Predici

(tipareste predicile)

 

Joia Mare. Sfânta Taină a Euharistiei
Evanghelia: Ioan 13,1-17
Apostolul:

Ioan 13,1-17

Iar înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind Isus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit. Şi făcându-se Cină, şi diavolul punând în inima lui Iuda fiul lui Simon Iscarioteanul, ca să-l vândă, Isus, ştiind că Tatăl I-a dat Lui toate în mâini şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge, S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine şi, luând un ştergar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci la Simon Petru. Acesta I-a zis: Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele? A răspuns Isus şi i-a zis: Ceea ce fac Eu, tu nu ştii acum, dar vei înţelege după aceasta. Petru I-a zis: Nu-mi vei spăla picioarele în veac. Isus i-a răspuns: Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine. Zis-a Simon Petru Lui: Doamne, spală-mi nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul. Isus i-a zis: Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot. Şi voi sunteţi curaţi, însă nu toţi. Că ştia pe cel ce avea să-L vândă; de aceea a zis: Nu toţi sunteţi curaţi. După ce le-a spălat picioarele şi Şi-a luat hainele, S-a aşezat iar la masă şi le-a zis: Înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să ca să spălaţi picioarele unii altora; Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi. Adevărat, zic vouă: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el. Când ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Maurice Zundel
pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Anton Dancă
pr. Eduard Patraşcu
pr. Paul Butnaru
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
pr. Şerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato
volum colectiv ITRC 2
pr. Anton Iştoc
pr. Claudiu Budău
pr. Iosif Tiba
pr. Claudiu Budău
pr. Mihai Tegzeş
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic

 

* * *

 

Sfânta Taină a Euharistiei

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa Creştină

“Iar înainte de praznicul Paştilor, ştiind Isus că I-a venit ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până în sfârşit” (Ioan XIII,1). Adică în cel mai înalt grad. Totdeauna i-a iubit, dar acum, când era aproape clipa despărţirii de ei, de prietenii Săi, în preajma Patimei şi morţii Sale, El Îşi revarsă asupra lor toată iubirea Sa. Astăzi, în prima zi a Paştilor evreieşti, care ţineau şapte zile, Isus consumă ultimele paşti cu ucenicii Săi. “Cu dor am dorit să mânânc aceste paşti cu voi, mai înainte de patimile Mele” (Luca XXII,15), le spune Isus.

“Şi, venind ceasul – spune Sfântul Luca -, a şezut la masă, şi cei doisprezece apostoli cu El” (Luca XXII,14).” Şi, în timp ce mâncau, Isus luă pâinea, şi binecuvântând-o, a frânt-o şi le-a dat-o învăţăceilor zicând: “Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu” (Matei XXVI,26). Le-a oferit apoi şi paharul cu vin, binecuvântându-l şi zicându-le: “Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu al legii noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei XXVI,28). Şi le-a poruncit apostolilor să facă şi ei ceea ce a făcut El: “Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea” (Luca XXII,14-20).

Aşadar, acum, la Cina cea de taină, Isus îşi împlineşte promisiunea făcută în Capernaum, cu prilejul înmulţirii miraculoase a pâinilor, când a afirmat “Pâinea pe care o voi da este trupul Meu pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (…) “Trupul Meu cu adevărat este mâncare şi sângele Meu cu adevărat este băutură” (Ioan VI,51-53), Acum, prin cea dintâi consacrare, Isus realizează trei lucruri:

1) Sub forma pâinii şi a vinului, El Îşi dă trupul şi sângele ca nutriment spiritual. Iată Taina Sfintei Euharistii;

2) El Se oferă, totodată, Părintelui ceresc, ca Jertfă nesângeroasă şi reală. Iată Jertfa Sfintei Liturghii.

3) În acelaşi timp, poruncind apostolilor: “Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea” (Luca XXII,20), Isus întemeiează Taina Sfintei Preoţii, prin care El Îşi perpetuează Jertfa Sa, în chip nesângeros, reînnoind-o zilnic pe altarele noastre, şi îşi oferă trupul şi sângele ca hrană omenirii, până la a doua venire a Sa.

Iată cele trei daruri divine pe care ni le oferă Isus la Cina de taină.

Dar, oare, prin cuvintele rostite atunci, asupra pâinii şi vinului, Isus a intenţionat într-adevăr să le prefacă pe acestea în trupul şi sângele Său? Nu cumva cuvintele Sale de la Cină sunt doar o simplă metaforă?

Ca să răspundem la această întrebare, nu avem decât să ne întoarcem din nou la promisiunea făcută de Isus după înmulţirea miraculoasă a celor cinci pâini în pustiu, când Isus, mulţimii care Îl urma după ce se săturase, îi atrage atenţia asupra unei alte pâini: “Eu sunt pâinea care s-a pogorât din cer (…) Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit (…) Eu sunt pâinea cea vie (…) De va mânca cineva din pâinea pe care o voi da Eu, va trăi în veci şi pâinea, pe care o voi da Eu, trupul Meu este pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan VI, pass.). Şi, fiindcă Evreii se întrebau înte ei: “Cum poate acesta să-şi dea nouă trupul să-l mâncăm?”, Isus le răspunde răspicat, fără echivoc: “Amin, amin vă zic, de nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi, Căci trupul Meu cu adevărat este mâncare şi sângele Meu cu adevărat este băutură” (Ioan VI,52-56).

Este deci cum nu se poate mai limpede că pâinea pe care Isus o promisese ca mâncare, atunci, este însuşi trupul Său, drept hrană spirituală ce chezăşuieşte învierea şi viaţa veşnică celor ce o vor lua; iar acum, la Cina de taină, prin cuvintele rostite asupra pâinii şi vinului, El Îşi împlineşte promisiunea făcută atunci, adică realizează această mâncare tainică, transformând realmente pâinea în trupul Său şi vinul în sângele Său. Prin urmare, cuvintele: “Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu (…)” şi “Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu (…)”, trebuie luate în înţelesul lor propriu, nu în sens metaforic, cum susţin ereticii. Astfel că, acum la Cina de pe urmă, Isus, mai înainte de a Se jertfi în chip sângeros pe Cruce, Se jertfeşte în chip nesângeros, mistic, dar real, sub aparenţele de pâine şi vin, prin transsubstanţierea pâinii şi a vinului în trupul şi sângele Său, pe care El le oferă ca hrană spirituală spre curăţire şi întărire în lupta contra patimilor. Isus instituie astfel odată cu Jertfa Liturgică o nouă Taină, un nou Sacrament, adică mijloc de sfinţire, Taina Sfintei Euharistii sau Cuminecături. Iar prin porunca: “Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea”, El instituie – cum spuneam – şi Taina Sfintei Preoţii, învestind pe apostoli – şi prin ei pe toţi succesorii lor legitimi: episcopi şi preoţi – cu puterea de a face , şi ei, ceea ce a făcut El la Cina de taină, adică de a săvârşi Jertfa Sfintei Liturghii, până la sfârşitul lumii.

