciunii” (cf. Sir 1,12) și face ca femeia să fie desăvârșită și vrednică de laudă (cf. Prov 31,30). Desăvârșirea constă în plinătatea iubirii. Adam s-a simțit gol, adică sărac lipit pământului din punct de vedere spiritual. Maria se îmbogățește, se umple de Duhul Sfânt. Sânul ei feciorelnic se umple de toate comorile paradisului, fiindcă zămislește Cuvântul Tatălui, pe Fiul lui Dumnezeu în care sunt depozitate toate comorile înțelepciunii și ale științei (cf. Col 2,9), care va ședea pe tronul lui David – semnul tuturor bogățiilor -. Dat fiind faptul că dintre toate bogățiile viața are cea mai mare valoare, arhanghelul Gabriel o asigură pe preacurata Fecioară Maria de acest dar, prin care ea se încadrează în împărăția lui care nu va avea sfârșit.

Dacă în Adam și Eva s-a născut tendința de a se ascunde, de a se scuza, de a învinui etc., în Maria vedem virtutea altruistă de a sluji, aflăm smerenia slujitorului lui Iahve (cf. Is 42,1) care se declară roaba Domnului, adică de a însoți Cuvântul întrupat al Tatălui pe toate cărările vieții, oricât de spinoase, oricât de crunt i-ar străpunge inima, ea va cânta mereu: Sufletul meu îl preamărește pe Domnul care mi-a făcut lucruri mari. În primul rând Maria îl preamărește pe Domnul fiindcă n-a găsit nimic rău în sufletul său, nimic din ceea ce îi aparținea Evei înșelate de Șarpele viclean; îl preamărește pe Domnul fiindcă găsește în sufletul ei tot ceea ce este necesar ca să-și poată împlini în totalitate misiunea de roabă, de dăruire totală, fără nici o rezervă. Aceasta este conștiința pe care Maria o avea despre totalitatea ființei sale dintotdeauna: Roaba chemată să coopereze la zdrobirea capului Șarpelui viclean.

Magisteriul Bisericii, definind dogma Neprihănitei Zămisliri în ziua de 8 decembrie 1854, n-a făcut altceva decât să confirme semnul pe care Dumnezeu l-a arătat lumii întregi: Femeia îmbrăcată în soare, cu luna sub picioare și cu o coroană de douăsprezece stele pe cap. Fericit este acela care îi înțelege sensul și îl preamărește pe Dumnezeu, soarele vieții veșnice, care face lucruri mari celor mici și privește la slujirea totală, fără nici un gol, a roabei sale.

Sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri invită la contemplarea frumuseții inefabile a sufletului preacurat al Mariei, dar și la înțelegerea strălucirii suprafirești a fiecărui suflet sfințit prin harul dăruit de Cristos Mântuitorul.

“Dumnezeu inefabil”, ale cărui căi sunt mila și adevărul, a cărui voință este atotputernicia și a cărui înțelepciune străbate universul de la un capăt la altul și rânduiește toate cu blândețe, mai înainte de veacuri a ales și a statornicit Fiului său unul-născut o mamă din care să se întrupeze și să se nască la fericita împlinire a vremii. El a iubit-o mai mult decât pe toate celelalte făpturi, arătându-și față de ea întreaga dărnicie (cf. Ineffabilis Deus a lui Pius al IX-lea) : lumina să-i fie veșmânt, luna drept scăunaș picioarelor sale, adică totala conformare cu pașii lui Dumnezeu din Eden și cele douăsprezece stele ca podoabă a capului, simbolizând realitatea legăturii care există între Cristos și Biserică, el fiind Capul Bisericii (cf. Col 1,18), Maria fiind icoana strălucitoare a trupului său mistic, prima răscumpărată prin meritele crucii sale, regina celor doisprezece apostoli ai Mielului.

Prin Neprihănita Zămislire, Dumnezeu a voit ca omul să îngenuncheze cu smerenie în fața acestui mister al iubirii sale față de noi, nu spre a ne simți rușinați de trista moștenire adamică, nici copleșiți sau anihilați de frica greșelilor personale sau zdrobiți de măreția lui, ci spre a încerca să dezlegăm semnificația profundă a acestui semn misterios, ca să ne descoperim propria măreție: chemarea noastră de a deveni neprihăniți în fața lui (cf. Ef 1,4), spre a-l binecuvânta pe Dumnezeu Tatăl care ne-a binecuvântat în Cristos spre lauda măririi sale.

