Predici

(tipareste predicile)

 

Naşterea Domnului (Ziua a doua)
Evanghelia: Matei 2,13-23
Apostolul: Galateni 1,11-19; Evrei 2,11-18

Matei 2,13-23

După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: “Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: “Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt”. După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt, Şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.

 

Autori

pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Olimpiu Todorean

 

* * *

 

Importanţa naşterii lui Isus Cristos pentru lume

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa Creştină

Pentru necredincioşi, pentru cei indiferenţi şi pentru creştinii superficiali, Naşterea Mântuitorului nu este decât o poveste duioasă, cu o iesle, o stea, trei păstori şi nişte personaje misterioase – prilej de petrecere ţi desfrânare. Pentru noi însă, care credem în întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu, Crăciunul este aniversarea unui fapt istoric care umple inimile de pace şi bucurie.

Ca să ne dăm mai bine seama ce înseamnă pentru omenire naşterea Mântuitorului, acest eveniment ce a revoluţionat gândirea şi viaţa lumii, trebuie să răspundem la trei întrebări: 1. Ce era lumea înainte de Cristos? 2. Ce a devenit ea prin Cristos? şi 3. Ce ar deveni ea fără Isus Cristos?

1. Ce era lumea înainte de Cristos? Trebuie să subliniem că, până la venirea lui Isus, omul nu-şi cunoştea adevăratul său scop şi trăia cufundat în bezna idolatriei şi robiei fizice şi spirituale. Noi, care ne-am născut creştini, şi de mici am fost crescuţi în credinţa adusă de Isus, cu greu ne putem imagina cum a fost cu putinţă ca oameni luminaţi să se închine chipurilor cioplite în piatră sau bronz, popoare înfloritoare să adore animale sau arbori, focul sau obiecte în care vedeau încarnate sufletele strămoşilor lor; cum a fost cu putinţă ca popoare civilizate, ca Grecii şi Romanii, să zeifice viciile şi să săvârşească orgii în cinstea acelora; cum a fost cu putinţă ca omul să dispună după bunul plac de soţia, copiii şi sclavii ce-i avea, putând să le ia chiar şi viaţa.

Spre a salva lumea din această deplorabilă rătăcire în care se prăbuşise, era nevoie de intervenţia lui Dumnezeu Însuşi, ea fiind incapabilă să se salveze singură.

Filosofi celebri ca Platon şi Aristotel, poeţi ca Sofocle, Horaţiu şi Virgiliu, în faţa decadenţei spiritului uman, exclamau: O, dacă ar veni cineva să aducă izbăvirea. Lui Platon i se atribuie reflecţia: “Eu nu ştiu de unde vin, nu ştiu ce sunt, nu ştiu unde merg. O, Fiinţă necunoscută, fie-ţi milă de mine!” Câtă durere se ascunde sub aceste suspine?

2. Şi acum să răspundem la a doua întrebare: Ce a devenit lumea prin Isus Cristos?

Timpul nu ne permite decât să schiţăm binefacerile creştinismului pe tărâmul ştiinţei şi civilizaţiei, începând cu şcolile elementare întemeiate, pentru prima oară, de Biserică, pretutindeni unde ea a dus făclia Evangheliei, şi până la primele universităţi, într-o vreme când nimeni, înafară de Biserică, nu se îngrijea de instrucţia intelectuală şi educaţia morală a popoarelor încreştinate. În mănăstiri, nenumăraţi călugări îşi duceau viaţa descifrând şi copiind valoroase manuscrise vechi sau învăţau popoarele de curând încreştinate agricultura, meseriile şi artele. Ar fi nevoie de biblioteci întregi pentru a aduna la un loc cărţile ce se ocupă cu influenţa binefăcătoare exercitată de Biserică de-a lungul veacurilor asupra picturii, sculpturii, arhitecturii şi muzicii.