Că, apoi, cum se întâmplă transsubstanţierea, prefacerea pâinii şi a vinului în trupul şi sângele Mântuitorului, acesta este un mister impenetrabil, ca Însuşi Dumnezeu, întrecând puterea de pricepere a oricărei minţi create. Sfântul Ioan Damascenul afirmă că pâinea şi vinul se prefac în trupul şi sângele Domnului aşa precum pâinea şi vinul, prin mâncare şi digestie, devin una cu trupul şi sângele nostru, şi precum pământul udat de ploaie produce iarba cea verde, şi după cum, tot prin puterea Spiritului Sfânt, Cuvântul veşnic s-a făcut trup omenesc. “De ce te miri că în multe părţi se împarte Cristos şi totuşi se dă întreg tuturor – spune un episcop, încercând să ilustreze lucrurile minunate ce se întâmplă în Preasfânta Taină a Cuminecăturii – , miră-te – continuă el – şi de aceasta că un glas al meu este în gura mea şi în urechile noastre ale tuturor deopotrivă. Deci, dacă în lucruri este aşa, cu cât mai bine poate să fie în Cuvântul lui Dumnezeu decât în cuvântul omenesc. Şi de te miri cum trupul se frânge bucăţi când se împarte sfântul Agneţ – deci, cum este Cristos întreg în toate bucăţile -, miră-te şi de aceasta: cum, atunci când sfărâmi oglinda în mici bucăţi, chipul omului nu se sfărâmă în ea, ci se vede întreg în toate bucăţile ca şi în oglinda întreagă. Şi de te miri cum este mâncat totdeauna trupul lui Cristos şi nu se mai împuţinează, miră-te şi de aceea cum dintr-o lumină aprinzi mii de flăcări fără ca lumina cea dintâi să se împuţineze. Şi de întrebi cum intră Cristos în noi şi nu se murdăreşte, şi eu te întreb: soarele, când trece prin locuri împuţite şi murdare, se murdăreşte sau nu (…)? (Varlaam, Cazania, 1643, p.36-37, apud Felea Il., op. cit., p.116-117).

Desigur, toate acestea sunt doar nişte neputincioase şi palide analogii ce nu pot explica esenţa acestei taine care rămâne şi va rămâne pentru noi un mister de credinţă şi de dragoste. De aceea, în faţa Preasfintei Euharistii e mai bine să tăcem, să ne plecăm mintea şi să adorăm cu smerenie necuprinsa înţelepciune şi iubire a lui Dumnezeu care aci ne-a dat totul, pentru că ni S-a dat pe Sine Însuşi întreg, cu omenirea şi dumnezeirea Sa, în mod real şi adevărat. Şi, spre a ne confirma acest adevăr, El a făcut şi minuni. Astfel, un călugăr bătrân şi plin de râvnă, dar nepriceput în ale credinţei, zicea că pâinea şi vinul nu este trupul şi sângele Domnului, ci numai o imagine a acestora. Doi fraţi călugări au încercat să-l lămurească, dar, neizbutind, s-au rugat lui Dumnezeu timp de o săptămână, pentru ca El Însuşi să-i descopere bătrânului adevărul. Şi, deoarece acesta nu din răutate, ci din nepricepere, nu credea, Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea. Împlinindu-se săptămâna , în timp ce toţi trei ascultau Liturghia, li se arătă pâinea ca un prunc, iar când preotul întinse mâna s-o frângă, un înger al Domnului se coborî din cer, şi, cu un cuţit, jertfi pruncul, iar sângele lui îl turnă în potir. În clipa când preotul a frânt pâinea în bucăţi mici, şi îngerul tăie din prunc bucăţi mici. La cuminecare, singur bătrânului i s-a oferit carne cu sânge. Înmărmurit, bătrânul strigă: “Cred Doamne, că pâinea este trupul Tău, şi ce este în pahar este sângele Tău!” În acea clipă, carnea din mâna preotului se prefăcu din nou în pâinea cea de Taină, şi astfel s-a împărtăşit, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit de un astfel de har. După Liturghie, ceilalţi doi fraţi călugări i-au zis: “Dumnezeu ştie că firii omeneşti îi repugnă să mănânce carne crudă şi să bea sânge crud şi de aceea El S-a ascuns sub aparenţa de pâine şi vin, pentru ca cei ce Îl primesc să nu se scârbească?” (Ibid., p.115).

Dar această mâncare spirituală care este însuşi Isus Cristos lucrează cu totul altfel decât hrana trupească , deoarece, pe când mâncarea obişnuită se transformă ea în noi, prin asimilare, Sfânta Cuminecătură – luată, bineînţeles, cu dispoziţiile sufleteşti cuvenite – nu Ea se transformă în noi, ci pe noi ne transformă în Ea, adică în Cristos. Deci noi ne asimilăm Lui, devenim una cu El. Căci El, prin contactul intim cu noi, arde eventualele păcate veniale, ne purifică, ne luminează şi ne fortifică, împrumutându-ne felul Său de a simţi, de a gândi şi de a ne comporta, până acolo încât Sfântul Pavel a putut spune: “De acum nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”. Şi, totodată, împărtăşindu-ne, noi ne unim cu toţii în Cristos Euharisticul care se împărtăşesc cu El, formând, astfel, un imens trup spiritual: Trupul Mistic al lui Cristos, adică Biserica Sa.

Fraţilor! La această unire cu El prin împărtăşire, ne invită Biserica astăzi, în sărbătoarea întemeierii Sfintei Cuminecături, a Sfintei Jertfe Liturgice. Să-L primim cu aceeaşi iubire cu care El S-a oferit în această zi, la Cină, apostolilor Săi, şi, prin ei, nouă tuturor. Să ne apropiem cu iubire de ospăţul Mielului divin, dar şi cu teama sfântă de a nu ne împărtăşi cumva cu nevrednicie; precum ne avertizează şi Sfântul apostol Pavel: “Ci să se ispitească omul pe sine şi aşa din pâine să mănânce şi din pahar să bea, căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, judecata sieşi îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” (I Corinteni XI,28-29). Amin.

