Predici

(tipareste predicile)

 

Preasfânta Fecioară Maria Născătoare de Dumnezeu
Anul A (B, C)
Lecturi:
Numeri 6,22-27
Galateni 4,4-7
Luca 2,16-21

Luca 2,16-21

Au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle. După ce l-au văzut, au făcut cunoscut ceea ce li se spusese despre acest copil. Toţi cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei. Apoi păstorii s-au întors, preamărindu-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit şi au văzut, după cum le-a fost spus. Când s-au împlinit opt zile, a fost circumcis şi i s-a pus numele Isus, aşa cum a fost numit de înger mai înainte de a fi fost zămislit.

 

Autori

 

* * *

 

Hotărâri pentru noul an împreună cu Maria

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Numele “Ianuarie” vine de la zeul roman Janus, zeul cu două feţe, una privind spre trecut şi alta spre viitor. Acum este într-adevăr un timp pentru a privi înapoi la anul care tocmai s-a încheiat şi înainte la noul an care se află în faţa noastră. Cum am petrecut acest an al vieţii mele? L-am folosit pentru a-mi urma scopurile şi obiectivele mele în viaţă? L-am folosit pentru a spori sensul existenţei mele? Aş fi putut să fac mai multe în anul care a trecut în privinţa modului în care mi-am împărţit timpul între cerinţele muncii, ale familiei, ale prietenilor şi ale societăţii, şi cerinţele vieţii mele spirituale? Ce am realizat în anul care a trecut şi ce nu am reuşit să realizez? Cum pot să îmi consolidez realizările anului care a trecut răsturnând în acelaşi timp eşecurile şi pierderile în acest nou an? Prin întrebări de analiză a sufletului precum acestea descoperim că o trecere în revistă a anului care a trecut conduce în mod natural la stabilirea de scopuri şi hotărâri pentru noul an.

Sunt oameni care spun că nu are sens să iei hotărâri pentru noul an. Să nu îi credeţi. Trebuie să ne stabilim scopuri şi să luăm hotărâri ca o concluzie necesară la trecerea în revistă a anului trecut. Şi avem nevoie să ne examinăm vieţile de la an la an deoarece, după cum spunea Socrate, viaţa neexaminată nu merită să fie trăită.

Ziarele de astăzi sunt pline de hotărâri individuale şi colective pentru noul an. Cele mai multe dintre ele, însă, nu sunt deloc hotărâri, ci doar dorinţe. Care este diferenţa dintre o hotărâre şi o dorinţă? O dorinţă identifică o ţintă pe care un om vrea să o atingă, o hotărâre precizează paşii pe care îi va face pentru a ajunge la ea. O dorinţă spune: aici vreau să fiu, o hotărâre spune: acesta este drumul pe care voi merge, aceasta voi face pentru a ajunge acolo. Persoana dornică spune: “Vreau să îmi iau examenele în acest an”, iar persoana hotărâtă spune: “Îmi voi dedica în fiecare zi o oră în plus pentru studiile mele pentru a-mi lua examenele.” Persoana dornică spune: “Voi avea mai multă pace şi iubire în familia mea în acest an”, iar persoana hotărâtă spune: “Voi petrece mai mult timp cu familia mea la masă în loc să mă grăbesc la televizor, pentru ca să ne cunoaştem şi să ne înţelegem mai bine unii pe alţii.” Persoana dornică spune: “Voi avea o viaţă de uniune cu Dumnezeu în acest an”, iar persoana hotărâtă spune: “Îmi voi stabili un anumit timp în fiecare zi pentru a mă ruga şi a asculta Cuvântul lui Dumnezeu”. Diferenţa dintre dorinţă şi hotărâre este: suntem gata să facem ceea ce trebuie pentru a ne împlini visele, suntem gata să plătim preţul?

Evanghelia de astăzi ne-o prezintă pe Maria ca un model al acelei vieţi noi în Cristos pe care ne-o dorim cu toţii în noul an. Vedem că Maria era pregătită să facă ceva pentru a realiza acest scop. Ce a făcut ea? Citim că păstorii, atunci când au mers să îl adore pe Pruncul Isus în iesle, au relatat tot ceea ce le-au spus îngerii. “Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei” (Luca 2,19). Din nou după ce copilul Isus a fost găsit în Templu, ni se spune că “mama lui păstra toate acestea în inima ei” (Luca 2,51). Maria a fost o femeie care preţuia cuvântul lui Dumnezeu şi care îşi făcea timp pentru a-l medita şi a reflecta asupra lui. Este adevărat că sfinţenia Mariei este atribuită harului lui Dumnezeu, dar acest fapt nu trebuie să ne facă să uităm că ea avea nevoie să facă un efort pentru a coopera cu harul lui Dumnezeu. Ea a reflectat asupra cuvântului lui Dumnezeu pentru a discerne ce îi spune Dumnezeu în fiecare etapă a vieţii ei de slujitoare a Domnului.

Cele două exemple de mai sus despre Maria reflectând la cuvântul lui Dumnezeu, după vizita păstorilor şi după regăsirea în Templu, arată că Maria a găsit cuvântul lui Dumnezeu atât în revelaţia divină (cuvintele îngerilor către păstori) cât şi în propriile ei experienţe (întâlnirea cu fiul său în Templu). În mod similar, Dumnezeu ne vorbeşte astăzi prin revelaţia divină (Biblia, învăţătura şi predicarea Bisericii) şi prin experienţele noastre personale, noi trebuie doar să ne facem timp să reflectăm asupra la toate acestea, aşa cum a făcut Maria.

Oricare ar fi situaţia în care ne aflăm – o nenorocire, o dezamăgire, o decizie de luat – Dumnezeu are o soluţie, un răspuns potrivit pentru noi. Îi vorbim lui Dumnezeu despre situaţia noastră în rugăciune, dar de asemenea ascultăm ce are Dumnezeu să ne spună legat de ea. Rugăciunea este o conversaţie cu Dumnezeu, dar uneori tot ceea ce facem este să ridicăm receptorul, să îi citim lui Dumnezeu lista cu problemele noastre şi să închidem telefonul fără a asculta ce are Dumnezeu să ne spună. Să ne hotărâm astăzi să ascultăm mai mult glasul lui Dumnezeu, să preţuim cuvântul lui Dumnezeu şi să reflectăm asupra lui în inimile noastre. Atunci vom putea lua pentru noul an hotărârea unei vieţi noi în uniune cu Dumnezeu.

 

* * *

 

Domnul să te binecuvânteze!

Autor: pr. Phil Bloom
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

La începutul ceremoniei botezului, preotul (sau diaconul) îl întâmpină pe copil făcându-i semnul crucii pe frunte. El îi invită apoi pe părinţi şi pe naşi să facă asupra copilului lor acelaşi semn al Mântuitorului nostru. În predica de la botez întotdeauna îi încurajez pe părinţi – şi pe naşi – să continue această practică. Atunci când mama îl aşează pe copil în leagăn, poate să îl cheme pe tată să îl binecuvânteze, iar apoi să facă şi ea acelaşi lucru. Această binecuvântare are o mare putere.

Am întâlnit odată o familie în care părinţii îşi binecuvântau copiii în fiecare zi. Cel mai mare dintre fii urma să plece la colegiu. În momentul plecării, mama şi tatăl au făcut semnul crucii asupra fiului lor. Părinţii, mai ales tatăl, nu erau prea vorbăreţi, dar îşi binecuvântau copiii în fiecare zi. Aveau o legătură mai puternică decât cuvintele.

Astăzi Moise îi indică lui Aaron cum să binecuvânteze. Cuvintele sunt simple:

Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească!

Să caute Domnul asupra ta cu faţă veselă şi să te miluiască!

Să-şi întoarcă Domnul faţa Sa către tine şi să-ţi dăruiască pace!

Această binecuvântare a trecut proba timpului; binecuvântarea levitică a fost rostită timp de trei milenii. Apostolul Barnaba, care a fost levit, a dat fără îndoială multor oameni această binecuvântare. Sf. Francisc a folosit aceste cuvinte pentru a-i binecuvânta pe ceilalţi. Rabini, preoţi, diaconi, păstori şi părinţi, cu toţii au folosit binecuvântarea. Dacă nu vă amintiţi toate cuvintele, puteţi spune simplu: “Domnul să te binecuvânteze”. Sau, asemenea părinţilor taciturni despre care am vorbit, puteţi să faceţi doar semnul crucii cu mâna sau cu degetul mare. Binecuvântarea va avea o mare putere.

Binecuvântarea nu îl va ajuta doar pe copilul vostru; prin el va veni înapoi la voi. Dacă aveţi o legătură puternică cu copilul vostru, voi înşivă veţi reuşi. Un studiu recent demonstrează acest lucru. Cercetătorii au analizat variabilele care permit unei persoane să se ridice de la sărăcie la prosperitate. Ei au descoperit o combinaţie de doi factori care aproape garantează succesul financiar. Dacă un bărbat îşi poate lua un angajament faţă de soţie şi familie – şi să păstreze o slujbă, orice slujbă, timp de un an, aproape sigur va depăşi sărăcia. Nu are importanţă mediul din care provine, unde a ajuns sau ce educaţie a primit. Angajamentul faţă de familie şi abilitatea de a păstra locul de muncă – chiar şi unul prost plătit – timp de un an sunt elementele care prezic cel mai puternic ridicarea la o prosperitate relativă.

O persoană care îşi binecuvântează copiii creează o legătură puternică cu ei. Această legătură poate motiva o persoană să depăşească multe obstacole. O femeie mi-a vorbit odată despre condiţiile destul de jalnice în care lucra. Avea multe de înghiţit de la şeful ei şi de la colegii ei de muncă. Însă nu renunţa la slujbă. Avea doi copii care o motivau să facă acest sacrificiu. Când îi binecuvânta seara, ştia că sacrificiul are sens. În final situaţia s-a îmbunătăţit – dar chiar dacă acest lucru nu s-ar fi întâmplat, ea ar fi suportat multe. Îşi binecuvânta copiii în fiecare zi şi îi vedea ca cea mai mare binecuvântare a ei pe pământ.

Începând Anul Nou, vă rog să luaţi această hotărâre: binecuvântaţi-i pe cei care sunt aproape de voi. La început vă poate părea ciudat să o faceţi, dar începeţi cel puţin cu o binecuvântare în inima voastră. Când vă vedeţi copilul – sau oricare altă persoană cu care locuiţi – spuneţi: “Domnul să te binecuvânteze”. Încetul cu încetul, puteţi extinde această binecuvântare şi la alţii: la colegii de muncă, la prieteni, la persoanele cu care vă întâlniţi în drumurile voastre zilnice. Binecuvântarea voastră îi va ajuta – şi vă va ajuta şi pe voi. Doresc să închei cu binecuvântarea levitică pe care Moise i-a spus-o lui Aaron:

Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească!

Să caute Domnul asupra ta cu faţă veselă şi să te miluiască!

Să-şi întoarcă Domnul faţa Sa către tine şi să-ţi dăruiască pace!

 

* * *

 

Preasfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Num 6,22-27)

În prima zi a anului civil, Biserica o sărbătoreşte pe Maria, Născătoarea de Dumnezeu (Theotokos); totuşi lecturile biblice ale aceastei sărbători în loc să se concentreze asupra Mariei, îl pun în evidenţă pe fiul ei şi numele lui, ceea ce nu face altceva decât să sublinieze mai bine dependenţa ei de Cristos – şi astfel rolul ei în Biserică: ea este Mama lui Isus alături de Isus şi datorită Lui.

Textul din cartea Numerilor reia vechea binecuvântare e care preoţii o împărţeau poporului seara, la sfârşitul sărbătorilor liturgice, în speţă, în sarbătoarea Anului Nou. A binecuvânta poporul era prerogativa regelui (cf. 2Sam 6,18; 1Regi 8,14.55) sau a preotului (cf. Dt 10,8; 21,25) care acţionau în numele lui Dumnezeu. Formula aminteşte de darurile pe care Dumnezeu le va da poporului, cel mai mare fiind prezenţa sa în mijlocul lor. Semnificativi sunt cei doi termeni care stau la începutul şi, respectiv, la sfârşitul formulei: binecuvântare (“să te binecuvânteze”: v. 24) şi pace (“să-ţi dăruiască”: v. 26). Primul termen indică acţiunea lui Dumnezeu în favoarea poporului: bunăvoinţă, grijă, predilecţie (cf. Ps 4,7; 31,17) şi înseamnă a invoca asupra poporului Numele lui Dumnezeu (v. 27) pentru ca El să fie izvorul mântuirii. Al doilea termen arată care este conţinutul darurilor lui Dumnezeu, sintetizat în conceptul mesianic de “pace”, adică plinătatea fericirii (cf. Ps 121,6-7; In 14,27). Termenul “shalom” are o semnificaţie foarte largă cuprinzând ideea de “plinătate, integritate a vieţii”, dar mai ales starea omului care e în armonie cu Dumnezeu, cu el însuşi şi cu natura.

De aceea, este vorba de omul cel nou, deschis întru-totul lui Dumnezeu (Isus fiind icoana şi modelul perfect), fiindcă în el se întâlneşte libertatea omului cu cea a lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu dăruieşte acest har oricărui om care o caută, mai ales prin solidaritatea cu semenii săi.

Lectura a II-a (Gal 4,4-7)

Celebrul text paulin este un pasaj cristologic care vorbeşte despre Isus, despre Maria – teren fecund care l-a primit pe Fiul lui Dumnezeu, şi despre experienţa creştină. Venirea lui Isus în lume a marcat împlinirea timpurilor şi a concretizat promisiunile profeţilor care se refereau la reîntoarcerea, refacerea comuniunii cu Dumnezeu: “la împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, supus legii, spre a-i răscumpăra pe cei care erau supuşi legii” (v. 4-5).

