Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Nașterea Domnului
Evanghelia: Matei 2,1-12
Apostolul: Galateni 4,4-7

Matei 2,1-12

Iar dacă S-a născut Isus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui și am venit să ne închinăm Lui. Și auzind, regele Irod s-a tulburat și tot Ierusalimul împreună cu el. Și adunând pe toți arhiereii și cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Cristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că așa este scris de proorocul: “Și tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu ești nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieși Conducătorul care va paște pe poporul Meu Israel”. Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Și trimițându-i la Betleem, le-a zis: Mergeți și cercetați cu de-amănuntul despre Prunc și, dacă Îl veți afla, vestiți-mi și mie, ca, venind și eu, să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat și iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit și a stat deasupra, unde era Pruncul. Și văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Și intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, și căzând la pământ, s-au închinat Lui; și deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă. Iar luând înștiințare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în țara lor.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamțiu
pr. George Dimopoulos
IPS Andrei Rymarenko
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic

 

* * *

 

Ce ai primit de Crăciun?

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Daruri bune de Crăciun și în fiecare zi.

Tot mai mulți și mai mulți oameni întreabă în această perioadă: “Ce ai primit de Crăciun?” Problema cu acest accent pe care îl punem la Crăciun este că pierdem tocmai esența acestei sfinte perioade. Noi, creștinii, dăm daruri de Crăciun într-o umilă repetare a Darului pe care Dumnezeu ni l-a făcut – Fiul Său, Domnul nostru Isus Cristos. Pentru creștini accentul corect trebuie să cadă pe dăruire nu pe ce am primit.

Un om povestea odată ce i s-a întâmplat în ajunul Crăciunului pe când era băiat. Au ascultat cu toții povestea nașterii lui Isus, iar apoi au deschis cadourile și s-au bucurat de ele. Tatăl le-a cerut copiilor să facă liniște și le-a spus: “Dintre toate cadourile pe care le-ați primit, vreau să vă alegeți fiecare câte unul care vă place cel mai mult și să îl puneți în fața voastră.” După ce copiii au făcut așa cum li s-a spus, tatăl a continuat: “Acum vreau ca fiecare dintre voi să vă gândiți la cineva pe care îl cunoașteți, care este mai puțin norocos decât voi, care nu primește cadouri ca voi, iar mâine le vom împacheta și le vom trimite acestora.” Omul spunea că nu poate uita Crăciunurile din copilărie. Atunci a învățat că în centrul Crăciunului este gestul lui Dumnezeu care a dat omenirii ce avea mai bun: pe Fiul său. Un gest pe care suntem chemați să îl repetăm, nu doar de Crăciun ci în fiecare zi a anului. Cadoul prin excelență pe care un creștin poate să îl dea în adevăratul spirit al Crăciunului este tocmai iubirea lui Cristos.

 

Darul timpului.

“Cel mai mare dar pe care l-am primit”, spunea un tânăr avocat, “a fost un dar primit la Crăciun, când tatăl mi-a dat o cutiuță. Înăuntru era un bilețel pe care scria: ‘Fiule, în acest an îți voi da 365 de ore, câte o oră pe zi, după cină. Este a ta. Vom vorbi despre ce vrei tu să vorbim, vom merge acolo unde vrei tu să mergem, ne vom juca ce vrei tu să ne jucăm. Va fi timpul tău.’ Tatăl meu nu numai că s-a ținut de promisiunea acelui dar, ci în fiecare an l-a reînnoit, și este cel mai mare dar din viața mea. Ceea ce sunt eu acum este rezultatul acestui timp.”

Darul timpului nu este doar ieftin ca buget, dar este și personal. Discutând despre ce să îi dea de Crăciun tatălui ei bolnav și singur, o femeie și-a spus: “Am să îi dau tăticului meu mai mult timp!” Ce dar minunat și rar! Îi iubim pe părinții noștri dar avem, sau credem că avem, puțin timp pentru ei. Când cineva este bătrân și mai are doar timp, cel mai prețios dar pe care îl poate primi de la cei dragi este timp de petrecut cu el. Cel mai personal, mai apreciat și mai unic dar pe care îl putem face este darul timpului. Timpul nostru. Din cele douăzeci și patru de ore care formează o zi.

 

Darul prieteniei.

Pe lângă darul timpului, un alt mare dar pe care putem cu toții să îl dăm este prietenia. O fetiță spunea odată: “Nu am nici un dar. Nu știu să cânt. Nu știu să pictez. Nu știu să scriu poezii. Pur și simplu nu am nici un dar!” “Ba ai – și strălucește pe fața ta”, i-a spus mama ei. “Ai unul dintre cele mai minunate daruri – darul prieteniei. Te pricepi cum să fii prietenă cu oamenii.”

În loc să ne întrebăm “câți prieteni am?” de Crăciun să ne gândim mai bine “la câți oameni le pot fi eu prieten?” Oamenii au nevoie de oameni. Eu știu personal câtă nevoie am de oameni. Să îi găsesc atunci pe cei care au nevoie de mine, de prietenia mea, de iubirea mea. Să îmi exprim această prietenie printr-un telefon sau printr-o felicitare, sau să îi vizitez. Trebuie să le fac cunoscut faptul că îmi pasă de ei.

 

Alte daruri.

Cele mai mari daruri sunt gratuite. Darul încurajării; darul spunerii cuvintelor “te iubesc” celor dragi; darul iertării; darul de a spune “îmi pare rău” cuiva cui am greșit; darul înțelegerii; darul ascultării atente când celălalt ne vorbește, căutând să îi înțelegem punctul de vedere, să înțelegem ce simte. S-ar putea să nu avem ceea ce psiho-analiștii numesc “a treia ureche”, dar două urechi ne pot fi de ajutor dacă le ținem deschise. Oamenii care cedează psihic sunt cei care nu au avut ocazia să povestească despre conflictele și nemulțumirile pe care le au; sunt cei care nu au găsit o “ureche ascultătoare”, deoarece oamenii pe care i-au întâlnit nu au fost sincer interesați de ceea ce celălalt spunea. A fi atent la ceea ce spune celălalt, a-ți concentra atenția întreagă asupra celuilalt, când îți vorbește, când îți împărtășește ceva, este un mare dar.

 

Darul laudei.

Un alt mare dar de Crăciun dar și pentru oricare zi din an este darul laudei. Consilierii matrimoniali spun că o cauză foarte importantă a divorțului este deteriorarea de către unul din soți a respectului de sine al partenerului. De-a lungul căsniciei cei doi trec prin numeroase momente dificile, dar trec mai ușor dacă se respectă unul pe altul, dacă se simt respectați. Cu toții avem nevoie să fim stimați, lăudați. Dacă nu primim cuvinte de sprijin, viața devine insuportabilă. Când suntem lăudați, bateriile parcă ni se încarcă. Dorința de a fi lăudați și apreciați este probabil una dintre cele mai profunde nevoi ale noastre. Puține daruri sunt mai mari decât lauda.

 

Cum să dăm.