Dar şi mai importantă decât acţiunea Bisericii pe tărâmul ştiinţei şi artelor este opera ei de transformare spiritual-morală a omului, prin Cristos, ceea ce, pentru noi cei de azi nu pare evident, deoarece noi, născuţi în plin creştinism, nu suntem în stare să vedem, în procesul ei evolutiv, această prefacere adâncă ce şi-a întipărit amprenta creştină în toate structurile sociale. Existau, ce-i drept, şi înainte de Cristos, oameni virtuoşi şi de caracter, dar aceasta era o onestitate naturală, izvorâtă din firea lor echilibrată din naştere. Cristos însă, odată cu adevărata concepţie despre lume, despre om şi scopul apropiat şi ultim al omului, i-a adus acestuia, în persoana Sa şi prin jertfa Sa răscumpărătoare, idealul concret de perfecţiune morală, precum şi mijloacele supranaturale pentru atingerea lui: harul şi Sfintele Taine. Astfel apar în creştinism eroii vieţii creştine, sfinţii ridicaţi din toate stările sociale şi în toate epocile. Aceştia constituie exemplele vii de desăvârşire. Fie că au fost simpli muncitori, fie că au fost oameni de ştiinţă, profesori, medici ori conducători de state, ei au întrupat în trăirea lor de fiecare zi virtuţile lui Cristos, excelând în una sau alta dintre acestea.

În lumina noii concepţii despre om şi menirea lui, adusă de Cristos, toţi oamenii sunt fraţi între ei, indiferent de starea socială, rasă sau naţionalitate; aceasta în baza răscumpărării universale a lui Cristos care ne-a dăruit filiaţia divină, Sclavia este desfiinţată şi libertatea devine un drept fundamental al oricărei fiinţe umane. Viaţa socială se clădeşte pe onestitate şi pe respectul reciproc al demnităţii persoanei, fără care aceasta nu îşi poate atinge împlinirea spirituală şi morală, iar statul nu poate avea tărie şi trăinicie.

Prin Fecioara-Mamă femeia primeşte o demnitate nebănuită şi necunoscută înainte. Ea nu mai este sclava şi unealta capriciilor şi plăcerilor bărbatului, ci este eliberată şi ridicată pe aceeaşi treaptă cu el. Ea îşi găseşte în Fecioara-Mamă model unic atât pentru feciorie, cât şi pentru maternitate.

Fiinţele abandonate şi infirmii sunt încredinţaţi operelor de caritate socială iniţiate şi patronate de Biserică, şi astăzi, în ţările teiste, unde fecioare animate de iubirea lui Cristos îşi jertfesc tinereţea în slujba dragostei faţă de semenii suferinzi şi năpăstuiţi.

Toate aceste înfăptuiri, toate măreţele valori spirituale şi morale, ce caracterizează societatea creştină de-a lungul celor aproape două milenii, s-au născut din Cristos, îşi au originea în ieslea din Bethleem, în evenimentul pe care-l prăznuim astăzi.

3. După cele spuse, omului de bună credinţă i se pare cu neputinţă ca cineva, în ciuda atâtor binefaceri înfăptuite de creştinism, să aibă o atitudine duşmănoasă faţă de el, să ia totuşi poziţie contra lui Cristos. Şi totuşi, din păcate, e cu putinţă. De aceea, ne vedem siliţi să răspundem şi la a treia întrebare: Ce ar deveni lumea fără Cristos?

Imaginea unei astfel de lumi se profilează deja sub ochii noştri prin corupţia, viciile şi cruzimea ce degradează în atâtea părţi ale globului fiinţa umană. Ce înseamnă o omenire fără Cristos, ne-o sugerează parabola intitulată “Păianjenul nesăbuit” a lui Johannes Jorgensen, scriitorul protestant convertit la creştinism, autorul celei mai frumoase biografii a Sfântului Francisc de Assisi.

“Într-o frumoasă dimineaţă de septembrie – povesteşte scriitorul – când prin aer pluteau alene fire de funigei, unul dintre fire rămase agăţat în vârful unui copac înalt. Un mic călător aerian, un păianjen, ieşi din adăpostul său şi se aşeză pe o frunză. În curând toarse un fir al cărui capăt îl fixă în vârful copacului, apoi se lansă pe fir în jos până la baza copacului. Acolo, găsi un arbust cu ramuri în evantai şi se puse numaidecât pe lucru ca să-şi ţeasă o pânză. Fixă firul, pe care coborâse, în partea de sus, iar celelalte fire le legă de ramurile arbustului.