Dumnezeu a avut iniţiativa de a-l trimite pe Fiul său: prin această iniţiativă omul a fost din nou înălţat la demnitatea de fiu. Astfel Isus, chiar şi din punct de vedere istoric, a intrat în lume să facă parte întru-totul din umanitatea oamenilor, supunându-se legii şi condiţiilor umane, fapt pentru care umanitatea, într-un fel, s-a identificat cu Cristos, formând cu el o unică realitate (cf. Rm 1,3). Toate acestea prin intermediul unui corp uman, acela al unei femei, la fel ca oricare om care are nevoie de o mamă pentru a vedea lumina lumii. Paul prezintă aici schema unei acţiuni de eliberare: “intrarea” lui Isus în sărăcia umană – autoeliberarea, datorită puterii sale divine – şi atragerea în sine a umanităţii oamenilor. Această misiune a Fiului a avut un singur scop, acela de a revela adevăratul sens al vieţii şi de a ne face cu adevărat fii ai aceluiaşi Tată (v. 7; cf. Rm 8,15-17). Iar semnele pe care Paul le evidenţiază cât priveşte această transformare, sunt rugăciunea confidenţială pe care Duhul Sfânt o provoacă în inima creştinului, numindu-l pe Dumnezeu “Abba, Tată” (v. 6) şi dând posibilitatea de a se simţi, în faţa lui Dumnezeu, nu sclav, ci liber, conform libertăţii fiilor lui Dumnezeu. Iar în acest plan, Maria a fost instrumentul cel mai privilegiat.

A o numi pe Maria “Născătoare de Dumnezeu” înseamnă aşadar a (re)cunoaşte esenţialul misterului întrupării, deci al istoriei mântuirii.

Evanghelia (Lc 2,16-21)

Iată din nou proclamată evanghelia liturgiei de Crăciun (cea de dimineaţă), cu singura diferenţă în plus constituită de v. 21, unde este prezentată tăierea împrejur a copilului Isus. Tema lecturii este o ulterioară meditaţie asupra misterului întrupării. Păstorii se duc la peştera din Betleem, îl găsesc pe Prunc în iesle şi, după ce îl adoră, vorbesc despre eveniment tuturor celor pe care îi întâlnesc care, la rândul lor, râmân uimiţi (v. 16-18) de cele auzite. Apoi păstorii se întorc la turmele lor cu bucurie, lăudându-l pe Dumnezeu pentru experienţa extraordinară pe care au avut-o în acea noapte (v. 20).

După 8 zile de la naşterea copilului, se celebrează ritul tăierii împrejur prin care copilul începe să facă parte din poprul ales (cf. Gen 17,2-17) şi i se pune numele “Isus”, ceea ce înseamnă “Dumnezeu mântuieşte” (cf. Mt 1,21). În faţa tuturor acestor evenimente, Maria păstrează toate în inima ei şi le meditează dând acestor evenimente sensul corect: “Maria păstra toatea aceste lucruri în inima ei” (v. 19). Maria apare astfel ca mamă şi (mai ales) ca o persoană care ştie să interpreteze evenimentele Fiului conform planului lui Dumnezeu.

Există deci diferite posibilităţi de a înţelege evenimentele Întrupării: căutarea disponibilă şi plină de bucurie a păstorilor, stupefacţia şi lauda celor care intervin în acest episod, împărtăşirea şi altora a experienţei avute. Numai Maria, pentru Luca, ia atitudinea adevăratului creştin întrucât doar ea ştie să păstreze cu simplitate în inimă ceea ce ascultă şi a medita cu credinţă ceea ce vede: toate acestea pentru a le pune în inima ei şi mai ales pentru a transforma în rugăciune mântuirea pe care Dumnezeu i-o oferă.

 

* * *

 

Maria, Mama lui Dumnezeu

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

La început de An Nou abundă urările…. Desigur că acesta este un obicei frumos. A-i ura cuiva “un an bun” înseamnă a-i ura binele pentru zilele şi lunile care vor urma. Iar a-i ura cuiva “binele” înseamnă a dori binele pentru această persoană: înseamnă “a iubi” această persoană…

Binevoiască cerul ca toate urările din aceste zile să fie sincere! Şi binevoiască cerul ca toţi oamenii, din toate colţurile pământului, să-şi poată ura în aceste zile unii altora un sincer “an bun”!

Aş vrea să spun că nimeni de pe toată suprafaţa pământului să nu mai considere pe cineva “duşman”… Aş vrea să spun că fiecare fiinţă omenească să privească la semenul său cu o atitudine de solidaritate, fraternitate, cordialitate…

Dar mă tem că este un vis prea greu de a-l vedea realizat, dat fiind faptul că tare mai este dură istoria lumii acesteia! Şi cu toate acestea, tocmai acest “vis” a voit papa Paul VI să-l propună tuturor oamenilor drept ţintă de urmat neobosit, invitând să se cele-breze pe data de 1 ianuarie “Ziua mondială a păcii”.

“Domnul să te binecuvânteze şi să te apere… Domnul să-şi îndrepte faţa senin spre tine şi să-ţi dăruiască pacea” (prima lectură).

Acesta este modul concret ca idee de “a face urări” care se traduce în practică în limbajul Bibliei: nu este numai un simplu cuvânt (cordial, dar neputincios în faţa tuturor contradicţiilor posibile…), ci o rugăciune. Şi în această rugăciune tot “binele” care se poate dori/ura pentru persoanele pe care le iubim, se rezumă în binecuvântarea lui Dumnezeu şi în acea “pace” pe care numai el o poate da.

Pentru că “binecuvântarea lui Dumnezeu” în limbajul Bibliei indică toate “bunu-rile” care vin de la el. Şi întrucât “numai el este bun şi izvorul vieţii şi a creat universul ca să-şi reverse iubirea sa faţă de toate creaturile sale” (rugăciunea euharistică IV), în realitate orice bine, în viaţa omului, vine de la Dumnezeu, care este creatorul lumii şi “toate le-a făcut cu înţelepciune şi iubire”.

Dar numai “când s-au împlinit timpurile” şi “Dumnezeu a trimis pe Fiul său” în lume (lectura a doua) devine posibilă înţelegerea adevărată a ceea ce înseamnă pentru oameni a fi “binecuvântaţi de Dumnezeu”.

În realitate, Isus Cristos este “semnul” definitiv al binecuvântării lui Dumnezeu asupra tuturor oamenilor. În el, ne spune sfântul Paul, Dumnezeu Tatăl “ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea” (Ef 1,3). Pentru că datorită lui – Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut fratele nostru – şi noi, la rândul nostru, am fost “adoptaţi” de Dumnezeu ca fiii săi. De aceea fiului Mariei “i s-a pus numele de Isus” (evanghelie): nume care înseamnă “Dumnezeu mântuieşte”.

În limbajul Scripturii, Dumnezeu “binecuvântează”, comunicând într-un oarecare mod creaturilor sale ceva din energia sa de Creator. Binecuvântarea lui Dumnezeu este “puterea” care face să reuşească bine lucrurile, este acţiunea lui Dumnezeu care-l conduce pe om la deplina realizare de sine însuşi.

În Isus Cristos este rezumată toată binecuvântarea lui Dumnezeu asupra noastră, pentru că “prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos”, noi am devenit “moştenitori” ai vieţii înseşi a lui Dumnezeu.

De aceea nu trebuie să ne fie frică de timp, ca de un duşman inexorabil al vieţii… “Moştenirea” noastră înseamnă participare la slava veşnică a lui Cristos înviat. “Acest cuvânt este sigur: dacă murim împreună cu el, vom şi trăi împreună cu el; dacă suferim împreună cu el, vom şi domni împreună cu el” (2Tim 2,11-12).

Maria este cea “binecuvântată între femei” (cf colecta alternativă) pentru că a fost instrument de binecuvântare a lui Dumnezeu asupra întregii omeniri. Datorită disponibilităţii sale umile, Cel Atotputernic a făcut lucruri mari într-însa; iar noi ne unim cu întreg corul tuturor generaţiilor creştine pentru a o proclama “fericită”: Mamă a Domnului, Mamă a lui Dumnezeu.

Aşadar să începem cu încredere, în numele lui Isus Cristos acest nou an, amintindu-ne în fiecare zi şi “meditând în inima noastră” ceea ce am celebrat în aceste zile. Şi cu ajutorul Duhului Sfânt să căutăm să fim unii pentru alţii “o binecuvântare a lui Dumnezeu”, devenind instrumente şi făcători de pace şi de bine.

 

* * *

 

Anul Nou – un obositor început fără de începere

Autor: pr. Mihai Blaj
Copyright: Predici.cnet.ro

Îmi amintesc că pe vremea când încă nu eram preot şi veneam şi eu în prima zi a anului la biserică, obosit după o românească noapte de revelion, mi-am promis ca atunci când voi ajunge preot şi va trebui să predic de Anul Nou, să nu fac niciodată o predică lungă ori prea profundă, căci procentajul celor dispuşi să te asculte este minim. Mă străduiesc astăzi să pun în practică acea promisiune.

O să încep cu o amintire, dacă tot sunt la capitolul acesta, din aceeaşi perioadă când încă nu eram preot. S-a întâmplat ca într-un an să-mi petrec revelionul într-o ţară străină, mai în Apusul Europei. Şi la miezul nopţii, după ce am închinat nelipsitul pahar spumant însoţit de urări mai mult sau mai puţin formale, mânat de instinctele mele româneşti, am ieşit în stradă să văd şi eu cum trăieşte alt popor momentul, gândindu-mă că strada e locul cel mai potrivit pentru a surprinde pulsul. Mare mi-a fost mirarea descoperind că la acea oră, pe stradă, eram… singur. Întrebând a doua zi pe unul sau pe altul de ce, ori care-i cauza, mi s-a răspuns foarte natural că pentru ei, la finele anului, revelionul nu are mare importanţă; important e doar Crăciunul. Am înţeles atunci nu că ar fi rău că noi sărbătorim aşa de mult revelionul (sunt alţii care îl sărbătoresc mai ceva decât noi), dar că în modul nostru de a petrece finele anului păstrăm încă destul de adânc în noi instincte comuniste. Instincte care ne fac să aşteptăm mai mult şi să investim mai multă energie în Anul nou decât în Crăciun. Pentru că aşa am fost educaţi în mod ateu că la Crăciun e frumos căci vine Moş Gerilă (vă mai amintiţi acest nume unic în lume?!?), dar că petrecerea mare se face la revelion, singura noapte din an pe care puteai să o petreci admirând la televizor un show închegat din muzică şi glume inocente. Azi, s-a mai umplut golul, în sensul că Moş Gerilă a cedat locul proprietarului de drept, Moş Crăciun, dar instinctele noastre au rămas tot comuniste. “Unde faci revelionul?” – o întrebare care a răsunat pe buzele fiecărui tânăr în această perioadă. De Crăciun am stat ţintuit în casă, cu familia, primind vizitele interminabile ale unor rude care se arată doar în aceste zile, zâmbind forţat la glumele auzite şi anul trecut şi descoperind încă un necunoscut până acum verişor de-al doilea, apărut din nemaiauzite colţuri ale ţării. Dar, nu-i nimic, lasă că vine revelionul! Recuperăm noi! Şi uite-aşa încercăm din răsputeri să ne agăţăm cu toate forţele de fiecare clipă a acestei nopţi, nevrând parcă a o lăsa să treacă.

Rezultatul? Iată-ne acum cu toţii în biserică, livizi, cu ochii încercănaţi şi cu mintea la un somn prelung şi dulce (exagerez!). A doua concluzie pe care o trag: noi, românii, suntem specialişti în începuturi fără de începere. Adică în începuturi în care nu începem absolut nimic. O demonstrăm în fiecare luni dimineaţa când ne privim tulburi unii pe alţii, justificându-ne mereu cu faptul că asta e, lunea nici iarba nu creşte; o demonstrăm din plin acum, când, la fel ca în anii trecuţi şi, probabil, ca în toţi anii ce vor veni, începem şi acest an nou cu o mare oboseală. Şi începând anul cu o mare oboseală, adică începând-ne un nou început fără de începere, trecem cu vederea două lucruri fundamentale pentru această zi.

În primul rând trecem cu vederea o importantă sărbătoare creştină din prima zi a anului, şi anume solemnitatea Sfintei Fecioare Maria, Născătoare de Dumnezeu. O solemnitate care nu e pusă întâmplător să sfinţească această zi. Dar vrea să spună că datorită faptului că Maria l-a născut pe Dumnezeu pentru oameni şi de când Maria l-a născut pe Dumnezeu pentru oameni, a început cu adevărat Anul Nou, un an în care tot ce era vechi apunea şi în care o nouă lume lua atunci fiinţă. Vrea să spună că aşa cum Maria l-a născut pe Dumnezeu în timp, sfinţindu-ne istoria, la fel suntem chemaţi şi noi să-l naştem pe Cristos în fiecare zi a anului nostru, sfinţindu-ne viaţa. Vrea să spună că nu există început mai bun decât acela petrecut în compania Maicii Domnului şi că nu există Apărător şi Însoţitor mai vrednic pe calea celor 365 (anul acesta 366 chiar) de zile care ni se deschid astăzi în faţă decât Ea, Steaua dimineţii. Dar cum îmi cunosc prea bine obiceiurile şi neamul, şi ştiu că, orice-am face, noi vom începe anul târziu şi tot cu o mare oboseală, cred că ar fi mai bine să sugerăm Conferinţei Episcopale din România ca dacă vrea ca această sărbătoare să fie înţeleasă şi aprofundată cum trebuie, să o mute, pentru noi românii, undeva pe la jumătatea lunii ianuarie.