Domnul nostru Isus Cristos ne spune că oricare ar fi darul de dat, trebuie să îl dăm persoanei care are cea mai mare nevoie de el, neașteptând nimic în schimb. După cum spunea Isus: “Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogați, ca nu cumva să te cheme și ei, la rândul lor, pe tine, și să-ți fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăț, cheamă pe săraci, pe neputincioși, pe șchiopi, pe orbi, și fericit vei fi că nu pot să-ți răsplătească. Căci ți se va răsplăti la învierea drepților” (Luca 14,12-14). O tânără a dorit să cumpere un dar de Crăciun pentru prietenul ei care era bine înstărit. A cumpărat atunci un rând de haine pentru copii și le-a dat personal în ajun de Crăciun cele mai sărace familii pe care a putut-o ea găsi în New York, în numele prietenului ei bogat. Iată un exemplu de dăruire așa cum ne-a învățat Isus Cristos.

De departe cel mai mare Dar oferit vreodată este cel al lui Dumnezeu când ni l-a dat pe Isus. “Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3,16). Acesta este cel mai minunat dar deoarece este ca mai multe daruri într-unul. Isus este promisiunea lui Dumnezeu de iertare. El este Emanuel – cu noi este Dumnezeu. Prin Isus primim darul de a fi membri ai familiei lui Dumnezeu, darul iubirii Tatălui ceresc, darul unui Dumnezeu care ne știe pe nume și care se îngrijește de fiecare dintre noi, darul Spiritului Sfânt care veghează asupra noastră cu puterea Sa, darul unui loc în raiul dumnezeiesc.

Ce ai primit de Crăciun?

L-am primit pe Mântuitorul și Domnul meu!

Și deoarece l-am primit, nu pot să nu dăruiesc din timpul meu, să nu dăruiesc prietenia mea, iubirea mea, atenția mea, iertarea mea tuturor.

 

* * *

 

Nașterea Domnului

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața Creștină

“Fecioara, în această zi, pe Cel mai presus de ființă îl naște,
și pământul peștera Celui neapropiat I-o aduce,
Îngerii Îl preamăresc cu păstorii, iar magii cu steaua călătoresc,
căci ni S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci.”
(Condacul Crăciunului)

Astfel zugrăvește Biserica, în condacul sărbătorii de azi, icoana nopții de mister în care cerul și pământul își unesc glasul pentru a preamări coborârea în lume a Fiului lui Dumnezeu.

Astăzi se împlinesc nădejdile de veacuri ale omenirii care zăcea de milenii “în întuneric și în umbra morții”. Cuvântul veșnic al Tatălui se face om, pentru ca pe om să-l mântuiască, adică să refacă, prin jertfa Sa de pe Cruce, legătura omului cu Dumnezeu, ruptă prin păcatul protopărinților noștri.

Mânat numai și numai de nețărmurita-I iubire față de om, Dumnezeu l-a ridicat pe acesta, încă din clipa creării lui, la demnitatea suprafirească de fiu adoptiv, dar real, al Său, împărtășindu-i, prin harul sfințitor, propria Sa fire dumnezeiască și Unindu-Se astfel cu omul – creatura Sa – în chipul cel mai intim cu putință. Dar omul, lăsându-se amăgit de trufia de a fi egal cu Dumnezeu, a disprețuit darul primit de la Creatorul și Părintele său, și, nesupunându-se poruncii Lui, s-a prăbușit din demnitatea de fiu, în sclavia patimilor. Desprins de Dumnezeu și lăsat pradă propriilor pofte răzvrătite, și ele, contra voinței sale proprii, omul singur, cu firea sa grav rănită și slăbită prin cădere, nu se poate ridica acolo, de unde căzuse. De aceea, Dumnezeu, făcându-I-Se milă de mizeria omului, Se face El Însuși om, în persoana Fiului Său , pentru ca să repare cu firea Sa de om, în locul omului, vătămarea infinită pricinuită Lui de acesta, adică să ispășească păcatul omului și să-l împace cu Tatăl, redăruindu-i demnitatea de fiu al Lui.

Și cum își începe Fiul lui Dumnezeu această operă de Mântuitor? Să intrăm în staulul din Bethleem și, îngenunchind alături de Fecioara Mamă și Sfântul Iosif, să-L contemplăm pe Dumnezeu făcut prunc. Îl vedem, aci, pe Împăratul atotputernic al cerului și al pământului, ascuns sub cea mai umilă înfățișare de om. Trufia a fost aceea care l-a rupt pe om de Dumnezeu, vrând el să fie ca Dumnezeu. Iată de ce, acum, aci în iesle, Dumnezeu se smerește în locul omului, luând chip de rob. Cel neîncăput de univers se mărginește la locașul unei peșteri murdare și sărăcăcioase. În loc de palat: “peșteră străină rece, peșteră de dobitoace”; în loc de leagăn împărătesc, o iesle; în loc de așternut moale, “fân și paie”; în loc de mătase și purpură princiară, scutece sărăcăcioase. Și toate acestea erau “avere” străină. El, căruia Îi aparțin toate comorile lumii, s-a lipsit de toate din smerenie și iubire pentru noi.

Iată cum Își începe Isus opera de răscumpărare: luând asupra Sa, de bună voie, umilința, sărăcia totală, toate rigorile iernii și nepăsarea lumii care refuză să-L primească într-un adăpost omenesc, cald și confortabil.

Și pentru ce, încă, toate acestea? Ca să ne îndemne a ne despuia, și noi, de noi înșine și de orice atașament dezordonat pentru tot ce nu este Dumnezeu, pentru ca, eliberați astfel de orice piedici și legături pământești, să ne dăruim cu toul slujirii lui Isus, așa cum El ni s-a dăruit cu totul nouă. Din smerenie, să nu ne prețuim mai mult decât suntem, adică niște păcătoși porniți spre rău; să strivim egoismul, iubirea idolatră de noi înșine, mânia, ținerea cu încăpățânare la stimă din partea altora și la propriile păreri, antipatia, ura, răzbunarea, ponegrirea, vanitatea și luxul; să strivim trufia, mama tuturor acestor păcate, care ne orbește ca să nu ne vedem propriile noastre scăderi și păcate. Din iubire pentru Pruncul Isus, Săracul prin excelență, să ne detașăm sufletește de orice afecțiuni dezordonate pentru ceea ce este lumesc, pentru a ne păstra libertatea interioară a spiritului și a ne ocupa cu mai multă râvnă de singurul lucru cu adevărat necesar: sfințirea noastră prin însușirea virtuților lui Isus.