Să umplem golul inimii noastre cu ruga smerită pe care întreaga Biserică o înalță azi către tronul Dumnezeului celui viu: O, Dumnezeule, care prin Neprihănita Zămislire a preacuratei Fecioare Maria ai pregătit un lăcaș vrednic Fiului tău și prin prevederea morții aceluiași Fiu al tău ai ferit-o de orice prihană, dă-ne harul să ajungem la tine curați prin mijlocirea ei (LR). Amin.

 

* * *

 

Lucruri mari mi-a făcut Cel Atotputernic

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Zămislirea nepătată sau scutirea de păcatul strămoșesc chiar din prima clipă a existenței este un dar deosebit de mare din partea lui Dumnezeu, pe care nici o altă făptură omenească nu l-a primit, afară de preacurata Fecioară Maria. Adam și Eva au fost creați fără păcat, dar Maria este unică în darul zămislirii nepătate, fiindcă, nu numai că a fost creată fără păcat, dar a fost și “plină de har” din prima clipă a existenței. Din acest motiv ea întrece în frumusețe pe îngeri, dintre care unii au căzut tocmai pentru că nu s-au bucurat de plinătatea harului; și chiar în cei rămași credincioși Dumnezeu găsește pete (cf. Iob 4,18).

Fiindcă Neprihănita este modelul sau icoana viitorului nostru, întrucât nimic pătat nu va intra în cer (cf. Ef 5,5; Ap 21,27), ca să realizăm perfecțiunea, trebuie să avem mereu înaintea ochilor originalul realizat de Creatorul însuși.

Toți oamenii se nasc cu păcatul strămoșesc, cu păcatul pe care l-au săvârșit strămoșii noștri Adam și Eva când au călcat porunca lui Dumnezeu. Atunci Creatorul, ca pedeapsă, le-a retras harul nevinovăției originale, lăsându-i într-o goliciune sufletească de care Adam însuși s-a înfricoșat și s-a ascuns. Sărăcia, goliciunea, teama și rușinea ne-au rămas ca moștenire blestemată.

Botezul este cel mai mare dar pe care îl primește omul în această viață, fiindcă prin el sufletul se eliberează din sclavia păcatului, de sărăcie și goliciune și primește capacitatea de a se umple de har, de a se elibera de moarte, cu dreptul la înviere.

Știm despre doi sfinți, pomeniți în Sfânta Scriptură, că au fost curățați de păcatul strămoșesc încă din sânul mamelor. Aceștia sunt: Ioan Botezătorul (cf. Lc 1,44) și profetul Ieremia (cf. Ier 1,5). Dar ei au fost zămisliți în cea mai neagră sărăcie spirituală. Dumnezeu însuși spune despre profetul Ieremia: Mai înainte ca să fi ieșit din sânul mamei tale, eu te-am pus deoparte și te-am rânduit profet al neamurilor. Sfântul Ioan Botezătorul a fost curățat de păcatul strămoșesc pe când se mai afla încă în sânul mamei sale Elisabeta, adică la vizita preasfintei Fecioare Maria (cf. Lc 1,44) și despre care Isus avea să spună că dintre cei născuți din femeie nu s-a ridicat un altul mai mare decât Ioan (cf. Mt 11,11), el fiind îngerul în carne și oase trimis să pregătească sufletele oamenilor pentru a-l primi pe Mesia.

Dacă Mântuitorul consideră pe cel născut fără păcatul strămoșesc drept “înger”, oare cum trebuie considerată Maria care, nu numai că s-a zămislit fără păcatul strămoșesc, dar singură a fost scutită chiar din prima clipă a existenței sale din sânul sfintei Ana de acest păcat? Ba mai mult: plină de har. Oare nu este clar că preacurata este mai presus de îngeri datorită acestui privilegiu unic?

Acest dar unic, preacurata l-a primit pentru vredniciile viitoare ale Fiului său Isus, care a suferit în primul rând pentru a dobândi pământului modelul după care se poate intra în paradisul ceresc.