 

* * *

 

Joia Mare

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Iubiţilor! Clipele pe care Isus le petrecea împreună cu ucenicii Săi în acea seară, nu erau momente de bucurie şi de comemorare a eliberării poporului din sclavia Egiptului. Ei cinau, dar erau înconjuraţi de o atmosferă apăsătoare, de nesiguranţă, de frică şi agitaţie… Ce s-a întâmplat? Isus, care deja îi anunţase că va fi condamnat la moarte, de abia le vestise: “unul dintre voi Mă va vinde“…

Evanghelistul Ioan nu vorbeşte despre instituirea Euharistiei, dar este singurul care povesteşte despre “spălarea picioarelor“, episod în care Isus arată că se face slujitorul tuturor. De fapt, prin “spălarea picioarelor ucenicilor“, pe care Isus o face în timpul acestei Cine, Domnul ne învaţă că slăbiciunile apostolilor: trădarea lui Petru, a lui Iuda şi a celorlalţi ucenici, pot fi biruite doar prin iubire şi slujire, până la darul total de sine, la jertfa de pe cruce.

Iuda, Diavolul şi trădarea

Numeroşii soldaţi romani – pentru a-L aresta pe Isus – nu aveau nevoie de un trădător, fapt recunoscut inclusiv de Mântuitorul: “În fiecare zi eram cu voi şi învăţam în Templu şi nu m-aţi prins…“. Dacă într-adevăr era nevoie de trădarea lui Iuda, pentru ca Isus să fie prins, acest lucru manifestă incapacitatea acelor soldaţi în a-şi împlini misiunea: la fel cum astăzi poliţia se foloseşte de trădători, de informatori (foşti deţinuţi), pentru a-i prinde pe cei care se sustrag justiţiei.

Îndurând trădarea, Isus ne arată cât de adâncă era dorinţa Lui de a se da pe mâinile oamenilor răi: nu s-a mulţumit să se supună unei condamnări la moarte, ci a ales să îndure până şi trădarea, infidelitatea şi răutatea unui apropiat, experimentând mişelia omului, trădarea prietenului (pe care toţi o înfăptuim), precaritatea amiciţiilor pământeşti; “supunerea faţă de puterile diavolului” pe care El însuşi le-a biruit şi pe care şi acum le-ar fi putut stăpâni (domina), şi apoi a permis ca diavolul să-i ispitească pe ucenicii Săi, cu trădarea. De fapt, diavolul este protagonistul principal al trădării, iar inima lui Iuda n-a făcut decât să se supună curselor întinse de diavol.

În timpul patimii, inclusiv Isus este văzut ca fiind “un aliat al Satanei“, “un blestemat de Dumnezeu“, deoarece acum “întunericul” prin voia Tatălui, trebuie să “biruie binele”, pentru ca iubirea să se împlinească în chip desăvârşit. În Io 2, Isus spusese că încă nu venise ceasul Său. Acum experimentează că diavolul – biruit şi alungat de El – îşi are ceasul său de putere, transformând cina bucuriei, în clipe de tristeţe.

Şi în această circumstanţă, Isus găseşte cuvinte în defavoarea durerii şi în favoarea mântuirii oamenilor, gesturile iubirii sale divine în favoarea omului: “spălarea picioarelor” prin care ne învaţă că cea mai bună biruire a răului se face prin iubirea reciprocă, sinceră, care trebuie realizată imediat şi hotărât, chiar şi în lucrurile cele mai mici!

Apoi luând pâinea şi vinul şi binecuvântându-le – dăruindu-şi viaţa pentru păcatele noastre – Isus arată puterea Sa asupra diavolului, dar şi marea Sa iubire faţă de noi. De fapt, în Euharistie, până la a doua Sa venire, se va arăta tuturor jertfa Sa iubitoare de pe Calvar şi Cruce, pentru mântuirea noastră. Euharistia ne spune că beneficiile jertfei lui Isus sunt şi astăzi actuale pentru fiecare dintre noi. Pe toţi doreşte să ne îmbrăţişeze cu iubirea Sa. Pentru toţi Isus a suferit, ca pe toţi să ne sfinţească!

Gestul spălării picioarelor

Oare, nu este un semn de slujire pe care îl făcea doar sclavul, stăpânului său? Evanghelistul ne ajută: “ştiind că a sosit ceasul Său ca să plece din lumea aceasta la Tatăl, după ce i-a iubit pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit“. Aceste cuvinte ne spun că gestul lui Isus nu este doar un semn de umilinţă şi de slujire, ci o revelaţie: sensul vieţii şi al jertfei Sale sunt sintetizate în acest gest… Viitorul tuturor creştinilor şi al bisericii este prezent în acest semn iubitor, de slujire dezinteresată.

Dacă doreşti să ştii cine este Dumnezeu, priveşte-L pe Fiul Său îngenunchiat, care spală picioarele ucenicilor Săi, inclusiv ale celui care-L va trăda. Nu te teme de imaginea unui Dumnezeu care judecă şi pedepseşte. Lasă-ţi inima să fie cucerită de acea iubire divină, care doreşte să te purifice, pentru ca să trăieşti liber şi veşnic.

Gestul lui Isus “spălarea picioarelor” este în linie cu cele ale profeţilor Vechiului Testament, care după ce înfăptuiau un semn, îl explicau. Şi Mântuitorul explică acţiunea Sa, prin cuvintele: “Dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, am spălat picioarele voastre, şi voi trebuie să vă spălaţi picioarele, unii altora“. Ca şi cum ne-ar spune că, avem misiunea să ne slujim unii pe alţii, deoarece a iubi, înseamnă a sluji!

Înainte de a spăla picioarele ucenicilor, Isus s-a dezbrăcat de hainele Sale şi s-a încins cu un ştergar. Aceste două semne sunt redate de apostolul Pavel în Scrisoarea către Filipeni: “s-a dezbrăcat de Sine” şi “s-a făcut slujitor“. De fapt, la Cina cea de Taină, Isus sintetizează întreaga Sa viaţă ca o “slujire” adusă lui Dumnezeu şi oamenilor: “Nu am venit ca să fiu servit, ci să slujesc” (cfr. Mc 10,45); “Eu sunt în mijlocul vostru ca şi cel care slujeşte” (Lc 22,27). Prin urmare – la Cina cea de Taină - în ultimele clipe ale vieţii Sale pe pământ, Isus a înfăptuit aceste gesturi pentru a explica în chip simbolic esenţa vieţii Sale şi a patimii Sale.