Când un pictor vrea să imortalizeze pe pânză portretul unei persoane, câtă grijă depune ca, înainte de fiecare trăsătură de penel, să-și arunce cu atenție privirea la model, ca nu cumva să greșească. Tot la fel, noi creștinii, chemați să reproducem în viața noastră chipul lui Isus, câtă strădanie trebuie să depunem zi de zi și clipă de clipă, ațintindu-ne mereu privirea la Isus, modelul nostru, pentru ca gândurile, vorbele, atitudinile, acțiunile noastre, să oglindească gândurile, vorbele, atitudinile și acțiunile lui Isus; ba să ne identificăm în așa măsură cu el, încât să devenim “alt Cristos”, să ne transformăm în El până acolo încât să putem zice cu Sfântul Pavel: “trăiesc, dar de acum nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine”. Prezența Lui în mine și identificarea cu El, cu voința Lui, va face ca El să fie izvorul, principiul întregii mele activități.

Iată care este, pentru noi creștinii, sensul adevărat și complet al sărbătorii Crăciunului. Un creștin adevărat socotește că e greșit a se mulțumi numai să-L contemple, în această zi luminoasă, pe Isus ca Dumnezeu, născut din veci din Tatăl, și ca om, născut din Preacurata Fecioară, și să aniverseze, stând în jurul pomului de Crăciun, un eveniment ce s-a întâmplat în urmă cu aproape două mii de ani. Pentru creștinul adevărat, Cristos Pruncul e persoana vie, care, prin harul împăcării noastre cu El în spovedanie, prin nutrirea cu Trupul Său în Sfânta Cuminecătură și prin continua Sa acțiune asupra lui în deprinderea virtuților, se naște, crește și se desăvârșește în el, pe măsură ce el, creștinul, conlucrează cu harurile ajutătoare oferite lui de Isus spre a-și îndeplini obligațiile stării sale de viață, adică poruncile, acceptând să-și poarte, ca Isus și împreună cu Isus, crucea vieții.

Magii i-au dus lui Isus Pruncul, în dar, aur ca unui împărat, smirnă și tămâie ca Marelui Arhiereu, întemeietor al unui nou așezământ religios, al unei jertfe noi, Arhiereu care va sacrifica nu țapi și tauri, ca în Legea Veche, victime ce nu erau în stare să curețe spiritualicește pe păcătos și să-l împace cu Dumnezeu, ci Se va jertfi pe Sine Însuși, de bună voie, Tatălui, ca victimă de o valoare infinită, unica Jertfă demnă de Dumnezeu, împăcând astfel omenirea întreagă cu Tatăl.

Dar noi, mizerabilele lui creaturi, ce am putea să-I oferim azi lui Isus, ce dar, ce jertfă vrednică de iubirea Sa? Ce altceva, dacă nu potirul viu al inimilor noastre spălate în Sfânta Pocăință, poleite cu aurul virtuților creștinești: cu credință vie, cu iubirea aproapelui, manifestată prin îngăduință, răbdare și iertare; cu înfrânare și despuiere de vanitatea lumii și de orice înșelătoare ispită a ei, pentru ca astfel El să se nască și să și sălășluiască în noi, prin Împărtășirea cu Pâinea Vieții, nu ca în peștera rece și neînsuflețită, ci ca în Biserica Sa vie, pentru care El a venit pe pământ, ca s-o sfințească și s-o mântuiască.

Iată omagiul și bucuria ce se cade să I le facem astăzi lui Isus Pruncul, care, cu atâta duioșie, își întinde mâinile gingașe ca să ne cuprindă și să ne strângă la pieptul Său divin. Iată și bucuria ce trebuie să ne-o dorim unul altuia ca frați ai lui Isus, răscumpărați de El. În acest sens, să ne dorim sărbători fericite. Căci, pentru noi, creștinii, Bethleemul istoric nu are sens dacă nu e în același timp și Bethleemul euharistic, în care Cristos a devenit în mine forța motrice a întregii mele activități de fiecare zi. Dacă, pentru mine, Cristos nu s-a născut decât în peștera din Bethleem și nu în sufletul meu prin trăirea autentic creștinească, atunci zadarnic aprind lumânarea în noaptea de Crăciun, căci aceasta nu poate izgoni bezna și moartea din sufletul meu; zadarnic ascult mesajul de bucurie al colindelor, și tot în zadar cânt imnul îngeresc ce a răsunat în noaptea Preasfintei Nașteri: “Slavă în cer lui Dumnezeu și pace pe pământ, între oamenii de bunăvoință.” Zadarnic, pentru că într-un suflet mort el nu are nici un ecou.

Câtă durere și amărăciune îi poate pricinui Inimii lui Isus un astfel de suflet! De aceea, în această zi când Dumnezeu s-a coborât printre noi ca să ne împace cu Sine, să-I mulțumim că ne-a învrednicit să ne primenim sufletește și să-L primim, prin Sfânta Împărtășanie. Să ne reînnoim fidelitatea față de El, Regele nostru, și să-L implorăm să-Și reverse lumina Iubirii Sale peste noi și peste întreaga omenire sfâșiată de ură fratricidă, rod al înstrăinării de Dumnezeu.

În ciuda primejdiei unui cataclism fără precedent care amenință omenirea, noi, fiii Iubirii, să credem nezdruncinat în rodnicia rugăciunilor și jertfelor creștinilor strânși în jurul lui Isus, Domnul Păcii. Să credem că, până la urmă, aceste rugăciuni și jertfe, fecundate de harul lui Isus, vor face ca omul acestui veac, în goană nebună după o fericire iluzorie, istovit și dezamăgit de propria-i aventură, să-și dea seama de zădărnicia frământărilor lui și, ridicându-și din nou ochii la steaua Bethleemului, să înțeleagă că adevărata fericire și pace nu o va găsi decât înfăptuind în propria sa viață mesajul îngeresc, adică dând slavă lui Dumnezeu și practicând bunăvoința, iubirea față de semeni. Atunci când el, omul acestui veac, îl va fi proclamat pe Cristos ca Stăpânul suprem al inimii, rațiunii și voinței sale, adică, atunci când el își va fi răstignit în sine lăcomia, ura, pofta dezordonată după dominație și satisfacții egoiste, supunându-le minții și, pe aceasta, lui Dumnezeu, atunci, și numai atunci, se va înstăpâni pe pământ pacea Bethleemului, pacea lui Cristos, între singuratici, în familii și între popoare. Amin.

 

* * *

 

Cuvântul s-a făcut trup

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Nașterea Mântuitorului Isus Cristos – acesta este subiectul și evenimentul acestor zile, cel mai mare eveniment din istoria lumii. Trăiește și va trăi mereu în inimile celor care cred în Isus Cristos. Zilele de naștere ale altor mari oameni ai istoriei sunt deja uitate. Numele lor sunt ca fumul și au dispărut; au pușcat ca baloanele de săpun, după cum spunea Sfântul Vasile cel Mare. Bucurați-vă, frații mei. Cântați-i, aduceți-i laudă și veniți la peșteră pentru a-l venera pe Domnul slavei. “Cuvântul a devenit trup”, scrie Sfântul Atanasie, “pentru a face omul mai receptiv față de divinitate. El a devenit sărac pentru ca prin sărăcia Lui noi să devenim bogați. El s-a coborât pentru ca să poată să ne ridice. A fost supus ispitelor pentru ca noi să le putem birui. A acceptat tot ce este mai rău, pentru a ne da tot ce este mai bun.”