O frumoasă pânză a fost rezultatul trudei sale. Şi, de atunci, capturarea muştelor reuşi de minune.

Dar, după câteva zile, păianjenul găsi insuficientă pânza şi se apucă s-o lărgească sprijinit pe firul tare ce urca spre vârful copacului. Când picăturile scânteietoare de rouă din acea dimineaţă de toamnă smălţuiau pânza-i largă, aceasta căpătă aspectul unui văl ţesut din perle ce scăpărau sub lumina palidă a soarelui.

Păianjenul era mândru de opera sa. Din zi în zi, vălul devenea tot mai mare şi mai rotund. De abia îi venea să creadă că el era acela care, nu demult, se oprise trist şi flămând în vârful copacului.

Într-o zi, se deşteptă foarte prost dispus. Se lăsase bruma şi nu mai zărea muşte la orizont. «Ce-i de făcut în această zi de toamnă mohorâtă şi plictisitoare de moarte?» – îţi zise păianjenul. «Trebuie să fac un tur pe pânză ca să inspectez dacă nu este ceva de reparat» – sfârşi el.

Începu să verifice, pe rând, trăinicia fiecărui fir. Şi, deşi nu găsea nici un defect, indispoziţia sa creştea. În timp ce alerga morocănos, zări în partea de sus a pânzei un fir căruia nu îi putea găsi rostul. Ştia rostul tuturor celorlalte; dar acest fir ce se pierdea în înălţime era pentru el de neînţeles şi de prisos. Se sprijini pe picioarele dinapoi şi îşi ridică ochii, cu sutele de faţete, spre cer. Dar, zadarnic. Firul nu avea sfârşit. Oricât de atent îl examina, era degeaba, firul se pierdea în văzduh. Şi cu cât păianjenul se încăpăţâna să-i descifreze enigma, cu atât devenea mai furios. «Ce rost are acest fir fără sfârşit?»

Adevărul era că, în mijlocul neîntreruptelor ospeţe cu muşte, păianjenul uitase de mult că, într-o zi de septembrie, el coborâse tocmai pe acest fir. Uitase că tocmai acest fir îi fusese atât de util când şi-a ţesut şi lungit pânza. De toate acestea el nu-şi mai amintea de multă vreme. Acum, el nu vedea în acesta decât un fir de prisos, străpungând aerul, fără nici o importanţă.

«La naiba» – strigă el în cele din urmă, ieşit din răbdări, şi, repezindu-se, cu o muşcătură de fălci, tăie firul.

Într-o clipită, pânza se rostogoli grămadă, iar când păianjenul îşi veni în fire, zăcea amorţit pe pământul rece, sub arbust, înfăşurat, ca într-o zdreanţă udă, în pânza-i acoperită acum de picături de brumă topită. A fost de ajuns o clipă ca să-i nimicească toată truda, pentru că nu a recunoscut şi preţuit valoarea firului ce urca spre înaltul cerului”.

Iată imaginea sfârşitului ce ameninţă o civilizaţie care uită că s-a născut din lumina veşnică a Soarelui Cristos, a cărui stea i-a călăuzit pe magi. Omenirea riscă să se prăbuşească, pentru că a rupt firul credinţei care îl leagă pe om de Cristos izvorul vieţii, bunăstării şi propăşirii lui. Separat astfel de Cristos, căruia îi refuză orice amestec în viaţa sa particulară şi socială, omul, rămas în voia instinctelor sale primare, e pândit de primejdia de a se autodistruge, asemenea păianjenului nesăbuit, prin produsul propriilor sale mâini.

