Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Nașterea Domnului (Liturghia din noapte)
Anul A (B, C)

Lecturi:
Isaia 9,1-3.5-6
Tit 2,11-14
Luca 2,1-14

Autori

volum colectiv ITRC

 

* * *

 

De la “bucuria lumii” la “bucuria din inima mea”

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Am ajuns în sfârșit la Crăciun. Toate cele patru săptămâni ale Adventului am așteptat și ne-am rugat pentru venirea Crăciunului. Iar acum, astăzi, este Crăciunul. Astăzi îngerii ne aduc vestea cea bună de mare bucurie pentru toată lumea, pentru că nouă ni s-a născut astăzi în cetatea lui David un Mântuitor, care este Cristos Domnul. Această veste bună de mare bucurie este pentru tot poporul lui Dumnezeu. Ca popor al lui Dumnezeu ne bucurăm și primim pacea în suflet pe care o aduce lumii nașterea lui Cristos. Dar cum trăiesc eu, la nivel personal, “marea bucurie” a Crăciunului? Crăciunul vestește “bucurie lumii”, dar cum trăiesc eu bucuria aceasta, pentru mine? Este o întrebare importantă pentru că, chiar dacă Dumnezeu a declarat bucuria ca fiind pentru întreaga lume, există încă mulți dintre noi care nu iau parte la această bucurie, mulți dintre noi care nu știu cum să trăiască ei înșiși bucuria.

Am lucrat odată într-un sat nigerian, care nu avea ușor acces la apă. Locuitorii trebuiau să meargă kilometri întregi până la cel mai apropiat râu, de unde să ia apă. Într-un final oamenii au fost încurajați să sape un puț în sat. Ajutați de guvern, în scurt timp au avut o fântână chiar în sat. Între timp am plecat de acolo. Sătenii se bucurau acum de apă proaspătă și clară, iar la un moment dat mi-au scris despre această bucurie a lor, invitându-mă să îi vizitez. M-am întors în sat și m-am bucurat cu ei de apa bună. Apoi m-am gândit să îmi vizitez unii prieteni mai vechi. La un moment dat am intrat în casa unei femei mai în vârstă și i-am cerut să îmi dea un pahar cu apă. Spre surprinderea mea, nu avea apă în casă. “Dar acum satul are apă!”, i-am spus. “Da”, a răspuns ea, “dar am probleme cu nepotul meu care locuiește cu mine. Când îi spun să meargă la fântână și să aducă apă nu mă ascultă. Tot ce face este să alerge tot timpul și să se joace.”

Ei vedeți?! Este posibil ca cineva să moară de sete într-un sat care are apă bună din abundență. De ce? Deoarece apa de la fântână nu poate să devină apa ta personală până când nu te ridici și nu pornești spre ea, să iei din apa care îți aparține deja. Apa din fântână este și a ta, este dreptul tău. Dar trebuie să faci ceva pentru ca dreptul tău să devină din teorie realitate, pentru ca apa să fie în casa ta, înainte să mori de sete. La fel este și cu vestea bună pe care Dumnezeu a dat-o lumii de Crăciun. Este o veste bună pentru toată lumea, dar fiecare dintre noi trebuie să facem ceva, să depunem un efort, pentru ca să trăim această bucurie la nivel personal, în familia noastră, în societatea noastră. Cum anume?

Este ușor de explicat, dar mai greu de pus în practică… așa că eu voi explica. Să ne gândim la cuvântul JOY (bucurie). Este format din trei litere: J, apoi O și la final Y. J vine de la Jesus (Isus), O de la Others (Alții) și Y de la You (Tu). JOY se traduce deci prin Isus și Alții înaintea Ta. Pentru a cunoaște bucuria în viața noastră trebuie să îl punem pe Isus pe primul loc. În al doilea rând, trebuie să îi facem pe plac aproapelui înainte de a căuta să ne facem nouă pe plac. Aceasta este rețeta bucuriei. Astfel putem converti “bucuria lumii” de Crăciun în “bucuria mea” acum și întotdeauna.

Ascultând pericopa de Crăciun vom fi atenți la diferitele personaje menționate. Vom fi atenți dacă ei au căutat plăcerea lui Isus și a altora mai întâi, sau plăcerea lor. Vom descoperi că cei care au practicat rețeta JOY (Isus și Alții înaintea Ta) sunt cei care s-au bucurat de pace și de bucurie, pe când cei care s-au pus pe ei primii sunt mereu nefericiți și se simt mizerabil. Câteva exemple doar.

Hangiul care i-a refuzat pe Iosif și pe Maria în noaptea rece, în timp ce el se bucura de căldura hanului; vestea cea bună pur și simplu a trecut pe lângă el. Nici măcar nu și-a dat seama că era o veste bună. Sau să ne gândim la regele Irod care a urmărit înainte de toate siguranța sa personală, fiind hotărât să îl ucidă pe Isus și pe toți copiii mici. Și cum a sfârșit bietul Irod… Pe de altă parte, să ne gândim la păstorii care au fost gata să își părăsească până și turmele pentru a merge să îl adore pe Isus. Sau magii, înțelepții veniți din Răsărit, care și-au părăsit casele și au pornit într-o călătorie lungă și periculoasă pentru a se închina lui Isus și pentru a-i aduce daruri. Aceștia sunt cei care au primit harul lui Dumnezeu, cei care au trăit în inimile lor pacea și bucuria adevărată a Crăciunului. Să ne propunem și noi să le urmăm exemplul, punând mereu pe Isus și pe semenii noștri înaintea propriei persoane, și atunci bucuria Crăciunului va fi bucuria noastră, mereu.

 

* * *

 

Liturghia din Noaptea de Crăciun

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: Iași

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 9,1-3,5-6)

Toate lecturile biblice de la liturghiile Crăciunului, chiar dacă din unghiuri diferite, sunt structurate să răspundă la întrebarea: care este sensul Crăciunului?

Și se începe căutarea răspunsului de la profeții cei mai vechi. Astfel, oracolul lui Isaia din cap. 9, presupune o situație dramatică a poporului Israel, deoarece zgomotul armelor se aude peste tot. Invazia asirienilor (sec VIII a.C.) care intră prin Galileea, amenință și Iudeea, deci și Ierusalimul, fapt pentru care poporul terorizat umblă în întuneric, deci nu știe încotro merge. Acestui popor fără speranță, profetul anunță: “poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare” (v. 1). Imediat după, adresându-se lui Dumnezeu, exclamă: “ai înmulțit bucuria, ai sporit veselia” (v. 2).

Ce anume permite poporului să treacă de la întuneric la lumină, de la tistețe la bucurie? Sigur, aluzia lui Isaia se referă la plecarea/fuga Asiriei din Israel, însă profetul lui Dumnezeu vorbește și de plecarea dușmanilor. El anunță bucuria venirii aceluia care va fi “Dumnezeu puternic, Principele păcii” (v. 5), acela care, ca un erou adevărat al Israelului, va împlini toate acestea. Dar cum va fi posibil acest lucru? Isaia răspunde: “acest lucru îl va face iubirea fără margini a lui Dumnezeu” (v. 6). Iată deci sensul mesajului cel mai vechi cât privește Crăciunul: nu mai există motiv de teamă, de frică; se concretizează libertatea din mâna dominatorului dușman. Toate acestea datorită “unui prunc care ni s-a dat nouă” (v. 5; cfr. Is 7,14; Mi 5,1-3; 2Sam 7,12-16), un urmaș al lui David care va dărui viață unei societăți unde va domni dreptatea, pacea, bucuria, deci care va reda tuturor curajul și pasiunea de a trăi.

Lectura a II-a

Paul, scriindu-i lui Tit, ucenicul său convertit de la păgânism și acum episcop de Creta, explică sensul venirii lui Isus în mijlocul nostru prin cuvinte pline de speranță: “s-a arătat harul lui Dumnezeu, aducător de mântuire pentru toți oamenii” (v. 11). Universalismul mântuirii este o caracteristică esențială a Crăciunului, iar mesajul pe care-l poartă e un anunț de mântuire și de viață noua pentru întreaga omenire, fără nici o diferență de rasă sau culoare, de categorie socială, de capacități intelectuale sau alte asemenea. Mântuitorul care ne-a fost dat nu e doar un biet copil care a ales să se nască într-o iesle, în nevoi și mai ales într-o voită tăcere (discreție, surdină), ci este în principal “zâmbetul” lui Dumnezeu care s-a făcut vizibil, deoarece el nu s-a descurajat de tot de oameni.

El a venit pentru a ne învăța calea binelui, a sobrietății și a dreptății; dar și refuzul atracțiilor rele și iluzorii ale lumii, așteptând revenirea în mărire a Domnului (v. 13). El, în mod liber, s-a dat pe sine pentru noi (v.14), mai întâi vorbindu-ne despre Dumnezeu Tatăl și numindu-ne prieteni, iar la urmă, murind pe cruce din iubire: astfel ne-a eliberat din orice sclăvie spre a (re)conduce odată pentru totdeauna omenirea la Tatăl. Totuși, numai credința ajută să fie observată puterea lui Dumnezeu în viața unui biet om, în viața unui sărac. Din momentul în care Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, el vrea să fie recunoscut și primit ca un om: deci aici e posibilă căutarea (și găsirea) lui Dumnezeu, deoarece el a rămas unul dintre noi.

Evanghelia (Lc 2,1-14)

Pe fundalul anunțurilor profetice (cf. Mi 5,1-4; 1Sam 16,1-3), Luca, în Evanghelia sa ne povestește despre nașterea lui Isus, din punct de vedere istoric. Modul de a povesti este simplu, dar în același timp sugestiv, cu multe motive de reflecție și construit pe modelul anunțului misionar care cuprinde trei momente:

- întâi de toate, povestirea evenimentului: ordinul Cezarului, în vremea lui Quirinius, guvernatorul Siriei, și nașterea lui Isus la Betleem în sărăcie, într-o țară sub stăpânirea unei puteri străine (v. 1-7);

- apoi vestea îngerilor adusă păstorilor, primii martori ai evenimentului întrupării (v.8-14);

- în fine, primirea veștii: păstorii care se duc la peșteră, îl întâlnesc pe Isus după care povestesc experiența lor și altora (v. 15-20).

Punctul central al povestirii, totuși, sunt cuvintele îngerilor adresate păstorilor, cuvinte care se referă la sensul bucuriei provocate de eveniment, precum și credința în Isus Mântuitorul tuturor care e ascuns în pruncul sărac, “învelit în scutece, și culcat într-o iesle” (v. 12). Două motive, deci, care se clarifică una cu alta în text: sărăcia vizibilă în umanitatea lui Isus; și slava ascunsă a lui Dumnezeu în prezența sa între oameni. Doar câțiva păstori, reprezentanți ai persoanelor sărace și umile, sunt aceia care îl recunosc pe Mesia cel așteptat de veacuri. Acesta este semnul divin extraordinar (= care iese din schemele logicii umane) ale începutului unei noi epoci ale istoriei lui Dumnezeu cu oamenii.

Reflecții

Pentru a contepla misterul Crăciunului avem nevoie în special de simplitate pentru a ne minuna de mesajul său: capacitate de a se mira și “privire de copil” sunt mijloacele necesare pentru a gusta vestea plină de bucurie a acestei nopți sfinte. Iar bucuria are un motiv clar: nașterea unui copilaș; un copilaș care este Mântuitorul lumii întregi, care aduce motive de speranță tuturor, motive care se concretizează în pace, dreptate și mântuire.