Evanghelistul Ioan, amintindu-ne că Isus a spălat picioarele ucenicilor Săi în timpul Cinei celei de Taină, doreşte să ne înveţe că participarea la Euharistie este strâns legată de porunca slujirii frăţeşti. De fapt, de Împărtăşanie, trebuie să ne apropiem cu convingerea şi hotărârea că trebuie să ne iubim, să ne slujim, să ne spălăm unii altora picioarele, aşa cum El le-a spălat ucenicilor Săi. Altfel, cuminecarea cu trupul şi sângele lui Cristos riscă să fie o osândă pentru noi, căci: “Cine mănâncă şi bea, fără să ştie că este vorba de trupul lui Cristos, mănâncă şi bea propria-i osândă” (1Cor 11,29).

“Spălarea picioarelor” este semnul primirii oaspetelui. Cu acest gest, Isus ne spune că ne primeşte pe toţi în casa Sa, în Împărăţia Sa, pentru că ne-a iertat şi nu ne consideră duşmani. Să luăm aminte la porunca Mântuitorului, care după ce a terminat de spălat picioarele ucenicilor, le spune: “Ceea ce Eu v-am făcut, faceţi-vă şi voi unii altora”. Prin urmare, după exemplul Său, fiecare suntem chemaţi în acest timp din Săptămâna Mare să ne slujim unii pe alţii şi să ne iubim cu o iubire divină, după modelul Său.

Cina cea de Taină şi Euharistia

Biserica ne invită să vizităm locul originii noastre: Cina cea de Taină, la fel cum Paştile – pentru evrei – înseamnă să-şi aducă aminte de originea lor, de faptul că Dumnezeu i-a salvat din calea duşmanilor, i-a constituit într-un popor, le-a dat o lege, o ţară… Azi, Isus şi-a dat viaţa şi pentru noi, dăruindu-ne posibilitatea de a face parte din poporul nou şi mântuit al lui Dumnezeu. Prin jertfa Sa, Isus ne-a dăruit viaţa Sa, Euharistia, prin care ne-a eliberat de păcat şi de moartea cea veşnică.

La Cina cea de Taină, binecuvântând şi distribuind pâinea şi vinul, Isus ne învaţă să ne slujim, ajutăm şi solidarizăm unii cu alţii. Mai este actuală învăţătura Sa?

Răspunsul poate veni de la următoarea povestioară… O caravană de comercianţi se pregătea de mult timp să traverseze un mare şi periculos deşert. Trebuia să cunoască bine locurile, traseul, oazele şi obiceiurile indigenilor. Au plătit un faimos ghid local, care să-i ajute. După zece zile, a ieşit în calea lor o mulţime de oameni înarmaţi, ce se închinau unui zeu de-al lor. “Nu puteţi trece mai departe, până ce nu sacrificaţi un om de-al vostru“, strigă şeful bandei. “Dacă nu vă decideţi, veţi muri cu toţii, imediat!” Comercianţii se adunară să se sfătuiască; alegerea era grea: “Ne cunoaştem de mult timp, suntem rudenii. Nu putem să sacrificăm pe cineva dintre noi“. Toţi îşi îndreptară privirea către ghid. După ce l-au jertfit pe săracul om, caravana şi-a continuat drumul. Deoarece nici unul nu cunoştea cărarea, destul de repede s-au pierdut în deşert. Au murit cu toţii, unul după altul, de sete… Dacă Isus nu ne conduce, dacă refuzăm să-L urmăm, murim cât de repede. Prin urmare, nu-L eliminaţi din viaţa voastră pe Isus, deoarece în acea zi ,întunericul va coborî peste voi şi vă veţi pierde, veţi muri!

Unui drujbist – expert în tăierea copacilor – i s-a întâmplat într-o zi, să taie exact creanga pe care se sprijinea. Consecinţele vi le puteţi închipui. Să fim atenţi să nu tăiem relaţia noastră cu punctul nostru de sprijin, Isus!

La Cina cea de Taină, Isus ni se dăruieşte, învăţându-ne că viaţa este un dar! Creştinismul nu înseamnă doar a dărui ceva cuiva, ci a se dărui pe sine. Nu înseamnă a face nişte favoruri cuiva – sau voluntariat – chiar dacă sunt importante. Creştinismul, înainte de toate, implică dăruirea de sine, a-ţi dărui viaţa proprie. Prin urmare, a dărui este un lucru, dar cu totul alt lucru este.. a se dărui pe sine!

Isus şi-a dăruit toată viaţa Sa, nu doar până pe Calvar,ci continuă să ni se dăruiască de fiecare dată când ne împărtăşim. Ne spune: “Acesta este trupul Meu… vin la tine… în tine… tu devii carne din carnea Mea (fiu al lui Dumnezeu) şi Eu sunt trup din trupul tău (fiu al omului)“.

Creştinule! Există ceva pentru care te-ai dărui în totalitate? Există ceva pentru care ai fi dispus, inclusiv să mori, pentru a-l obţine? Există ceva pentru care ai fi dispus să-ţi dai şi viaţa? Mântuitorul ne învaţă că fericirea înseamnă să te dăruieşti în totalitate pentru o cauză dreaptă, pentru o persoană. Fericirea înseamnă să te dăruieşti în totalitate. Începi să trăieşti doar atunci când ai aflat o comoară pentru care ai fi dispus inclusiv să mori! Multe persoane nu se dăruiesc: dacă vorbeşti cu ele, niciodată nu îţi arată ce au în interiorul lor. Altora, le este frică să se implice, să se lupte pentru ceva măreţ, frumos. Unele persoane se scuză: “Este prea greu pentru mine“.