Şi un al doilea lucru pe care îl trecem cu vederea. Orice început presupune să-ţi iei nişte angajamente. Să-ţi fixezi nişte exigenţe. E cea mai sigură modalitate de creştere pe lumea asta şi cea mai bună tehnică de a evita începuturile fără de începere: ridici standardul învechit al vieţii tale, făcându-ţi ţie şi Lui nişte promisiuni, şi străduindu-te apoi, în timpul anului, să fii un om de cuvânt. Pentru a nu pica şi la acest examen, lansez provocarea să o facem acum, căci tot suntem în faţa Lui. De obicei, la Anul Nou ne urăm unii altora diferite lucruri. Aproape toate însă sunt lucruri convenţionale ce nu ţin prea mult de voinţa şi puterea noastră: ne urăm sănătate, ne urăm fericire, bani, noroc şi pace. Or astea sunt lucruri care nu ţin doar de noi ori de cei care ni le doresc. E important, cred, ca la începutul anului să ne dorim unii altora lucruri care pot fi împlinite de noi, păstrându-ne speranţa că ne vor fi date şi celelalte. Personal, vă doresc ca în acest nou an să fiţi cei mai buni. Nu să fie cel mai bun an. Asta nu ţine nici de mine, nici de voi. Dar vă doresc ca voi să fiţi mai buni decât în anii care au trecut. Vă doresc ca anul acesta să fiţi mai buni în dragoste, să fiţi mai buni la şcoală ori serviciu, să credeţi şi să speraţi mai bine, căci toate acestea ţin în primul rând de voi. Într-un cuvânt vă doresc ca la început de an să vă însuşiţi o rugăciune pe care m-a învăţat-o cineva ce obişnuia să o rostească în fiecare dimineaţă: “Doamne, ajută-mă ca astăzi să fiu mai mult decât am fost ieri şi mai puţin decât voi fi mâine”.

Şi ca să mă ţin de promisiune, închei abrupt aici, urându-vă convenţional un An Nou fericit, iar personal un An Nou plin de începuturi!

 

* * *

 

Fascinaţia începuturilor

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

De ce tocmai la începutul anului civil avem solemnitatea “Preasfintei Fecioare Maria Născătoare de Dumnezeu?”

Maria, ca început al unei vieţi noi prin unirea dintre natura divină şi cea umană, operă a Duhului Sfânt din sânul ei, este o taină care a fascinat nu numai o lume întreagă de sfinţi, ci chiar pe Dumnezeu însuşi. Cu opt zile în urmă, purtătorul vieţii noi a apărut în lume şi lumea cu inima curată, precum bătrânul Simeon şi profetesa Ana, a tresărit de bucurie, presimţind un nou început de milostivire a lui Dumnezeu.

În Egipt, la Alexandria, există o tradiţie curioasă: în noaptea de Anul Nou, între orele 23 şi 24 ale anului care se termină, toată lumea aruncă pe fereastră, în plină stradă, toate lucrurile vechi, uzate, sticle şi oale sparte, cratiţe găurite, cutii ruginite etc. Nimeni nu îndrăzneşte să se avânte pe stradă între aceste ore, de teamă să nu se trezească el însuşi cu capul spart, sau chiar mai rău.

Dacă acelaşi lucru l-ar face oamenii şi cu sufletul, şi de Anul Nou ar arunca vechiturile păgâne – păcatele de tot felul -, ar simţi fascinaţia vieţii noi apărute în lume, prezentată lumii reprezentate de Simeon şi Ana, de Născătoarea de Dumnezeu.

Fraţilor, dacă încercăm să clădim o nouă fericire în anul acesta pe mormanul de vechituri, de patimi ale anului trecut, ne asemănăm cu omul nebun din evanghelie, care şi-a clădit casa pe nisip (cf. Mt 7,26).

Începutul unui nou an a fost întotdeauna sărbătorit cu un fast deosebit de toate religiile de pe pământ, fiindcă el ne cheamă mereu să medităm misterul fascinant al începutului a toate: de la cosmos la microcosmos, şi mai ales apariţia primului om. În acest sens, prima zi a Anului Nou exercită o fascinaţie şi o atracţie deosebită, are o însemnătate şi o putere de evocare cu totul specială asupra sufletului, fiindcă în măsura în care ne apropiem de începutul a toate, ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu, începătorul a toate, de Isus Cristos prin care şi pentru care toate s-au făcut (In 1,2-3).

Pentru noi, creştinii, Liturgia cuvântului din prima zi a anului ne reaminteşte de binecuvântarea Creatorului dată fiecărei fiinţe la începutul lumii (cf. Gen 1,28) şi reînnoită în special asupra poporului lui Dumnezeu (lectura I-a); ne reaminteşte de naşterea lui Cristos din Fecioara Maria, începutul unei lumi noi, izvorâte din viaţa nouă adusă de Isus, prin care devenim fii ai lui Dumnezeu cu dreptul de fi ca îngerii cerului spre a moşteni împărăţia lui Dumnezeu (lectura a II-a); ne reaminteşte de prima recunoaştere a lui Cristos ca Mântuitor şi Domn, vestită prima dată păstorilor şi păstrată ca fiind cea mai scumpă comoară de o inimă omenească, cea a preacuratei Fecioare Maria.

Toate aceste trei lecturi sunt axate pe tema începutului. Totul este îmbrăcat într-o mantie de sărbătoare şi se desfăşoară într-o atmosferă de bucurie, fiindcă numai sfârşitul comportă melancolie şi tristeţe, când tot ceea ce este bun şi frumos se termină. Începutul înseamnă vitalitate, bucurie, energie nouă, entuziasm de primăvară, climat de speranţă şi de sărbătoare. Dacă ar trebui să dăm o denumire comună acestor trei lecturi, n-ar fi alta mai potrivită decât aceasta: fascinaţia începuturilor.

Este prima zi a Anului Nou, este sărbătoarea Mariei ca mamă a lui Dumnezeu şi Ziua Mondială a Păcii. Imposibil de a le cuprinde pe toate trei într-o singură predică. Ideea comună a “începutului” ne poate ajuta să le medităm cu mai mult folos.

Tema creaţiei

Începutul lumii şi al timpului, al omului şi al istoriei constituie un mister care îşi are rădăcinile în însuşi misterul iubirii lui Dumnezeu. Sărbătoarea liturgică a începutului de an este comemorarea misterului bucuriei divine, când, din mâinile atotputerniciei sale divine a izbucnit primul lucru care a luat fiinţă. Cum a privit Dumnezeu primul lucru creat? Şi-a reînnoit oare bucuria din clipa în care l-a născut în sânul său pe Fiul său unic? Bucuria veşnică de atunci se răsfrânge şi acum, la începutul lumii, bucurie pe care o simte mama când îşi naşte rodul iubit al inimii, aşa cum spune Isus: Femeia… după ce naşte copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume (In 16,21). Cu ce bucurie a privit Dumnezeu miracolul apariţiei cosmosului din nimic şi a văzut că toate erau foarte bune (Gen 1,31)?

Bucuria veşnică şi binecuvântarea dată au menirea să-şi pună amprenta pe fiecare început din creaţie şi în această bucurie divină trebuie să ne găsim resortul de a face, de a realiza ceva bun pe pământ, de a colabora cu Tatăl şi cu Fiul: Tatăl meu lucrează mereu şi eu lucrez, spune Isus (In 5,17).

Tema răscumpărării, reînnoirii creaţiei

Naşterea lui Isus dintr-o femeie, din Maria preacurata, prin opera Duhului Sfânt, constituie începutul unei vieţi noi, a unei lumi noi. La începutul anului suntem chemaţi să ne adâncim, prin intermediul celebrării liturgice, în posesori ai noii vieţi din Isus Cristos, prin autorul acestei vieţi noi, Duhul Sfânt, pentru a întrezări demnitatea noastră de creaturi noi prin Botez, aceea de fii ai lui Dumnezeu şi de moştenitori ai bucuriei divine dintru început. Spre a ilustra această idee, avem la îndemână lectura a II-a: Iată, spune sfântul Paul, după ce puteţi cunoaşte că sunteţi fii: Dumnezeu a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: “Abba”, adică: “Tată”. Aşadar nu mai eşti rob, ci fiu; iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin harul lui Dumnezeu. Spunând Tată lui Dumnezeu, strigăm după bucuria începutului nostru!

Tema păcii

Pacea, care în această zi prezintă o temă obligatorie, constituie adevărata amprentă a realizării creaţiei, adică acea odihnă, pace în care s-a scufundat Dumnezeu în ziua a şaptea, după ce a constatat că toate erau foarte bune (Gen 2,3); constituie adevărata amprentă a bucuriei învierii realizate de Cristos prin opera răscumpărării şi pe care o oferă ucenicilor săi în prima zi a săptămânii, prevestind apariţia unei lumi noi, când le spune: Pace vouă! Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate (Lc 24,36; In 20,21-23)).

Fiecare păcat este contra păcii, fiindcă tinde se readucă lumea în haos, în nimic. Orice efort pentru pace ne plasează în rândul fiilor lui Dumnezeu, despre care Isus spune că sunt deja fericiţi (cf. Mt 5,9), deoarece ei gustă de pe acum bucuria începutului: pacea veşnică din sânul Preasfintei Treimi.

La început de an se fac proiecte şi se iau hotărâri.

Păstorii ne arată calea pe care trebuie să mergem pentru a trăi cum se cuvine în tot Anul Nou care ne stă înainte. Ei au crezut în Isus Cristos, recunoscând în el pe Mesia şi pe Domnul, stăpânul a toate, devenindu-i primii apostoli.

Vestea extraordinară adusă de solii cereşti plini de strălucire în miez de noapte şi cântul lor fermecător i-au lăsat nedumeriţi: dorm? visează? totul e o nălucire? Pentru a învinge teama de toate acestea, se îndeamnă unii pe alţii: Hai să mergem până la Betleem! Ei, care până acum nu se puteau dezlipi de staulul oilor în miez de noapte, acum lasă toate şi pornesc spre ieslea indicată. Au o singură dorinţă, o singură grijă: să meargă cât mai repede, cu grabă mare. Nu iau în seamă distanţa mare, întunericul apăsător, soarta turmelor lăsate, primejdiile din cale etc. Îndemnul dă roade: pornesc şi merg grăbiţi spre viitor, spre bucuria începutului mântuirii, cu speranţa că îl vor afla pe Mântuitorul lumii, începutul fericit a toate.

Avem ceva din spiritul păstorilor când nedumerirea încearcă să pună stăpânire pe noi? Hai să mergem! este primul pas spre fericirea infinită.

O dată hotărârea luată, păstoraşii vin grăbiţi. De unde graba? Din credinţa vie în cuvântul îngerului.

Credinţa este aceea care îl pune pe om în mişcare; cu cât este mai mare, cu atât se aleargă mai repede. Cineva spunea despre unii creştini de azi: Vin la biserică precum melcii; stau ca pe spini şi pleacă grăbiţi ca iepurii.

Trebuie să ştim şi să credem acest mare adevăr aducător de pace: graba spre Isus este timp câştigat pentru începutul fericirii veşnice.

Graba păstorilor mai izvora şi din speranţa că vor fi binecuvântaţi de noul rege abia născut, de cel prezis de profeţi şi atât de mult dorit de patriarhi.

Celor fără de credinţă şi speranţă, Isus le trimite acest avertisment: Mă veţi căuta şi nu mă veţi găsi! (In 7,34).

Ajunşi la ieslea din peştera săracă, găsesc pe pruncul Isus înfăşat şi culcat pe paie.

Ca îndoiala să nu le întunece credinţa, păstorii cad în genunchi, îşi închid ochii şi se roagă. Rugăciunea îi va ridica şi-i va face să se întoarcă la turmele lor lăudând şi preamărind pe Dumnezeu. Din acea clipă ei trăiesc bucuria mântuirii: viaţa cea nouă în Cristos.

Păstorii au povestit multora cele auzite şi văzute în acea noapte binecuvântată. Câţi i-au crezut şi s-au dus la Betleem? S-au minunat, s-au mirat de cele auzite şi le-au uitat. Când vor veni magii se vor cutremura împreună cu Irod şi cu tot Ierusalimul.

Nouă ni se vesteşte bucuria că Isus va reveni cu mărire şi slavă pe norii cerului înconjurat de sfinţi şi de îngeri (cf. Mt 25,31). Ne grăbim să-i ieşim în întâmpinare cu candela aprinsă? Ne grăbim să înlăturăm din noi întunericul păcatului?

Maria, mama lui Isus, Născătoare de Dumnezeu şi Regina păcii, să ne ajute ca în toate zilele Anului Nou să ducem la îndeplinire misiunea ce ne-a fost încredinţată de păstori, de a vesti lumii bucuria Crăciunului: s-a născut Emanuel – Dumnezeu cu noi – fiindcă el şi numai el este pacea noastră (Ef 2,14). Amin şi, La mulţi ani, tot: Amin.

 

* * *

 

Solemnitatea Sfintei Fecioare Maria Născătoare de Dumnezeu

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

După ce în urmă cu exact o săptămână am sărbătorit venirea pe Pământ a însuşi Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, punctul culminant al istoriei lui Dumnezeu cu oamenii, iată că astăzi, în acelaşi context al sărbătorilor Crăciunului, atenţia noastră se îndreaptă în mod deosebit asupra Mariei, asupra rolului pe care ea l-a avut în misterul Crăciunului. Ziua de azi mai este numită şi Crăciunul Sfintei Fecioare Maria, Octava Crăciunului, o continuare a sărbătorii de la 25 decembrie.

Am ascultat în Evanghelia Sfântului Luca, cum Maria şi Iosif, după ce s-au împlinit opt zile de la naşterea lui Isus, L-au dus în Templul din Ierusalim, pentru ca după lege să fie tăiat împrejur şi să i se pună numele pe care-l stabilise îngerul la Buna Vestire.

Din punct de vedere istoric, sărbătoarea de astăzi a avut o evoluţie foarte complexă. În antichitatea creştină, ziua de 1 ianuarie era ziua în care aveau loc saturnalele păgâne, nişte sărbători în cinstea zeului Ianus. Acestea constituiau pentru creştinii mai puţin evlavioşi, mai ales pentru cei care proveneau din păgânism, ocazie de a recădea în idolatrie şi orgii de tot felul. Aşa încât din primele secole Biserica a avut foarte mult de luptat împotriva acestor obiceiuri. Prima zi a anului avea un pronunţat caracter de pocăinţă. Unele concilii interziceau chiar cântecul “Aleluia”, ce exprimă bucuria creştinilor (Toledo).