Dar care sunt semnele care îl califică pe acest copilaș? Fragilitatea, sărăcia, neputința și umilința – lucruri pe care lumea le-a refuzat mereu și care, tocmai acestea, au fost făcute proprii de către Fiul lui Dumnezeu.

Prin venirea lui Isus au fost date peste cap falsele certitudini ale oamenilor deoarece Dumnezeu a ales nu pe cei puternici, inteligenți ai lumii acesteia, ci pe cei slabi, pe cei mici, pe cei ne-inteligenți, pe cei care sunt ultimii: a ales “un prunc așezat într-o iesle” (Lc 2,7; cfr 1Cor 1,27; Mt 11,26) sărac, marginalizat și respins. Și tocmai din această sărăcie izvorăște lumina, splendoarea “lumii Duhului”, în timp ce noi ne complicăm în dramele de conștiință întrucât tentați să urmă(ri)m principiile de forță, de putere sau de violență. Pruncul din Betleem ne spune că minunea păcii Crăciunului este posibilă doar acelora care primesc darurile sale.

În această lumină, evenimentul acestei nopți nu e doar o dată de comemorare, ci un eveniment capabil să “contagieze” și să transforme chiar și momentul prezent, “azi-ul”. 4 sunt nopțile istorice ale omenirii, după o veche tradiție rabinică: noaptea creației (Gen 1,3), aceea a lui Abraham (Gen 15,1-6), aceea a Exodului (Es 12,1-13) și aceea a Betleemului (cf. Mi 5), adică această noapte care este cea mai importantă fiindcă Fiul lui Dumnezeu a adus pacea sa, diferită de pacea oamenilor; pacea lui Emanuel este baza civilizației iubirii (Paul al VI-lea).

Dar suntem în stare să trăim misterul Crăciunului?

 

* * *

 

Să ne bucurăm: Cristos s-a născut

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Bucurie mare vă vestesc pentru tot poporul: Astăzi vi s-a născut Mântuitorul, spun îngerii păstorilor în noaptea sfântă de Crăciun.

Nu există bucurie fără iubire, ne spune papa Ioan Paul al II-lea (Dies Domini nr. 69).

Bucuria nașterii Domnului este pentru tot poporul, pentru întreaga lume, pentru noi.

Nu există bucurie fără iubire. Ca tot poporul să-l iubească și tot omul să-l cunoască, Isus ne-a adus tuturor mântuirea, adică iertarea păcatelor, lipsa noastră de iubire față de Tatăl care ne-a creat. Ca să-l putem iubi ne-a adus o viață nouă în sine – divino-umană – pe care vrea să ne-o împartă la Betleem – Casa Pâinii – prin Euharistie.

Ca noi să ne bucurăm din toată inima, trebuie să-l iubim pe Tatăl care ni l-a trimis pe Fiul; trebuie să-l iubim pe Fiul fiindcă s-a făcut fratele nostru, ca să ne ia de pe suflet povara păcatelor; trebuie să-l iubim pe Duhul Sfânt care l-a zămislit pe Emanuel-Dumnezeu cu noi în sânul Fecioarei Maria din Nazaret; trebuie să o iubim pe Mama-Fecioară care ne-a născut un frate unic, Fiul unic al Tatălui ceresc; trebuie să-i iubim pe îngerii care ne-au adus vestea cerească; trebuie să-i iubim pe păstorii care au voit să ne împartă tuturor fericirea lor!

Auzind de renumele sfântului Toma de Aquino, doi rabini au venit la el și l-au întrebat: Oare Mesia a venit cu adevărat? Fiindcă rabinii cred în scripturile Vechiului Testament, sfântul Toma le-a deschis Cartea Sfântă și le-a arătat cum patriarhul Iacob, simțind că i se apropie sfârșitul vieții, a chemat pe cei doisprezece fii ai săi și i-a binecuvântat pe fiecare în parte. Binecuvântându-l pe Iuda, a spus că el și neamul său vor stăpâni peste poporul ales până la venirea lui Mesia. Atunci își va pierde domnia (cf. Gen 49,8-12). De fapt, la nașterea lui Isus, vița lui Iuda și-a pierdut domnia. Regele Irod nu mai era evreu, ci idumeu, de neam barbar; furase tronul asmoneilor, ultimii domnitori din neamul lui Iuda. Așa că poporul evreu a putut spune lui Pilat adevărul curat, atunci când a cerut moartea lui Isus: Nu avem alt rege decât pe cezar (In 19,15).

Altă dovadă: când poporul evreu a fost dus în robia babilonică și împăratul Nabucodonosor a distrus templul din Ierusalim, profetul Daniel a prezis că Mesia va veni la împlinirea marelui jubileu de 500 de ani cu aceste cuvinte: Să știi și să înțelegi că de la ieșirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului și până la Cel-Uns – Cel Vestit - sunt șapte săptămâni și șaizeci și două de săptămâni (Dan 9,25). Adică după o perioadă de nouă jubilee (anul jubiliar era anul 50) va urma marea bucurie a jubileului 500, când va veni Mesia. Socotind anii profețiți de Daniel, ajungem la perioada când s-a născut Domnul.

Sfântul Toma, referindu-se la profeția lui Isaia – Iată, fecioara va zămisli și va naște un fiu și vor chema numele lui Emanuel (7,14) – le spune că aceasta s-a împlinit în Maria, fecioara din Nazaret, mama lui Isus. Profetul Mihea, la rândul său, spune: Și tu, Betleeme, mic ești între orașele de căpetenie ale Iudeii, dar din tine va ieși propovăduitorul care va conduce pe poporul meu Israel (5,2). Iată, le spune sfântul Toma, Cărțile voastre Sfinte adeveresc faptul că Mesia s-a născut și că el este Cristos. Pe cine mai așteptați? Alt Mesia nu va veni. Rabinii au plecat tot cu îndoiala în suflet, dar apoi au cugetat mai mult la cele spuse de sfântul Toma de Aquino, au cercetat Scripturile și s-au convins de marele adevăr al venirii lui Emanuel. Fericirea lor a fost deplină când au primit Botezul.

Marele cugetător francez, Blaise Pascal, susține: Cea mai însemnată dintre dovezile lui Isus Cristos o prezintă profețiile. De ele s-a îngrijit Dumnezeu cel mai mult, căci evenimentul care le-a împlinit e un miracol ce dăinuie de la nașterea Bisericii până la sfârșit. De asemenea, Dumnezeu a făcut să apară profeți timp de 1600 de ani, iar vreme de 400 de ani după aceea a răspândit toate aceste profeții prin toți iudeii, care le duceau prin toate colțurile lumii. Iată care a fost pregătirea pentru nașterea lui Isus Cristos, a cărui evanghelie trebuind să fie crezută de toată lumea, a fost nevoie nu numai să existe profeții pentru a o face crezută, ci și ca aceste profeții să ajungă în toată lumea, pentru a o face îmbrățișată de toată lumea (Misterul lui Isus, Ed. Dacia, Cluj 1998, nr. 142).

Putem spune cu toată bucuria: Cristos s-a născut cu adevărat!

S-a născut și a venit să ne aducă foc din cer și nu dorește altceva decât ca acesta să se aprindă și să ardă (cf. Lc 12,49). Focul este însuși Duhul Sfânt, este iubirea, este a treia persoană divină. El a plutit deasupra apelor la începutul creației și a făcut să apară viața (cf. Gen 1,2). În Adam a pus viața superioară în care s-a putut oglindi Dumnezeu însuși. Păcatul a făcut ca în această viață să apară un gol, o prăpastie între Dumnezeu și om. Isus s-a născut ca să umple golul cu viață: Am venit ca oițele mele să aibă viață, spune Mântuitorul (In 10,10). Pentru această viață Isus însuși se dă oamenilor ca hrană: Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viață veșnică și eu îl voi învia în ziua de apoi (In 6,54).

Afirmă Isus mai departe despre venirea sa următoarele: Am venit pentru a face judecată, ca cei fără vedere să vadă, iar cei ce văd să devină orbi (In 9,39). A face judecată nu înseamnă a judeca lumea, ci a da lumii înțelepciunea divină, judecata dreaptă; înseamnă a da omului cele șapte daruri ale Duhului Sfânt: înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, puterea, știința, evlavia și frica de Dumnezeu. Spunea cineva, nu de mult: Cine o face pe marele, pe adultul, pe raționalistul, pe filozoful, pe savantul în fața Dumnezeului său care se face prunc, nu va înțelege nimic din taina Întrupării (Cantalamesa). Umilința stă la temelia înțelepciunii.

Am venit în lume ca să fiu lumină. N-am venit să judec lumea, ci să o mântuiesc, spune Isus mai departe (In 12, 46-47). Isus este lumina noastră pentru a-l înțelege pe Tatăl. Ceea ce este invizibil în Fiul este Tatăl și ceea ce este vizibil în Tatăl este Fiul, afirma sfântul Irineu. Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul său, prin care a creat lumea, spune autorul Scrisorii către Evrei (1,1-2). Prin Isus cunoaștem glasul Tatălui, cunoaștem opera sa în centrul căreia l-a așezat pe Fiul său. Nu numai că noi nu-l cunoaștem pe Dumnezeu decât prin Cristos, afirmă Pascal, dar nu ne cunoaștem nici pe noi înșine decât prin Cristos (o.c., nr. 197). Pot spune că mă cunosc pe mine însumi prin Cristos, ca să pot spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăiește în mine (Gal 2,20)?

În fața lui Pilat, Isus dă această mărturie despre venirea sa în lume: Eu pentru aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume: să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu (In 18,37). Ce este adevărul? ne întrebăm cu Pilat. Adevărul ni-l spune același autor pe care l-am mai citat de câteva ori în această predică, Pascal: Întruparea arată omului mărimea mizeriei sale prin măreția remediului de care a fost nevoie (o.c., nr. 155). Se întreba psalmistul, cu privire la mărimea abisală a păcatului: Greșelile cine le va pricepe? (Ps 18/19,13). Dacă mintea nu poate pătrunde în abisul păcatului, nu poate înțelege nici abisul smereniei lui Isus, care s-a oferit drept remediul păcatului. Adevărul este că Isus a venit să ia asupra sa abisul păcatelor noastre.

Dacă pentru un ateu ca Jean Paul Sartre semenii sunt infernul, pentru noi trebuie să fie un mesaj paradisiac, ca și pentru George Bernanos, pe care îl putem descifra cu puțină iubire.

Doamne, Isuse, care ai venit între noi și ne-ai adus: foc din cer, viață veșnică, pe Duhul Sfânt cu darurile sale, lumina cea adevărată, adevărul și dumnezeirea ta, ce ne ceri în schimb?

La îndemnul Sfântului Părinte papa Ioan Paul al II-lea – Nu vă temeți să-i dați lui Cristos timpul vostru! (Dies Domini nr. 7) -, Isuse, prunc dumnezeiesc, îți oferim toți anii vieții noastre, ca să domnești în inimile noastre și să le faci mai umane, să ne faci domni.

Întind brațele către Eliberatorul meu, care, fiind prezis vreme de 4000 de ani, a venit să sufere și să moară pentru mine pe pământ, în timpurile și împrejurările prezise, și, din mila sa, aștept în pace moartea, în speranța de a fi unit pe veci cu el, și totuși trăiesc în bucurie, fie că am parte de binefacerile pe care mi le oferă, fie că am parte de relele pe care mi le trimite spre binele meu și pe care m-a învățat să le îndur prin propria pildă (Blaise Pascal, o.c., nr. 277).