Când vorbeşti cu alţii, ce le dăruieşti? Mulţi oameni pe care îi întâlneşti nu îţi transmit nimic, decât numai aceleaşi discuţii plictisitoare. Nu se deschid, nu-şi comunică problemele, sentimentele. Par nişte statui de piatră… Şi între soţ şi soţie? La ce le foloseşte să se unească trupeşte, dacă nici măcar nu îşi vorbesc, nu se deschid unul faţă de altul şi nu-şi spun reciproc părerea, sentimentele? Putem spune că “stăm împreună” pentru că realizăm multe lucruri împreună, dar nu suntem în comuniune; doar vorbim unul cu altul, dar inimile noastre nu se întâlnesc, nu-şi vorbesc şi nu se privesc…

Câtă dreptate avea un tată când se adresa fiului său, chiar dacă mulţi părinţi din zilele noastre sunt incapabili să ajungă la acest nivel de maturitate: “Darul cel mai mare pe care eu ca şi tată ţi-l pot da, o, fiul meu, nu sunt banii mei, nici numele meu faimos, nici averile mele, nici o poziţie socială bună… Darul adevărat este atunci când îţi dăruiesc ceea ce eu sunt în interiorul meu, partea mea cea mai adevărată; însemnă că-ţi dau sufletul meu, neclarităţile mele, fricile mele, dar şi curajul meu. Pentru că dacă îţi dau multe lucruri, dar nu mi te dăruiesc pe mine, tu nu mă vei cunoaşte niciodată, nu mă vei putea purta în inima şi în sufletul tău…”. Dar, dacă un părinte nu are nimic bun în interiorul său pe care să-l dea copiilor săi? Dacă un părinte nu ştie să-şi arate sentimentele? Dacă un părinte nu simte iubire pentru familia sa?

Iubiţilor! Isus nu ne-a lăsat nici un bun material: casă, pământ, nici măcar o doctrină, o regulă. Isus ne-a lăsat inima Sa, sufletul Său, Spiritul Său şi asta-i tot! Dacă un om nu poate să-şi dăruiască sufletul său, partea cea mai intimă a sa, dar şi cea mai adevărată, de fapt nu lasă nimic în urma sa. În acest sens, viaţa este dreaptă, deoarece ne răsplăteşte exact cum noi o respectăm. Dacă ne dăruim puţin şi ea ne va da puţin.

Ilie, un om de 37 de ani, se ocupa cu eliberarea băieţilor din închisorile teroriştilor “favelas“. Într-o zi aceştia au venit în casă la el şi l-au ucis. Mama sa, văzându-l grav rănit îi zise: “Ti-am spus, de ce te-ai împotrivit acelor bandiţi?” “Mamă, am trăit 37 de ani pe lume şi i-am trăit din plin! Mă bucură modul în care mi-am trăit viaţa. Lasă-mă să plec în pace“. Şi astfel muri. Unii oameni trăiesc 90 de ani, dar câţi dintre aceşti ani trăiesc din plin? A trăi, înseamnă a te dărui, a-ţi folosi puterile pentru o cauză bună, pentru ceva măreţ, asta este fericirea! Isus ne dăruieşte în Împărtăşanie trupul Său, la fel cum s-a dăruit atunci când era pe pământ, pentru ca adevărul să triumfe, ca să-l elibereze pe om, să-i transmită acestuia, puterea lui Dumnezeu, la fel ni se dă şi nouă, lăsându-Se mâncat sub chipul pâinii şi al vinului.

Se spune că erau doi soţi care continuau să se iubească din clipa căsătoriei lor. Erau săraci, dar fiecare ştia că celălalt avea în suflet o dorinţă încă nerealizată: el avea un ceas de aur şi dorea să-şi cumpere pentru el o curea de aur; ea dorea un pieptene de perle, pe care să-l pună în părul ei. Trecură anii şi ei continuau să viseze. La a zecea aniversare a căsătoriei lor, soţul o vede pe soţia sa că-i vine în întâmpinare, cu surâsul pe faţă, dar fără părul ei frumos. “Ce ai făcut?” Soţia deschise pumnul şi-i arătă cureaua de aur pentru ceasul său. “L-am vândut, ca să-ţi cumpăr acest cadou”. “Eu am vândut ceasul, ca să-ţi cumpăr ţie pieptenele mult dorit”. Şi se îmbrăţişară, fără să mai aibă nimic, săraci, dar bogaţi în dragoste, unul pentru altul. Tu ce dăruieşti persoanelor de lângă tine?

Mai avem un aspect legat de “spălarea picioarelor”: Isus se apleacă înaintea noastră, ca să ne spele picioarele tuturor. Isus doreşte să fim conştienţi de durerea pe care o avem în sufletele noastre, de rănile din inimile noastre. El ştie că ne închidem în noi ca să nu mai suferim, dar făcând astfel, închidem uşa înaintea iubirii lui Dumnezeu şi nu-I permitem să ne vindece… De fapt, Isus spune: “Lasă-Mă să te iubesc“. “Merit eu?” “Nu“… De fapt, dacă nu te spovedeşti şi nu-i permiţi preotului să-ţi “spele picioarele”, cum îi poţi permite Domnului să-ţi ierte păcatele? “Într-adevăr că nu meriţi, dar Eu nu te iubesc pentru că tu meriţi. Te iubesc pentru că eşti trup din trupul Meu şi sânge din sângele Meu“. “Te iubesc pentru că eşti fiul Meu, fiu al lui Dumnezeu şi nu pentru că meriţi“, ne spune Domnul. De fiecare dată când ne împărtăşim, El ne repetă cuvintele de mai sus. Astfel şi eu, de fiecare dată când îl slujesc pe cineva trebuie să-i spun: “Îţi vreau binele, nu pentru că aştept vreun favor de la tine. Îţi vreau binele, pentru că ţin la tine“, deoarece, atunci când ajut pe cineva sau când permit cuiva să mă ajute, îl las pe Domnul să mă invadeze cu iubirea Sa.

Un om povesti prietenului său: tatăl meu mi-a spus să fiu atent şi să nu intru în unele cluburi, discoteci din oraş. Eu l-am întrebat: “De ce să nu intru, tată?” “Pentru că ai vedea lucruri pe care niciodată un om nu trebuie să le vadă“. Acest fapt m-a făcut curios şi cu prima ocazie am intrat într-o discotecă. “Şi ai văzut lucruri pe care nu ar fi trebuit să le vezi?“, întrebă prietenul. “Clar“, răspunse omul, “l-am văzut pe tatăl meu“. Pruncii noştri ne văd, chiar dacă noi, de multe ori, nu dorim să ne vadă.