Pentru a lupta cu mai multă eficienţă împotriva dezmăţului de început de an, Biserica a stabilit pentru această zi sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria, Născătoare de Dumnezeu. Ea este distrugătorea idolilor. În timpul anului bisericesc există mai multe sărbători închinate ei, care scot în evidenţă diferitele aspecte ale rolului pe care Maria l-a avut în realizarea planului de mântuire a lumii. Aşa avem Buna Vestire, Inima Neprihănită a Mariei, Adormirea Maicii Domnului, Sfânta Fecioară Maria – Regină, Naşterea Sfintei Fecioare Maria, Maria Îndurerată, Regina Sfântului Rozariu, 8 Decembrie – Neprihănită Zămislire. Două din cele douăsprezece luni ale anului au fost închinate în mod cu totul deosebit ei: luna mai şi luna octombrie. Luna mai care este cea mai frumoasă lună din an, luna florilor, şi luna octombrie, închinată devoţiunii Sfântului Rozariu. Pe lângă aceasta, în zilele de sâmbătă, creştinii evlavioşi îşi intensifică devoţiunea faţă de Mama lor preasfântă.

Dar să revenim la particularitatea zilei de astăzi. Că Maria este Născătoare de Dumnezeu, aceasta este dogmă de credinţă. Acest lucru îl mărturisim şi în simbolul Credinţei. Elisabeta a exclamat şi ea: “De unde mi-e fericirea aceasta ca să vină la mine Maica Domnului meu”. Această dogmă de credinţă a fost definită la Conciliul din Efes 431 împotriva lui Nestorius şi a adepţilor lui eretici. Se relatează că atunci când acest lucru a fost adus la cunoştinţa creştinilor din Efes, care aşteptau în jurul clădirii conciliare, au aprins făclii şi cu ele aprinse, plini de bucurie s-au îndreptat spre casele lor. Aceleaşi cuvinte, cu care a fost definită maternitatea Mariei, au fost preluate după 1500 de ani, în 1931 de către papa Pius XI într-una din enciclicile sale.

Prin acest privilegiu unic se poate spune că Maria a intrat în familia lui Dumnezeu: ea este fiica preaiubită a Tatălui, Mama Fiului lui Dumnezeu şi templul Duhului Sfânt.

Desigur, multe din femeile din Palestina care aşteptau mântuirea lui Israel ar fi dorit acest privilegiu. Însă, aşa cum cântăm în Magnifcat, Dumnezeu a privit la smerenia Mariei. Ea a fost aleasă de către Tatăl încă de la începutul lumii, şi în acest sens, ferită de păcatul strămoşesc şi de orice pată a păcatului. Opera minunată a Întrupării s-a realizat prin puterea Duhului Sfânt: “Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri pentru aceasta şi Cel Sfânt care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”. Profunzimea misterului nu poate fi pătrunsă de noi oamenii. Este cel mai mare privilegiu care a fost acordat vreodată unei creaturi, de a se numi Mama Creatorului.

Alături de maternitatea divină a Mariei trebuie să luăm în considerare şi fecioria ei. Ea a fost fecioară atât înainte cât şi după naşterea lui Isus. Prin naşterea lui Isus, fecioria Mariei nu numai că nu s-a pierdut sau că nu a fost umbrită, dar a fost înnobilată. A fi mamă şi fecioară în acelaşi timp. Iată un lucru greu de înţeles pentru noi oamenii, dar nu imposibil la Dumnezeu.

Însă Maria este şi Mama noastră. Pe Calvar, Isus a încredinţat Mariei, prin Ioan, pe toţi oamenii. Desigur, Maria nu este mamă în ordinea trupească, dar o mamă spirituală, şi pentru aceasta nu mai puţin mamă. Ea ne-a născut pe toţi la viaţa supranaturală a harului. Ea, care a fost plină de har, ni L-a comunicat nouă pe însuşi autorul harului, Cristos Domnul.

În afară de caracterul acesta religios, ziua de 1 ianuarie, prima a anului, este o sărbătoare care are şi caracter civil. O zi sărbătorită de toţi oamenii ce ţin acest calendar, fie că sunt sau nu creştini. Cu această ocazie, noi oamenii obişnuim să ne adresăm unii altora urări de bine şi sănătate, viaţă lungă şi îndeplinirea tuturor dorinţelor în noul an.

După ce aseară am aşteptat cu nerăbdare miezul nopţii pentru a saluta noul an, astăzi ne-am adunat în faţa altarului pentru ca în cadrul jertfei euharistice să implorăm de la Dumnezeu binecuvântare pentru noul an pe care-l începem.

Prima lectură scoate în evidenţă că singur Dumnezeu este autorul binecuvântărilor. Astăzi îi cerem lui Dumnezeu să ne binecuvânteze şi să ne păzească, să-şi întoarcă faţa spre noi şi să se îndure de noi. Să ne dăruiască pacea.

În 1968, Paul VI a stabilit pentru 1 ianuarie ziua mondială a păcii. Numai Cristos, Principele păcii, poate să ne dea pacea adevărată, dar aceasta o face mai ales prin mijlocirea Mariei, Regina Păcii. Pacea, binele fundamental al omenirii, este condiţia tuturor celorlalte bunuri. Ne amintim de salutul îngerilor din noaptea de Crăciun: “Mărire în cer lui Dumnezeu şi pace pe Pământ oamenilor de bunăvoinţă” (Lc 2,14).

În numele Domnului, încrezători în Maria, Mama Lui, începem astăzi acest nou an. Nu ştim ce ne va aduce el: mai multă fericire sau poate mai mult necaz. Fie ca Dumnezeu să ne binecuvânteze cu cele necesare vieţii, să facă rodnică munca mâinilor noastre, dar în primul rând să ne dea binecuvântarea sa spirituală. Aş vrea să închei cu cuvintele psalmistului: “Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne binecuvânteze şi să-şi întoarcă faţa senină spre noi şi să ne dăruiască pacea”.

Anton Lenghen

 

* * *

 

Prin Fecioara Maria la pacea lui Isus

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Trebuie să deschidem Anul Nou cu mărturia adevărului veşnic cuprins în Sfintele Scripturi, deoarece primul cuvânt a aparţinut Tatălui ceresc, după cum îi va aparţine şi ultimul, fiindcă el singur este alfa şi omega, începutul şi sfârşitul (Ap 21,5) oricărui lucru. Primul cuvânt al Tatălui veşnic venind în lume a zis: Jertfă şi prinos n-ai voit, dar trup mi-ai întocmit; ardere de tot şi jertfă pentru păcat n-ai cerut. Atunci am zis: Iată vin! La începutul cărţii (creaţiei) este scris despre mine, ca să fac voinţa ta, Dumnezeul meu (Ps 39,9-11). Şi cuvântul s-a făcut trup în sânul preacurat al Fecioarei Maria prin puterea Duhului Sfânt. Aşa a apărut pe pământ o nouă formă de viaţă, rezultat al interacţiunii dintre divinitate şi umanitate. Dacă Isus s-ar fi născut ca toţi oamenii, din tată şi mamă, nu ar fi avut cum să ne dea viaţa cea nouă.

Pe toate nivelurile tradiţiei evanghelice, Maria apare înainte de toate ca mama lui Isus. Un adevărat buchet de texte, care mai de care mai frumoase, o numesc cu acest titlu aparent simplu (cf. Mc 3,31; Lc 2,48; In 2,1-12; 19,25), care definesc întreaga ei misiune în economia mântuirii.

Recenta reformă liturgică a readus la 1 ianuarie solemnitatea Maternităţii Divine, care, începând din anul 1931, era stabilită pentru ziua de 11 octombrie, în amintirea Conciliului Ecumenic din Efes (431), unde s-a proclamat în mod solemn adevărul atât de scump tuturor credincioşilor că preasfânta Fecioară Maria este cu adevărat mama lui Cristos, care este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi, ca urmare, ea este Theotokos, născătoare de Dumnezeu. La acest conciliu, Nestoriu, un episcop rătăcit de la adevărul Scripturii, îndrăznise să declare: Are deci Dumnezeu o mamă? Atunci să nu condamnăm mitologia greacă fiindcă afirmă că şi zeii au mame. La care sfântul Ciril din Alexandria a răspuns: Se întreabă cineva dacă sfânta Fecioară Maria este mamă a dumnezeirii? La această întrebare răspundem: cuvântul veşnic, având propria lui viaţă, îşi are originea în însăşi fiinţa lui Dumnezeu Tatăl şi există din veşnicie. Dar el s-a făcut trup, a devenit om în timp şi pentru aceasta, pe drept se poate spune că s-a născut din femeie. Cei circa 200 de episcopi adunaţi din toată lumea la chemarea sfântului papă Celestin au aprobat expunerea sfântului Ciril, anume că preacurata Maria este cu adevărat născătoare de Dumnezeu şi au condamnat pe Nestoriu. Când în seara acelei zile de 11 octombrie s-au deschis uşile bisericii în care se ţinea adunarea episcopilor şi sfântul Ciril a anunţat lumii hotărârea adoptată de episcopi, toţi locuitorii Efesului şi cei veniţi din alte colţuri ale lumii au izbucnit în urale nesfârşite, lăudând pe Dumnezeu, pe mama lui Dumnezeu şi pe episcopii care au întărit credinţa străbună a creştinătăţii, ducându-i pe episcopi la locuinţele lor mai mult pe sus şi însoţindu-i cu torţe aprinse. În urma acestei decizii viaţa creştină a căpătat un nou avânt.

Stabilirea acestei solemnităţi tocmai la început de an are acelaşi scop: să mărească, să reînnoiască, să dea un nou avânt vieţii noastre creştine în anul pe care abia l-am început.

Prin Isus noi o simţim pe mama sa alături de noi, o simţim drept mama noastră. În calitatea ei de mamă ne va hrăni cu cuvântul lui Isus în toate zilele anului, cu acele cuvinte pe care le-a păstrat cu grijă în inima ei pentru noi şi ne va conduce la desăvârşire, dându-ne biruinţă deplină asupra Şarpelui viclean, adică ne va dărui bucuria păcii.

Din acest motiv, şi nu numai, prima zi a anului este şi Ziua Mondială a Păcii.

La începutul cărţii este scris despre mine: Iată vin! Ca să fac voinţa ta, Dumnezeule.

Dumnezeu vrea ca în acest an să-i împlinim voinţa sa dătătoare de pace. Voinţa lui Dumnezeu este ca să fie pace pe pământ, aşa cum ne-au adus îngerii mesajul său în noaptea de Crăciun: Pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă, ca toţi oamenii să trăiască fericiţi, aşa cum îşi urează toţi în prima zi: An nou fericit şi La mulţi ani!

Fericiţi făcătorii de pace, căci fiii lui Dumnezeu se vor chema (Mt 5,9).

Nu putem ajunge fii ai lui Dumnezeu decât prin preacurata mamă a lui Dumnezeu, fiindcă trebuie să ne împărtăşim cu trupul ei, pe care l-a dat Fiului lui Dumnezeu ca să devină cuminecătură de viaţă nouă. Numai în sânul acestei vieţi noi se află pacea adevărată cu noi înşine, cu aproapele şi în primul rând cu Dumnezeu.

Oferindu-ne carnea ei prin Fiul, şi Fiul, dumnezeirea sa prin carnea pe care o are din sânul ei feciorelnic, ne oferă viaţa cea nouă ca o dovadă supremă de iubire maternă faţă de noi.

Iubirii trebuie să-i răspundem cu iubire. Răspunsul iubirii noastre trebuie să se concretizeze într-un act viu de consfinţire faţă de preacurata. Mamei cereşti nu-i putem ura sănătate, fericire şi pace, deoarece, fiind plină de har, le are pe toate. În schimb îi putem dărui întreaga noastră fiinţă, fără rezerve şi pentru totdeauna. Iubindu-l pe Dumnezeu, trebuie să ne dăruim lui, care este scopul suprem al vieţii noastre. Iubind-o pe preacurata Maria, trebuie să ne dăruim ei, aşa cum ea i s-a dăruit lui Isus trup şi suflet. Consfinţindu-ne ei, ne consfinţim lui Isus la început de an. An, în limba mesopotamiană veche, înseamnă cer. Consfinţindu-ne lui Isus acum, ne consfinţim pentru cer, adică pentru împărăţia lui Dumnezeu

Consfinţirea mariană, după metoda sfântului Ludovic Maria Grignion de Monfort, constă întâi de toate într-o reînnoire a făgăduinţelor de la Botez prin mâinile preacuratei Maria. Îi dăruim ei toată fiinţa noastră. Îi consfinţim trupul nostru. În felul acesta, fiind sub autoritatea şi grija ei de mamă, trupul va rămâne ceea ce trebuie să fie: slujitorul sufletului. Îi dăruim preacuratei sufletul nostru cu toate facultăţile lui. Ea, plină de har, formează sufletul nostru pentru viaţa divină, pentru o unire cât mai intimă cu Isus pe pământ, indispensabilă pentru cer. Îi dăruim preacuratei toate bunurile noastre externe, prezente şi chiar viitoare. În acest fel, devenim numai simpli gestionari, adică ne vom sluji de aceste bunuri pământeşti, aşa cum s-a folosit ea, în spirit de dreptate, de recunoştinţă, de detaşare evanghelică, de caritate, în funcţie de obligaţiile stării. În sfârşit, îi dăruim mamei cereşti bunurile noastre interioare şi spirituale, adică rodul meritelor noastre, virtuţile şi faptele bune din trecut, prezent şi viitor. Întregul nostru capital de viaţă nouă este încredinţat mamei cereşti. Ea face ca virtuţile, legate de viaţa cea nouă, să nu se risipească şi le ajută să crească. Toate acţiunile tale, spune sfântul Ludovic Maria Grignion de Monfort, să fie săvârşite prin Maria, cu Maria, în Maria şi pentru Maria, ca să le îndeplineşti mai bine prin Isus, cu Isus, în Isus şi pentru Isus. Prin Maria, Isus va deveni calea noastră mai uşoară spre cer. Cu Maria, Isus va deveni adevărul nostru mai accesibil. În Maria, Isus va fi viaţa noastră peste măsură de abundentă şi transformatoare în oameni mereu noi, nu îmbătrânim, nu ne învechim din punct de vedere spiritual. Pentru Maria, ca adevăraţi copii ai bunei mame, vom avea faţă de Fiul ei mai multă iubire. Numai aşa vom putea spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20).

Vă urez să trăiţi mulţi ani viaţa lui Cristos, ca să simţiţi veşnic fericirea de a fi în cer alături de preacurata mamă Maria în pacea veşnică! Amin.