Măreția darului zămislirii nepătate întrece orice vindecare trupească, orice vindecare sufletească, întrece darul mântuirii de chinurile iadului, întrece toate darurile sfinților luate la un loc, și chiar ale îngerilor, întrece orice putere de imaginație, orice putere de gândire, fiindcă este unic și numai datorită lui se formează în sânul ei acea osmoză dintre divin și uman numită uniune ipostatică în Fiul Omului, Isus. Pare verosimilă părerea unor teologi care susțin că Fiul lui Dumnezeu a oferit Tatălui său ceresc 99% din meritele suferințelor sale de pe pământ pentru a realiza această minune a harului: Theotokos, Născătoare de Dumnezeu, mamă și fecioară. Vom încerca să înțelegem acest lucru din următoarea comparație: prin Misterul pascal Isus obține sărmanelor făpturi umane hrana pentru viața veșnică, dar pentru Maria, mama sa, obține, pe lângă hrana cea mai aleasă, un palat, o coroană de regină peste cer și pământ, o moștenire divină, pe Isus, în care Tatăl însuși și-a ascuns toate comorile sale divine. Diferența dintre cei răscumpărați și mama lui Dumnezeu este mai mare decât distanța dintre cer și pământ. Este clar. Opera răscumpărării vizează în primul rând desăvârșirea, sfințenia, și apoi repararea stricăciunilor provocate de păcatul strămoșesc și de cele personale. Ea este singura persoană liberă în decizii. Noi suntem robii păcatului, egoismului nostru și ale urmărilor lui, pe când ea este roaba Domnului, adică Dumnezeu o are total în stăpânirea lui, numai lui singur îi slujește. Ea singură este ființa căreia Duhul Sfânt, mirele ceresc, i-a putut spune: Toată frumoasă ești iubita mea și prihană nu este în tine (Ct 4,7), iar Tatăl ceresc o salută prin gura arhanghelului Gabriel: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine! Ea singură n-a trebuit să spună, ceea ce trebuie să zicem noi toți, asemenea regelui David: Iată, întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut mama mea (Ps 50).

Dintre lucrurile mari pe care i le-a făcut Cel Atotputernic, darul zămislirii fără de prihana strămoșească este cel mai mare și de aceea i-a produs cea mai mare bucurie, fiindcă numai pe această bază s-au putut clădi celelalte privilegii.

De această bucurie, mama lui Dumnezeu și mama noastră cerească vrea să ne împărtășim și noi, fiindcă ne-a zămislit nevinovăția prin cooperarea la opera răscumpărării. Isus însuși, de pe înălțimea crucii, ne-a dat-o drept mamă a neprihănirii noastre (cf. In 19,26). Ceea ce Tatăl a creat nepătat pentru Fiul său, Fiul ne-a dăruit nouă. Lui să-i fie slavă în veci!

Azi, sărbătorind conceperea nepătată a preacuratei Fecioare Maria, sărbătorim dărnicia divină care, nu numai că ne cheamă la sfințenie, la prețuirea valorilor spirituale, ci ne face părtași de natura divină (cf. 2Pt 1,4) prin sfânta Euharistie, ca să ajungem acolo unde este mama, ca împreună cu ea să-l preamărim în veci pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Amin.

 

* * *

 

Toate generațiile mă vor numi fericită

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Zămislirea nepătată este un privilegiu unic, divin, acordat preacuratei Fecioare Maria chiar din prima clipă a conceperii ei în sânul mamei sale Ana, pentru a deveni mamă vrednică a Fiului lui Dumnezeu, Isus om-Dumnezeu. A fost, nu numai scutită de sărăcia spirituală pe care toți ceilalți muritori o au ca pe o moștenire tristă de la Adam, dar și îmbogățită de plinătatea harului. Datorită acestui privilegiu, sufletul Maicii Domnului nu a cunoscut nici un obstacol în avântul său spre Dumnezeu și nici trupul ei feciorelnic nu a cunoscut tendințele rele împotriva sufletului. Ea însăși a mărturisit: Lucruri mari mi-a făcut Cel Atotputernic, din care cauză: Toate generațiile mă vor numi fericită (Lc 1,48-49). Orientul creștin a instituit încă din secolul al VII-lea o sărbătoare în cinstea Zămislirii Fecioarei. Când conținutul dogmatic a fost elucidat, papa Clement al XI-lea, în 1708, a extins sărbătoarea la întreaga Biserică, proclamând-o sărbătoare de poruncă. Și fiindcă unii învățați mai stăruiau în îndoială, papa Pius al IX-lea, la 8 decembrie 1854, a proclamat în mod solemn acest adevăr de credință ca făcând parte din tezaurul spiritual al Bisericii lui Cristos din totdeauna și pentru totdeauna.