Mândrie, ieși din mine! strigă marele Bossuet, vino și plesnește de rușine în fața ieslei!

Să-i dăm lui Isus păcatele noastre și el ne va da nevinovăția sa!

Se mai poate folosi următorul exemplu: Pe când era copil și se juca în fața casei părintești, Ferdinand, adică sfântul Anton de Padova de mai târziu, a auzit bătăi în poartă. A alergat să vadă cine este. În fața porții a văzut un copil de vârsta lui, de o frumusețe uimitoare, cu o traistă de cerșetor pe umăr. Ce dorești? l-a întrebat Ferdinand. Drumețul a pus traista jos, a desfăcut-o și l-a invitat să privească înăuntru, zicându-i: Iată ce vreau! Vreau inima ta. În traistă avea o mulțime de inimi roșii, parcă vii și strălucitoare. Dar cine ești? l-a întrebat Ferdinand. Nu-i nevoie să-ți spun, a zis micul cerșetor de inimi, fiindcă mămica ta ți-a vorbit de multe ori despre mine, și, strângându-și traista, a dispărut. Era Isus care i-a cerut inima. Fernando i-a dat-o, o dată pentru totdeauna. Mai târziu pruncul Isus îi va apărea și îl va întări în munca apostolică. Pe sfântul Anton de Padova îl vedem mereu în icoane și statui cu pruncul Isus în brațe, fiindcă în el și-a găsit toată bucuria vieții. Pruncul din iesle ne cere și nouă inima, pentru a revărsa într-însa bucuria cerească.

 

* * *

 

Solemnitatea Nașterii Domnului – Liturghia de Noapte

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

În noaptea aceasta întreaga creștinătate se află în sărbătoare, deoarece vine la noi pe pământ Fiul lui Dumnezeu. El ia firea noastră umană devenită slabă și muritoare în urma păcatului strămoșesc. Vine pentru a mântui ceea ce era pierdut și pentru a șterge neascultarea lui Adam, prin ascultarea sa totală față de Tatăl. Dacă înțelegem scopul venirii lui Isus, putem să înțelegem mai bine și nașterea lui. Se naște într-un grajd din Betleem într-o sărăcie dusă până la extremă. Creștinul nu trebuie să se scandalizeze de modul în care acționează Dumnezeu, dar trebuie să știe că Dumnezeu se folosește de diferite mijloace care nu sunt întotdeauna înțelese de oameni. Dumnezeu face aceasta pentru a realiza planul său de mântuire în lume.

Evanghelistul Luca ne prezintă pe scurt evenimentele nașterii lui Isus: “În zilele acelea a fost dat un decret al lui Cezar August să se facă recensământul întregului popor”. După mentalitatea Evreilor și în general a popoarelor orientale un om era considerat ca aparținând acelei cetăți unde își avea familia de origine. Pentru că Iosif făcea parte din familia lui David, a trebuit să meargă la Betleem. Iosif și Maria ascultând de edictul împăratului împlinesc profeția care spunea că Mesia se va naște la Betleem: “Iar tu Betleem, pământ al lui Iuda, nicidecum nu ești cea mai mică dintre cetățile de frunte ale lui Iuda, căci din tine se va ridica un conducător care va păstori poporul meu Israel” (Mi 5,1). Evanghelistul mai scoate în evidență faptul că nu este suficient să cunoaștem că Isus s-a născut, dar este important să dovedim acest lucru și din punct de vedere istoric. În acest sens se amintește în Evanghelie ca și reper persoana cea mai sus pusă a acelui timp și anume împăratul roman. Politica romană prin decretul său care prevedea să se facă recensământul populației contribuie în mod indirect la împlinirea tuturor profețiilor din Vechiul Testament cu privire la Mesia.

Nașterea are loc la Betleem într-un grajd părăsit și rece. Isus se naște necunoscut și cu toate acestea așteptat de toți. Cel care rupe o tăcere de veacuri este îngerul lui Dumnezeu. El proclamă în liniștea și întunericul nopții vestea cea bună: “Vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul“. Este important să vedem cui proclamă îngerul vestea nașterii Mântuitorului? Oare preoților de la templu? Oare oamenilor legii sau lui Irod? Trebuie să spunem că nu. Îngerul vestește unor păstori izolați care nu cunoșteau legea, oameni care erau marginalizați de societate și necunoscuți. Ei au avut parte să audă pentru prima oară vestea cea mare, o veste care era așteptată de întreaga lume. Cuvintele îngerului sunt singurele cuvinte din Noul Testament care redau nașterea ca și revelarea Salvatorului. Acest Salvator este numit Mesia în lumea iudaică, iar în comunitățile de cultură greacă este numit Kyrios, adică Domnul.

Poporul care umbla în întuneric a văzut lumină mare, peste cei care locuiau în țara întunericului a strălucit o lumină”. Opoziția dintre întuneric și lumină, repetată de două ori, scoate în evidență opoziția dintre oprimare și exil pe de o parte și eliberare și libertate pe de altă parte. Poporul lui Israel cu care Dumnezeu a încheiat o alianță pe muntele Sinai a fost infidel față de aceasta. S-a lăsat influențat de popoarele păgâne, iar în loc să-și pună încrederea în Domnul căuta sprijin în zei străini. De aceea acest popor umbla în întunericul acestei lumi. Poporul nu trece de la întuneric la lumină prin forțe proprii, dar are loc intervenția liberă a lui Dumnezeu în favoarea poporului său. Intervenția lui Dumnezeu ajunge la apogeu în Isus Cristos. El este lumina călăuzitoare care coboară la noi pentru a restabili legătura noastră cu Dumnezeu. Prin opera Lui se realizează în mod perfect eliberarea poporului. Dar nu este vorba de o eliberare politică, ci de o eliberare totală de sub jugul păcatului.

Isaia a profețit cu sute de ani înainte venirea Mesiei în lume. Pentru el Mesia era Sfetnic minunat, Dumnezeu puternic și Principe al păcii. Acesta a fost și motivul pentru care a fost considerat eretic de către contemporanii săi. Trebuie să recunoaștem că atât profetul Isaia cât și Isus Cristos nu au fost înțeleși de contemporanii lor. Învățătura și faptele lui Isus Cristos au fost pentru mulți iudei o dezamăgire. Atunci când ei așteptau un Mesia care să răspundă aspirațiilor lor naționale și pământești, dezrobind țara de ocupația străină, Isus Cristos vine să întemeieze Împărăția Spirituală a lui Dumnezeu de aceea pentru ei Isus Cristos a fost un scandal și ca atare a devenit ocazia descoperirii năzuințelor josnice și înguste ale contemporanilor. Pentru noi creștinii Isus Crisots este Fiu lui Dumnezeu. În noaptea aceasta să ne bucurăm cu toții în Domnul pentru că s-a născut Mântuitorul în lume. Astăzi a coborât din cer pacea adevărată: “După ce în repetate rânduri și în multe feluri Dumnezeu le-a vorbit odinioară părinților noștri prin profeți, în aceste vremuri de pe urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moștenitor a toate” (Ev 1,1-2). Avem misiunea de a mărturisi acest eveniment tuturor oamenilor. Să nu ne rușinăm de misiunea noastră de creștini. Lumea din zilele noastre este mai secularizată ca niciodată, însă acest lucru să nu fie o piedică pentru noi. Să mărturisim lumii că astăzi a coborât la noi Fiul lui Dumnezeu, care vrea să ne ducă pe toți la Tatăl. Toate popoarele doresc pacea. Adevărata pace nu poate fi instaurată în lume excluzându-l pe Dumnezeu. Dumnezeu este pacea. Oamenii din zilele noastre vor o lume nouă însă vor să o realizeze de unii singuri. Noi creștinii știm că omul singur fără Dumnezeu nu poate realiza nimic. Dumnezeu trebuie să fie autorul și susținătorul lucrărilor noastre. Excluzându-l pe Dumnezeu ne asemănăm cu omul care și-a construit casa pe nisip.

Dumnezeu vine la noi sub chip de prunc, pentru a ne mântui. Însă cum se realizează acest lucru? Sf. Paul în cea de-a doua lectură ne spune că: “Harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor popoarelor”. Harul este darul gratuit al lui Dumnezeu, care este adus de Isus Cristos pentru mântuirea noastră. Față de Isus Cristos, omul ca individ și omenirea în totalitatea ei nu pot avea o atitudine de indiferență. Alegerea nu se poate face decât pentru el sau împotriva lui. De această alegere depinde mântuirea sau osândirea fiecăruia. Isus Cristos este pus de Dumnezeu ca semn, cu privire la care se dezvăluie simțământul potrivnic lui Dumnezeu al multora: “Iată acesta este pus spre căderea și ridicarea multora din Israel, și ca un semn al împotrivirii” (Lc 2,34).

Prin Botez omul devine o făptură nouă care are parte de viața suprafirească a harului și este înălțat la demnitatea de fiu adoptiv al lui Dumnezeu. Așadar harul în viața omului ocupă un loc determinant. Harul a transformat un prigonitor al Bisericii făcându-l într-o singură clipă apostol (Cf. Fap 9,1). Însă omul are datoria de a colabora în mod activ cu harul lui Dumnezeu. Paul după evenimentul din drumul Damascului ne dă un exemplu elocvent de convertire și de dăruire totală lui Dumnezeu. El a părăsit păcatul, a renunțat la fovorurile lumești și l-a urmat pe Isus până la moarte. Fără harul lui Dumnezeu acțiunile noastre nu ar fi meritorii, nu ar avea valoarea supranaturală. Dumnezeu vrea să-i conducă la mântuire pe toți (cf. Lc 19,10) și le dă har suficient. Orice refuz al harului este un pas fatal fie în viața individuală, fie în istoria lumii. “Harul este mai bun decât viața” (Ps 62,4).

Isus s-a făcut sărac ca să ne îmbogățească pe noi. A acceptat părăsirea ca noi să nu fim părăsiți niciodată. El este prezent tot timpul în mijlocul nostru în taina sfântă a altarului. Să-i mulțumim și să-i cântăm împreună cu corurile de îngeri: “Mărire întru cei de Sus lui Dumnezeu și pace pe pământ oamenilor de bunăvoință”.

Augustin Benchea

 

* * *

 

Solemnitatea Nașterii Domnului Nostru Isus Cristos

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

- Liturghia de noapte -

“Vă vestesc o mare bucurie; astăzi vi s-a născut Mântuitorul, Cristos Domnul” (Lc 2,10-11).

Întregul univers se află într-o deosebită bucurie în această Noapte Sfântă, în care celebrăm memorialul Nașterii Domnului. Dumnezeu cel invizibil și transcendent își face vizibilă prezența într-o făptură umană la Betleem. Tot universul jubilează în această noapte feerică, tresăltând în cântări de bucurie și de preamărire. Și cum să nu se bucure universul, când într-un mic spațiu cosmic numit Pământ, într-un loc circumscris și limitat, grajdul din Betleem, Dumnezeu cel infinit vine să locuiască. Este bucuria întregului univers căci cerul și pământul își unesc glasul pentru a intona coborârea în lume a Fiului lui Dumnezeu: “Gloria in excelsis Deo et in terra pax hominibus bonae voluntatis” – Mărire întru cei de sus și pace pe pământ oamenilor de bunăvoință (Lc 2,14).

Misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu în istoria umană constituie prin excelență un eveniment salvifico-universal și fără precedent, de o importanță absolută pentru răscumpărarea lumii, încât Dumnezeu în înțelepciunea sa mântuitoare a voit să-l pregătească în mod progresiv timp de veacuri. Conciliul al II-lea din Vatican declară: “Economia veterotestamentară avea ca rațiune majoră de a fi pregătirea venirii lui Cristos, Răscumpărătorul lumii și a Împărăției sale mesianice, anunțarea profetică a acestei veniri și de a o face cunoscută prin diferite simboluri” (DV 15).

Istoria promisiunii unui Salvator începe imediat după căderea primilor oameni în păcat. Apare prima profeție mesianică. Dumnezeu își manifestă bunătatea sa inefabilă când spune: “Dușmănie voi pune între tine și femeie, între seminția ta și seminția ei” (Gen 3,15). În decursul istoriei mântuitoare veterotestamentare, Dumnezeu și-a comunicat planul de mântuire unor oameni aleși de el, printre care sunt și profeții, mesageri ai Cuvântului divin, având misiunea de a anunța și a prezice. Acești profeți, inspirați fiind de Duhul Sfânt, prevestesc multe evenimente mesianice care devin realitate istorică în persoana lui Cristos. În acest sens, Liturgia Cuvântului din această noapte ne invită să reflectăm asupra evenimentului Nașterii lui Mesia – soteriologic și escatologic înfăptuită în persoana Pruncului de la Betleem.

Profetul Isaia prevestește evenimentul nașterii lui Mesia și descrie câteva din prerogativele sale: “Dumnezeu puternic, Părinte veșnic, Principe al păcii” (Is 9,5). Mesia va guverna asupra întregului univers, iar domnia lui va fi veșnică. Nu va fi un Mesia politic, și de aceea nu-și va întemeia o împărăție politică, bazată pe principii și ideologii politice, economice sau de alt interes, ci va fi Mesia Salvatorul omenirii, care-și va întemeia o împărăție bazată pe judecată și dreptate, iubire și pace. Așadar, regalitatea Mesiei nu este lumească, nu poate fi comparată cu regalitatea politică a oamenilor, nu se încadrează în realitățile timpului și ale spațiului, ci le transcende; ea este mistică și eternă.

Această profeție mesianică a lui Isaia devine realitate istorică în evanghelie. Evanghelistul Luca relatează circumstanțele evenimentului nașterii lui Isus. Venind vremea Mariei de a naște, în timp ce era la Betleem cu Iosif, l-a născut pe Pruncul Isus. “L-a înfășat și l-a culcat într-o iesle, pentru că nu le oferea ospitalitate” (Lc 2,7). Evanghelistul relatează și faptul că în acea regiune, în care Isus s-a născut, erau și niște păstori cărora le apare un înger al Domnului pentru a le face cunoscut evenimentul. Acești păstori se înspăimântă la apariția imprevizibilă a îngerului, însă sunt imediat consolați când le spune că are un mesaj de bucurie pentru ei și pentru întreg poporul: “Astăzi în cetatea lui David s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul” (Lc 2,11). Și ca să fie sigur că îl vor întâlni pe Cristos, îngerul le vorbește despre un semn pe care îl descrie, semn după care pot să-l identifice pe Cristos: “Veți găsi un Prunc înfășat în scutece și culcat în iesle” (Lc 2,12).

Din contextul evanghelic reiese că optica lui Dumnezeu nu poate fi comparată cu cea umană. Dumnezeu preferă să se reveleze mai întâi unor oameni simpli, marginalizați de societate, unor păstori. Dumnezeu care ne-a răscumpărat prin Întruparea sa, preferă în loc de palat un grajd străin și rece, în locul companiei unei mulțimi de oameni cu poziții sociale deosebite, compania părinților, a animalelor din grajd, în loc de leagăn împărătesc, o iesle, în loc de așternut moale, fân și paie, în loc de purpură princiară, scutece sărăcăcioase. Și toate acestea erau “avere” străină. El căruia îi aparțin toate comorile lumii, s-a lipsit de toate din umilință și iubire pentru noi. Iată cum își începe Isus opera de răscumpărare, luând asupra sa de bunăvoie sărăcia totală și indiferența lumii care refuză să-l primească într-un adăpost omenesc.

Există o unitate inscindabilă între profeția mesianică a lui Isaia din prima lectură, universalitatea mesajului mântuitor al evangheliei și dimensiunea universală a harului propusă de Apostolul neamurilor într-un discurs parenetic adresat lui Tit, așa cum am auzit în cea de-a doua lectură. Apostolul, prin expresia “s-a arătat harul lui Dumnezeu” (Tit 2,11), scoate în evidență condescendența Creatorului față de creatură; Dumnezeu nu părăsește ființa decăzută ci o reconstituie la viața supranaturală și divină. Harul lui Dumnezeu s-a arătat, adică s-a manifestat în Persoana lui Cristos, cu alte cuvinte harul a fost personificat.

Cristos, prin Întruparea și Misterul său Pascal, a răscumpărat obiectiv tot universul. Pentru a avea parte de roadele răscumpărării, trebuie să ne-o apropriem în mod subiectiv și personal. Și cum putem noi apropria această răscumpărare obiectivă în viața noastră? Mai întâi printr-o convertire a inimii care constă în renunțarea la păcat și adeziunea la Cristos; prin participarea la Sfintele Sacramente, la Sfânta Liturghie în care se actualizează, se prezentifică opera răscumpărătoare a lui Isus Cristos. Apoi, prin conformarea vieții noastre lui Cristos în acte concrete.

Viața noastră creștină trebuie să fie un proces de convertire continuă pentru a ne configura tot mai mult lui Cristos. Părăsind păcatul și poftele lumești, să trăim în caritate, cumpătare, dreptate, pietate, după cum spune și sfântul Paul (cf. Tit 2,12). Din iubire pentru Pruncul Isus, săracul prin excelență, să ne detașăm sufletește de orice afecțiune dezordonată pentru a ne păstra libertatea interioară a spiritului și a ne ocupa cu mai multă râvnă de singurul lucru necesar: sfințenia vieții prin practicarea virtuților lui Isus.

Solemnitatea Nașterii lui Cristos nu este o simplă amintire, aniversare, comemorare sau evocare psihologică a evenimentului istorico-salvific înfăptuit acum 2000 de ani în urmă. Noi nu celebrăm în timpul Bisericii o repetiție ciclică a evenimentului nașterii lui Cristos, petrecută acum 2000 de ani în urmă la Betleem. La Crăciun Cristos nu se mai naște încă o dată. Nașterea lui Cristos este irepetabilă din punct de vedere istoric. El nu se naște ori de câte ori îl celebrăm. Cristos s-a întrupat o dată pentru totdeauna.

În timpul Bisericii, celebrarea nașterii lui Isus este un memorial liturgic, adică o actualizare, o prezentificare reală a evenimentului istoric în liturgie. Prin celebrarea liturgică a Nașterii lui Cristos în timpul istoriei Mântuirii, care include și timpul Bisericii, devenim contemporani cu evenimentul istoric. Solemnitatea Nașterii lui Isus este un eveniment mântuitor pe care îl actualizăm în celebrarea liturgiei.

De aceea, să participăm ființial și activ la celebrările liturgice ale misterului nașterii Domnului. Crăciunul, nașterea lui Cristos, să inunde sufletele noastre de pace, bucurie, fericire, credință, speranță și caritate.

Se relatează despre un grup de copii care cu ocazia sărbătorilor Crăciunului s-au înțeles să viziteze și să ajute, cu ceea ce le stătea în putință, un om în vârstă și neputincios care locuia în același cartier cu ei. Au mers la el acasă ducându-i ceva de mâncare. Au făcut curățenie, ordine în casa lui, i-au instalat un pom de Crăciun pe care l-au împodobit și i-au cântat câteva colinde, reușind să producă în inima și casa bătrânului bucurie și fericire. Această atmosferă creată de copii a făcut ca el să uite de neputință, de vârstă și să simtă, să trăiască în acest fel și el bucuria Nașterii Domnului.

Asemenea acestor copii, să producem și noi bucurie în sufletele celor nevoiași, neputincioși, bătrâni, văduve, săraci, orfani și marginalizați, prin acte concrete de caritate și de milă. Să întreprindem acțiuni umanitare. Să manifestăm o atitudine de disponibilitate, solidaritate și filantropie față de acești semeni nevoiași, să le întindem o mână ca să simtă și ei bucuria Crăciunului și să nu ne comportăm asemenea celor care nu i-au oferit un adăpost omenesc lui Isus la nașterea sa.

Nașterea lui Cristos produce bucurie pentru că în această zi am fost răscumpărați, reabilitați la viața supranaturală pe care am pierdut-o. Participanți fiind la bucuria nașterii Domnului, să purtăm în lume Vestea Mântuirii, mesajul bucuriei și al păcii pentru că prin nașterea lui Cristos am fost salvați și răscumpărați, așa cum ne-am rugat la antifonul de la intrare: “Să ne bucurăm cu toții în Domnul, pentru că s-a născut Mântuitorul în lume. Astăzi a coborât din cer pace adevărată”.

Carmil Duma

 

* * *

 

Întreită Naștere

Autor: pr. Pierre-Marie Delfieux
Traducere: sr. Agnes Valentin
Copyright: ProFamilia.ro

Putem privi în trei feluri Nașterea Domnului. În lumina teologiei, Isus este Acela “care din Tatăl s-a născut înainte de toți vecii”. În lumina istoriei, “când a venit plinirea vremii” (Galateni 4,4), Dumnezeu s-a făcut om printre oameni. Dar la fel de bine se poate vorbi și de venirea Lui, zi de zi, în adâncul inimii noastre, după cum ne învață misticii. De fiecare dată când sărbătorim Crăciunul, suntem așadar față în față cu taina unei întreite Nașteri.

Prima parte a tainei sărbătorite în noaptea de Crăciun este cea mai înaltă și mai sublimă, pentru că se referă la nașterea eternă a celei de-a doua Persoane a Treimii, “Fiul cel Unul Născut, care este în sânul Tatălui” (Ioan 1,18). Credința noastră creștină îndrăznește să se apropie de ea, sau mai exact, să ne-o dezvăluie, așa cum nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul său (1 Corinteni 2,9-10). Având aceasta în minte, putem înțelege mai bine că Cel născut în noaptea lumii, la Betleem, este mult mai mult decât un prunc al acestui pământ, chiar dacă a fost menit să devină centrul istoriei. “Pentru că prin El au fost create toate în ceruri și pe pământ; cele văzute și cele nevăzute [...] El este începutul [...] în El i-a plăcut lui Dumnezeu să facă să locuiască toată plinătatea” (Coloseni 1,16-19). Chiar dacă Noul-Născut a fost zămislit, în chip miraculos, în trupul unei Fecioare, chiar dacă l-au salutat îngerii în noaptea de la Betleem (Luca 2,8), El este mult mai mult decât un copil nou născut, mai mult și decât cel mai frumos dintre copiii oamenilor: este cel vestit de Scripturi (Psalmul 45,1; Isaia 7,14; 9,5; Mihea 5,1-3), a cărui viață va fi cea mai sfântă din toate câte s-au cunoscut.