 

* * *

 

Magnificat

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Nu putem înţelege misterul sărbătorii de azi, fără a ne întoarce la micul Crăciun din 25 martie, la Buna-Vestire.

În căsuţa săracă, dar atât de curată, a preasfintei Fecioare Maria din Nazaret, vine îngerul Gabriel şi o salută: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Preacurata se tulbură, se teme. Îngerul o lămureşte: Ai aflat har la Dumnezeu; vei zămisli şi vei naşte un fiu… Fecioara ezită. Îngerul intervine şi o asigură că devenind mamă, va rămâne ceea ce şi-a propus, fecioară; îi dă drept garanţie atotputernicia divină care a lucrat o minune în sânul Elisabetei. Preacurata rămâne copleşită de măreţia planului divin; acceptă cu smerenie şi spune: Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău! (Lc 1,26-38).

Ce iese în evidenţă, mai presus de toate, din această relatare evanghelică?

În primul rând ne apare evidentă atitudinea lui Dumnezeu faţă de creatura sa: se gândeşte la om, îl respectă, îl tratează cu atâta delicateţe, îl salută şi-i respectă voinţa; ceea ce înseamnă că îl iubeşte şi are planuri mari cu el. Când a creat cerul şi pământul n-a cerut consimţământul nimănui; cu un singur cuvânt le-a adus pe toate la existenţă. Pentru a păstra ceea ce a creat îi este suficient un act al voinţei sale; dar ca o femeie să devină mamă a Fiului său îl costă: se smereşte şi se pleacă în faţa creaturii sale; alege un sol ceresc de prim rang, căruia îi încredinţează un mesaj; îl trimite pe pământ într-o formă nouă de prezentare, ca să poată fi perceput de o fiinţă deosebită, creată din pământ şi suflet; îngerul o salută; Fecioara este nelămurită şi se opune când i se pare că trebuie să renunţe la alegerea proprie de a rămâne fecioară; îngerul o lămureşte; ea acceptă; Duhul Sfânt însuşi se coboară asupra ei şi atotputernicia divină uneşte în sânul ei curat ca lacrima unui înger natura divină cu cea umană formând un nou fel de viaţă într-o fiinţă care nu s-a mai văzut nici în cer şi nici pe pământ. Taina întrupării Fiului lui Dumnezeu, cu neputinţă de pătruns cu mintea omenească, din cauza nemărginitului în formă mărginită, fiindcă persoana divină, căreia preacurata Fecioară Maria îi dă carne din carnea ei şi sânge din sângele ei, este a doua persoană din Preasfânta Treime, născută deja din veci în sânul Tatălui fără de mamă, ca să se nască în timp din Maria Fecioară, fără de tată. Ca Fiul lui Dumnezeu să devină Fiul Omului era absolut necesară colaborarea unei fiinţe omeneşti? Era necesară libertatea umană; altfel n-ar fi fost om cu adevărat.

Pentru a obţine colaborarea liberă şi conştientă a Mariei, Dumnezeu cel atotputernic aşteaptă, se târguieşte cu creatura sa. Preacurata este o fiinţă conştientă de libertatea sa, de hotărârea luată pe când era la templu de a rămâne fecioară. Îngerul o lămureşte şi Dumnezeu aşteaptă decizia voinţei ei libere, absolut necesare pentru ca acela care se va naşte din sânul ei să fie o fiinţă umană liberă. Dumnezeu, cu toate că avea la îndemână toate mijloacele de constrângere: fulgere şi trăsnete, ca să obţină imediat ceea ce dorea, el aşteaptă, respectă gândirea şi libertatea de voinţă cu care a înzestrat-o. Dumnezeu nu se contrazice: a creat pe om după chipul şi asemănarea sa? Îi respectă gândirea şi libertatea aşa cum le respectă în sine: nu constrânge, nu impune, nu siluieşte, nu distruge, oricât de dârză ar fi voinţa care i se opune. Aceasta este metoda şi procedura lui Dumnezeu faţă de oameni: respectă, desăvârşeşte, luminează, ajută şi convinge cu bunătate că este bine ceea ce voieşte el. Atotputernicia este gingaşă, delicată, blândă, dulce, suavă etc. Dumnezeu este gentil.

Înţelegem măreţia misterului de azi?

Maternitatea divină a preacuratei Maria este opera atotputerniciei gingaşe, delicate, blânde, dulci, suave, este capodopera gentileţei lui Dumnezeu, a atotputerniciei care se smereşte în faţa unei fiinţe pe care a creat-o.

Acest mister ne este oferit spre reflecţie chiar la început de an cu scopul de a ne strădui să ne însuşim, pe tot parcursul anului, însuşirile divine necesare vieţii noi cu care trebuie să ne îmbrăcăm, spre a deveni prin Cristos fii adoptivi ai lui Dumnezeu.

În al doilea rând, trebuie să medităm măreţia preacuratei Fecioare în taina maternităţii divine, ca să ne mijlocească harurile de care ea este plină, pentru a-i deveni fii.

Cu toate că îngerul Gabriel o asigură de plinătatea harului, precum a copleşit-o Domnul, cu toate că voinţa ei este respectată şi îl determină pe Dumnezeu la o minune, cu toate că în locul unui soţ, oricât de neprihănit ar fi fost el ca om, a fost necesară intervenţia rodnică a Sfântului Duh, cu toate că este conştientă de marea ei misiune de a fi mamă a lui Mesia, măreţia preacuratei Maria stă în faptul de a se fi recunoscut în faţa lui Dumnezeu prin ceea ce trebuie să fie fiecare om, smerit. Ea ni se oferă model: Iată roaba Domnului!

În faţa lui Dumnezeu care se smereşte şi se pleacă în faţa omului, omul demonstrează că este cineva, că este chip şi asemănare cu Creatorul, când ştie să se smerească, nu numai în faţa lui, ci mai ales în faţa acelora pe care el îi respectă, chiar şi atunci când greşesc.

Cooperarea divino-umană la unison a adus în lume pe Mântuitorul, despre care sfântul Teofil din Alexandria a spus, iar cuvintele sale au rămas consemnate în documentele Conciliului Ecumenic din Efes (431), citez: Marea minune nu a fost săvârşită de acei artişti care îşi exercită arta lor într-o materie nobilă, ci tocmai contrariul, aceia apar mai mari în ochii oamenilor care îşi demonstrează duhul creator al artei lor în lutul şi fiabilitatea pământului. Tot aşa şi cel mai mare decât toţi artiştii, cuvântul lui Dumnezeu, nu a venit la noi în nobila materie a unui corp ceresc, dar a venit să arate prin fiabilitatea lutului măreţia artei sale.

Sărbătorim azi, prin misterul maternităţii divine a preacuratei, măreţia artei divine: a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Lucrarea a început, dar nu s-a terminat, ea continuă în noi, prin sfintele taine, dar mai ales prin Euharistie, în care avem trupul şi sângele lui Cristos. Dar trupul şi sângele lui Cristos au fost iniţial ale mamei sale, Maria. Prin urmare, într-un fel, putem spune că ne împărtăşim din sânul ei cu trupul şi sângele Fiului ei şi astfel ea ne devine mamă sacramentală, mama Bisericii; Biserica fiind marele sacrament al Tatălui. Astfel: solemnitatea Maternităţii Divine a preacuratei devine solemnitatea Maternităţii Divine a Bisericii, prin care şi în sânul căreia noi ne naştem pentru viaţa divină; cu atât mai mult cu cât acela care a venit la noi din sânul Tatălui ceresc prin Maria, ne-a dat-o ca mamă, pentru a ajunge în sânul Tatălui ceresc.

Era în 1943 într-un lagăr din nordul Rusiei. Un prizonier povesteşte cum la începutul Adventului din acel an s-au adunat noaptea în taină şi în surdină au început să cânte: Dorit Mesie, vino. Au făcut şi o coroană pe care au prins patru bucăţele de lumânare. Le aprindeau numai pentru câteva clipe, de teamă să nu se termine.

Într-una din zile s-a răspândit zvonul că printre prizonieri există unul care ştie să picteze. L-au aflat; de meserie era medic şi l-au rugat să le picteze ceva frumos de sărbătorile Crăciunului. Dar ce? Unii ziceau să picteze ceva de-ale mâncării; alţii voiau un peisaj din ţara natală; alţii voiau una, alţii alta. Văzând că părerile sunt împărţite şi pe toţi nu-i poate mulţumi, unul a fost de părere să fie lăsat pictorul să-şi aleagă singur tema. Şi el s-a apucat să picteze cu un cărbune, pe spatele unei hărţi învechite şi cu mâna tremurândă de emoţie, chipul sfintei Fecioare Maria cu pruncul Isus în braţe. În ziua de Crăciun, un şir lung de prizonieri aştepta să vadă surpriza pregătită de medicul-pictor. Şi, când el le-a desfăcut tabloul, toţi au rămas uimiţi; îngenunchind, au început să lăcrimeze. Unii au stat toată ziua în rugăciune. În mijlocul stepei ruseşti, rupţi de foame, de frig şi de boli, prizonierii s-au simţit mângâiaţi şi întăriţi de chipul Fecioarei-mame cu pruncul Isus în braţe; pictură realizată de un medic protestant. Pe chipurile tuturor s-a aprins o speranţă nouă într-o fericire care depăşeşte tot ce poate fi pe pământ.

La început de an am încercat să vă schiţez marea operă a lui Dumnezeu şi cred că am făcut doar ceea ce a făcut acel pictor cu un cărbune pe spatele unei hărţi vechi. Rog în schimb pe bunul Dumnezeu să aprindă o lumină nouă pe chipurile voastre, dându-vă speranţa într-un an plin de roade spirituale, sănătate, fericire şi pace, ca un preludiu al acelora pe care sperăm să le avem în viaţa veşnică. Amin.

 

* * *

 

Preacurata Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Observăm din experienţa noastră sau a celor din jurul nostru că, atunci când un copil vrea să-şi descarce sufletul, când vrea să-şi facă cunoscute îndoielile, grijile, necazurile sau bucuriile, aleargă negreşit la mama sa. Mama, prin calmul ei, prin capacitatea ei de a asculta, inspiră copilului o stare de pace, de linişte. Mama este o persoană a păcii; ea iubeşte slujind şi se bucură când îşi vede copilul fericit.

Nu întâmplător astăzi, în prima zi a anului civil, Biserica ne îndreaptă privirea spre mama noastră din ceruri, spre Preacurata Fecioară Maria, care a ascultat de voinţa lui Dumnezeu şi a devenit mama Fiului dumnezeiesc. Ea este modelul mamei care ascultă; ea este cea căreia noi îi putem încredinţa grijile noastre.

Da! Acesta este şi adevărul proclamat de evanghelii: Maria este mama lui Isus, om-Dumnezeu. Datorită acestui privilegiu, ea a fost înălţată peste toate treptele îngereşti şi a devenit regina lor, superioară lor nu prin natura umană, ci prin plinătatea harului, prin participarea la natura sa divină. La Conciliul din Efes (431), Biserica a declarat-o, pentru prima oară în mod oficial, pe Maria ca Theotokos, adică maică a lui Dumnezeu. Aceasta pentru că patriarhul de Constantinopol, Nestoriu, într-una din predicile sale, a spus că Maria nu este mamă a lui Dumnezeu, ci mama acelui om sfânt, Isus, în care s-a coborât Fiul lui Dumnezeu. Această afirmaţie a provocat stupoare în rândul credincioşilor, care o cinsteau pe Maria ca Mamă a lui Dumnezeu. Conciliul, întrunit la cererea papei Celestin şi condus de sfântul Ciril de Alexandria, a declarat-o pe Maria ca adevărată mamă a lui Dumnezeu. Iată cuvintele adresate de sfântul Ciril de la balconul bisericii din Efes mulţimii entuziaste care aştepta nerăbdătoare sentinţa conciliului: ‘Credinţa catolică, transmisă de sfinţii apostoli, ne spune că Maria este adevărată mamă a lui Dumnezeu. Mama este mamă a întregii persoane, nu numai a unei părţi. Când Fecioara Maria a răspuns da la planul Creatorului, Cuvântul divin şi-a asumat în mod perfect întreaga natură umană: sufletul raţional şi trupul@.

Într-adevăr, prin acceptarea liberă a planului de mântuire din partea Mariei, Dumnezeu a binecuvântat întreaga creaţie. Despre această binecuvântare ne vorbeşte prima lectură de astăzi, luată din Cartea Numerilor: „Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească. Domnul să-şi lumineze faţa asupra ta şi să se îndure de tine” (Num 6,24-25). Este vorba de binecuvântarea adresată de Aron şi fiii săi, la porunca Domnului, asupra întregului popor, care descoperă bucuria apropierii de Dumnezeu şi apartenenţa sa privilegiată la el.

Prin întruparea lui Cristos, această binecuvântare s-a realizat în toată plinătatea sa. Este ceea ce ne prezintă sfântul apostol Paul în cea de-a doua lectură. Făcându-se om, Isus a împlinit promisiunile făcute de Dumnezeu în Vechiul Testament. În acest mod, Isus a reuşit să-i mântuiască şi să-i răscumpere pe oameni, făcându-i părtaşi la naşterea sa divină, la mântuire. Harul adopţiei noastre divine se realizează real prin Fecioara Maria. Dacă în inima noastră răsună melodios acel Abba! Tăticule!, acest lucru se întâmplă datorită Mariei. Ea este mama lui Isus nu doar pentru că i-a dat acestuia un trup, ci şi pentru că a pătruns profund misterul lui Cristos, „s-a oferit total pe sine, punându-se în slujba misterului răscumpărării” (LG 56).