Cristos Mântuitorul s-a născut în orașul Betleem. Când? Pavel ne dă răspunsul: “La plinirea timpurilor”; și de atunci timpul a fost împărțit în două perioade mari: înainte de Cristos și după Cristos. Înainte de Cristos este perioada lumii căzute. Perioada de după Cristos este cea a învierii și răscumpărării. Despre această perioadă au vorbit profeții. Acesta a fost și sentimentul marilor spirite ale antichității: că un răscumpărător al rasei umane va fi trimis pe pământ. Profetul Isaia, cu ochii săi profetici, l-a văzut născându-se dintr-o fecioară într-o peșteră. Mai mult, Isaia îl vede acceptat în iesle de animale fără rațiune, dar respins de poporul lui Israel.

Mihea a prevăzut că Răscumpărătorul se va naște în Betleem. Osea a prevăzut că după nașterea Sa, El va fugi în Egipt și din Egipt va fi rechemat în Israel. “Din Egipt mi-am chemat Fiul.” David, cu ochii săi profetici, i-a văzut pe regii din Răsărit venind cu daruri la singurul Rege. Zaharia l-a văzut ca un rege pașnic intrând în cetatea Ierusalimului, stând pe spinarea unui măgar. Isaia a văzut patimile Sale, martiriul Lui de miel lipsit de apărare. Ioil a văzut puterea Bisericii și coborârea Spiritului Sfânt în ziua Rusaliilor. Din păcate timpul nu ne permite să enumerăm toate profețiile care se referă la persoana lui Cristos Mântuitorul.

Spiritele filozofice ale Greciei antice au simțit de asemenea că Răscumpărătorul este pe drum. Erau pesimiste și pesimismul lor era exprimat inclusiv în artă. Eschil, unul dintre cei mai mari poeți tragici, a ilustrat drama lumii prin Prometeu. Prometeu a păcătuit; el dorea să ajungă la Dumnezeu. Din acest motiv a fost condamnat de Hefestus și a fost sechestrat în Munții Caucaz. În timpul zilei venea la el un vultur care, cu ciocul, îi străpungea carnea și îi mânca ficatul. Prometeu suferea, dar noaptea, când vulturul pleca, ficatul îi creștea la loc. Aceasta continua zi și noapte. O fecioară pe nume Io l-a vizitat pe Prometeu și a dorit să îi aducă mângâiere. Atunci zeul Hermes a venit și între cei trei a avut loc un dialog. Hermes i-a spus lui Prometeu următoarele cuvinte: “O, Prometeu, îți înțeleg suferința, dar nu căuta o soluție simplă pentru ele. Vei fi bătut în cuie pe aceste stânci și vulturul cel urât îți va devora carnea până când cineva, dar nu un simplu om ci un zeu, va avea milă de tine și îți va fi urmaș în suferință; el își va asuma greutățile tale; el va coborî în Hades, el se va lupta, el va fi victorios și te va răscumpăra.” În cuvintele lui Eschil cine nu vede omul devorat de păcat și cine nu îl vede pe Cristos care își asumă suferințele omului? “Pentru că El a purtat păcatele noastre și a suferit pentru noi”, spunea Isaia, profețind despre patimile lui Cristos.

Socrate a simțit incapacitatea filozofiei de a răspunde la toate problemele metafizicii și a vorbit despre necesitatea unei călăuze divine. Într-o zi a avut loc o scurtă conversație între el și discipolul său Alcibiade. Acesta se întorsese de la templu, unde fusese să se roage. Și-a rugat maestrul să îl învețe cum să se roage și ce să ceară de la zei. Socrate i-a răspuns că întrebarea are foarte gravă și dificilă, dincolo de puterea de înțelegere a lui Socrate. “Dar nu îți fie teamă și fii nerăbdător”, i-a spus lui Alcibiade. “Dumnezeu va trimite un învățător divin și el ne va învăța, pe mine și pe tine, cum să ne rugăm și ce să cerem zeilor.” Altădată, în fața judecătorilor Atenei, Socrate spunea: “Acum, judecătorilor, voi dormiți și veți dormi și în viitor până în ziua în care Dumnezeu va avea milă și vă va trimite pe marele Trezitor”. După trei sute de ani, Sfântul Pavel a mers la atenieni pentru a-l predica pe marele Trezitor, Isus Cristos.

Platon, în lucrarea sa Republica, îl vede pe cel care va veni ca reprezentantul extraordinarei dreptăți. El spune că dreptul dedicat ideii îndatoririi lui va fi rănit și dezbrăcat, mai puțin de dreptatea lui, care îl va decora. Acesta va rămâne de nezdruncinat până la moarte. Va veni un moment când, deși el este drept, va fi considerat nedrept și de aceea va fi bătut și va suferi.

Iuda, după ce l-a trădat, spunea despre Isus că este inocent și fără de păcat. Au existat și alți dușmani ai Lui care, deși nu îi recunoșteau divinitatea, au vorbit frumos despre El. Filosoful evreu Spinoza i-a dat acest titlu lui Isus: “Simbolul splendid al înțelepciunii divine.” Raționalistul Straus îl numea “cel mai înalt obiect imaginabil”. Richter îl caracteriza ca “cel mai pur între cei puternici, cel mai puternic între cei puri”. Renan necredinciosul îl descria ca “frumusețea eternă”.

Și noi, frații mei, să cântăm cu îngerii din Betleem întruparea Fiului lui Dumnezeu, a Mântuitorului nostru Isus Cristos.

 

* * *

 

Nașterea lui Cristos

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“Pregătește-te, Betleeme… că Pomul Vieții a înflorit în peșteră din Fecioara. Pântecele ei s-a arătat rai înțelegător, în care este dumnezeiescul pom, din care mâncând, vom fi vii… Cristos se naște ca să ridice chipul cel mai înainte căzut” (Troparul înainteprăznuirii Nașterii lui Cristos). Astfel ne pregătește Biserica pentru sărbătoarea Nașterii Domnului. Iubiți frați și surori, în timp ce alergam de la un magazin la altul, în timp ce pregăteam sărbătorile în casele noastre, Biserica, încă șoptind, revela misterul: “Pregătește-te, Betleeme…”

Cum s-a pregătit Betleemul? Cu o peșteră – acel gen de peșteră în care erau duse vitele. “Pregătește-te, Betleeme…” și Betleemul s-a pregătit. Pentru ce s-a pregătit? Ce se întâmpla în Betleem? În Betleem, într-un staul pentru vite, un mare mister se împlinea. Aici, după cum ne-a pus Biserica, în această peșteră s-a arătat un rai din care a crescut Pomul Vieții din Noul Testament. Adam avea viață, deoarece în paradis se afla Pomul Vieții, cel al Vechiului Testament, din care se hrănea. Și prin puterea dată de această hrană, Adam trăia în comuniune cu Dumnezeu. Aceasta a fost o bucurie de nedescris pe care Adam a pierdut-o atunci când porțile raiului s-au închis și a pierdut Pomul Vieții. Dar Dumnezeu Creatorul, fiindu-i milă de Adam, a dat o profeție că Pomul Vieții va fi refăcut. Și acest Pom este refăcut.