Doresc să închei cu o epistolă pe care un adult a scris-o mamei sale, cu ocazia împlinirii vârstei de şaptezeci de ani:

“Când credeai că nu te priveam, tu ai lipit cel dintâi desen al meu pe frigider şi eu aş fi dorit să stau acasă să continui să desenez, ca să-ţi fac pe plac. Când credeai că nu te vedeam, tu ai dat de mâncare pisicii mele şi astfel eu am învăţat că trebuie să am grijă de lucrurile mele (să fiu responsabil). Când nu te aşteptai să te privesc, tu ai făcut un tort, cu ocazia zilei mele de naştere şi atunci am înţeles că bucuriile mari pot fi provocate de lucruri simple, dar şi că lucrurile simple pot fi speciale. Când credeai că nu te priveam, te-ai rugat şi astfel eu am început să cred în Dumnezeu, cu care întotdeauna am putut să vorbesc… Fără să mă vezi, am văzut cum lacrimile curgeau din ochii tăi şi atunci am învăţat că uneori, lucrurile pot să ne rănească, dar că plânsul ne poate face bine. Dacă am văzut că ţie îţi pasă de mine… eu am început să fiu mai responsabil, să fiu eu însumi. Am văzut tot ceea ce ai făcut pentru mine, chiar dacă tu credeai că nu văd şi chiar dacă nu ţi-am spus-o. Dar… mulţumesc pentru tot şi pentru că exişti, mamă“.

Isus îşi dăruieşte viaţa din iubire. Diavolul îi propune lui Iuda să-L “dăruiască” duşmanului pe Isus. Iuda ne arată că aceia care nu acceptă logica lui Dumnezeu, pretind să cumpere sau să vândă iubirea, pe bani. Însă Isus se ridică de la masă şi începe să spele picioarelor tuturor ucenicilor, inclusiv pe cele ale trădătorului. Prin acest gest, Isus este atent la nevoile altora şi se apleacă să le îndeplinească! Oare înţelegem care sunt lucrurile de care cei din familia noastră au nevoie? Isus ne-a poruncit ca să-I urmăm exemplul, arătându-ne că metoda Sa de evanghelizare este cea mai eficientă, chiar decât toată teoria… Isus i-a iubit până la capăt, pe ai Săi, arătându-ne că iubirea nu impune reguli sau condiţii. Isus ne arată o iubire care permite să fie trădată, prinsă, condamnată şi ucisă. O iubire care nu ne cere tribut, socoteală, răsplată… ci doar să o slujim.

Fraţilor! Creştinismul este singura religie din lume care crede într-un Dumnezeu care se “apleacă” peste oameni… vine la ei ca să-i slujească (prin gestul spălării picioarelor) şi-i acceptă, în ciuda tuturor trădărilor şi nerespectărilor Alianţei. Isus ne arată iubirea Sa infinită şi ne cere să facem la fel ca şi El, pentru că aceasta este condiţia pentru ca să rămânem uniţi cu El. Amin.

 

* * *

 

Spălarea picioarelor

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

În timpul activităţii Sale pământeşti, Mântuitorul ne-a arătat ce este umilinţa. A fi umili înseamnă a cunoaşte adevărul despre noi: tot ceea ce putem face este numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Vrem să-i urmăm lui Isus, înseamnă să slujim, pentru că şi Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să slujească. Iată-L pe Dumnezeu făcut om: “Isus s-a sculat de la cină, s-a dezbrăcat de haine şi luând un ştergar s-a încins cu el. După aceea a turnat apă în spălătoare şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins.” (Io. 13, 4-5). Ce imagine a coborârii lui Dumnezeu – kenoza – căci Şi-a părăsit condiţia pe care a avut-o din veşnicie pentru a se îmbrăca în umanitatea noastră, a cunoscut persecuţia, foamea şi setea, bucuriile şi suferinţele noastre, pentru a sluji planului de mântuire a neamului omenesc. Acum slujeşte discipolilor săi cu umilinţă, arătându-le modelul slujitorului Împărăţiei lui Dumnezeu: este “mare” în Împărăţie cel ce din iubire se apleacă cu compasiune asupra celui mic. A sluji din iubire înseamnă a te sacrifica, a te dărui din iubire înseamnă a trăi deplin chemarea spre a fi om în plenitudinea demnităţii de chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Sfântul Petru încă nu înţelege: “Doamne, oare, Tu să-mi speli mie picioarele?” Înţelegerea omenească avea să fie purificată de durerea trezirii la realitate după ce s-a lepădat de Învăţătorul său, de lumina Învierii şi mai ales de revărsarea deplină a Spiritului Sfânt. Acum este “spălat” de Cel care iartă şi dezleagă păcatele omenirii şi îl curăţeşte pe discipolul Său care va deveni piatra de temelie a Bisericii. Nu toţi sunt curaţi şi chiar în prezent avem mulţi rătăciţi care refuză mântuirea, dar din respect pentru libertatea voinţei Dumnezeu nu intervine: şi asemenea lui Iuda, în fiecare generaţie au existat şi există apostaţi, schismatici şi păcătoşi care îl vând pe Isus pentru a cumpăra iluzii deşarte, plăceri trecătoare sau glorie deşartă.
“Ştiţi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul; şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, datori sunteţi şi voi să vă spălaţi picioarele unul altuia, căci v-am dat pildă pentru ca, precum v-am făcut vouă să faceţi şi voi. Adevărat vă spun vouă: nu este slujitorul mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el. Dacă ştiţi acestea, fericiţi veţi fi când le veţi face.” (Io. 13, 12-17).
Reuşim să fim servitori ai Domnului care săvârşesc întru totul Voinţa divină? Suntem instrumente docile în Mâinile Domnului prin care El lucrează în Biserica Sa? De câte ori nu s-a trezit în noi orgoliul, de câte ori nu am slujit egoismului nostru sau de câte ori nu am dorit mărirea deşartă a lumii. De câte ori am slujit dezinteresat aproapelui meu, doar pentru că este om – chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – şi merită să fie iubit şi respectat pentru că este unică viaţa şi trecerea lui prin meandrele istoriei? Cât de greu este să urmăm pilda Mântuitorului, dar ori de câte ori visele noastre se spulberă, să ne aducem aminte că nu suntem mai mari decât Stăpânul întregii lumi, iar dacă am primit chemarea să fim mesagerii iubirii Sale prin slujirea preoţească, să nu uităm de măreţia Celui care ne-a ales, ne-a chemat şi ne-a trimis…
Doamne, nu Te uita la slăbiciunile noastre, ci la umbra de dorinţă care ne poartă spre Tine. Ajută-ne să Te urmăm pas cu pas până la Cruce şi Înviere!