Naşterea Mântuitorului lumii este, iubiţii mei, marele avertisment dat omului de azi, ca să-şi ridice ochii la steaua Bethleemului şi să recunoască stăpânirea suverană a lui Cristos peste toate domeniile vieţii şi activităţii sale; să se lase luminat şi călăuzit de adevărul veşnic vestit de Cristos şi să se nutrească cu Pâinea Trupului lui Cristos şi cu apa vie a harurilor izvorâte din coasta străpunsă a lui Cristos “Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Doamne, care Te-ai coborât la noi ca să ne ridici şi să ne uneşti prin Tine cu Tatăl, vrem să nu ne mai rupem de Tine, izvorul existenţei, activităţii şi fericirii noastre.

Doamne, fii cu noi când lucrăm, ca să lucrăm cum ai lucrat Tu.

Doamne, fii cu noi când mâncăm şi ne distrăm, ca s-o facem cum ai făcut Tu la nunta din Cana.

Doamne, fii cu noi în toate căile noastre, precum ai fost odinioară cu ucenicii pe drumurile Galileii.

Doamne, fii cu noi când suntem copleşiţi de osteneli şi suferinţe, ca să ne odihnim şi întărim cum ai făcut-o Tu.

Doamne, rămâi pururi cu noi în Bethleemul sufletului nostru. Curăţă-l şi împodobeşte-l cu smerenia, blândeţea, răbdarea şi iubirea Ta. Fii Tu Stăpânul şi Cârmuitorul fiinţei noastre întregi, şi nu îngădui să-Ţi profanăm locaşul şi să Te izgonim vreodată din inima noastră. Amin.

 

* * *

 

Solemnitatea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Sărbătoarea Naşterii Domnului trebuie să fie trăită de creştini în atmosfera reuniunii familiei. În ciuda condiţiilor nefavorabile datorate vitregiilor naturii, frigului, iernii, distanţelor, întârzierii trenurilor etc., oricine doreşte să petreacă aceste sărbători în mijlocul celor dragi, se regăseşte pe sine prin gesturi de bunăvoinţă, comuniune şi unitate, dar mai ales prin trăirea sentimentului de iubire.

În sărbătoarea Naşterii Domnului Isus Hristos, în centrul atenţiei nu se află Familia din Nazaret, ci Pruncul Dumnezeu. Într-adevăr, lângă El se află mama Sa, Sfânta Fecioară Maria şi Sfântul Iosif dar Sfânta Familie este reunită în jurul ieslei. Nu trebuie să pierdem din vedere modelul familiei creştine care este revelat de credinţa, tăria şi viaţa dăruită lui Dumnezeu din partea Sfintei Familii. Să nu uităm că familia este acea ecclesia domestica, unitatea de bază ce clădeşte Biserica locală şi se regăseşte în unitatea Bisericii Catolice. Sărbătoarea de astăzi ne cere să fim recunoscători faţă de Dumnezeu, pentru că ne-a oferit icoana vieţii de familie.

Poate că există persoane care se împotrivesc acestui lucru: cum poate fi comparată Preasfânta Familie cu familiile din zilele noastre. Alţii vor gândi ce poate să ne ofere nouă, celor care suntem atât de emancipaţi, liberi şi care ne întemeiem familiile noastre pe alte fundamente, aproape complet schimbate faţă de cele din trecut? Binenţeles şi timpurile prezente sunt cu totul altele, la fel şi modelele şi modele. Numai că în ceea ce priveşte căsătoria şi familia, acestea sunt instituţii vechi precum omenirea. Ceva se cuvine a rămâne după legea lăuntrică care stă la baza instituţiei căsătoriei. Întorcându-ne la Sfânta Familie, să privim icoana pruncului Isus înconjurat de Mama sa sfântă şi de cel care i-a asigurat un nume după legea lui Israel. Poate că aceasta va face, în ciuda realităţii existenţiale din zilele noastre, să se înţeleagă viaţa de familie eliminându-se nefericirea şi permanenta ameninţare a destrămării ei, atât de uşor profanată de legile civile şi încurajată de spiritul lumii.