După cum spuneam, Biserica șoptește: “Pregătește-te, Betleeme…” Aici atenția noastră nu este îndreptată spre faptul că vor fi poate palate, că totul va fi poate inundat de lumini electrice, sau îmbrăcat în catifea sau mătase. Betleemul, peștera, ieslea unei vaci, bătrânul Iosif, și în același timp păstorii care vegheau; ei erau evrei adevărați care îl așteptau pe adevăratul Mesia. Și pentru ei cerurile s-au deschis și în urechile lor a răsunat cântarea îngerească: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2,14). Și după ei au venit adevărații căutători ai Adevărului – Magii care urmau Steaua. Ei au căutat și au căutat, și Steaua i-a condus. Știau din constelații că ceva măreț, ceva important pentru întreaga lume s-a întâmplat. Și au pornit la drum. Și aici Biserica ne spune: Priviți! Pe cine cheamă peștera din Betleem? Pe păstorii care caută adevărul; pe magii care caută adevărul.

La fel și pe noi, fraților și surorilor. Suntem chemați la adevăr. Dar la care Adevăr? La care Pom al Vieții? Ce fel de Pom a crescut în peștera din Betleem? Cristos ne revelează: “Eu sunt pâinea vieții. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu” (Ioan 6,48.51). Vedeți, Cristos este Pomul Vieții, acea Pâine pe care o mâncăm. Și El ne spune aceasta în mod categoric în al șaselea capitol al Evangheliei lui Ioan: “Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viața veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărata mâncare și sângele Meu, adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (Ioan 6,54-56). Iată ce fel de Pom.

Și aceasta este Ziua Sfântă la care ne-a chemat Biserica, șoptindu-ne în întreaga săptămână acest Tropar: “Pregătește-te, Betleeme, deschisu-s-a tuturor Edenul; împodobește-te, Efrata, că Pomul Vieții a înflorit în peșteră din Fecioara.” Dar există un prim pas către această viață. Spun acest lucru în fiecare an, altfel nu ar fi atât de convingător. Ce se întâmplă în natură? Chiar acum pământul se întoarce către soare și forța dătătoare de viață se revarsă pe pământ. Și peste puțin timp pământul nostru va începe să își arate frumusețea; vor fi flori, și apoi fructe. Acest lucru se întâmplă în fiecare an.

La fel se întâmplă în viața spirituală. Acum, când facem primul pas către peștera din Betleem, Biserica ne spune prin pasajul din Epistola către Galateni (4,4-5): Iar când vine plinirea vremii, duhul înfierii este pus în sufletele noastre. Că vrem, că nu vrem. La fel ca și în natură: indiferent dacă pământul vrea sau nu, forța dătătoare de viață se revarsă asupra lui oricum. Doar că acolo unde sunt buruieni, va exista un miros neplăcut, decadență. Acolo însă unde totul este gata să primească sămânța, va fi bucurie și bună mireasmă.

La fel se întâmplă și cu noi. Dacă sufletele noastre s-au pregătit pentru a primi peștera din Betleem, atunci va fi și înfierea. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că, în mod inexplicabil, la fel ca în natură, în sufletul nostru va fi revărsată puterea Harului Divin, care ne va face să simțim apropierea noastră față de Creatorul, ca față de un Tată. În acest fel, noi toți avem același sentiment față de Tatăl. Cu alte cuvinte, se creează o familie. Fraților, în această familie se va realiza acest mister al lui Cristos – Pomul Vieții. În această familie creștină se poate înfăptui Cina cea de Taină, Divina Euharistie. În ea va fi realizat Sacramentul Trupului și Sângelui lui Cristos, Sacramentul Pomului Vieții, are este dincolo de orice explicație.

Oameni nu înțeleg. Poate nici nu se gândesc la aceasta, și poate nu vor să exprime acest mister; cu toate acestea, el se exprimă indiferent de ei. Priviți la cei de altă confesiune. În dorința lor de a-l întâlni pe Cristos recunoaștem dorința de a face ceva bun pentru celălalt. Toți doresc să dea ceva unii altora, fără să înțeleagă principalul lucru care trebuie dat. Este necesar să dăruim ceva ce va face o persoană să simtă că este fiu al Domnului nostru Isus Cristos, să simtă că face parte dintr-o familie. Pentru a face acest lucru, trebuie să privim în inima unei persoane, trebuie să avem răbdare și poate uneori, doar să spunem: “Doamne. Ai milă de mine, păcătosul, deoarece nu mai am altceva de dăruit”. Fie ca această Zi Sfântă să devină Ziua Sfântă a consacrării inimii noastre, a acceptării înfierii (adopției). “Pregătește-te, Betleeme… Cristos se naște ca să ridice chipul cel mai înainte căzut”.

 

* * *

 

Nașterea Domnului

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Slăvit de îngeri, străjuit de păstori și închinat de magi, Mântuitorul Hristos coboară astăzi printre oameni, luminând cu înfățișarea Sfintei Sale Dumnezeiri de prunc, staulul sărac din preajma Betleemului. Faptul Nașterii Domnului este unic în felul său. Este unic pentru că Dumnezeu are graiurile Sale și căile Sale nepătrunse, prin care își descoperă oamenilor ființa Sa nemărginită și voința Sa cea sfântă.

Nașterea Domnului este o strălucită minune: pentru că acum se împlinesc profețiile Vechiului Testament, cu privire la Mesia; pentru că o pregătesc și o vestesc îngerii lui Dumnezeu; pentru că cele întâmplate cu prilejul ei ne umplu mintea de uimire.

Venirea Domnului a fost vestită cu mii de ani înainte de Nașterea Lui. Patriarhul Iacob, pe patul de moarte a prezis: “Nu va lipsi Domn din Iudea, nici povățuitor din coapsele sale, până nu va veni Acela care este așteptarea tuturor neamurilor” (Geneză 49, 10). Profeția lui s-a împlinit. Până la Nașterea Domnului, iudeii au avut regi din neamul lor. Cel din urmă rege din neamul istraelit a fost din familia macabeilor. După el, romanii au adus domn peste iudei pe Irod cel Mare, care nu mai era de neam iudeu, ci idumeu. Tocmai în timpul lui s-a născut Mântuitorul. Astfel, profeția lui s-a împlinit.

Profetul Isaia a prezis că Mântuitorul se va naște dintr-o fecioară. De această profeție vorbește Sfântul Evanghelist Matei, în capitolul I al Evangheliei sale, istorisind Nașterea Domnului: “Iată acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul, prin proorocul ce zice: “Iată fecioara în pântece va avea și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel, ce se tâlcuiește: cu noi este Dumnezeu” (Matei 1, 22). Profeția lui Isaia s-a împlinit întocmai, căci Domnul Hristos s-a născut din sfânta Fecioară Maria.