Ceea ce evocăm în primul rând când contemplăm evenimentul de la Betleem, este nașterea eternă a Fiului Unic, în jubilarea vie de dragoste care este Dumnezeu însuși. Un Dumnezeu care nu este deloc solitar și izolat undeva deasupra lumii, ci este dăruire reciprocă de viață, milostenie și tandrețe împărtășită. Nu ar fi Dumnezeu dacă nu ar fi un Dumnezeu al dragostei. Și nu ar fi dragoste, dacă nu ar exista împărtășirea dragostei. “Fiul Meu ești Tu, astăzi Eu te-am născut”, aceasta este vocea lui Dumnezeu care a răsunat cu veacuri înainte, adresându-se Fiului, în psalmul 2. “Ești Fiul Meu întru care am binevoit”, va rosti glasul cel din ceruri, în ziua Botezului Domnului Isus și apoi din nou, în ziua Schimbării la Față. “L-am preaslăvit și iarăși îl voi preaslăvi”, strigă întru veșnicie glasul Tatălui, deasupra zidurilor Orașului Sfânt (Ioan 12,28).

La împlinirea vremii, așadar, “Cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit printre noi” (Ioan 1,14). Sărbătoarea Crăciunului ne cheamă, în primul rând, să contemplăm taina magnifică a dragostei fără de capăt: misterul, de necuprins cu mintea, al generării divine a Fiului de către Tatăl, în comuniunea Spiritului care îi unește. Ajunși în acest punct, nu are rost să riscăm descrieri, tălmăciri, nici să râvnim la o apropiere prin experiență de cele nevăzute; nu are rost să urmărim cu orice preț să le simțim inefabila bucurie. Dumnezeu se dăruiește, dar nu se cucerește, se dezvăluie, dar nu se explică. Cu toate acestea, dacă ținem deschiși ochii credinței, putem urca înspre izvorul razei dumnezeiești care tâșnește spre noi, ce e drept, în noapte, dar din înaltul cerurilor (Luca 2,14). Și atunci va ajunge poate până la noi înțelegerea faptului că, în noaptea de Crăciun, ceea ce se petrece este “arătarea gloriei marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Cristos Isus” (Tit 2,13), Cel născut din Tatăl înainte de toți vecii.

Cât despre cea de-a doua naștere, ea se înscrie în timp, în istorie. După ce am contemplat taina treimică, ni se propune întru meditație misterul Întrupării Cuvântului. Cu alte cuvinte, sosirea printre oameni a Cuvântului dumnezeiesc, în Persoana lui Isus, Emanuel, atât de surprinzător vestit de Isaia (7,14; 8,8), și atât de limpede arătat de evangheliști (Matei 1,23; Ioan 17,6; Ioan 1,2). A venit între ai săi, ca să se sălășluiască cu ei, și să fie, în adevăr, Dumnezeu cu noi (Ioan 1,11-14). În acest moment, cerurile coboară pe pământ. Veșnicia umple vremea. Trecutul și viitorul oamenilor sunt unite, o dată pentru totdeauna, în eternul “azi” al “harului al lui Dumnezeu (care) s-a arătat ca mântuitor pentru toți oamenii” (Tit 2,11).

Dumnezeu devine ceea ce suntem, pentru ca să devenim la rândul nostru ce este El. Devine om, fără să piardă ceea ce este, dar luând asupra Lui întinăciunile noastre cu care nu are nimic în comun. Se face om, căci este atotputernic (Luca 1,37), pentru a ne face să devenim Dumnezeu, din dragoste: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,16). Într-atâta este de mare dragostea lui Dumnezeu pentru poporul său, că se face om, la fel cu noi în toate (Filipeni 2,7); atât de necuprins îi este dorul, că face din noi fii întru Fiul, împreună-moștenitori cu Cristos (Rom 8,14-17).

Dacă ceasul ales de Dumnezeu pentru intrarea sa în istoria omenească este cel în care Augustus Cezar poruncește să se înscrie toată lumea (Luca 2,1), adică să fie recenzați toți locuitorii pământului cunoscut atunci, lucrul își are semnificația sa adâncă. Păstorul cel Bun, salutat de altfel la naștere de un grup de păstori, de aceea vine printre noi: ca să strângă într-o unitate omenirea risipită. Devine un Întâi născut între mulți frați (Rom 8,29) anume spre a ne învăța că Dumnezeu este într-adevăr Tatăl nostru.

O viață întreagă nu ne ajunge ca să epuizăm taina celei de-a doua nașteri pe care o sărbătorim de Crăciun. Să ne aplecăm așadar iar și iar asupra evangheliei copilăriei, să medităm împreună cu Sfânta Fecioară Maria, așa cum a făcut ea, cea care a păstrat toate aceste amintiri, punându-le in inima sa. (Luca 2,19.51). Ne va ajuta desigur, cu întreaga-i greutate de lumină, proorocia lui Isaia: “Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a cărui stăpânire e pe umărul Lui și se cheamă Numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9,5).

Cea de-a treia naștere face parte din țesătura vieții de zi cu zi a creștinului. O aflăm în pacea adusă de Dumnezeu oamenilor bunei sale voiri (Luca 2,14). O aflăm în calea oferită de Isus umanității decăzute, pentru ca oricine crede în El (Ioan 6,40) să ajungă la cer. În fiecare zi, pretutindeni și în toate sufletele, Dumnezeu se naște într-adevăr, printr-o dăruire din dragoste. “Noi toți am primit din plinătatea lui har după har” (Ioan 1,16). Un mistic german din secolul al XIV-lea, Johannes Tauler, împinge îndrăzneala până la a afirma: “Dumnezeu într-atâta devine al nostru, ni se oferă atât de deplin, că nimeni nu a avut ceva vreodată într-o asemenea intimă stăpânire”. Ceea ce înseamnă că depinde acum și de noi ca al treilea Crăciun să se petreacă efectiv in viețile noastre. Dacă Isus nu s-a născut in inima mea, nu-mi folosește la nimic că s-a născut cândva la Betleem… Dumnezeu ne face liberi și nu ne silește să-L iubim. De aceea, bine ne-ar prinde dacă am lăsa jos, punându-le înaintea Lui, poverile inimii noastre, bine are fi dacă ne-am curăți sufletul, spre a-l întâmpina.

În noaptea aceasta, Domnul vine iar spre noi, și bate la poarta hanului vieții noastre. Să nu ne fie frică să-l primim pe Acela care e Calea, Adevărul, și Viața! Ne va dărui pace, ne va dărui lumină, ne va umple inimile de bucurie, ne va face să ne naștem iar, să devenim închinători în duh și adevăr. Putem vorbi, în ce ne privește, tot despre o întreită naștere. Cea prin care am venit in lume, cea prin har, care face să crească omul cel nou în noi (Galateni 2,20), și cea pe carte credința ne învață să o privim astfel: moartea. Ceasul pe care va trebui să-l trăim, pentru a intra, în sfârșit, în bucuria Celui care ne așteaptă cu brațele deschise, ca fii și fiice în Cristos.

Crăciun fericit!

 

* * *

 

Cristos s-a născut

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Deși evanghelistul Luca pune data nașterii lui Isus în zilele când a ieșit porunca de la cezarul August să se facă recensământul Imperiului Roman totuși evenimentul unic al istoriei umane a avut loc în momentul în care a fost profețit și stabilit de Dumnezeu, care a trimis mesagerii săi să confirme acest lucru prin apariția și cântarea lor plină de bucurie: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pace pe pământ oamenilor de bunăvoință!

Din mulțimea de profeții, am ales-o pe cea a lui Daniel, care și el fixează data calendaristică în stil profetic. În capitolul al II-lea al cărții sale găsim alegoria mesianică: o petricică se desprinde de pe vârful muntelui, se rostogolește la vale și, lovind o statuie uriașă ce-i stătea în cale, o sfărâmă în bucăți. Statuia, făcută din patru feluri de materiale: aur, argint, aramă și fier amestecat cu argilă, simboliza imperiile neobabiloniene: medo-persan, grec și roman. Piatra care s-a prăvălit și a sfărâmat statuia s-a prefăcut într-un munte înalt care a umplut pământul. Profetul Daniel lămurește: Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăție care nu va fi nimicită niciodată și care nu va trece sub stăpânirea nici unui popor. Ea va sfărâma și va nimici toate celelalte împărății, dar ea va dăinui veșnic. Și încheie: Dumnezeul cel mare a făcut cunoscut împăratului cele ce se vor întâmpla în viitor.

Cunoscând această profeție, Pascal, marele cugetător francez, face următoarea reflecție: S-a prezis că Isus Cristos va fi mic la început și că apoi va crește; piatra cea mică a lui Daniel.

În capitolul al VII-lea profeția lui Daniel se clarifică și mai mult: Iată că pe norii cerului venea unul ca un fiu al omului; înainta spre cel îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea lui. I s-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile. Stăpânirea lui este o stăpânire veșnică și împărăția lui nu va fi nimicită niciodată. Expresia de Fiu al Omului și-a însușit-o Isus, ca un semn al împlinirii profeției. Evanghelistul Matei relatează această expresie de treizeci de ori pentru a demonstra că Isus este Mesia prezis de Daniel.

Punctul culminant al profeției mesianice îl atinge Daniel în capitolul al IX-lea, unde se spune: Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte până la încetarea fărădelegilor, până la ispășirea păcatelor, până la ispășirea nelegiuirii, până la aducerea dreptății celei veșnice, până la pecetluirea vedeniei și profeției și până la ungerea Sfântului sfinților. Cuvântul a pecetlui înseamnă că i s-a pus data precisă. În forma profetică săptămâna înseamnă șapte ani. Deci: șaptezeci de săptămâni înseamnă 70 x 7, adică 490 de ani. De când începe numărătoarea lor? Profetul Daniel precizează și acest lucru: de la emiterea decretului de reîntoarcere și de reconstruire a Ierusalimului și până la un principe Mesia. Decretul este dat de Artaxerxe în anul al șaptelea al domniei sale, adică în anii 458-457 înainte de Cristos. Numărând 490 de ani, începând cu această dată, ajungem la anul 32-33 după Cristos. Dacă știm anul mântuirii, anul morții și învierii, sau, după cum spune profetul: până la ispășirea nelegiuirii și până la ungerea Sfântului sfinților, știm și anul nașterii sale deci cu 33 de ani mai înainte.

Nu numai Cărțile Sfinte l-au prezis, nu numai poporul lui Israel era în așteptarea lui, ci toate popoarele l-au așteptat și la toate popoarele găsim preziceri despre apariția lui Mesia în Palestina. Astfel, istoricul Iosif Flaviu, vorbind despre războaiele dintre evrei și romani, susține că ceea ce i-a îndârjit mai mult la război a fost o profeție echivocă, găsită tot în Sfintele Scripturi, potrivit căreia în acel timp, “unul”, provenind din țara lor, ar fi devenit stăpânitorul lumii. Evreii s-au luptat să-l apere, romanii să-l distrugă. Deci: atât evreii, cât și romanii erau conștienți că în acel timp trebuia să apară Mesia. Alți doi mari istorici – Tacit și Suetonius – ne relatează în cărțile lor că popoarele erau în fierbere în pragul secolului pe care noi îl numim primul după Cristos. În opera sa Historiae, Tacit notează: Cei mai mulți erau convinși că se găsește în vechile scrieri ale profeților că Orientul, către acest timp, se va ridica în putere. Și din Iudeea va veni stăpânitorul lumii. Suetonius, la rândul său, povestind viața împăratului Vespasian, scrie: Creștea în tot Orientul vechea și constanta părere că a fost scris destinul lumii că din Iudeea va veni în acea vreme stăpânitorul lumii. Pe de altă parte, astrologia babiloniană, cea mai celebră din lumea antică, nu numai că era și ea în așteptarea lui Mesia provenind din Palestina, dar prezisese exact și data venirii lui. Și, dacă întrebăm arheologia, martora fidelă a istoriei lumii, ne va răspunde și ea că s-a născut Mântuitorul lumii, fiindcă la Ierusalim era un obicei: când apărea un învățător distins al Legii, i se dădea numele de rabi – învățător, iar numele lui era trecut într-un catalog, într-o condică de onoare. Săpăturile arheologice efectuate la Ierusalim au dat la iveală o placă de marmoră pe care sunt trecuți principalii rabini de la templu. Printre ei se află trecut și Isus din Nazaret.