În misterul Sfintei Familii suntem introduşi nu de o simplă şi pură experienţă omenească – cum se întâmplă de multe ori – ci de Sfânta Scriptură şi de Tradiţia milenară a Bisericii. Numai printr-o privire atentă, datorată unei profunde credinţe, se descoperă întregul mister al acestei legături mişcătoare. Sfânta Scriptură şi credinţa vorbesc înainte de toate că această familie a fost dată de către Dumnezeu. Cu câtă prudenţă sfântă şi cu cât curaj se apropie Maria şi Iosif de căsătoria lor! Meditează în inimile lor şi abia după intervenţia specială venită din partea îngerului, când din punct de vedere sufletesc sunt maturi şi pregătiţi pentru acceptarea deciziilor încredinţate, pronunţă acel da nu pentru ei ci pentru acceptarea planului lui Dumnezeu. (vezi Matei 1, 18; Luca 1, 26). Acestui curaj şi cugetărilor lui Iosif şi Maria, în zilele noastre i se răspunde cu o oarecare invidie şi chiar cu negarea realităţilor, mai ales de către cei care nu văd valorile familiei clădite pe fundamentul ferm al credinţei în Dumnezeu. Şi totuşi, fiecare căsătorie este chemată spre un scop bine determinat, măreţ şi în acelaşi timp sfânt. Fiecare familie are obligaţia sfântă a iubirii lui Dumnezeu şi de a materializa iubirea creatoare prin acceptarea responsabilă şi transmiterea vieţii: familia creştină este un leagăn al vieţii biologice şi supranaturale prin credinţă. Fiecare familie se cuvine să reproducă în faptele vieţii, prudenţa, frica şi curajul sfânt, care i-a însoţit pe Maria şi Iosif pe drumul vieţii lor.

Din relatarea Sfintei Scripturi rezultă că viaţa Sfintei Familii se desfăşoară în jurul Pruncului Isus. Maria şi Iosif ştiu că tot ce s-a petrecut în viaţa lor, s-a întâmplat datorită voinţei lui Dumnezeu şi puterii Providenţei divine. Nu este uşor să îngrijeşti un copil, să-l educi şi să-l călăuzeşti cu responsabilitate pe drumul vieţii. Copilul Isus “Le-a fost oferit lor” – scrie Luca (Luca 2, 51). Dar acest copil ştie cine este şi ce misiune are de îndeplinit pe acest pământ. De la îndeplinirea acestei lucrări nimic nu-l poate abate în viaţa sa. Pentru părinţii pământeşti adeseori acest lucru înseamnă suferinţă şi acceptarea dăruirii altora. La fel şi în zilele noastre cât de greu acceptă părinţii ca propriul copil să-şi împărtăşească viaţa în slujba aproapelui, urmând o chemare consacrată cu totul servirii lui Dumnezeu. Iosif şi Maria, plini de frică şi durere îl caută împreună pe copilul de doisprezece ani, care fără aprobarea lor rămâne în timpul sărbătorii Paştilor în Ierusalim, dar nu în compania copiilor care cască gura la orice lucru pe care nu-l înţeleg, ci pentru lucrarea Tatălui său Ceresc (vezi Luca 2, 49).

Mama Sa trăieşte astfel de clipe amare şi mai târziu, când Fiul său, matur fiind, o lasă singură şi-şi urmează chemarea. Mai mult, deseori privind la scopul Său, o ţine oarecum departe, pentru a-şi îndeplini misiunea Sa mesianică (Matei 12, 48-50). Evangheliştii au notat unul sau altul dintre aceste amănunte, privitoare la mama care Îl urmează şi este aproape de Fiul ei. Maria a fost întotdeauna cu inima lângă El, iar când drumul gloriei s-a terminat pe Golgota, Maria s-a aflat în preajma Crucii, îmbrăţişându-L şi suferind pentru Fiul dăruit omenirii ca Sacrificiu de răscumpărare.