Profetul Daniil a prezis că Mesia va veni, după șaptezeci de ani. Dacă se socotește timpul de la Daniil, până la Nașterea Domnului se constată că și profeția lui S-a împlinit întocmai.

Profetul Miheia a prezis că Mesia se va naște în localitatea Betleem, așa cum amintește Sf. Evanghelist Matei. Profetul Zaharia a prezis că Mesia va avea un înaintemergător, care va pregăti mintea oamenilor ca să-L primească pe Isus. Prezența Sfântului Ioan Botezătorul la începutul Noului Testament ne încredințeză că și profeția aceasta s-a împlinit întocmai.

Am amintit aici câteva profeții care s-au împlinit în persoana Mântuitorului Isus Hristos. Ele dovedesc cu adevărat că Acela a Cărui naștere o prăznuim astăzi, nu e un om, ci Fiul lui Dumnezeu.

E Fiul lui Dumnezeu, așa cum a spus îngerul, când i-a vestit Sfintei Fecioare: “Duhul Sfânt se va coborî peste tine și puterea Celui Prea Înalt te va umbri. Pentru aceasta, și sfântul ce se naște din tine, se va chema: Fiul lui Dumnezeu”.

Nașterea Domnului este o minune unică, care se produce în anumite împrejurări, încât nici o minte omenească nu poate explica taina aceasta. Drumul de la Nazaret la Betleem, porunca Cezarului de la Roma, pentru înscrierea întregii populații din imperiul roman, greutățile întâmpinate căutând găzduire, adăpostirea într-o peșteră; Nașterea tainică a lui Isus în timpul nopții; vestirea ce o face un înger către păstor; corul îngerilor ce cântau; arătarea unei stele minunate; închinarea magilor; fuga în Egipt și întoarcerea de acolo sunt tot atâtea fapte ce ne uimesc și din ele se desprind pentru noi mari învățături pentru mântuirea noastră.

Iosif și cu Maria, pentru că se trăgeau din neamul lui David și pentru că David se născuse în Betleem au venit să se înscrie și ei în acest orășel (Luca 1, 27). Negăsind loc de găzduire, au intrat într-o peșteră de la marginea Betleemului, unde de obicei se adăposteau vitele în nopțile friguroase. Acolo a născut Sfânta Fecioară pe pruncul Isus, L-a înfășat în scutece și L-a culcat în iesle. Pe aproape erau păstori care făceau de strajă, păzind turmele de oi “și iată, un înger al Domnului a stătut înaintea lor și slava Domnului a strălucit împrejurul lor și s-au înfricoșat cu frică mare.

Și îngerul le-a zis: nu vă temeți căci iată, vă binevestesc bucurie mare care va fi pentru tot poporul că vi S-a născut astăzi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Și aceasta va fi semn: veți afla un prunc înfășat, culcat în iesle”.

Deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulțime de îngeri, lăudând pe Dumnezeu și cântând: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Păstorii au venit la Betleem, au văzut pruncul și pe mama lui și au spus ce li s-a descoperit despre pruncul acesta și toți care au auzit, s-au mirat de cele ce le-au spus păstorii. Iar Sfânta Fecioară păstra aceste cuvinte în inima sa” (Luca 2, 7).

Iată cât de simplu ne istorisește Sfânta Evanghelie, Nașterea Domnului.Minunea vorbește de la sine. Arătarea îngerului față de păstori, iar mai pe urmă ceata îngerească lăudând pe Dumnezeu, vestea lumii mesajul divin: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Ei arătau că se deschide o nouă eră pentru omenire; că se vestește voința lui Dumnezeu; că prunc ce se naște va grăi pământului, glasul cerului; că omenirea pe pământ și bunăvoirea între oameni sunt puteri pe care se sprijină slăvirea lui Dumnezeu. De atunci și până azi, universul păstrează ca pe un ecou această dumnezeiască vestire a îngerilor. Iar dacă oamenii vor asculta mesajul divin de la Nașterea Domnului, vor fi fericiți, vor avea “bucurie mare” pe care o vestește duhul ceresc, că s-a născut Mântuitorul lumii, și ea pornește din peștera Betleemului să ocolească și să fericească întreg pământul.

Când s-a născut Isus Hristos, Ierusalimul dormea. Dormea puterea lui Irod, dormea înțelepciunea cea omenească a cărturarilor și fariseilor. Dormeau căpeteniile Betleemului, dormeau oaspeții veniți de departe și trudiți de drum. Dormeau toți cei ce cunoșteau din Vechiul Testament, că trebuie să se nască Mesia, cum au prezis profeții. Dormea însăși credința lor, căci nu înțelegeau profețiile și tainica lor descoperire. Dormeau în oraș și în satele Iudeii, toți aceia ce trebuiau să-L aștepte pe Mântuitorul, cu sufletul plin de dragoste. Dormeau cei bogați, care în vanitatea lor își închipuiau că stăpânesc pământul.

Dormeau cei săraci, copleșiți de lipsuri și măcinați de vicii.

Dormea însăși păcatul. Îi acoperea pe toți întunericul păcatului.

Cel ce se născuse, Răsăritul cel de Sus, avea să biruie păcatul, întunericul, lipsa de credință, iubire și moarte, care nu puteau vedea fața lui Isus.

În lumina sfântă a Nașterii Domnului lumea trece, pășește de la “întunericul și umbra morții” la lumina ce se profilează pe drumul împlinirii făgăduinței lui Dumnezeu care ne umple inimile de bucurie și nădejde.

La Întruparea Mântuitorului apune o lume și se naște alta; se stinge o împărăție a păcatului și morții și se instaurează alta – a mântuirii și vieții. Nașterea Fiului lui Dumnezeu pentru noi, în fiecare an, nu trebuie să fie numai o zi de amintire istorică, ci și o zi de reculegere, examinare, înălțare, renaștere, întărire sufletească și hotărârea de a-ți schimba viața de azi înainte spre a fi mai curată, mai bună, mai plăcută lui Dumnezeu. Taina Betleemului trebuie înțeleasă cum este ea: ca fapt istoric, petrecut aievea, în timpul, locul și condițiile arătate de Evanghelie.

Pentru a înțelege corect această taină trebuie să ne lăsăm pătrunși de smerenie și puritate sufletească și de nevinovăția dreptului Iosif și “a păstorilor”, care au înțeles cu adevărat taina Betleemului. Trebuie să fim stăpâniți de dorul cunoașterii adevărului dumnezeiesc, cum au fost stăpâniți de acest dor magii.

Trebuie să fim încrezători în bunătatea lui Dumnezeu față de noi și să așteptăm mântuirea cum au fost încrezători și au așteptat-o cei doi bătrâni de la templul din Ierusalim: dreptul Simion și proorocița Ana, care atunci când au văzut pruncul ce a fost adus spre a fi închinat, și-au deschis gura și au rostit cuvinte profetice, unind Betleemul cu Golgota, cuprinzând într-o singură privire întreaga activitate pământească a Mântuitorului. Mulți credincioș i, din toate generațiile și din toate neamurile au înțeles taina Betleemului și s-au decis să urmeze pe Fiul lui Dumnezeu întrupat din fecioară.