Cina cea de taină

Timpul plinirii mântuirii este aproape, istoria mântuirii începe să curgă cu altă intensitate: cât dramatism şi câtă bucurie mai presus de lume. Timpul parcă a îngheţat reflectând veşnicia, şi într-un interval atât de scurt se succed atâtea evenimente…
Isus ne dă Noul şi veşnicul Legământ, dându-se pe Sine ca hrană spirituală pentru toţi cei ce cred în El, instituind Sfânta Euharistie. Este şi momentul în care este instituit Sacramentul Sfintei Preoţii, fiind încredinţat cel mai Sfânt Sacrament – Euharistia – în mâinile Apostolilor şi urmaşilor lor, şi prin ei întregii Biserici; acum Apostolii participă la prima Sfântă Liturghie, săvârşită în mod nesângeros de Isus Hristos, care va fi desăvârşită prin Unicul Sacrificiu Sângeros a Noului Legământ reprezentat ca “Miel al lui Dumnezeu care ia asupra Sa păcatele lumii.” Tot aşa şi preoţia lor, a fost instituită de Unicul Preot al Noului Legământ – Isus Hristos – pentru ca preoţia sacramentală să fie perfectată prin Coborârea Spiritului Sfânt în ziua Cincizecimii.
“Isus, luând pâinea, a binecuvântat, a frânt şi a dat ucenicilor Săi zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat lor, zicând: Beţi din acesta toţi, căci acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.” (Matei 26, 26-28). Minunat este planul lui Dumnezeu, prin care se aduce iertarea păcatelor omenirii şi în acelaşi timp ni se lasă hrană spirituală sufletelor noastre, pentru viaţa noastră în Dumnezeu.
Euharistia este centrul vieţii Bisericii şi cel mai mare dar pe care l-am primit, pentru a înainta în sfinţenie. Euharistia este un prilej minunat pentru a ne împărtăşi din dumnezeirea lui Isus şi a ne apropia, puţin câte puţin, de idealul perfecţiunii vieţii spirituale. Biserica trăieşte prin Euharistie, centrul vieţii creştine, a Poporului Noului Legământ care este pelerin spre patria cerească. Euharistia edifică Biserica, unind-o prin Spiritul Sfânt care o sfinţeşte şi întăreşte comuniunea dintre oameni.
Alături de noi se află Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care ne conduce spre Euharistie, spre Fiul ei şi ne conduce pe calea unităţii în credinţă şi spre mântuire; prin sfinţenie şi noi putem deveni tabernacole, devenind “purtători de Dumnezeu”, semne ale prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în lume.

Isus este vândut

Cât de absurde sunt faptele oamenilor atunci când vin în contradicţie cu principalele norme ale bunului simţ. Iuda a făcut deja un plan prin care să-L aducă pe Isus în faţa mai marilor lumii acesteia, crezând că ei se vor converti şi vor recunoaşte venirea lui Mesia pe Pământ. Iuda este întunecat de cel rău şi crede că ceea ce el gândeşte este pe placul lui Dumnezeu, fără să ştie cât de atractive pot să fie căile prin care oamenii îşi pierd sufletul în întunecimea infernului. Cât de deşarte sunt planurile făcute de oameni şi cât de perfide sunt mijloacele prin care cel rău îşi pune planurile în acţiune…
Ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla: Isus, Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om din iubire pentru noi, este dat în mâinile celor care cred că sunt drepţi şi sfinţi, gestionând puterea asupra lumii acesteia. Isus este gata să se sacrifice din iubire pentru noi oamenii, iar omenirea Îl trădează. Astăzi ne considerăm de multe ori îndreptăţiţi să-i judecăm pe alţii, să aruncăm cu pietre în cei condamnaţi sau să ne atribuim haruri pe care încă nu le avem. De câte ori nu cădem însă în tentaţii, dăm curs invitaţiilor spre păcat, cu toate că ne declarăm creştini, cunoaştem opera mântuitoare a Domnului şi totuşi Îl “vindem” pentru o iluzie, un gând care satisface egoismul nostru sau pentru o plăcere de o clipă… Ne mărturisim păcatele, promitem că nu vom mai păcătui şi iarăşi ne trezim în postura lui Iuda care Îl dă pe Isus cărturarilor şi fariseilor pentru propria plăcere. Cât de slabi suntem! Punem propriile păreri şi cuvinte înaintea Cuvântului, căutăm înţelepciunea în vorbele oamenilor din trecut şi uităm de Adevărul care a fost este şi va fi de-a pururi. De câte ori ne îndepărtăm de calea cea dreaptă Isus ştie “că nu toţi suntem curaţi” şi că “unul dintre noi Îl va vinde.” “Oare nu sunt eu?” Întreabă oricine se străduieşte să-L urmeze pe Isus…
Mântuitorul ştie că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla, însă vai de cel prin care este vândut! Să avem tăria de a-L urma pe Isus până la capăt, indiferent de greutăţile pe care le vom întâlni. Să avem tăria să priveghem alături de El, să-I fim alături în rugăciune urmându-L în grădina Ghetsimani: “Doamne, multe greutăţi şi ispite mă înconjoară, viaţa pare grea, însă nu cum voiesc eu, ci precum Tu voieşti, ajută-mă să-mi beau paharul până la capăt, căci ştiu că după furtună vine timp bun!” Apoi, să nu uităm că uneori şi un sărut – semnul iubirii – poate deveni semn al trădării; să iubim cu adevărat şi să nu ne prefacem, pentru că în faţa lui Dumnezeu toate cele ascunse vor fi arătate. Dar mai presus de orice să avem tăria de a nu ne lepăda de Mântuitorul nostru, iar dacă am greşit, să plângem amar pentru greşelile noastre, dar plini de speranţă şi cu părere de rău pentru păcatele noastre să ne întoarcem la calea cea bună. Să priveghem, Isus ne invită să-L urmăm.

 

* * *

 