Isus-rabi i-a învățat la templu pe contemporanii săi, dar pe noi ne cheamă mereu la ieslea sa, ca să ne arate cât de mare este dragostea lui Dumnezeu Tatăl față de noi și să învățăm de la dânsul că este blând și smerit cu inima, pentru a găsi pacea, fericirea și liniștea inimilor noastre.

Nașterea lui Isus este o realitate istorică, pentru ca și iubirea noastră să fie o realitate vie, o dovadă, un act oficial al existenței sale în noi, cum o declară apostolul Paul: Cristos trăiește în mine.

Celebrul orientalist englez, sir Rawlingson, a avut toată dreptatea când a afirmat: Creștinismul se deosebește de celelalte religii ale lumii tocmai prin caracterul său istoric. Religiile Greciei, Romei, Egiptului, Indiei, Persiei, ale Orientului în general, au fost sisteme speculative, care nici nu au încercat măcar să-și atribuie o bază istorică. Exact contrariul creștinismului. Cristos s-a născut și s-a integrat în istoria lumii, ca omul să se integreze în viața cea nouă, în viața dumnezeirii, care este iubirea.

Putem susține că suntem creștini adevărați? Suntem dovada vie a nașterii lui Isus? Lăsăm după noi, în istorie, dovada iubirii?

Michelangelo, acest geniu al picturii și sculpturii, a făcut o vizită unui alt mare artist, lui Rafael. Negăsindu-l acasă, a luat o foaie de hârtie și a desenat pe dânsa chipul unui apostol și i-a lăsat-o pe masă. Când s-a întors acasă și a văzut desenul, Rafael a spus: Aici a fost Michelangelo!

Se cunoaște că ne-a vizitat Cristos prin sfânta Împărtășanie? A lăsat în fiecare dintre noi chipul unui apostol?

Pahomie, soldat în armata lui Constantin cel Mare, era păgân. Lupta contra lui Maxențiu. Înaintând cu trupele sale, obosit și flămând, a ajuns într-un oraș din Egipt, aproape de Alexandria. Oamenii, văzându-i în ce hal arată, le-au adus pâine și apă. Pahomie a rămas atât de uimit încât nu-i venea să creadă că este posibil așa ceva. A întrebat: Cine sunt aceștia? I s-a răspuns: Aceștia sunt creștinii. Pahomie s-a interesat de credința lor, s-a botezat și apoi a scris o pagină de aur în istoria Bisericii, a fost viața sfântului Pahomie, plină de minuni apostolice.

Nașterea Domnului trebuie să fie pentru clipa în care noi scriem noi pagini de aur în istoria Bisericii prin viețile noastre sfinte, fiindcă în noi trebuie să trăiască Isus Cristos. Pentru aceasta s-a întrupat și s-a născut în lumea noastră, ca s-o îndumnezeiască. Amin.

 

* * *

 

Din noapte se face zi

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Cristos s-a născut!

În anul 5199 de la facerea lumii, când dintru început Dumnezeu a creat cerul și pământul; în anul 2957 de la potop; în anul 2015 de la nașterea lui Abraham; în anul 1510 de la Moise și de la ieșirea din Egipt a poporului lui Israel; în anul 1032 de la ungerea lui David ca rege; în a șaizeci și cincea săptămână după profeția lui Daniel; în Olimpiada din 194; în anul 753 de la întemeierea Romei; în anul 42 al domniei împăratului Octavian August, pe când întreg pământul era în pace, în a șasea perioadă a lumii, Isus Cristos, Dumnezeu din veșnicie și Fiu al Tatălui veșnic, voind să consacre lumea prin venirea sa, zămislit fiind de la Duhul Sfânt, după trecerea a nouă luni de la zămislire, în Betleemul Iudeii se naște din Maria Fecioara, el, care s-a făcut om.

Aceasta este relatarea pe care ne-o oferă una dintre primele cărți de statistică a Bisericii intitulată Martirologiul Roman.

Ceilalți sfinți trecuți în acest document secular sunt martiri prin vărsarea sângelui, prin moarte, Isus însă este pus în rândul martirilor încă de la naștere, deoarece Maria a născut pe Fiul său întâiul-născut, l-a înfășat și l-a culcat în iesle, fiindcă nu se mai găsea loc pentru ei în casa de oaspeți.

Martiriul nașterii în sărăcie și al așezării lui Isus în iesle pe un braț de fân a avut darul de a face din noapte zi pentru îngerii cerului și mai ales pentru păstorașii din preajma Betleemului, fiindcă slava Domnului i-a învăluit în lumină. Cine ar fi în stare să descrie în imagini umane acel spectacol ceresc?

Pe când universul era scufundat în tăcere de miez de noapte și noaptea s-a oprit din drumul ei, cuvântul tău atotputernic s-a coborât de pe tronul ceresc, ca un cumplit războinic, în mijlocul acelui pământ sortit pieirii (Înț 18,14), pentru a-l salva din întunericul păcatului.

După rânduiala generală a Bisericii din secolul al II-lea, care, după părerea cunoscătorilor tradiției creștine merge înapoi până în timpul apostolic, era datina ca la miezul nopții să se scoale credincioșii pentru rugăciune. La miezul nopții, scoală-te! Spală-ți mâinile și te roagă! Dacă soția ta este păgână, mergi în altă cameră și te roagă! Aceasta este una dintre primele legi ale Bisericii. Motivația ei este extrem de profundă: Căci așa ne-au lăsat datina părinții noștri, deoarece la această oră întreaga creație se oprește o clipă spre a-l lăuda pe Domnul: stelele, copacii, râurile, îngerii și sufletele drepților. Această practică a primilor creștini se baza pe cuvintele din cartea Înțelepciunii lui Solomon, luate drept garanție profetică, și anume: Fiul lui Dumnezeu se va coborî pe pământ în miez de noapte, pentru a-i răscumpăra pe oamenii sortiți pieirii, pentru a-i scoate din întunericul păcatelor. Noi nu mai practicăm rugăciunea de la miezul nopții la fiecare durată de 24 de ore, decât în nopțile de Paște și de Crăciun, când sunetul clopotelor, ca odinioară glasul îngerilor, ne cheamă să-l lăudăm pe Domnul sub chipul pruncului din iesle, sub chipul pâinii euharistice de pe altar.

Dintre toate mărturiile creștine ale primelor secole se desprinde clar un lucru: într-un anumit timp al istoriei s-a prezentat un om, un om ca toți oamenii, cu ochi, nas, gură, urechi, mâini, picioare etc.; ca atare, în toată existența sa pământească, de la naștere și până la moartea înfiorătoare de pe cruce, depășind dimensiunile unui simplu om, ne-a deschis poarta prin care putem întrezări ceva din transcendența naturii omenești: asemănarea cu Dumnezeu, pe care el a venit să o scoată din negura istoriei și s-o actualizeze în însăși ființa sa.

Ne bucurăm la aniversarea nașterii unui scriitor, fiindcă ne-a lăsat câteva lucrări limitate în domeniul literaturii; ne bucurăm la aniversarea nașterii unui pictor, care ne-a lăsat câteva tablouri de valoare, deși intemperiile și scurgerea vremii le vor distruge; ne bucurăm la aniversarea nașterii unui sculptor, care ne-a lăsat câteva statui ce vor fi măcinate de catastrofe naturale, de războaie, de ignoranța sau neglijența umană. Avem multe aniversări în viață de care ne bucurăm, dar nici una nu se poate compara cu aniversarea nașterii Domnului. Ea are o semnificație deosebită: realizările venirii lui Isus în lume sunt inegalabile. El este Omul care săvârșește semne extraordinare – dă vedere orbilor, auz surzilor, viață morților etc.; el pronunță cuvinte care nu au apus; pune în practică iubirea ca nimeni altul și revelează ceea ce este caritatea în sine, iubirea care mântuiește pe oameni și este imaginea și semnul lui Dumnezeu pe pământ; el este Omul prin care veșnicia se revarsă în timp; prin mijlocirea căruia oamenii ajung să cunoască adâncimea și înălțimea existenței umane; el devine speranța pentru cei destinați morții, fiindcă murind ne-a meritat viața, iar înviind ne-a deschis veșnicia, adică viitorul cel mai luminos din sânul Tatălui.

Toate acestea se revelează deja prin însăși nașterea sa, la care îngerii vorbesc cu oamenii, slava Domnului îi învăluie în lumină și oastea cerească aduce laudă lui Dumnezeu din ceruri, ca să se bucure oamenii de pe pământ de pace. Plăpândul copilaș care stă culcat în iesle este Mântuitorul lumii. Acesta este mesajul fără de apus al nașterii Domnului, fără mit și fără legendă (R. Schnakenburg).

Cu puțin timp înainte de sărbătoarea Nașterii Domnului, sfântul Francisc de Assisi a chemat pe un om evlavios cu numele Ioan și i-a făcut cunoscută voința sa de a-i pregăti Crăciunul la Greccio. L-a rugat să pregătească în pădure un grajd cu iesle, lângă care să fie un măgăruș și un bou. Voia să înfățișeze într-o formă vie scena nașterii Domnului. În noaptea sfântă s-au strâns oamenii din toate împrejurimile cu felinare și făclii aprinse. Întreaga pădure era scăldată în lumină și pretutindeni se auzeau cântece de bucurie. Francisc și frații săi cântau laudele Domnului în jurul ieslei. Credinciosul Ioan avu un fel de vis, o tainică arătare, a văzut pruncul divin dormind în iesle. Sfântul Francisc s-a apropiat de el și cu multă gingășie l-a atins și l-a trezit din somnul adânc, ca să privească lumea cu iubire.

Din acel an, obiceiul de a reprezenta scena nașterii Domnului într-un grajd sărac, însoțit de cele două animale, s-a răspândit în lumea întreagă și nu puțini au fost aceia care s-au convertit privind la cele văzute cu gândul la cele veșnice.

Veniți să-l adorăm în ieslea euharistică și inimile în dar să-i dăm!

 

* * *

 

Va fi Crăciunul în acest an?