Unora le-a fost dat să treacă prin foc purificator ca să poată înțelege această taină. Așa au fost de pildă Saul, prigonitorul creștinilor, care a primit descoperirea tainei pe drumul Damascului și a devenit astfel Sf. Apostol Pavel. Tâlharul răstignit de-a dreapta Mântuitorului a înțeles, înainte de a-și da duhul această negrăită taină. Mucenicii și sfinții Bisericii au făcut dovadă că s-au pătruns în chip deplin în sensul profund al tainei Betleemului. Iuda, în schimb n-a putut înțelege taina, după cum n-a înțeles-o nici Irod.

Dar noi, credincioșii de azi în ce măsură înțelegem? Nu putem tăgădui nici unul dintre noi că există în sufletele noastre dorința de a preamări pe Dumnezeu, dorința după pacea cea adevărată, dorința de a gândi drept, dorința de a simți adevărul lui Dumnezeu, dorința de a dovedi prin faptele noastre, că suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu; dar parcă în sufletele noastre există temeri înfricoșă toare în care sunt aruncate toate gândurile și sentimentele noastre, de unde se pot ridica la suprafață.

Ispitele și greutățile acestei lumi, mândria, răutatea și lăcomia noastră țin sub lacăte grele tot ce e frumos și bun, ca să nu se ridice la suprafață și să ne fie bine.

Pruncul sfânt de la Betleem are puterea să slobozească, să descătușeze de sub greutatea încuietorilor tot ce este prețios, curat și sfânt în ființa noastră. Lângă peștera sfântă vom înțelege că Mântuitorul ne ridică la suprema demnitate de fii ai lui Dumnezeu pentru că ne restaurează sufletul pe linia destinului creatural, ne scoate din prăpastia egoismului, din întunericul iubirii de sine și voiește să devenim creaturi după “chipul” și “asemănarea Sa” – și să fim fericiți în veci.

Și tot lângă peștera sfântă vom înțelege mai bine că Hristos s-a făcut om “pentru noi și pentru a noastră mântuire” pentru a sta cu fața permanent spre oameni, care sunt fiii și frații Săi. Acestora le comunică puterea iubirii Sale nemărginite care învăluie pe fiecare în parte, și pe toți la un loc și culminează în harul jertfei Sale de pe Golgota. Lăsându-ne pătrunși și încălziți de harul iubirii Sale, Domnul Isus se naște în inima fiecăruia din noi.

El devine centrul ființei noastre și noi renaștem într-o existență nouă, călăuziți de cele mai înalte idealuri umanitare, și altruiste acte de jertfă personală. Numai prin trăirea în Duhul iubirii lui Hristos-Dumnezeu, în afirmarea practică a dragostei de omul în sine și în fiecare în parte, vom putea ieși din bezna și umbra morții duhovnicești și ne vom recâștiga puterea morală (sufletească) care ne dă pacea, unirea, înfrățirea și fericirea pe care o dorim. Numai prin Duh ne naștem de sus (Ioan 3, 8) și înțelegem și puterea practică pentru marile probleme pe care le ridică viața noastră în actualitate. Iubirea întrupată în Isus Hristos ne scoate din somnolența spirituală, din existența noastră minoră, slabă și păcătoasă, incapabilă de fapte altruiste și înalte.

Ea ne pune față în față cu Dumnezeu de la care venim și prin El vedem pe semenul nostru, pentru care trebuie să avem acea conduită, acea dragoste de jertfă, pe care Hristos o așteaptă de la noi.

Cu acest prilej de emoții curate și izvor de cugetări înalte, ne putem întreba cine ne-ar putea lămuri nouă această sfântă taină? Este bine să știm că avem o călăuză sigură la care putem alerga și care singură este în măsură să ne tâlcuiască taina. Este Sfânta Biserică, maica noastră duhovnicească, care întruchipează taina Betleemului. Ea aduce în lume întreaga lucrare a Mântuitorului Hristos. Mersul ei în istorie nu este triumfal, ci în totală smerenie și lepădare de sine precum a fost și petrecerea în trup a Mântuitorului.

Sfânta Biserică ne cheamă azi mai mult ca oricând să părăsim și noi gândurile acestea pământești, cum și-au părăsit păstorii turmele de oi așa de dragi lor, și să venim aproape de peșteră, aducând aur, smirnă și tămâie Domnului.

Dacă dorim o viață senină și bogată în fericire trebuie să venim cu tot sufletul nostru la peștera din Betleem și să simțim și să trăim taina coborârii printre noi a Fiului lui Dumnezeu și să purtăm de azi în suflet bucuria pe care au avut-o păstorii atunci când au văzut pruncul în Betleem.

Să slujim cu adevărat pe aproapele nostru dovedind că am înțeles marea și negrăita taină a Betleemului, taina coborârii printre noi a Fiului lui Dumnezeu rânduit de Tatăl din cer “să se nască și să crească, să ne mântuiască”. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Nașterea după corp a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Pictorul german Joseph von Würich, care a îmbogățit patrimoniul creștin cu numeroase picturi religioase, este și autorul unui tablou alegoric destul de neobișnuit, însă plin de semnificații: Din imensitatea cerului fascinant, Părintele Ceresc privește cu iubire la Fiul Său Dumnezeiesc născut din veșnicie, cum S-a coborât de pe tronul Lui măreț și renunță la toate semnele măreției. Fiul lui Dumnezeu renunță la coroana Sa împărătească iar în locul ei își pune pe cap coroana de spini. El oferă Tatălui ceresc sceptrul împărătesc al puterii divine și ia în mână trestia – simbolul înjosirii și al umilirii. El, Fiul din veșnicie al Tatălui ceresc, se află îmbrăcat în veșminte preoțești, în stihar, epitrahir și în felon, fiind gata să se coboare pe pământ, ca să Se sacrifice pentru mântuirea neamului omenesc. Mai jos, pe această reprezentare, se află ieslea în care se odihnește Pruncul, iar lângă El, Preacurata Fecioară Maria și Sfântul Iosif. Deasupra peșterii, sunt îngerii cântând cântarea de bucurie: «Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace»(Luca 2, 14).

Acest tablou simbolic ne amintește de semnificația Sărbătorii Nașterii lui Hristos și ne arată marele sacrificiu pe care Fiul lui Dumnezeu L-a făcut pentru noi, nefericiții oameni, pentru a ne reda fericirea eternă. Fiul lui Dumnezeu a primit din iubire față de neamul omenesc condiția umană, devenind asemenea nouă în afară de păcat, pentru ca prin suferință și moarte să ispășească păcatele întregului neam omenesc. Natura Dumnezeiască s-a unit cu natura omenească într-un mod cu totul aparte, astfel că Isus Hristos, fiind Dumnezeu adevărat, a devenit Om adevărat într-o singură Persoană. Un singur suspin, o lacrimă, o picătură de Sânge a Pruncului Isus, puteau să fie de ajuns pentru toate păcatele întregului neam omenesc. Dar Fiul lui Dumnezeu a ales pe pământ lungul drum al muncii, suferinței, sângelui și morții, cu o iubire nemăsurată, deoarece iubirea lui Dumnezeu este nemărginită (cf. Ioan 13, 1).