Maria este simbolul fiinţei umane care se încrede în Dumnezeu, chiar dacă nu înţelege tot ce se întâmplă în viaţa ei şi a fiului ei. Atitudinea ei nu este una de indiferenţă, de superficialitate, dar, aşa cum ne relatează textul evanghelic proclamat astăzi, Maria nu uită, nu permite să scape, să alunece din fiinţa sa evenimentele. Ea meditează toate acele fapte minunate în inima ei (cf. Lc 2,19). Această meditaţie reprezintă o preocupare de a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu, de a experimenta că el este aproape şi o călăuzeşte. Ca orice altă mamă, Maria descoperă minunile lui Dumnezeu în acel copil care creşte şi o surprinde în fiecare zi cu ale sale cuceriri, cu primele cuvinte rostite, cu primii paşi nesiguri. Apoi devine mare şi se îndepărtează treptat de ea, pentru a-şi îndeplini misiunea sa. Aceasta este povestea fiecărui copil, care, oricum, poate conta mereu pe prezenţa mamei sale. i Maria, într-adevăr, rămâne alături de Cristos pe tot parcursul vieţii sale. Este alături de el în viaţa sa publică, printr-o prezenţă calmă şi tăcută; este alături de el pe multele Calvar, acolo unde Isus o va încredinţa ucenicului iubit, dar şi întregii Biserici.

Se povesteşte că într-o familie s-a născut o fetiţă cu numele Lucia. Bucuria părinţilor a fost mare, având în vedere că era primul lor copil. Zâmbetul şi privirea ei i-au captivat pe aceştia. Îi cumpărau tot ce avea nevoie şi-i îndeplineau orice dorinţă. Timpul însă a zburat cu rapiditate, Lucia a devenit premiantă, iar părinţii erau foarte mândri de ea. Într-o zi, pe când participa împreună cu părinţii la liturghia duminicală, Lucia a căzut de pe bancă şi şi-a pierdut cunoştinţa. Transportată de urgenţă la spital, medicii au readus-o la viaţă, dar au stabilit un diagnostic necruţător: Lucia suferea de o gravă malformaţie la inimă. Îi trebuia de urgenţă un donator. Dar unde să găseşti o inimă? O puteai cumpăra de la supermarket sau o puteai lua din farmacii? Cu siguranţă că nu. Cu trecerea timpului, starea Luciei s-a agravat atât de tare, încât medicii i-au mai acordat doar câteva luni de viaţă. În mod miraculos, s-a găsit un donator compatibil. Imediat s-a intrat în sala de operaţie. Operaţia a decurs bine. Lucia mai trebuia să stea în spital doar câteva săptămâni pentru recuperare. În sfârşit, a venit şi ziua mult dorită a externării. Când a ajuns acasă, tatăl ei, cu lacrimi în ochi, i-a dat o scrisoare din partea mamei ei. Scria aceasta: „Lucia, iubirea mea, în momentul când citeşti această scrisoare eşti deja o adolescentă plină de viaţă şi ai o inimă puternică ce-ţi bate în piept. Nici nu-ţi poţi imagina cât de mult regret că nu pot fi alături de tine în aceste clipe. Când am aflat că ai putea muri, m-am hotărât să-ţi ofer cel mai frumos cadou pe care nimeni nu ţi l-ar fi putut da. Îţi dăruiesc toată viaţa mea, fără nici o condiţie, ca să faci cu ea ce vrei tu. Trăieşte Lucia! Te iubesc!”

Desigur, este vorba de un caz extrem, însă putem afirma că asemenea Luciei, care şi-a putut continua viaţa datorită dăruirii totale şi necondiţionate a mamei sale, şi noi trăim în lumina lui Cristos datorită iubirii delicate a Mariei, care a binevoit să răspundă planului de mântuire divină, care a acceptat să dăruiască lumii bolnave şi muribunde viaţa în Cristos. Să fim recunoscători faţă de această dovadă de iubire şi să nu încetăm să apelăm la ajutorul ei ori de câte ori avem nevoie.

Biserica ne invită să începem fiecare an sub auspiciile păcii, iar Maria este, prin excelenţă, o persoană a păcii. Pe drept cuvânt, ea este numită regină a păcii. Este o ocazie fericită, pentru că astăzi celebrăm şi Ziua Mondială a Păcii, o zi destinată să creeze între oameni o conştiinţă, o mentalitate, o psihologie a păcii. Dar putem vorbi de pace în aceste timpuri când vedem în multe locuri ale planetei focare de război care produc mari suferinţe atâtor oameni? Putem vorbi de pace când terorismul creează un climat de nesiguranţă în atâtea ţări? Putem vorbi de pace când, în atâtea familii, scandalurile, divorţurile şi alcoolul produc suferinţe iremediabile? Putem vorbi de pace când atâţia copii şi tineri suferă de pe urma foamei, a drogurilor, a traficului de fiinţe umane? Suntem invitaţi să devenim fii ai păcii şi să ne aducem fiecare contribuţia la pacea universală, conştienţi fiind că miliarde de oameni fără pace nu pot forma o umanitate a păcii, aşa cum miliarde de picături de apă murdară nu pot forma un ocean curat.

Să devenim fii ai păcii! Avem drept model în acest sens pe Preacurata Fecioară Maria, care a devenit, prin acel Fiat al ei spus îngerului, o fiică a păcii, o făuritoare a păcii. Să imităm exemplul ei, pentru că numai omul nou, care tânjeşte după spirit şi nu după carne, poate deveni fiu şi făcător de pace între fraţi.

Vă doresc un an nou binecuvântat, sub ocrotirea Fecioarei Maria, Născătoare de Dumnezeu, regina păcii!

 

* * *

 

Un an cu adevărat nou, nu… la second-hand!

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

De ce îi găseşte pe unii parcă sfârşitul anului într-o eternă vineri?! În vitrine apar haine care mai de care mai la modă, afişând bineînţeles preţuri extravagante. Cozile sunt parcă interminabile la Metro şi Kauffland. Toţi se grăbesc să iasă împingând cărucioare pline la refuz, permiţându-şi uneori ceea ce tot anul doar au adulmecat sau visat. Se dau focuri de artificii, se primesc pachete, cadouri, urări care de care mai pestriţe şi poznaşe. Parcă cineva a dat click pe “Log off” sau a activat automat închiderea de an, ca la contabilitate şi totul s-a pus în mişcare într-un singur sens.

Ce am făcut în anul care s-a încheiat? A trecut cu folos? Unde sunt şi cine vreau să fiu? Câte din hotărârile de anul trecut am reuşit să le şi concretizez? Where do I go from here?

Sincer?! Hm… Nu prea mult. Tot nu ştiu să înot, nici să dansez prea bine, nici să gătesc mai bine, tot nu am ajuns să îmbrac haine de mărime mai mică, să am arăt ca un top-model (ba chiar mi se pare că mai m-am îngrăşat!), tot nu sunt prea mult lăudat sau mai puţin criticat, economii prea mari nu am făcut, nu s-a găsit încă o soluţie pentru ajutorarea bătrânilor fără casă, pentru stârpirea injustiţiei din România sau salvarea balenelor.

Deşi nu contest valabilitatea şi actualitatea zicalei că “orice carte nouă bună cuprinde întotdeauna adevăruri vechi”, în sensul de veşnice, universal valabile, trebuie să recunosc că, bănuiesc ca multora dintre dumneavoastră, îmi plac foarte mult lucrurile noi: o carte nouă, un CD cu muzică ori un film nou, o partitură nouă, o modă sau un spirit nou, o persoană nouă pe care să o cunosc şi un prieten adevărat nou şi, de ce nu, uneori chiar un telefon, un calculator ori un autoturism nou. Recunosc că nu sunt adeptul concepţiei că tot ce-i nou şi modern vine de la d…iavol.

În opera sa “Un rabin vorbeşte cu Isus”, scrisă de rabinul american Jacob Neusner, căruia Papa Benedict al XVI-lea i-a dedicat un capitol important în lucrarea sa “Isus din Nazaret”, apărută de curând, remarcă: “Este impresionant schimbul de idei pe care rabinul, după întâlnirea (ideală) cu Isus, îl are cu învăţătorul lui la sinagogă. Învăţătorul întreabă: A lăsat ceva deoparte din Torah acest Isus al tău? Rabinul răspunde: “Nimic”. Învăţătorul reia: Atunci, a adăugat ceva? Rabinul afirmă: “Da, pe sine însuşi”. Este acelaşi răspuns dat de sfântul Irineu, în secolul al II-lea, celor care se întrebau cu privire la noutatea pe care a adus-o Cristos venind în lume: “Cristos, scria Irineu, a adus toată noutatea aducându-se pe sine însuşi”.

În definitiv, Cristos este “veşnica noutate” pe care o vesteşte Biserica de veacuri şi iată că rămâne încă un cristal ale cărei noi faţete nu au fost încă suficient explorate şi luminate. Iar concepte precum “omul cel nou”, “noua evanghelizare” sunt des utilizate în limbajul nostru.

Trebuie însă să recunosc că, probabil de la revoluţie încoace (nu îmi mai amintesc cu certitudine când, de ce, cum…) am importat în vocabularul nostru curent şi conceptul de “second-hand” şi, iarăşi vă invit să recunoaşteţi împreună cu mine, că, de multe ori, poate şi din cauza preţurilor şi mai rar din cauza calităţii, am preferat să achiziţionăm lucruri de mâna a doua, haine, aparatură, bijuterii etc. Poate şi pentru faptul că ne-am obişnuit mult sub vechiul regim să obţinem produse pe sub mână, prin diverse relaţii cu “anumite” persoane, relaţii întreţinute adesea prin noile “peşcheşuri” apărute pe piaţă, printr-un chip mereu binevoitor şi o coloană vertebrală prea obişnuită cu mişcarea de înclinaţie sus-jos, un veşnic “mankurt”, preferat întotdeauna într-o societate în care cultul personalităţii e la modă.

Aşadar există deja o alternativă la nou, şi anume “second-hand”-ul. Unii chiar îşi închipuie cu naivitate că se poate achiziţiona şi dragoste de la “second-hand”, iar alţii îşi iau de aici planurile şi proiectele lor de viitor. Chiar v-aş întreba astăzi, retoric: “De unde vă faceţi cumpărăturile?!” Şi, sincer, m-ar interesa mai mult să ştiu de unde vă procuraţi valorile spirituale? Sunt şi ele marfă de mâna a doua? De ce, când e vorba de domeniul spiritului, ne mulţumim să înghiţim – iertaţi-mă! -, voiam să spun de ce ne lăsăm înghiţiţi de valori “second-hand”?

Peste tot se vorbeşte acum de anul nou. Întrebarea este: poate un an nou să fie comparat cu un obiect nou sau ne mulţumim cu un an de la “second-hand”? În ce constă oare “noul” anului în care tocmai am intrat?

Dacă suntem sinceri cu noi înşine, recunoaştem, uitându-ne în jur, că oamenii se bucură pentru “anul nou” cum se bucură un copil pentru noua lui jucărie. Mulţi strâng bani, ” la ciorap”, pentru a-i cheltui cu această ocazie… Dumneavoastră, dragi tineri, iubiţi credincioşi, vă bucuraţi pentru “anul nou?” De fapt, anul nu este chiar “nou”, după cum nu poate fi nici “vechi”. Anul este doar “altul”. Normal, la sfârşitul şi începutul unui an ar trebui sa fim încercaţi de sentimentele nostalgice ale “trecerii”. Atunci când faci constatarea că a mai trecut un an din viaţa ta, că ai mai îmbătrânit cu un an, că timpul existenţei tale pe acest pământ s-a scurtat, ar trebui să te bucuri, să “închini pahare” sau să ” te cinsteşti” cu prietenii şi rudele? Logic, parcă nu am avea motive să facem acest lucru. De ce totuşi, majoritatea oamenilor se bucură de “noul an”?!

Unii se bucură cu siguranţă fără să ştie de ce… Doar aşa, pentru că se bucură toţi! E ca şi când ai râde de râsul altora. Alţii se bucură pentru că statisticile arată bine şi fondurile lor, în bănci, au crescut. Alţii, pentru că au ocazia să se întâlnească din nou cu rudele, cu părinţii şi fraţii şi din nou vor avea mese “a la români”, vor împodobi bradul , vor merge cu colindul şi vor arunca petarde pe scara blocului, aşa ca vecinii să nu cumva să poată dormi. Alţii se bucură pentru că Dumnezeu le-a mai oferit un an de har, un an în care să-şi revizuiască viaţa şi să se hotărască pentru cea mai înţeleaptă alegere.

Cine credeţi că se bucură cel mai înţelept de “noul an”? Cine dintre dumneavoastră priveşte la noul an ca la o nouă şansă, ca la un an de har?

Un creştin care se mândrea cu faptele sale bune a visat într-o noapte că era la poarta cerului. Cu litere uriaşe, pe frontispiciul porţii scria: “Cei ce vor să intre aici au nevoie de 1000 de puncte “. Îngerul l-a întrebat:

- Ce ai făcut în viaţă?

- Eu? Am fost credincios Domnului întreaga mea viaţă. Am păzit Cuvântul lui Dumnezeu cu toată sfinţenia.

- Foarte bine. Ai un punct. Altceva?

- Am dat mai mult decât zeciuiala de fiecare dată pentru lucrarea Domnului. Am ajutat pe săraci, pe văduve, pe orfani.

- Excepţional. Încă un punct.

- Am crescut o familie numeroasă de copii, pe care i-am făcut misionari. Eu însumi am predicat Evanghelia şi am ajutat la răspândirea ei.

- Nemaipomenit! Aşa oameni cam rar vin pe aici, a spus îngerul. Încă un punct. Ai mai făcut ceva?

- Bietul om s-a pierdut cu totul. Dacă pentru tot ce spusese până acum valora numai 3 puncte, ce să mai adauge ? A ridicat ochii spre uriaşa inscripţie şi, a citit din nou: “Cei ce vor să intre aici au nevoie de 1000 de puncte!” A oftat adânc şi a exclamat:

- Doamne, aici se poate intra doar prin harul Tău!

- Exact, a spus îngerul. 997 de puncte!

Nu ştiu ce v-aţi propus pentru noul an pentru că nu vă cunosc priorităţile. Pot, totuşi, îndemnat de exemplul Sfintei Fecioare Maria, pe care o sărbătorim astăzi, să vă ofer o sugestie. Înţelepciunea spune:

“Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu…şi toate…vi se vor da pe deasupra!”

“Cine îi dă lui Dumnezeu cel de-al doilea loc, nu-i dă nici unul”.