Oare în centrul familiilor noastre creştine se află copilul, după modelul Preasfintei Familii a lui Iosif şi Mariei? Din păcate nu, căci astăzi se construiesc false priorităţi precum studiile, viaţa ce trebuie încă trăită, sau chiar falsa idee de libertate şi fericire lipsită de responsabilităţile vieţii. Oare câţi dintre cei căsătoriţi nu privesc în zilele noastre la copil, ca la «un rău necesar», care din păcate odată şi odată este nevoie să apară, dar care se cuvine a fi evitat pe cât este posibil. Vai de noua viaţă, dacă vine pe lume prea devreme în planul unor astfel de «părinţi», care nu se sfiesc să-şi ucidă fructul iubirii sau să abandoneze plăpândul copil ce vine pe lume gol şi nevinovat. Câte crime nu se petrec în rândul poporului nostru care se consideră creştin? De câteva ori pe locul I în lume în privinţa avorturilor. Dar familia de astăzi mai are timp pentru educaţia copilului ? Se interesează părinţii de problemele lui? Oare aceştia ştiu înainte de toate să aprecieze şi să respecte calea vieţii lui? Nu cumva majoritatea părinţilor devin tirani pentru copiii lor dorind să le stabilească un drum în viaţă, în loc să lase loc afecţiunii, ajutorului şi mai ales inimii, când este vorba despre relaţiile interfamiliale.

Se pot învăţa multe de la Sfânta Fecioară Maria. De la Maria se poate şi se cuvine a se învăţa grija faţă de propriul copil, în toate situaţiile vieţii, mai ales în cele mai dificile şi cele mai întunecate momente. Să-ţi iubeşti copilul întotdeauna, până la deplina uitare de sine. Să fi “mama lui” chiar şi atunci, când acesta nu vrea să-ţi fie nici copil nici fiu ci se pune în slujba tuturor.

Sfânta Scriptură ne relatează că viaţa Sfintei Familii nu a fost presărată cu trandafiri ; să ne amintim numai câteva din textele menţionate în Noul Testament: problemele dinaintea căsătoriei, sărăcia şi amărăciunea Betleemului, fuga în Egipt, viaţa din Nazaret, apoi pentru Maria dificultatea apostolatului şi Calvarul, dar şi slujirea Bisericii ca Mamă a tuturor fiilor răscumpăraţi prin sângele Fiului ei.

Cât de liniştit şi cu ce demnitate îşi suportă şi îşi acceptă condiţia această Familie. Iosif, în ascultare şi tăcere, acceptând toate cerinţele cereşti. Maria, este «Servitoarea Domnului», iar Isus îndeplineşte voinţa Tatălui. Nici o supărare, nici o pretenţie, nici o dorinţă de evitare a încercărilor sau lucrurilor grele, cu care s-au întâlnit în viaţa lor. Totul din voinţa lui Dumnezeu, totul pentru Dumnezeu, chiar şi atunci când mintea omenească nu poate pătrunde profunzimea misterului.

Sociologii şi psihologii şi-au propus să realizeze familia perfectă, lipsită de probleme, fără dezamăgiri, fără eşecuri, amărăciune, fără lacrimi! Dar deocamdată nu s-a realizat nimic. Familia ideală nu poate fi rezultatul unor soluţii pre-elaborate ci este lupta continuă a transpunerii în viaţă a icoanei familiei perfecte. Familia creştină este datoare a privi la Isus, Maria şi Iosif, pentru a rezista şi a trece prin încercările mai mult sau mai puţin dureroase, cu care se confruntă, fără a cădea în abisul dezamăgirilor şi al tristeţilor, care asemenea buruienilor încearcă să cuprindă grădina roditoare a familiei. În spiritul Evangheliei din această zi, dar şi meditând la Preasfânta Familie, familia creştină este datoare să înţeleagă că niciodată, în ciuda situaţiilor dificile cu care se confruntă sau prin care trece, nu este singură. Odată, o familie în care a crescut Fiul lui Dumnezeu, a parcurs deja acest drum. L-a parcurs pentru noi. Deci atunci când ne confruntăm cu greutăţi şi întuneric, când ne lipsesc puterile sau se diminuează în noi speranţele, când totul decurge altfel decât s-ar cuveni să fie, să ne întoarcem cu cugetul şi rugăciunea către Sfânta Fecioară Maria şi Sfântul Iosif. Să apelăm la ei cu sinceritate şi căldură, pentru a interveni în viaţa noastră, fie proprie, familială sau comunitară. Binenţeles, nimeni nu poate garanta, că în astăzi sau mâine ceva se va schimba în mod radical şi minunat. Dar este sigur că va fi mai uşor şi mijlocirea cerească a Sfintei Familii va salva familiile creştine din pericolele lumii de astăzi.