Nimeni dintre noi nu poate să pătrundă întru totul Misterul nașterii Fiului lui Dumnezeu. Biserica noastră cântă Irmosul Utreniei Sărbătorii Nașterii Domnului Hristos: “Taină minunată și neobișnuită văd, cer fiind peștera, scaun de Heruvimi Fecioara, ieslea sălășluire, întru care s-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care lăudându-L Îl mărim”. Dumnezeul cel veșnic a început să trăiască o nouă viață, Atotputernicul a devenit copil plăpând. Ce iubire nemărginită! Ce înjosire! Ce umilire! Cu adevărat este un mister neînțeles al umilinței, înjosirii, al iubirii lui Dumnezeu față de om. «Cuvântul S-a făcut corp, și a locuit între noi, și noi am văzut gloria Lui, gloria Unului născut din Tatăl»(cf. Ioan 1, 14).

Să medităm asupra acestui mister! În locașul sărac al peșterii Îl vedem pe Pruncul, Fiul Preaînțelept, pe Dumnezeul Cel Atotputernic sub chipul plăpând și luminos al inocenței. Acest Prunc care se află în iesle, este Împăratul împăraților și Domnul domnilor! Mâna acestui Copil conduce întreg universul; ochii Copilașului privesc asupra întregii lumi; gura acestui Prunc decide soarta cea veșnică a sufletului oamenilor; Gândirea Dumnezeiască a Pruncului străbate orice fel de gândire până în eternitate; la fața acestui Copil Heruvimii și Serafimii nu știu cum să privească; zâmbetul Lui, este bucuria tuturor îngerilor și a sfinților. Așa ne-a iubit pe noi Hristos! «Așa a iubit Dumnezeu lumea»(Ioan 3, 16). El a venit din Cer, ca să mântuiască poporul Său, a venit ca pământul și cerul să se unească, să ne deschidă nouă calea spre Cer.

Noi credincioșii suntem datori să aducem lui Hristos, un dar la Sărbătoarea nașterii Lui. Ce putem să-I oferim, Mântuitorului și Dumnezeului nostru? Cum putem să-I mulțumim pentru faptul că S-a făcut om și S-a născut din Fecioară pentru mântuirea noastră? Conținutul colindelor, pe care I le cântăm în această perioadă spun că darurile cele mai prețioase sunt cele ale păcii izvorâte dintr-o inimă credincioasă și plină de iubire. Credința vie și iubirea sinceră, reprezintă cel mai frumos dar pentru Hristos-Mântuitorul.

Nașterea lui Hristos este Sărbătoarea credinței. Autentica Credință i-a condus pe înțelepții Orientului să călătorească spre Betleem. Aceștia au crezut că Pruncul sărac este Dumnezeu. Păstorii cei săraci au crezut cuvintele trimișilor cerești și s-au grăbit spre peșteră pentru a I se închina Împăratului Hristos.

«Fericiți cei, care au crezut», – spune Hristos (Ioan 20, 29). Milioane de locuitori de pe planeta noastră, au crezut în Hristos, au trăit această credință și încrederea în Dumnezeu a fost izvorul fericirii lor. De aceea, în timpul celebrării Sărbătorii Nașterii lui Hristos trebuie să ne reînnoim credința.

Trebuie să trăim în credință. Să nu uităm, că Nașterea lui Hristos se comemorează de două mii de ani, fiind patrimoniul omenirii atâta timp cât omul va exista : «Isus Hristos, ieri și azi și în veci, este același» (Evrei 13, 8). Hristos se naște în sufletele luminate de Dumnezeu. Inima nepătată, sufletul cel drept, constituie cel mai frumos dar pentru Fiul lui Dumnezeu.

Trebuie să ne reînnoim iubirea față de Hristos și iubirea față de semenii noștri. Să fim mesageri ai păcii, ai iubirii și ai adevărului.

Suntem oameni! Suntem și creștini! Suntem copii ai lui Dumnezeu! «Dumnezeu este iubire, și cel, care rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el»(1 Ioan 4, 16). De aceea să trăim în pace și în iubire! Fie ca pacea pe care Mântuitorul ne-a adus-o pe pământ din Cer, să fie pentru noi izvorul adevăratei fericiri!

Hristos S-a născut! Preamăriți-L!

Rugăciune

Poporul, care locuia în întuneric va vedea o lumină mare; peste cei care locuiau în latura umbrei morții lumina a strălucit… căci prunc s-a născut nouă. Fiu s-a oferit nouă, a Cărui stăpânire este peste umărul Lui și se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii Părinte al secolului ce va să vină.

O, binecuvântată să fie această naștere, prin care Preasfânta Fecioară Maria, prin lucrarea Spiritului Sfânt, a oferit lumii Mântuirea noastră, iar Copilul, Mântuitorul lumii, ne-a arătat fața Sa cea Dumnezeiască! Să cânte toate puterile cele cerești, cântați toți îngerii! Toată puterea, care se află în lume, să cânte; să cânte spre lauda lui Dumnezeu; să nu tacă nimeni, și fiecare voce, să se alăture în cor. Iată-L pe Acela, despre care profeții au cântat în secolele trecute, iar scrierile cele adevărate ale profeților anunțau, că Acela, care ne-a fost promis, se va arăta cândva. Să fie lăudat de toate făpturile și de toate lucrurile! (După Aurelio Prudenzio)

O, Dumnezeule, Tu în chip minunat l-ai creat pe om după asemănarea Ta și cu nesfârșită generozitate ai reînnoit vrednicia Lui prin venirea Fiului Tău pe pământ. Fă-ne, să fim părtași la Dumnezeirea Aceluia, care a dorit să primească natura noastră omenească.

În El, în Isus Hristos, se oglindește astăzi deplina strălucire a misterului schimbării, datorită căruia am fost răscumpărați: Cuvântul a primit slăbiciunile noastre, iar omul muritor a fost ridicat la vrednicia cea eternă și unit cu Tine, Părinte Sfinte, printr-o unire aparte, împărtășind cu Tine viața cea nemuritoare.

O, Copil dulce din Betleem, fă să mă apropiu cu sufletul încălzit de misterul profund al Nașterii Tale. Oferă inimilor oamenilor acea pace, pe care o caută neîncetat și de care au nevoie, dar pe care numai Tu le-o poți oferi. Ajută-ne să Te cunoaștem mai bine și să trăim ca frații, asemenea copiilor unui singur Părinte. Arată-ne, frumusețea, sfințenia și puritatea Ta. Trezește în inimile noastre iubirea și recunoștința pentru bunătatea Ta cea nemărginită. Unește-ne pe toți în iubire și oferă-ne pacea Ta cea cerească. Amin. (După Papa Ioan al XXIII-lea)