Harul lui Dumnezeu poate face minuni celui care îi deschide poarta. Un an cu adevărat NOU putem obţine doar dacă îi înţelegem rostul. Dacă nu, vom avea, cu siguranţă, din nou poate, un an de la “second-hand”, adică un fel de “har ieftin”. Nu cred că vă doriţi aşa ceva.

Şi pentru că, poate, aţi înţeles acum în ce constă “noutatea” anului, vă doresc din toată inima un “An nou, fericit!”

 

* * *

 

Declaraţii de pace

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Care chip?

În sărbătoarea de astăzi, dedicată Sfintei Maria Mama lui Dumnezeu, se întâlnesc diferite motive. Se scoate în evidenţă imediat, datorită firului lecturilor, o puternică amprentă cristologică. Apare şi tema numelui lui Dumnezeu “strigat” de Duhul Sfânt în inimile noastre (Tată, Abba) şi, în consecinţă, conştiinţa condiţiei noastre şi mentalitatea relativă, nu de sclavi, ci de fii. Este şi impunerea numelui lui Isus, care a avut loc în octava Naşterii la circumciziune, semn al apartenenţei la un popor deosebit.

Astăzi este şi ziua mondială a păcii. Şi, desigur, nu putem neglija faptul că astăzi este prima zi a noului an.

Voi lua ca punct de plecare binecuvântarea conţinută în prima lectură, subliniind cele două expresii care se întăresc reciproc: “Domnul să facă să strălucească chipul său asupra ta şi să te ocrotească”. “Domnul să-şi îndrepte asupra ta chipul său şi să-ţi dăruiască pacea”. Putem să ne întrebăm: dar care este chipul pe care Dumnezeu îl face să strălucească peste noi? Mai precis: în lumina Crăciunului, ce chip ne apare?

L. Evely, într-o pagină sugestivă şi provocatoare – cu siguranţă una din cele mai frumoase ale sale – vorbeşte despre Dumnezeu care intră în lumea noastră incognito, ilegal, clandestin, cvazi de contrabandă. Aşa cum s-a constatat că experţii religioşi vorbesc despre El şi îl descriu după categoriile lor mintale, El decide să se prezinte aşa cum este: mult mai apropiat de oameni, complice cu aventurile lor, iubitor al vieţii, mai uman decât au reuşit ei să-şi imagineze. Dumnezeu nu vrea să fie acreditat oficial prezentând atributele sale şi privilegiile divine. Se prezintă despuiat de Maiestatea, de Puterea, de Măreţia sa. Adoptă de aceea travestiri, pentru a fugi de controlul poliţiei autorităţilor religioase şi academice. Fuge de preoţi şi de ceremoniile lor fastuoase, de înţelepţi şi de reprezentaţiile lor complicate, de titluri, definiţii. Dacă ar fi declarat acestora propria identitate, nu l-ar fi lăsat să treacă, nici nu i-ar fi permis să circule liber. Periculos, suspect, mai ales pentru că nu corespunde imaginilor care erau alcătuite despre El. În sfârşit, nu ar fi trecut examenul documentelor.

Un Dumnezeu care nu se lasă încadrat în tradiţii, nu acceptă ceremoniile pregătite în onoarea sa, nu respectă întâlnirile oficiale în locuri solemne pregătite în acest scop, ce fel de Dumnezeu este? Şi iată că Dumnezeu se sustrage. Şi fixează întâlnirea cu cei care nu au dificultatea de a recunoaşte adevăratul său chip. După ce a stabilit şi un semnal, un cuvânt de ordine, se lasă atins de cei simpli, de cei mici, de oricare om. Cei învăţaţi vorbesc şi ei de Dumnezeu “Total Altul”. El vrea să ne facă să înţelegem că se interesează de noi, participă la acţiunile noastre, este implicat în necazurile noastre. Pentru a comunica cu noi, vorbeşte limbajul oamenilor. Şi noi descoperim că acest Dumnezeu atât de apropiat, uman, umil, pasionat, sărac, plin de bunătate, ne priveşte, se interesează de noi.

Pe de altă parte, într-un anumit sens, este adevărat că păstorii descoperă pe Dumnezeu “Total Altul”, adică diferit complet de felul cum îl puteau imagina: modest, mic, fără bogăţii, lipsit de putere. Şi rămân uimiţi în faţa acestui chip surprinzător. Uimirea îi cuprinde şi pe cei care ascultă relatarea lor. “Toţi cei care îi auzeau, se minunau de cele spuse de păstori”. Şi ei “s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru tot ceea ce au auzit şi văzut, aşa cum li se spusese”. Au aflat chipul lui Dumnezeu. L-au citit, admirat într-un chip de copil, fără a avea nevoie de a merge la şcoală.

Cuvântul de ordine, semnalul oferit de înger (“veţi găsi un copil înfăşat, care este aşezat într-o iesle”) a funcţionat. Şi ei au putut să vină, să intre în legătură cu Dumnezeul “clandestin”, dar dornic să facă să strălucească chipul său în mijlocul oamenilor simpli, dispuşi să se minuneze.

“Născut din femeie”

Şi mama mai întâi, natural, care aparţine rasei celor mici, umili, are posibilitatea de a contempla, extaziată, chipul Fiului lui Dumnezeu care este fiul său. Şi imprimă aceasta în inimă. Nimeni nu va reuşi s-o şteargă. De acum acel chip l-a ascuns în interior, îl păzeşte în zona cea mai secretă a fiinţei sale. Cuvântul pe care l-a primit, acum devine chip, lumină, flacără. “…Maria păstra toate aceste lucruri meditându-le în inima ei.”

Un Dumnezeu care a aflat sălaş în sânul ei de femeie. “Născut din femeie” afirmă Paul (unicul său indiciu, fără măcar s-o cheme pe nume, pentru Mama lui Dumnezeu). Când a venit “plinătatea timpului”, începe aventura umană a Fiului. Şi prima travestire a lui Dumnezeu cere complicitatea Mariei din Nazaret. Primul refugiu secret, inimaginabil, al lui Dumnezeu care intră în lume drept clandestin, este sânul unei femei. Cel cu “Totul Altul” nu se putea face mai asemănător cu noi decât astfel. Conciliul Vatican II va comenta: “Fecioara Maria a primit Cuvântul lui Dumnezeu în inima ei şi în trupul ei, şi a prezentat lumii Viaţa”.

Când vor înceta războaiele noastre personale?

“Domnul să-şi îndrepte asupra ta chipul său şi să-ţi dăruiască pace”. În lumina chipului Domnului, eu descopăr adevăratul meu chip. Chipul meu de “fiu”. Adoptat, iertat, iubit. Şi capabil, la rândul său, de a ierta şi a iubi.Nu ar fi suficientă acea oglindă, se adaugă şi strigătul interior al Spiritului, care dă mărturie despre condiţia mea de fiu chemat la libertate.

De atâtea ori aleg lanţurile. Condiţia de sclav şi atitudinile respective sunt adesea mai confortabile. Dar Spiritul nu face altceva decât să-mi repete: eşti liber. Este greu de acceptat un statut de libertate. Libertatea de fii ai lui Dumnezeu. “…Şi să-ţi dăruiască pace”. Dacă lumina chipului lui Dumnezeu mă umple de pace, adică îmi dăruieşte acel “Shalom” care este plinătate, integritate, armonie cu mine însumi, cu Dumnezeu, cu natura, atunci trebuie să devin o creatură a păcii. Pacea, care este un dar de sus, înfige rădăcinile într-o dimensiune religioasă, şi de aceea presupune convertirea inimii.

Numai dacă sunt cu adevărat “pacificat” în interior, devin instrument al păcii.

Statisticile avansează cifre ameţitoare atunci când prezintă documente cu privire la conflictele “locale”, micile războaie, focarele de distrugere care s-au aprins în anii care au urmat după ultimul măcel mondial. Evident nu pot ţine cont de infinitele războaie “personale”, de războaiele private dintre indivizi, chiar de aceeaşi credinţă, de-a dreptul “părtaşi la Euharistie”. Cred că contribuţia cea mai preţioasă pe care fiecare dintre noi poate să o ofere păcii din lume se concretizează în propunerea şi în datoria serioasă, în prima zi a anului, să pună capăt numeroaselor războaie pe care le are în curs.

A o rupe cu egoismul, invidiile, rivalităţile, agresivităţile, competiţiile neghioabe, ambiţiile, meschinăriile, ranchiunile cele mai mizerabile, resentimentele cele mai îndârjite, antipatiile, prejudecăţile, care ne fac să fim persoane în conflict cu atâţia adversari. Suntem gata să denunţăm, scandalizaţi, risipele, cheltuielile absurde pentru armamente ale puterilor mari şi mici. Şi nu evaluăm suficient costul energiilor şi resurselor pe care le cheltuim nebuneşte pentru a susţine numeroasele şi mizerabilele noastre războaie personale, pentru a finanţa “războaiele sfinte” pe care le avem pentru cauza justă a eu-lui nostru, a amorului propriu, a idolului dominant.

Mai ales nu ne dăm seama că tocmai acele îndârjite războaie private în care suntem implicaţi pe diverse fronturi se termină prin a stinge lumina chipului divin care se reflectă pe chipul nostru. Ura, sau şi numai animozitatea, micile răutăţi, ieşirile răutăcioase, au o putere devastatoare de a întuneca. Să ne dorim un an bun, deci, mărturisindu-ne nouă înşine că ar fi ora de a pune capăt războaielor private pe care le ducem cu arme chiar prea tradiţionale, vechi (se urcă până la timpurile lui Cain), şi arsenale care sunt în interiorul nostru.

Atunci, suntem dispuşi să trimitem, în secret, câteva declaraţii de pace? Anul va fi sigur bun dacă am reuşi să investim profitabil toate resursele noastre, să mobilizăm toate energiile noastre în gânduri, cuvinte şi fapte de pace. Este inutil să specific că ne trebuie mai mult curaj pentru a întrerupe un război decât pentru a-l începe sau a-l continua. Ne trebuie mai mult curaj pentru a recunoaşte că “este un lucru lipsit de sens” decât pentru a urla că “nu pot să tolerez ca…” Trebuie mai multă forţă în lupta pentru pace decât în toate celelalte bătălii puse împreună. Adevăraţii dezertori, bolnavi de laşitate, sunt aceia cărora le este teamă de a “risca în favoarea păcii”.

 

* * *

 

Solemnitatea Sfintei Fecioare Maria Născătoare de Dumnezeu

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

După ce în urmă cu opt zile am celebrat Crăciunul, venirea la noi a Fiului lui Dumnezeu, astăzi, în prima zi a noului an civil, Biserica ne propune o sărbătoare închinată Sfintei Fecioare Maria. Toate sărbătorile Mariei sunt mari, deoarece sunt ocazii deosebite pe care Biserica ni le oferă pentru a o contempla pe Maria în dragostea sa faţă de noi şi pentru a ne reînnoi ataşamentul nostru filial faţă de dânsa. Dar dacă dintre toate sărbătorile mariane ar trebui să alegem una, ar fi de preferat cea de azi: Maternitatea divină a Preacuratei Fecioare. Este normal să vă întrebaţi de ce această sărbătoare şi nu alta? Sunt atâtea sărbători mariane mai frumoase, însoţite de pelerinaje, de procesiuni şi devoţiuni, de ce tocmai aceasta? Pentru că Maria înainte de a fi “Neprihănit Zămislită”, “Ridicată la Cer” sau “Regină a Rozariului”, înainte de toate Maria e Mamă a lui Dumnezeu; e Mama care a legănat Copilul textelor inspirate ale Vechiului Testament, e Mama care tresaltă de bucurie în Magnificat, vestind ca într-un ecou sublim speranţa sa mesianică de fiică adevărată a lui Israel.

Acum să reflectăm împreună în lumina lecturilor sfinte proclamate deja, care este conţinutul şi valoarea acestei solemnităţi mariane. Prima lectură (Num 6,22-27) ne prezintă o binecuvântare pronunţată de leviţi asupra comunităţii lui Israel care descoperă bucuria apropierii de Dumnezeu şi apartenenţa sa privilegiată la el. “Faţa lui Dumnezeu”, simbolizată de lumină, conduce itinerarul lui Israel care-l aşteaptă pe Mesia, aşteptarea care se împlineşte odată cu venirea lui Cristos.

E ceea ce ne prezintă sfântul Paul în a doua lectură: “La plinirea timpului Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, născut sub lege…” (Gal 4,4). Isus Cristos împlineşte profeţiile Vechiului Testament făcându-se în mod real om, asemenea nouă, asumându-şi natura noastră umană în sânul preacurat al Fecioarei Maria prin intervenţia divină a Duhului Sfânt. Ca Dumnezeu, Isus e din veşnicie, egal în dumnezeire cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, dar ca om, Isus e născut de Maria. “Mă minunez”, scria sfântul Ciril despre aceasta, “că sunt unii care se îndoiesc sau nu o numesc pe Sfânta Fecioară Maica Domnului. Dacă Domnul nostru Isus Cristos este Dumnezeu, cum ar putea atunci ca Maria să nu fie Născătoarea de Dumnezeu, aceea care l-a născut?” (Scrisoarea I, 27-30). La fel s-a definit şi la Conciliul din Efes (431) împotriva ereziei nestoriene, dogmă care a fost extinsă la Biserica universală de către Papa Pius al XI-lea cu ocazia celui de-al XV-lea centenar al aceluiaşi memorabil Conciliu. Când Fecioara din Nazaret a răspuns cu “Da”, în mod liber, la planul pe care Creatorul îl revela, Cuvântul divin şi-a asumat în mod perfect întreaga natură umană – sufletul raţional şi trupul – formată în sânul nepătat al Mariei. Natura divină şi natura umană se unesc într-o unică Persoană: Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi în acelaşi timp Om adevărat. Astfel o putem numi pe Maria: Mamă a lui Dumnezeu.