Dintre multele și marile lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut preacuratei, ea a prețuit și s-a bucurat de privilegiul conceperii nepătate mai mult decât toate celelalte. Când Fecioara Maria s-a arătat la Lourdes, în ziua de 25 martie 1858, Bernadetei Soubirous, după ce aceasta o rugase de mai multe ori să-i spună cine este și ce dorește, într-un extaz de fericire și de o frumusețe cerească de nedescris, i-a spus: Eu sunt Neprihănita Zămislire. Nu i-a spus că este mama lui Dumnezeu sau Regina îngerilor sau Regina întregului univers și nici nu s-a definit cu un alt privilegiu enumerat în Litaniile lauretane, ci prin cel mai scump inimii ei, prin cel mai distins privilegiu cu care a fost împodobită de atotputernicia lui Dumnezeu.

Prin darul conceperii nepătate acordat Mariei a început să se pună stavilă stăpânirii tiranice a Șarpelui viclean asupra nefericiților urmași ai lui Adam. Sfântul Irineu afirmă că Maria este a doua Evă. Prima a fost mama tuturor celor vii pentru acest pământ; a doua, Maria, este mama tuturor celor vii pentru viața supranaturală, veșnică; ea este prima ființă care zdrobește capul Șarpelui viclean; prin plinătatea harului de care se bucură, ea poate face din fiecare ființă omenească de bunăvoință un instrument viu care cântă gloria Creatorului. Preacurata a cântat “Magnificat”-ul ei de laudă la adresa lui Dumnezeu cu buzele trupești când a vizitat-o pe verișoara sa Elisabeta și aceasta s-a umplut de Duhul Sfânt, făcând ca pruncul pe care îl purta în sân, pe Ioan Botezătorul, să tresalte de bucurie, iar acum își cântă “Magnificat”-ul prin noi, când ne apropie de Isus, piatra cea vie, făcându-ne pietre vii, spre a zidi o casă duhovnicească, o preoție sfântă, ca să aducem jertfe duhovnicești, spirituale, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos (cf. 1Pt 4-5).

Dacă Șarpele viclean i-a zdrobit călcâiul, adică punctul de sprijin, pe Isus, care a trebuit să moară pe lemnul crucii din cauza păcatelor lumii, cine a fost aceea care s-a rugat pentru învierea lui Isus? Cine a fost aceea care s-a jertfit pentru ca trupul izvorât din trupul ei feciorelnic să-și recapete viața? Cine l-a rugat pe Duhul Sfânt să-i redea viață celui pe care el l-a zămislit în sânul ei prin atotputernicia iubirii? Răspunsul nu-i decât unul: Maria, preacurata mireasă a Duhului Sfânt. Ruga ei nu-i una de plângere că moartea i l-a luat, ci una de mulțumire că Duhul Sfânt i l-a dat. Și, după cum: “Recunoștința naște prisosința”, Duhul Sfânt i-l redă viu și glorios. În virtutea neprihănitei sale zămisliri, preacurata continuă și azi să mijlocească pentru noi ca Duhul Sfânt care l-a înviat pe Isus din morți, să locuiască și în noi, să facă vii, pentru viața veșnică, trupurile noastre muritoare (cf. Rom 8,11). Prin darul zămislirii nepătate ea a devenit mama tuturor celor vii, colaboratoare sigură la învierea noastră, mai întâi la învierea spirituală prin trecerea de la păcat la har și apoi a celei suprafirești, din țărână la trupul învierii spre viața veșnică.

Am citit undeva despre obiceiul creștinilor din țările Americii Latine că, atunci când se apropie de confesional (scaunul de spovadă), prima rugăciune pe care o spun este aceasta: O, Marie, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru mine care alerg la tine, ca să devin curat!

Maria este instrumentul de care se folosește Dumnezeu pentru restabilirea planului inițial: ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără de prihană înaintea lui (Lectura a II-a).