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

O istorie scrisă din nou

Întrebarea pare cu totul inutilă: va fi Crăciunul în acest an? Nu Crăciunul cel stabilit de calendar, fixat de obiceiuri, organizat de comercianți, ci Crăciunul adevărat, serios, acela în care se naște Dumnezeu. Acum două mii de ani, nu sunt dubii în această privință, a fost Crăciunul, chiar dacă puțini au observat și au fost avertizați. Astăzi ar fi cazul să actualizăm textul lui Luca, ce vorbește despre împăratul Cezar August și de faimosul recensământ, și de un oarecare Quirinus guvernatorul Siriei…

Ar trebui să-l transcriem mai mult sau mai puțin așa: în timpul lui Bush, și al lui Elțin, și Deng, în timp ce se contabilizau morții de foame (un milion mai mult sau mai puțin); se aduceau la zi statisticile victimelor SIDA, drogurilor, mafiei; atunci când s-a renunțat la a mai număra episoadele de violență; când toți s-au resemnat să se gândească la Liban nu din cauza cedrilor ci din cauza bombelor, a rugurilor, a munților de dărâmături; în zilele în care a explodat al nu știu câtelea scandal și s-a aprins ultima polemică dezgustătoare…, în orașul din… sau în satul din… într-o casă oarecare din strada… numărul…a fost Crăciunul. Adică s-a verificat un fapt uluitor. Cineva a decis că problema îl privește. Că acea naștere trebuia să vină, el era de acord, accepta. Dumnezeu putea să vină în lume.

Din păcate este loc la hotel

“Nu era loc de găzduire pentru ei…”. Mulți astăzi ar rezerva cu entuziasm un loc la hotel. Probabil însă Lui nu i-ar plăcea să se nască în hotel. Ar refuza restaurantul. Nu ar accepta aranjamentul din ieslele noastre. Nu ar putea suporta atmosfera prăvăliilor unde se expun articolele cadou. Oriunde este loc pentru El. Din păcate. Oriunde, mai puțin în locul pe care El îl pretinde.

Când toate sunt gata la hotel, la masă, la supermarket, pe străzi, pe pomii iluminați, când nu lipsește nimic, este riscul de a nu fi Crăciunul. El nu are nevoie, pentru a se naște, de tot ce am pregătit, aranjat în onoarea sa fără să ne pese de cheltuieli. El se mulțumește cu o iesle, de o crăpătură într-un zid vechi, pentru a ascunde sămânța sa. Dacă nu te grăbești să astupi acea spărtură… Dacă te lași străpuns de acea lamă de lumină… Dacă consimți să scuturi din spate greutatea obișnuințelor… Dacă te simți pătruns de voința de a reface lumea, de a construi iubirea, de a trăi credința, de a striga cu glas tare speranța… Dacă observi cu tărie, în sângele tău, chemarea libertății… Dacă asculți acel cuvânt…

Dacă nu te sustragi de la acea privire care îți propune un alt mod de a fi om…

…Atunci a fost Crăciunul. Dumnezeu s-a născut în localitatea.. în casa din strada… numărul… Atunci s-a născut și un om nou, care intră să facă parte dintr-o altă omenire, chiar dacă nici un recensământ nu va da socoteală de această naștere surprinzătoare.

Am vărsat prea multă cerneală inocentă…

Și am obosit să scriem și să punem să se scrie toate acele scrisori către Pruncul Isus (câtă “cerneală inocentă” vărsată…). Fără să ne gândim că era acolo, în așteptarea răspunsului, un simplu bilet care a fost înmânat de mesagerii trimiși din cer cu câteva sute de ani înainte. Poate nici nu l-am deschis, nu i-am dat atenție. Totuși era o comunicare foarte importantă și obligatorie: “Pace pe pământ oamenilor pe care Dumnezeu îi iubește”.

Când Dumnezeu ne-a dăruit informația despre iubirea sa, mai puternică și încăpățânată decât toate neghiobiile noastre, ne-a spus lucrul cel mai important. Când ne-a dat comoara cea mai prețioasă pe care o avea, pe Fiul propriu, ne-a dat tot ce avea de dăruit. Dacă Dumnezeu dăruiește iubirea sa, toate celelalte cereri ale noastre se reduc la acest dar. Necazul este că noi preferăm să ignorăm acel bilet, nu devenim conștienți de acel dar. Pentru că știm că iubirea cere un răspuns. Și atunci preferăm să scriem “scrisorele” care nu ne obligă. În timp ce El așteaptă încă răspunsul la un bilet care a ajuns la noi acum două mii de ani.

Crăciunul poate fi ocazie pentru ca cineva, în sfârșit, să se hotărască să scrie sau să spună un cuvânt foarte simplu: “Primit”. Iubirea lui Dumnezeu pentru toți oamenii. Iată mesajul, lumina Crăciunului constă în întregime aici. Mizeria devine un titlu de măreție. Foamea mea poate fi potolită. Aspirațiile mele cele mai îndrăznețe își găsesc o împlinire sigură Un Altul îmi permite să fiu cu adevărat eu însumi. Dumnezeu pune la dispoziție Iubirea sa pentru ca eu să devin om. Dumnezeu se face om pentru ca lumea să devină mai umană. Pentru ca fiecare om să devină mai uman.

De aici înainte omul are posibilitatea de a trăi o viață pe deplin divină și pe deplin umană. Dacă acceptăm că la Crăciun, că în acest Crăciun, se naște Dumnezeu, atunci se naște și omul. Desigur este mai ușor să serbezi Crăciunul decât să trăiești Crăciunul. Este mai ușor să comemorezi o aniversare decât a risca o naștere.

Minune

Și apoi este minunea nemaiauzită a Crăciunului. Atotputernicul se descoperă în cea mai dezarmantă slăbiciune. Imensul devine foarte mic, un copil în fașă. Cel cu Totul Altul devine unul dintre noi. Dumnezeu cel nevăzut, cel pe care nimeni nu l-a văzut (Io 1,18), se face vizibil. Cel inaccesibil, îndepărtat, apare aproape, se prezintă Dumnezeu-cu-noi. Și, vă rog, să ne scoatem din cap ideea că noi l-am căuta, să ne apropiem de El. El ne-a căutat, ne caută, ne zorește, ne iubește. Nu este problema bunăvoinței noastre. De Crăciun Dumnezeu este care își arată bunăvoința sa în privința oamenilor.

Să credem în nașterea noastră

“Vă vestesc o mare bucurie…: astăzi vi s-a născut un mântuitor.” Păstorilor le este comunicată o bucurie pentru astăzi. Așa ar trebui să fie bucuria pentru Crăciunul nostru. Nu o bucurie veche, prăfuită, legată de amintiri din copilărie, de obiceiurile rămase în picioare oarecum și aranjate după ultima modă, ci o bucurie vie, profundă, nouă. O bucurie de astăzi.

Este bucuria de a putea crede într-o naștere. A sa, înainte de toate, Dar și a noastră. Pare un fapt evident. Totuși, dacă ne gândim bine, este necesar să credem în naștere. Să credem în posibilitatea de a ne renaște. Nicodim afirma că, la acea vârstă, nu se poate naște din nou. La o anumită vârstă nu se mai schimbă nimic. Cu acumularea anilor se renunță la modificarea lucrurilor, dinăuntrul și din afara noastră. Este lumea veche, împietrită, ghemuită în carcasa sa de păcat și de indiferență. Totuși în acea noapte crusta s-a spart într-un punct precis, și a înflorit un lăstar, o forță capabilă de a reînnoi lumea. Totuși, chiar dacă mulți se grăbesc să sufoce acea naștere (uciderea pruncilor ia o valoare de simbol: este lumea veche a violenței, a urii, a puterii, a samavolniciei, care se îndârjește împotriva “pruncului”, aducătorul unei propuneri de pace, de omenire nouă), rămâne posibilitatea ca cineva dintre noi să păstreze puțină liniște, ca să audă acel scârțâit din partea inimii, și să simtă o dorință de altceva, de lumină, de curăție, la miezul nopții.

“Nu ar folosi la nimic ca Domnul să se fi născut, acum două mii de ani, dacă nu s-ar naște nimic cu adevărat astăzi… Minunea din această noapte, sau din această zi, este că Dumnezeu, în mijlocul nostru, poate redeveni viu” (L. Evely). Pentru a transforma acest deșert, cufundat în gunoaie, este nevoie de mâini goale care să se încăpățineze să cultive o floare. Pentru a rupe coaja tare a indiferenței și a urii este necesară o inimă cu o iubire mai tare decât toate asprimile. Pentru a străpunge întunericul sunt necesare ochi aprinși de lumină. Pentru a se opune glasurilor care ne atacă și ne zăpăcesc din orice parte este necesar ca cineva să primească și să ofere un cuvânt adevărat.

În sfârșit, este necesară o naștere. Și noi ne îndreptăm spre Noul-Născut, sărac, fragil, amenințat (și cu atât mai amenințat cu cât devine un pretext pentru o sărbătoare care îl pune în centru pentru a-l ignora), și să-i ducem ceea ce am păstrat mai prețios și intact: dorința de a ne naște. Atunci, va fi Crăciun în acest an?

 

* * *

 

Crăciunul

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Crăciunul este totdeauna aceeași sărbătoare. Și totuși în fiecare an este un Crăciun diferit. Mulți dintre noi ne amintim cu o oarecare nostalgie de Sărbătorile Crăciunului de când eram copii; și poate că tuturor ne vine instinctiv să spunem că “atunci Crăciunul era mai frumos”. Din mai multe motive… Dar probabil că singurul motiv adevărat este că atunci noi eram copii și totul ni se părea mai frumos.

Cei mai puțin tineri, ne amintim de Sărbătorile Crăciunului de prin anii 1950-1960: anii de reconstrucție de după război, anii într-un fel ai unei “explozii” economice… atunci când pentru foarte multă lume experiența nouă a unei anumite bunăstări și a progresului tehnic intrat în viața cotidiană (radio, TV, automobil, aparate electro-casnice…) dădea un anumit sentiment de euforie, din care motiv nu era greu să auzi vorbindu-se despre Crăciun ca despre o sărbătoare a păcii, bucuriei, iubirii etc.

Dar poate sunt și unii dintre dumneavoastră care-și amintesc de sărbătorile Crăciunului anilor 1940… Atunci eu eram foarte mic, dar îmi imaginez că nu era ușor – în timp de război, când morți se vedeau la mai tot pasul, iar despre distrugeri și foamete nici nu mai vorbim… – ei bine pe atunci, repet, cred că nu era ușor să se vorbească despre bucurie, pace și iubire chiar dacă era Crăciunul. Și totuși și în acei ani, la Liturghia de Crăciun se citea aceeași evanghelie și se cânta osana și aleluia. Multora, în zilele noastre, le este greu să evite o reacție de scepticism și de lehamite în fața unor anumite discursuri și predici de Crăciun, pline de obișnuitele cuvinte: iubire, pace, bucurie, și așa mai departe.

Sunt multe lucruri și realități care nu merg așa cum ar trebui în viață, societate, și în lume. Foarte multe probleme de tot felul (sănătate, familie, muncă, politică, ecologie…) sfârșesc prin a lăsa în urma lor un sentiment de povoară, neliniște, nemulțumire, lehamite și din această cauză ne este greu să înțelegem și să simțim într-un mod autentic “bucuria Crăciunului”. Acest cuvânt riscă să apară ca o pură retorică, un “bluf”, o comedie; sau să se reducă la o simplă evadare și buimăceală (“sărbătorile Crăciunului”…).

Să recitim Evanghelia lui Luca. Maria și Iosif ar fi avut multe rațiuni să fie nemulțumiți și amărâți. Ar fi putut să acuze conducerea de la Roma care a poruncit recensământul, destinul care i-a făcut să pornească la Betleem tocmai în zilele în care Maria era gata să nască, pe Dumnezeu însuși care – dacă voia într-adevăr să-l trimită pe Fiul său în lume – putea cel puțin să aibă grijă ca acest Copil să se nască în condiții mai puțin neplăcute… Și totuși tocmai acel prim Crăciun, în acele condiții, într-o lume care – atunci ca și astăzi – era plină de mizerii de tot felul, este prezentat de evanghelie ca “o bucurie mare” pentru toți oamenii. Iar faptul, realitatea apare cu atât mai paradoxală, cvasi absurdă, dacă ne gândim că acel copil născut la Betleem din Maria fecioara, va muri răstignit la o vârstă așa de înfloritoare, 33 de ani.