Mântuitoarele Patimi

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Mântuitoarele Patimi se desfăşoară în faţa noastră. Suntem pe Calea Sfintei Cruci, urmând să înaintăm pas cu pas alături de Isus. Este “noaptea în care a fost vândut sau mai degrabă pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii”, noaptea în care ne-a încredinţat în mâinile Tatălui “ca toţi să fim una”! Începem astfel să păşim pe calea Sfintei Cruci, meditând asupra “Misterului Credinţei” proclamat de Biserică încă de la începuturile existenţei ei: “Moartea Ta o vestim Doamne…” Acum, să cântăm alături de toţi credincioşii aflaţi alături de Domnul şi să trăim Sfintele Patimi care ne conduc spre lumina Învierii: “Mărire îndelung-răbdării Tale Doamne, mărire Ţie.”
Isus este condamnat la moarte. Mântuitorul S-a dat pe Sine pentru noi, fiind hotărât să bea paharul suferinţelor până la capăt. Cel fără de păcat primeşte moartea, consecinţa păcatelor lumii. Este vândut de către Iuda, unul dintre cei care a fost aproape, în intimitatea vieţii publice a lui Isus, este dus de soldaţi în faţa arhiereului Caiafa. E părăsit de toţi, chiar şi de către Petru, cuprins fiind de spaimă; dar cântecul cocoşului îl trezeşte la realitate şi îşi dă seama de slăbiciunea omului. Isus este condamnat la moarte, însă toţi “drepţii” lumii acesteia se opresc doar să-L arate cu degetul, să-I arunce ocări, să-L judece, încredinţându-L lui Pilat spre a-L pedepsi cu moartea. Pilat nu înţelege ce se întâmplă şi oferă poporului o şansă de a alege din nou între bine şi rău: “Pe cine vreţi să vă eliberez, pe Baraba sau pe Împăratul iudeilor?” Puşi în faţa alegerii oamenii aleg de fiecare dată calea îndepărtării de Dumnezeu, calea păcatului; fie că alegem “progresul”, “binele” omenirii fără scopul final revelat de Dumnezeu, sau orice altă valoare iluzorie a lumii acesteia, şi noi ne arătăm asemenea mulţimii care în loc să-L aleagă pe Isus, aleg orice altceva. Isus este trădat de oameni, ori El a venit în lume din iubire pentru ei. Este biciuit, este îmbrăcat în mantie roşie şi încoronat cu spini. Împăratul lumii suferă, este batjocorit, dar îşi poartă povara suferinţelor cu tărie.
Isus ia Crucea grea pe umeri. Isus îmbrăţişează Sfânta Cruce, o poartă cu resemnare, iubire faţă de oameni – pentru care s-a coborât în istorie – fiind mai tare decât durerea părăsirii de către cei apropiaţi ai Săi şi decât suferinţa fizică. Suntem chemaţi şi noi să ne purtăm crucea zilnică, uşurând măcar puţin greutatea păcatelor întregii omeniri care apasă pe umărul Mântuitorului.
Isus înaintează pe Calea Crucii. Răutatea păcatelor apasă pe umărul Celui care le-a luat asupra Sa pentru a elibera omenirea de sub sclavia răului. Mergând pe Calea Crucii, Isus se întâlneşte cu Sfânta Sa Mamă, care Îl însoţeşte pas cu pas. Este Mama noastră, Mama Bisericii, cea care ne iubeşte pe fiecare în parte, suferind ori de câte ori un suflet se dă pierzării; Preasfânta Fecioară Maria ne însoţeşte şi pe noi în viaţa noastră pământească, bucurându-se odată cu noi şi suferind pentru suferinţa noastră. Simon din Cirene duce greutatea Crucii lui Isus pentru un timp, însă nu poate – asemenea nouă – să uşureze prea mult Patima Mântuitorului. Veronica şterge faţa Mântuitorului plină de sânge şi sudoare, întipărindu-şi chipul pentru noi; acest chip, al omului care iubeşte mai presus de fire, suntem invitaţi să-L întipărim în inima şi sufletul nostru. Drumul continuă, urcuşul este din ce în ce mai greu, iar greutatea Crucii îl doboară pe Isus încă o dată. Dar se ridică şi are putere să mângâie femeile care plâng, trecând peste suferinţa Sa; suntem chemaţi şi noi să devenim mâna lui Isus care binecuvintează, gura care rosteşte cuvinte de alinare şi mai presus de toate suntem chemaţi să devenim asemenea lui Isus a cărui Sfântă inimă este plină de iubire. Greutatea Crucii îl doboară pe Isus şi pentru a treia oară, însă cu ultimele puteri urcă spre Golgota pentru a-şi îndeplini misiunea; ori de câte ori nu ne îndeplinim îndatoririle legate de misiunea noastră sau de viaţa spirituală, să ne amintim că Isus a dus şi greutatea pe care noi nu dorim să o purtăm până la capăt.
Isus este răstignit pe Cruce. Hainele lipite de rănile produse în urma biciuirii şi de apăsarea Crucii, sunt smulse cu violenţă de pe Sfântul Corp. Mâinile care au binecuvântat şi au făcut atâta bine şi picioarele care L-au purtat pe Isus printre oameni, sunt străpunse de cuie. Când toaca este bătută ne amintim loviturile de ciocan care îl pironesc pe Isus pe lemnul Crucii: durerea de neimaginat, suferinţa care se adaugă la suferinţele epuizării de după noaptea vinderii şi judecăţii, durerea care se adaugă la durerea produsă de păcatele omenirii care se opun iubirii divine. Mântuitorul este pironit pe Cruce, între Cer şi Pământ, devenind puntea de legătură dintre omenirea căzută în păcat şi Dumnezeu. Este dezbrăcat de haine, iar pentru cămaşa Sa, ţesută şi croită fără nici o cusătură, soldaţii au tras la sorţi pentru ea. De câte ori nu vedem şi astăzi Biserica – Corpul mistic al lui Hristos – împărţită de către oameni din cauza orgoliilor şi greşelilor omeneşti; avem puterea de a lupta pentru unitatea Bisericii cu tăria celor care şi-au dat viaţa pentru aceasta, cu preţul propriei vieţi?
Isus moare pe Cruce. Ultima şi cea mai mare consecinţă a păcatului este înstrăinarea de Dumnezeu şi moartea. Iată-L pe Cel fără de prihană, atârnat pe lemnul Crucii, în suferinţă, gustând şi din condiţia omului care s-a îndepărtat de Dumnezeu: se simte părăsit – Eli, Eli, lama sabahtani? (Matei 27,46) Întregul Univers, lumea văzută şi nevăzută, se cutremură. Mântuitorul moare pe Cruce. După ce a lăsat-o pe Mama Sa ca Mamă a Bisericii, îşi pleacă capul, încredinţându-şi sufletul în mâinile Tatălui. “Unul din ostaşi, cu suliţa, coasta I-a străpuns şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi adevărată este mărturisirea lui.” Catapeteasma Templului s-a rupt, soarele s-a întunecat, Cerul a plâns iar omenirea a încremenit în tăcere şi aşteptare. Discipolii au coborât Sfântul Corp de pe lemnul Crucii. L-au condus până la mormânt, Iosif din Arimateea şi Nicodim înfăşurându-L în giulgiu de in şi turnând pe El smirnă şi aloe. Şi noi Îl ducem pe Isus în procesiune până la mormânt. S-a luat Mirele, de acum înainte creştinii sunt în post şi rugăciune. În liniştea mormântului, omenirea se află din aceste momente în aşteptare.