În analele de la Lourdes citim că un copilaș de doi ani, Ioan Bouhorts, care se născuse paralitic și a rămas pipernicit, fiind chinuit de niște friguri grele, trăgea de moarte. I s-au pregătit toate pentru înmormântare. Dar într-o zi, îndurerata lui mamă privea dusă pe gânduri la focul din sobă, când, pe neașteptate, a fost trezită de o presimțire ciudată și, privind spre copilașul din leagăn, l-a văzut cu ochii ieșiți din orbite, cu respirația oprită, cu mânuțele și picioarele învinețite și reci. A murit, i-a șoptit soțul care tocmai atunci intrase în casă. Mama, ca ieșită din minți, a exclamat: Nu! încă nu este mort! Preasfânta Fecioară de la peșteră îl va salva! Și, luându-l din leagăn, l-a învelit în șorțul ei și a dat buzna pe ușă, îndreptându-se spre peștera unde în ziua de 25 martie 1858, Doamna cea frumoasă a Bernadetei Soubirous, îi descoperise acesteia că ea este Neprihănita Zămislire și de unde a ieșit acel izvor minunat. Lumea de pe stradă, văzând-o cum merge gâfâind, o credea ieșită din minți. Ajunsă aici, și-a desfăcut șorțul, a luat copilașul și l-a scufundat în bazinul cu apă rece ca gheața. Cei prezenți au încercat să-i atragă atenția și chiar s-o împiedice de la acest gest necugetat, dar ea, surdă la cuvintele lor, după ce l-a ținut scufundat aproape un sfert de oră în apa rece, murmurând: Dacă o fi să moară, atunci este indiferent cum și în ce fel va muri. L-a scos din apă, l-a înfășurat din nou în șorț, l-a dus acasă și l-a așezat în leagăn. S-a bucurat nespus când a simțit că respiră. Copilul a adormit liniștit, dar mama l-a supravegheat toată noaptea. De dimineață, când s-a trezit, copilul a cerut să bea și apoi să fie dat jos din leagăn. Fiindcă nu umblase niciodată, mama nu i-a permis, dar când ea a plecat din casă după treburi, micuțul Ioan s-a coborât singur din leagăn și a pornit spre ușă în căutarea mamei. Când ea a intrat și l-a văzut umblând, era să leșine de emoție și de bucurie. Din acea zi Ioan a rămas sănătos toată viața. Vindecarea minunată a avut loc în ziua de 4 martie 1858 și a avut menirea să fie marele semn al adevărului pentru ceea ce Bernadeta avea să spună despre Doamna cea frumoasă care i se va descoperi prin marele privilegiu al Neprihănitei Zămisliri.

Să avem încredere! Mijlocirea ei este puternică în favoarea noastră datorită iubirii infinite a lui Dumnezeu, care a scutit-o de prihana strămoșească încă din prima clipă a conceperii ei pentru această lume și a conceperii noastre pentru viața veșnică. Amin.

 

* * *

 

Neprihănita Zămislire (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Primind-o pe Maria, ne este dăruit Isus.

Într-un tren, plin ochi, urcă o mamă tânără. Ține în brațe un copil minunat. O tânără așezată, închisă, neîncrezătoare și deziluzionată, simte nevoia de a ceda locul: reușește după o insistență amabilă.

Acum călătorește cu mai multă liniște în suflet. După un timp, tânăra mamă se ridică și vrea să o constrângă pe tânără să se așeze, dar inutil. Ajung la un compromis: tânăra se așază și tânăra mamă îi pune în brațe copilul. Tânăra îl privește, îi vorbește, se joacă cu el: simte din nou că trăiește, descoperă bucuria de a fi femeie, de a deveni soție și mamă deschisă pentru o iubire fără limite. Mai poate exista acum în lume o persoană mai fericită decât ea? Și cine poate mai bine decât ea să facă lumea fericită…

2. Tema

Maria Neprihănită este “Protoevanghelia” copiilor. Ea le spune: “Dumnezeu vă mântuiește în mod miraculos”.

3. Mesajul zilei

Maria Neprihănită cântă victoria lui Isus.

- Trei copii privesc de pe o punte înaltă apa învolburată a unui râu. Se apleacă prea mult peste parapetul de lemn, care crapă și cedează. Tatăl, prezent, reușește să o prindă pe fetița cea mai apropiată de el și o așază într-un loc sigur. Apoi, cu mare greutate, reușește să-i aducă la mal pe ceilalți doi copii prinși de valuri. A ferit-o de necazuri pe prima, i-a scăpat de la moarte pe ceilalți doi. Este minunatul salvator al tuturor copiilor săi.