Și totuși se merită să sărbătorim în fiecare an Crăciunul. Oricum ar evolua situațiile (în viața noastră personală sau în istoria lumii) memoria nașterii lui Isus este totdeauna motiv adevărat și serios de bucurie. Pentru că nașterea lui Isus reprezintă un fapt “nou” și extraordinar de luat în seamă totdeauna în bilanțul complex al istoriei, o dată capabilă să schimbe în mod radical rezultatul final al acelei foarte complicate “ecuații” care este viața omenească.

Pentru că acel copil, născut atunci în acele condiții, într-o situație în care noi am fi spus că “totul mergea rău”, este marele “dar” al lui Dumnezeu făcut întregii omeniri, este semnul concret al “harului lui Dumnezeu, purtător de mântuire pentru toți oamenii” (lectura a doua), este garanția definitivă că – în ciuda tuturor relelor care se pot întâlni – fiecare viață omenească se merită să fie trăită. De fapt, orice rău din lume a fost răscumpărat prin pătimirea, moartea și învierea acelui Isus, născut la Betleem.

Isus Cristos este “Mântuitorul” tuturor, chiar și al aceluia care nu-l cunoaște și chiar îl blestemă, fără să știe ce spune. Din ziua în care Isus s-a născut la Betleem – în ciuda tuturor aparențelor contrarii, în ciuda tuturor perplexităților și temerilor noastre – în această lume este mult mai mult bine decât rău. Pentru că în această lume, în mijlocul nostru, ca unul dintre noi a venit să trăiască și să moară Fiul lui Dumnezeu: pentru ca tuturor oamenilor, prin învierea sa, să le apară orizontul vieții lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Fiul meu ești tu, eu astăzi te-am născut

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Liturghia acestei nopți preasfinte a început cu îndemnul: Să ne bucurăm cu toții în Domnul, căci Mântuitorul nostru s-a născut în lume. Astăzi a coborât din cer la noi pacea adevărată (LR).

Sfânta Biserică, având mereu privirile îndreptate spre bucuriile cerești, își înalță ruga plină de credință spre tronul divin: Dumnezeule, tu ai luminat această noapte preasfântă cu strălucirea lui Cristos, lumina cea adevărată. Dă-ne, te rugăm, să cunoaștem încă de pe pământ tainele luminii lui, ca să ne desfătăm cu plinătatea bucuriei lui în ceruri! (LR).

Tainele luminii lui Isus născut om între oameni ni le dezvăluie, deși parțial, Liturgia cuvântului.

Iată-le!

În lectura I (Is 9,2-4.6-7), profetul Isaia amintește mai întâi de situația tristă a poporului israelit din exil care umbla în întuneric și locuia la umbra morții, adică nu mai avea învățători și promotori ai legii, pe de o parte, iar pe de altă parte era la cheremul stăpânitorilor păgâni gata oricând să-l dea pradă morții.

Soarta tristă a poporului israelit este icoana întregii lumi păgâne supuse păcatului și tiraniei Șarpelui viclean.

În partea a doua a primei lecturi, Isaia prezintă mântuirea poporului ales sub aspectul de lumină, de eliberare, ca un imn de bucurie, prezentând eliberatorul care, deși copil, este încărcat cu toate atributele eroilor lui Israel: are înțelepciunea lui Solomon, vitejia lui David, evlavia lui Moise și a patriarhilor; el este adevăratul Emanuel (adică Dumnezeu cu noi) (cf. MAC pag. 91). Aceasta înseamnă că poporul lui Dumnezeu nu va mai orbecăi prin întuneric, fiindcă el va fi sfătuitorul înțelept; nu va mai fi asuprit, fiindcă atotputernicia lui îi va asigura libertatea; nu-i va mai fi frică de nimicire, fiindcă el îi va fi izvorul vieții; nu se va mai teme de războaie, fiindcă el îi va asigura pacea deplină.

În lectura a II-a (Tit 2,11-14), sfântul apostol Paul nu-i mai prejos de Isaia în descrierea lui Mesia, fiindcă profetul l-a descris în speranță, pe când Saul i-a experimentat lumina pe drumul Damascului, ca pe o speranță împlinită: Cine ești tu, Doamne? Eu sunt Isus (Fap 9,4-5). Ca o lumină din Lumină, apostolul neamurilor îi descrie lui Tit, pe care l-a convertit de la păgânism și apoi l-a pus lumină în episcopat pentru biserica din Creta, strălucirea apariției lui Cristos între noi ca fiind manifestarea harului lui Dumnezeu și izvor al mântuirii. Rezumă activitatea lui Isus în lume în câteva cuvinte care cuprind toată opera mântuirii: s-a dat pe sine (morții) pentru noi, ca să ne curățe de toată fărădelegea. Nu în ultimul rând apostolul îi amintește lui Tit, dar și nouă, de datoria recunoștinței față de Dumnezeul milostivirilor: din iubire față de Isus, să se renunțe la orice rău; de a trăi în dreptate și evlavie, adică în credință; de a aștepta venirea a doua a lui Isus într-o speranță plină de fericire (cf. MAC pag. 92).

În sfânta Evanghelie, pe care adineaori am ascultat-o, sfântul Luca plasează mai întâi nașterea lui Isus în istorie. Lumea are nevoie și de lumina adevărului istoric: Isus s-a născut pe vremea împăratului roman August. Apoi, pentru cei care cred în Sfintele Scripturi, prezintă împlinirea profeției despre săracul slujitor al lui Iahve (cf. Is 42,1; 53,11; Lam 3,1-6), care se naște în sărăcia grajdului la Betleem și este așezat în iesle, ca un fel de hrană pentru vite, pentru o lume îndobitocită de patimi. Dar ceea ce este mai important în acest fragment evanghelic, este faptul că pruncul Isus este numit cu titlul pascal de Cristos-Domnul, nume care își va dezvălui adevărul profund prin înviere (cf. Fap 9,22; 18,5.28).

Între nașterea și învierea lui Isus există o strânsă legătură, fiindcă Tatăl ceresc spune același adevăr pentru ambele: Fiul meu ești tu, eu astăzi te-am născut (Ps 2,7; cf. MAC pag. 93).

În acest sens putem afirma că bucuria noastră de azi își va avea desăvârșirea numai prin învierea lui Isus.

Afară de sfântul Luca, evangheliștii Marcu și Ioan n-au găsit de cuviință să ne dea data istorică a nașterii lui Isus. Sfântul Matei spune doar că Isus s-a născut la Betleem pe timpul regelui Irod, când au venit magii să-l caute pentru a-l adora (cf. Mt 2,1). Pentru evangheliștii Marcu și Ioan, și mai ales apoi pentru sfântul Paul, ceea ce interesează cel mai mult este misterul impresionant al lui Dumnezeu care se face om (cf. CBL, pag. 1130).

Asupra acestui mister impresionant să ne oprim și noi puțin, ca să ne luminăm mult în credință. Adevărul profund al nașterii lui Isus n-ar fi fost în stare să-l descopere nimeni de pe pământ, de aceea îngerii singuri, reprezentând puterea și prezența lui Dumnezeu printre oameni, pot rupe tăcerea de secole și să proclame mesajul autentic – Vi s-a născut un mântuitor – și să cânte: Mărire în cer lui Dumnezeu și pace pe pământ oamenilor de bunăvoință (cf. CBL, pag. 1131).

În pruncul Isus din iesle, dumnezeirea sa în calitate de Fiu-Unic al Tatălui născut din veci în sânul său era interioară, ascunsă în firea omenească pe care și-a asumat-o din sânul Fecioarei din Nazaret la Buna-Vestire prin puterea Duhului Sfânt.

În această noapte preasfântă, nașterea lui Isus fascinează întreaga lume creștină, și nu numai. De ce? Fiindcă noi toți ne naștem din sânge și pentru moarte, dar el se naște din curăție și pentru a vindeca trupurile și sufletele, pentru a învinge moartea, pentru a regăsi chipul divin dincolo de mizerie, de măști și de învelișuri (cf. Olivier Clement, Puterea credinței, Ed. Pandora, Târgoviște 1999, pag. 56).

Isus s-a întrupat și s-a născut om între oameni ca noi să înțelegem cum omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,27), ca prin el noi să-l găsim pe Dumnezeu în noi înșine prin puterea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a fost acela care a realizat unirea ipostatică dintre firea divină și cea umană în sânul Fecioarei Maria în Persoana a doua din Preasfânta Treime. Întruparea este unică în sânul Mariei și unică în istoria omenirii. Dar Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat ca să moară, asemenea nouă, și să învie din morți, ca prin trupul său glorificat și sub acțiunea Duhului Sfânt noi să putem lua un trup ceresc. Întruparea este unică în sânul Fecioarei, dar întruparea glorioasă a lui Isus înviat capătă valențe infinite, adică se poate întrupa glorios în fiecare ființă omenească prin puterea aceluia care l-a înviat din morți, prin Duhul Sfânt (cf. Rom 8,11), asumând firea fiecărui om și înglobând-o în firea sa umană glorificată. Acest adevăr îl demonstrează Rusaliile: în apostolii din Cenacol, și chiar în Maica Domnului, s-a întrupat Isus înviat prin puterea Duhului Sfânt. Pentru aceasta preacurata este mamă de două ori: o dată pentru că în sânul ei feciorelnic s-a zămislit, prin adumbrirea Duhului Sfânt (cf. Lc 1,35), trupul omenesc al lui Isus, eveniment irepetabil; a doua oară pentru că în sânul ei s-a zămislit, prin puterea Duhului Sfânt în ziua de Rusalii, trupul înviat al lui Isus, datorită căruia a devenit mama trupului mistic, mama Bisericii, fiindcă în fiecare credincios este prezent Fiul pe care ea l-a născut pentru înviere. Din acest motiv fiecare poate spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăiește în mine (Gal 2,20), fiindcă în mine se întrupează Cristos înviat. Dumnezeu s-a întrupat pentru ca noi să înviem și să-l putem cunoaște (Olivier Clement; o. c., pag. 192), fiindcă în trupul lui Cristos locuiește toată plinătatea dumnezeirii, după cum ne învață sfântul Paul (Col 2,9). În felul acesta, Tatăl ceresc poate spune despre fiecare: Fiul meu ești tu; eu astăzi te-am născut în Cristos Isus.

Așa cum Cristos prin întrupare s-a nimicit pe sine și a luat chipul sclavului (cf. Fil 2,7), tot așa omul, care trăiește învierea glorioasă a lui Cristos, trebuie să se nimicească pe sine și să ia chipul viermelui din pământ, prin moarte, ca apoi să strălucească veșnic prin lumina lui Cristos de-a dreapta Tatălui.

Acesta este misterul nașterii Domnului care are menirea să ne umple de bucurie, oferindu-ne pacea adevărată cu Dumnezeu.

Îngenuncheați în fața ieslei euharistice, noi ne mărturisim credința în tine, Isuse, prunc dumnezeiesc, și îți declarăm că numai tu singur ești Cristos-Domnul nostru.

Îți mulțumim că ai venit să ne îndumnezeiești spre slava lui Dumnezeu. Amin.