Nu numai că Isus vine la noi, că Dumnezeu devine om printre oameni, “născut din femeie”, dar aşa cum ni-l prezintă evanghelia de astăzi, el se supune practicilor şi legilor omeneşti. Prin ritul dur al circumciziunii, primit în carnea sa, Fiul lui Dumnezeu intră într-un popor şi într-o familie, primeşte o cetăţenie, îi este pus un nume şi este înregistrat în descendenţa unui rege pământesc – David. Iar Mama acestui Fiu obişnuit şi în acelaşi timp diferit oamenilor, pentru că era fără păcat, e Maria, femeia căreia Dumnezeu nu a ezitat să-i acorde privilegiul de a fi Mamă a Cuvântului. Pentru acest motiv liturgia de azi devine celebrarea Născătoarei de Dumnezeu. “Cu zămislirea lui Cristos, născându-l, hrănindu-l, prezentându-l Tatălui în Templu, suferind cu Fiul său pe cruce, Maria a cooperat în mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului prin ascultare, credinţă, speranţă şi iubire aprinsă pentru a reda sufletelor viaţa supranaturală. De aceea ea ne este şi nouă Mamă în ordinea harului” (LG 61). Aşadar Maria nu este numai Mama lui Cristos, dar ne-a fost încredinţată şi nouă ca Mamă de însuşi Fiul ei de pe înălţimea crucii. În Ioan era întreaga omenire sub cruce primind-o pe Maria ca Mamă (In 19,26-27). “Aşa, într-o nouă manieră, Isus a legat propria sa mamă de om… din acea zi toată Biserica o are ca Mamă” (Papa Ioan Paul al II-lea, Audienţa generală din 10 ianuarie 1979). Dându-şi Mama pentru a fi şi Mama noastră, Cristos îşi manifestă întreaga iubire faţă de cei pe care până la sfârşit i-a iubit (cf. In 13,1).

Într-o zi, pe o potecă de munte, mergeau împreună doi oameni: un ateu şi un credincios. Era o zi de iarnă, ningea. La un moment dat ajung în dreptul unei statui de piatră a Maicii Domnului. Ateul zice: “Vezi statuia aceasta? E pe jumătate acoperită de zăpadă. În curând va fi acoperită complet, nu i se va mai vedea faţa. Aşa se va întâmpla şi cu lucrurile acestea ale voastre învechite. Maica Domnului a voastră în curând va fi acoperită, înmormântată în uitare”. Credinciosul răspunse: “Acest lucru se va întâmpla poate până la primăvară. Atunci soarele va topi zăpada, chipul ei va reapărea, iar la picioarele ei vor creşte din nou flori proaspete. Maria nu e un lucru învechit. Maria e Mama noastră şi … o mamă nu poate fi niciodată înmormântată în uitare”. Dacă înţelegem să o primim pe Maria de Mamă aşa cum a primit-o Ioan, să nu o înmormântăm în uitare, dar să-i cerem ajutorul în pelerinajul nostru pământesc. Creştinii au văzut întotdeauna în Maria drumul cel mai scurt, cărarea sigură, care duce la Dumnezeu. Este uşor a ajunge la Dumnezeu prin Mama sa. “Deoarece Maria este strada curată care întotdeauna conduce la Cristos, fiecare întâlnire cu ea nu poate să-şi găsească împlinirea decât într-o întâlnire cu Cristos însuşi” (Papa Paul al VI-lea, Enciclica Mense maio, 29 aprilie 1965).

Tot astăzi, 1 ianuarie, Biserica celebrează şi Ziua Mondială a Păcii. Ce rost mai are a vorbi lumii de azi despre pace, când în jurul nostru vedem atâtea atentate aduse păcii: războaie, dezbinări, foamete, asasinate şi crime mai ales săvârşite de părinţi ucigaşi împotriva propriilor copii nenăscuţi? Ce este pacea? Sfânta Fecioară pe care o celebrăm astăzi ne poate răspunde cel mai bine: Ea a învăţat pacea prin Fiat-ul său spus îngerului, Fiat care o va purta pe Calvar; Ea a dat lumii Pacea în persoana Fiului ei, cel care era văzut de profetul Isaia ca “Principe al păcii” (Is 9,6). Astfel Cristos apare între două anunţuri de pace: la Betleem când se naşte şi la Ierusalim când se înalţă la cer; Maria a trăit pacea din Templu, când Simeon îi profeţea că o sabie îi va străpunge inima, şi până pe Calvar, când stătea-ndurerată la picioarele Fiului Răstignit.

Au trecut 20 de secole de la anunţul îngerilor făcut păstorilor: “Pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă”; au trecut 750 de ani de la moartea sfântului Francisc de Assisi care ne-a lăsat moştenirea unei întâlniri cu Sultanul, voită şi înfăptuită împotriva acelui non placet al legatului papal; mai puţin de 80 de ani ne despart de primul război mondial, iar de catastrofa Hiroshimei doar 50 de ani; Declaraţia Drepturilor Omului din 1948 cu ce a schimbat lumea? Mai are sens atunci salutul îngerilor către păstorii Betleemului? Unde e pacea atât de mult strigată de către mai marii lumii? Este posibil a transforma săbiile în pluguri (cf. Is 2,4)? A goli arsenalurile militare pentru a umple hambarele? Noi suntem chemaţi să înfăptuim pacea, nu rachetele. Pacea se poate construi începând prin a fi în pace cu noi înşine, cu cei din jurul nostru. Îmi place să mă gândesc că Cel care a făcut pământul l-a voit rotund pentru a nu avea margini. În mod sigur în cel care nu există limite sau compromisuri pacea locuieşte în inima sa şi-l mişcă să dea mărturie, să creeze în jurul său o lume mai bună.

E început de an, un început cu proiecte şi vise, cu dorinţe de mai bine pentru fiecare. Alături de Maria, Născătoarea de Dumnezeu şi Regina Păcii să purtăm în acest nou an şi în toată viaţa noastră o luptă fără arme, cu mâinile goale, promovând non-violenţa pentru noi şi pentru acest pământ creat şi binecuvântat de Dumnezeu.

Daniel CIMPU

 

* * *

 

Mama lui Isus si Mama mea

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Sarbatoarea Sfintei Fecioare Maria Nascatoare de Dumnezeu este in sintonie perfecta cu sarbatoarea Craciunului si astfel Biserica, daca traieste bucuria nasterii lui Cristos, trebuie sa se gandeasca cu bucurie si respect si la cea care a fost neprihanit zamislita, pentru ca avea sa fie mama Fiului lui Dumnezeu. Astazi, impreuna cu intreaga Biserica sa inaltam salutul catre Mama cereasca spunandu-i: “Binecuvantata esti tu intre femei si binecuvantat este rodul trupului tau”!(Lc. 1, 42) Incheem azi octava Craciunului cu privirea indreptata spre Dumnezeu facut om in sanul Mariei si dorim ca intreaga noastra fiinta sa se umple de aceasta prezenta pe tot parcursul anului civil pe care il incepem: “Cand a sosit ziua a opta, i-au pus copilului numele Isus”. (Lc 2, 21)

La tema numelui lui Isus amintit in Evanghelia de azi se leaga pefect prima lectura prin binecuvantarea sacerdotala pe care o da Dumnezeu insusi: “Sa te binecuvanteze Domnul si sa te pazeasca. Domnul sa-si lumineze fata asupra ta…..Astfel sa chemati numele meu….si eu Domnul ii voi binecuvanta”.(Nm 6, 23-27) Binecuvantarea lui Dumnezeu rezervata un timp doar poporului lui Israel, astazi este destinata tuturor popoarelor prin mijlocirea lui Cristos. Prin El, Dumnezeu binecuvanteaza cu binecuvantare spirituala pe orice om care-l cauta cu inima curata, isi indreapta fata spre el si-i daruieste pacea. De aceea la inceputul acestui an se cuvine sa invocam numele lui Dumnezeu pentru a primi de la El si pretiosul dar al pacii.

Atentia pe care o avem azi catre un copilas de opt zile nu o putem separa de aceea catre mama sa, caci astazi, liturgia se indreapta in mod direct si spre Maria, mama fecioara, alaturi de fiul ei. Privind la El, Biserica invoca pentru toti credinciosii mijlocirea sa materna: Dumnezeule,… da-ne , te rugam sa simtim si noi mijlocirea aceleia prin care l-am primit pe datatorul vietii, Isus Cristos, Fiul tau.(rugaciunea zilei) Astfel, binecuvantarii lui Dumnezeu i se adauga un ton matern, noi simtind astfel si ajutorul puternic al mamei ceresti; suntem binecuvantati in Cristos prin mijlocirea Mariei.

Binecuvantarea lui Dumnezeu promisa lui Israel prin mijlocirea lui Isus si a Mariei, ajunge astazi la toti oamenii si poarta in fiecare inima harul si pacea: “Dumnezeu sa aiba mila de noi si sa ne binecuvanteze”. (Ps. 67.2)

Prezenta Mariei, asa cum ne-o descriu textele liturgice, ne prezinta caracterul ei tacut si umil. Lectura a doua ne-o prezinta pa mama lui Dumnezeu, dar nu o numeste: “…Dumnezeu l-a trimis pe Fiul sau, nascut din femeie,…..pentru ca noi sa dobandim infierea”. (Gal. 4, 4-5). Intruparea Fiului lui Dumnezeu s-a realizat in mod feciorelnic, dar pe calea normala a naturii umane: El este nascut de o femeie, Maria si astfel intra in randul oamenilor. Astfel Cristos asumand natura omeneasca, reda omului spiritul pentru ca acesta sa participe la filiatia divina. Harul adoptarii vine asadar la noi prin Isus si prin Maria si astfel devenim fii ce striga: “Abba” (v 6)

Cu discretie o prezinta si Evanghelia pe Maria, in misiunea ei de Mama a lui Dumnezeu: “Maria pastra toate aceste cuvinte si se gandea la ele in inima ei”. (Lc. 2. 19)

Maria este Mama lui Dumnezeu pentru ca a dat trup omenesc, carne si sange; pentru ca a patruns in mister si i s-a asociat in mod intim, pentru ca consimtit la cuvantul divin, pentru ca a imbratisat din toata inima vointa mantuitoare a lui Dumnezeu, pentru ca s-a oferit total pe sine ca slujitoare a Domnului.

Daca dorim sa realizam o imagine a Mariei, nu trebuie sa facem decat ca acel copil, care avand ca tema pentru acasa o compunere-caracterizare a mamei, nu a reusit sa scrie decat: MAMA E…….MAMA si a inceput sa planga de fericire pentru cea care l-a crescut cu atata grija si il iubeste atat de mult. Cinstind-o azi pe Sfanta Fecioara ca Nascatoarea lui Dumnezeu, ar trebui sa ne gandim putin si la maternitatea femeilor de azi, a mamelor noastre, a celor care au dat si dau nastere copiilor. Maria l-a zamislit pe Dumnezeu in umilinta si ascultare, in credinta sa puternica si i-a dat nastere si l-a crescut in si cu iubire totala, iar pe noi toti ne naste prin har pentru a fi copiii lui Dumnezeu. Femeia care colaboreaza la planul lui Dumnezeu si aduce pe lume un copil, nu e purtatoare de dumnezeu? Cea care zamisleste un copil si-l creste cu iubire, nu este o mama a celor vii, o datatoare de viata? Maria ne naste la viata harului prin Fiul ei, pentru ca binecuvantarea lui Dumnezeu a umplut inimile mamelor noastre si ne-au dat viata trupeasca. Un preot, vestit predicator spunea odata ca in fata unei femei insarcinate trebuie sa ingenunchezi, pentru ca ea poarta in sanul ei o fiinta creata de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Lui, creste o viata si il are in ea pe insusi Dumnezeu care este Cale, Adevar si Viata!

O poveste spune ca intr-una din zile, Dumnezeu a chemat la el cativa bebelusi si le-a spus sa se pregateasca pentru a pleca pe pamant. Atunci unul dintre ei a luat cuvantul si a inceput un dialog intrebandu-l pe Dumnezeu:

- Doamne, noi mergem in lume, dar ce vom face acolo?

- Pentru voi am pregatit un inger care o sa aiba grija de voi!

- Dar noi nu stim limba oamenilor si cum o sa ne intelegem cu ei?

- Ingerul pe care vi l-am pregatit va va invata totul.

- Am auzit ca in lume sunt multe rele si cum o sa ne descurcam?

- Ingerul va va apara de toate relele, fiti fara grija!

- Doamne, dar cum o sa ne putem intoarce la tine?

- Ingerul pe care vi l-am pregatit o sa va spuna cum ne putem vedea din nou!

- Doamne, dar cum se numeste acest inger, ca sa-l strigam sa ne ajute?

- Numele nu este important, dar fiecare ii va spune MAMA!

Daca pentru pamant avem sau am avut un inger care ne-a dat nastere si s-a ingrijit de noi, pentru cer avem cu siguranta cel mai frumos inger care doreste sa fim cu adevarat fericiti! Maria a fost o femeie ca toate femeile care a cunoscut supararea, frica, suferinta, oboseala, durerea si munca de fiecare zi. Ea este cea care ne invata totul-tot ce a ramas neinvatat de la mamele noastre. Ea este cea care ne invata limbajul iubirii lui Cristos. Ea este cea care ne ajuta sa depasim toate obstacolele vietii. Ea este cea care completeaza cateheza mamelor si ne arata drumul de intoarcere la Dumnezeu.

“O, Isuse bune, fiu ascultator, tu iti iubesti mama si vrei ca si noi sa o iubim. Invata-ne, asadar, cum sa o iubim pantru ca si noi sa fim, cu adevarat, fiii ei!” Sf. Anselm

O, Marie, mare de pace, Mama datatoare de pace, pamant fertil!!! Umple cu pacea ta toate mamele din lume! Revarsa in toate femeile focul iubirii divine! Tu, Marie esti acea floare noua din care noi avem parfumul minunat al Cuvantului intrupat, pentru ca in tine, pamant fertil a fost aruncat acest Cuvant.Tu esti si pamantul si floarea. Binevoieste ca toate mamele sa simta acest parfum al iubirii in credinta, umilinta si ascultare fata de Dumnezeu! O, Marie, Tu care esti binecuvantata intre femei, fa ca toate mamele sa fie binecuvantate si ocrotite de Dumnezeu! El sa-si lumineze fata asupra lor si sa se indure de ele. Sa-si indrepte fata senina spre ele si sa le daruiasca pacea!!!

pr. Richard Toth