Rugăciune

Adu-ţi aminte de noi, sfinte Iosif: roagă-te şi mijloceşte pentru noi pe lângă Isus de care ai purtat grijă. Fă, ca şi Preasfânta Fecioară, soţia ta, să privească cu bunătate la noi, fiind Mama aceluia, care împreună cu Tatăl şi cu Spiritul Sfânt vieţuieşte şi domneşte fără încetare, în vecii vecilor. Amin. (Către Sfântul Iosif)

 

* * *

 

Ziua a II-a după Crăciun

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiţi credincioşi,

Crăciunul este un mister atât de mare de iubire încât Biserica simte nevoia să continue a medita asupra lui. Astăzi Cuvântul lui Dumnezeu ne invită, în particular, să ne contemplăm pe noi în mijlocul sărbătorii Crăciunului. Pentru noi şi pentru toată creaţia, după ce Înţelepciunea eternă s-a întrupat, totul este schimbat: creaţia, chiar şi imperfectă cum este, şi-a regăsit rolul său, acela de a-l lăuda pe Domnul. Odată cu întruparea, pentru noi a revenit posibilitatea de a fi în mod deplin fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Paradisului. Cu adevărat, odată cu Crăciunul începe o nouă creaţie, o nouă istorie: aceea a graţiei, aceea a milostivirii.

Domnul ne-a făcut un mare cadou, dăruindu-ne vederea. Putem privi chipul celor dragi ai noştri, minunăţiile lumii, putem studia etc. Şi totuşi, sunt multe lucruri pe care nu le putem vedea doar cu ochii. Dacă ne gândim doar la atomul din care sunt făcute diferitele realităţi, el fuge privirii noastre: dar există, numai că noi nu-l putem recunoaşte doar privindu-l. La fel energia electrică: noi vedem un fir, dar nu reuşim să vedem ceea ce trece prin el. Şi totuşi există curentul electric! Mai mult, microbii, care fac atâta rău corpului nostru, purtând chiar boli grave, cu ochii noştri nu putem să-i vedem, este nevoie de un microscop pentru a mări imaginea.

Evanghelia spune că pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut! Dar să nu ne mirăm; căci, dacă nu avem posibilitatea a vedea multe lucruri omeneşti, cum am putea pretinde să-l vedem pe Dumnezeu, Creatorul şi Domnul lumii? Nimeni dintre noi, cu ochii goi, nu poate să fixeze timp îndelungat soarele pentru că lumina sa este atât de puternică încât ne-ar orbi, ar închide ochiul nostru în întuneric şi am obţine contrariul. Dumnezeu stă deasupra noastră, este mai mare decât noi şi viaţa sa este atât de strălucitoare încât ochii noştri nu pot suporta această lumină. Numai în paradis vom putea vedea ceva în plus din această frumuseţe a lui Dumnezeu.

Trebuie să acceptăm aceste limite ale noastre, ce ne fac să rămânem simpli, umili, dar mândri şi aroganţi. Nu din întâmplare primii care au văzut chipul lui Dumnezeu, la fel ca Moise, atunci când a coborât de pe munte avea chipul luminat, încă radiant, astfel încât poporul a înţeles imediat că au fost în contact cu Dumnezeu, în dialog cu el.

În această perioadă de Crăciun, să medităm tocmai asupra acestui dar: Isus, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut unul dintre noi pentru a ne face cunoscut chipul lui Dumnezeu, Tatăl. Ceea ce omul, de unul singur, nu este în măsură să facă, acum Isus ni l-a revelat, ni l-a arătat. În Isus putem privi cine este şi cum este Dumnezeul nostru.