- Dumnezeu este Salvatorul tuturor: a salvat-o pe Maria de păcat, păstrând-o Neprihănită; ne salvează pe noi, toți păcătoșii.

- Privind-o pe Maria, descoperim iubirea imensă pe care Dumnezeu o are față de noi.

- – Maria Neprihănită ne spune: Dumnezeu ne iubește mai întâi, gratuit.

- – Maria, Mama lui Isus, ne spune: Dumnezeu ne iubește și cu o inimă de om.

- – Maria Fecioară ne spune: Dumnezeu ne iubește în mod divin.

- – Maria Înălțată ne spune: Dumnezeu ne iubește în întregime și pentru totdeauna.

Fiii cântă victoria împreună cu Maria.

- Să le dăm copiilor o interpretare “deschisă” a povestirii biblice a păcatului originar.

- Dumnezeu îi iubește pe bărbat și pe femeie (Adam și Eva), chiar dacă sunt un nimic în fața măreției sale (făcuți din țărână); de aceea, le dă un destin minunat și fericit (trăiesc în paradisul pământesc).

- Totuși, ei cedează în fața răului (ascultă de șarpe) și refuză prietenia cu Dumnezeu (mănâncă din pomul oprit). Din această cauză, suferă consecințele dureroase ale păcatului (sunt blestemați) și pierd familiaritatea cu Dumnezeu (sunt alungați din paradis).

- Însă Dumnezeu, în iubirea sa gratuită și fidelă, nu-i abandonează și le promite o victorie completă asupra răului (Fiul femeii va zdrobi capul șarpelui).

- – Evei neascultătoare îi este opusă Maria, care, răspunzând “da!” îngerului, devine Mama Mântuitorului pentru a ni-l dărui.

4. Exemple

a) Povestirea inițială “În tren” ne invită să-i facem loc Mariei. În călătoria spre patria cerească, Maria Neprihănită ni-l dă pe Fiul ei. Și noi astăzi, împreună cu Maria, putem să cântăm victoria: Dumnezeu ne iubește cu adevărat, primul, gratuit, dacă îl avem în brațe pe Pruncul care a zdrobit capul șarpelui.

b) Într-o biserică din Roma, o persoană în vârstă a participat la celebrarea euharistică în ziua de Neprihănita Zămislire. Imediat după aceea, s-a prezentat în sacristie și i-a încredințat preotului o sumă mare de bani, rugându-l să celebreze o Liturghie după intenția ei.

- Stimată doamnă, observă preotul, poate sunt indiscret, dar cu siguranță ați primit un har foarte mare pentru această sumă.

- O, nu! Nici un har special! Acești bani sunt rodul a șase luni de muncă și de economii, dar îi ofer cu bucurie Domnului pentru a-i mulțumi că a făcut-o atât de frumoasă pe sfânta Fecioară!

c) Fratele Leon a avut un vis, ca o viziune. Se făcea că era pe o câmpie întinsă, cu o mare mulțime de credincioși. Să fi fost ziua judecății? Pentru a urca la cer erau două scări: una roșie și una albă. Pe care dintre cele două să o aleagă pentru a merge în paradis? La capătul celor două scări era Isus judecător. La picioarele scării roșii erau mulți credincioși, mulți frați care încercau să urce, dar inutil! La prima, la a treia, la a zecea treaptă toți cădeau la pământ. Eforturile erau uriașe. La capătul de sus era sfântul Francisc și alți sfinți care îi îndemnau pe toți cu ardoare.

Dar mai era și scara albă. Puțini erau cei care urcau pe ea; dar nici unul nu cădea, ci toți urcau bucuroși că vor ajunge în fața lui Isus, Judecătorul.

De ce diferența aceasta? Fratele Leon a privit mai atent. Spre surprinderea lui, a descoperit că, pe scara albă, toți, inclusiv păcătoșii, erau însoțiți de o figură strălucitoare din cer. Era amabilă, era ca o mamă: era Maria!

Atunci a înțeles bunul frate că e greu să urci la cer bazându-te numai pe propriile puteri și merite; a înțeles, mai ales, că este cu adevărat mai ușor și mai frumos să mergi la Dumnezeu urmând-o pe preasfânta Fecioară care, ca o mamă, vrea să ne conducă de mână.