Lucrul cel mai surprinzător este tocmai acesta: Isus a venit să ne spună tuturor că „Dumnezeu este Tatăl”, ceea ce înseamnă că are o inimă care iubeşte, primeşte, iartă, însoţeşte, face sărbătoare pentru noi. Este minunat să te gândeşti la un astfel de Dumnezeu, aşa cum Isus ne învaţă.

Şi în acest an, Biserica din toată lumea încearcă să înţeleagă mai bine ce înseamnă a fi „fiu al lui Dumnezeu”, a avea credinţă în el, care, pentru noi, este tată şi mamă. Isus este o uşă care ne face să intrăm în lumea lui Dumnezeu; El este cheia care deschide posibilitatea de a vedea chipul lui Dumnezeu: Cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl”, va spune Isus. Toţi caută chipul lui Dumnezeu: Arată-mi chipul tău, repetă de foarte multe ori Psalmii. Ei bine, Isus a venit tocmai pentru a mulţumi omul de orice vârstă, cultură, etnie. Cine îl urmează pe Isus, va învăţa să-l vadă pe Dumnezeu, să se bucure de prietenia lui, să se încreadă în ajutorul său.

Biblia vorbeşte despre Dumnezeu folosind imagini pentru că nu se poate reprezenta chipul lui Dumnezeu. Uneori, într-un tablou antic. Dumnezeu este reprezentat ca şi o persoană în vârstă, cu barbă… Nu, Dumnezeu nu este aşa! Biblia vorbeşte despre Dumnezeu ca şi despre o lumină intensă, de un braţ robust împotriva răului, de o mână care susţine cu iubire, de un nor care conduce paşii poporului, de un glas care ne cheamă pe fiecare pe nume… Acesta este Dumnezeu!

Spune Evanghelia că mulţi nu şi-au dat seama de Isus în Betleem când s-a născut şi nici când era adult. Riscul este mereu acesta: atunci când ai multe lucruri de făcut, atunci când eşti prins de probleme zilnice, foarte uşor pierzi din vedere lucrurile esenţiale: acela că Isus vine în întâmpinarea noastră pentru a ne conduce la tatăl, pentru a ne ajuta să înţelegem mai bine că suntem fii ai lui Dumnezeu şi care este destinul final: fericirea veşnică.

Cine se simte mare, puternic, inteligent, bogat… poate pierde această mare ocazie. Nu din întâmplare în jurul lui Isus erau săracii, cei mici, cei simpli, cei umili, bolnavii, copiii. Şi erau fericiţi să stea cu el. Cei mândri, în schimb, nu au niciodată un loc lângă Isus, nu pentru că Isus nu-i vrea, ci pentru că a sta cu Isus înseamnă a-ţi schimba viaţa.

Prin botez am devenit fii ai lui Dumnezeu, cu adevărat. Din păcate, de multe ori uităm acest lucru. Şi în acest an, suntem deci, invitaţi să ne bucurăm de faptul că suntem fii ai lui Dumnezeu, să trăim ca fii adevăraţi. Este adevărat că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Unicul său Fiu, dar şi noi suntem adoptaţi de El. El a venit să ne caute pentru a ne însoţi spre casa Tatălui, spre locul pregătit pentru noi din veşnicie.

Acum ne reluăm viaţa normală, după sărbătorile de Crăciun. Să ne reamintim că suntem chemaţi a învăţa de la Isus ce înseamnă a fi fii ai lui Dumnezeu. Mai mult să fim mai atenţi atunci când rostim cuvântul Tată, când ne facem semnul crucii, dimineaţa şi seara, atunci când recităm Tatăl Nostru: să nu facem din aceasta doar un obicei, pentru că este darul cel mai mare, darul cel mai de preţ pe care ni l-a făcut Isus. Dacă vom face astfel, atunci Crăciunul nu a trecut degeaba. Amin.