Selecție de predici
Joia Mare
Anul B (A, C)
Lecturi:
Isaia 61,1-3.6.8-9
Apocalips 1,5-8
Luca 4,16-21
Exod 12,1-8.11-14
1Corinteni 11,23-26
Ioan 13,1-15
Ioan 13,1-15
- Înainte de sărbătoarea Paștelui, știind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârșit. În timpul cinei – când diavolul pusese deja gândul de a-l trăda în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon – știind că Tatăl a dat toate în mâinile sale și că de la Dumnezeu a venit și că la Dumnezeu se întoarce, s-a ridicat de la cină, și-a pus hainele deoparte și, luând un ștergar, s-a încins. Apoi a turnat apă într-un vas de spălat, și a început să spele picioarele discipolilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins. A venit deci la Simon Petru; acesta i-a zis: “Doamne, tu să-mi speli picioarele?” Isus a răspuns și i-a zis: “Ceea ce fac eu tu nu înțelegi acum, dar vei înțelege după aceasta”. Petru i-a spus: “Nu-mi vei spăla picioarele în veci!” Isus i-a răspuns: “Dacă nu te voi spăla, nu vei avea parte cu mine”. Simon Petru i-a spus: “Doamne, nu numai picioarele mele, ci și mâinile și capul”. Isus i-a zis: “Cine a făcut baie nu trebuie să-și spele decât picioarele, căci este curat în întregime. Și voi sunteți curați, dar nu toți”. Căci îl știa pe cel care avea să-l trădeze; de aceea a spus: “Nu toți sunteți curați”. După ce le-a spălat picioarele, și-a luat hainele, s-a așezat iarăși la masă și le-a spus: “Înțelegeți ce am făcut pentru voi? Voi mă numiți «Învățătorul» și «Domnul» și bine spuneți, pentru că sunt. Așadar, dacă eu, Domnul și Învățătorul, v-am spălat picioarele, și voi trebuie să vă spălați picioarele unii altora. Căci v-am dat exemplu ca și voi să faceți așa cum v-am făcut eu.
Autori
* * *
Euharistia și spălarea picioarelor
Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro
Viața în Palestina din timpul lui Isus era grea. Mijlocul obișnuit de transport erau propriile picioare. Oamenii străbăteau distanțe lungi pe drumuri prăfuite pentru a merge din Galileea la Ierusalim, de exemplu. Adesea pe călători îi dureau cumplit picioarele atunci când ajungeau la destinațiile lor. Ca semn de ospitalitate, gazda avea grijă ca oaspeții săi să aibă parte de o baie caldă la picioare și de masaj, ca un mod de a le alina rănile și durerile. Acest lucru era făcut de obicei de slujitorii sau sclavii casei.
Acest serviciu de a spăla și a alina picioarele obosite era de asemenea oferit de către casele de odihnă sau hanurile amplasate în locații strategice de-a lungul principalelor drumuri. Călătorii obosiți de drum puteau să intre în aceste hanuri pentru hrană și pentru spălarea picioarelor. Refăcându-și astfel energiile, erau în stare apoi să își continue și încheie lunga lor călătorie. În acest fel casele de odihnă aflate de-a lungul drumului au primit numele de “restaurante” – ele restaurau, refăceau forțele călătorilor istoviți aflați pe drum. Discipolii au înțeles gestul lui Isus de a le spăla picioarele în lumina acestui fundal cultural. Iar nouă ne arată semnificația Euharistiei pe care o celebrăm.
Înțeleasă în lumina gestului spălării picioarelor, Euharistia este un loc de refacere pentru oamenii aflați pe cale. Viața unui creștin în lume este un pelerinaj, un drum lung, greu. De-a lungul drumului suntem uneori obosiți, epuizați, și suntem tentați să renunțăm și să ne întoarcem din drum. Însă Isus ne-a oferit Euharistia ca loc în care putem intra pentru spălarea picioarelor noastre obosite și pentru a ne reface în trup și suflet pentru drumul care se află încă înaintea noastră. Împărtășania dată unei persoane bolnave o numim viaticum, ceea ce înseamnă “provizii pentru drum”. Euharistia este întotdeauna un viaticum: în Euharistie noi primim putere pentru a continua călătoria noastră în sus către Dumnezeu.
Din relatarea evanghelică aflăm că Petru s-a simțit stânjenit de faptul că Isus îi spăla picioarele. Petru, care era oarecum un activist, ar fi preferat ca el însuși să facă această spălare, să spele picioarele lui Isus și chiar și pe ale celorlalți discipoli. Uneori este mai greu să rămânem pasivi și să lăsăm pe altcineva să ne spele decât să spălăm pe altcineva, așa cum orice copil v-ar spune. Însă a lăsa ca picioarele noastre să fie spălate și a spăla picioarele celorlalți sunt cele două fețe ale monedei pe care o numim viață creștină.
Prima și esențiala parte este să îl lăsăm pe Domnul să ne spele. Așa cum i-a spus Isus lui Petru, “Dacă nu le voi spăla, nu vei avea parte cu mine” (Ioan 13,8). În primul rând, Domnul ne curăță prin spălare pentru ca să aparținem Domnului. Doar atunci suntem calificați și împuterniciți să spălăm picioarele fraților noștri în Domnul. Când Petru a înțeles acest adevăr, și-a depășit împotrivirea și a strigat: “Doamne, în cazul acesta, spală-mi nu numai picioarele, ci și mâinile și capul” (v. 9). Pentru ca aceasta să se întâmple, Domnul are nevoie pur și simplu doar ca noi să fim acolo, să venim în fața Lui și să îl lăsăm să ne spele.
Cealaltă față a monedei, la fel de importantă, este că după ce picioarele noastre au fost spălate de Domnul, trebuie să mergem și să spălăm picioarele celorlalți. După ce Isus a spălat picioarele discipolilor Săi, le-a spus: “Înțelegeți ce am făcut Eu? Voi mă numiți pe mine: Învățător și Domn, și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul și Învățătorul, v-am spălat vouă picioarele, și voi sunteți datori ca să vă spălați picioarele unii altora. V-am dat un exemplu ca și voi să faceți ceea ce v-am făcut Eu vouă” (Ioan 13,12-15).
Isus stabilește o legătură strânsă între gestul Său de a spăla picioarele discipolilor, și gestul acestora de a spăla picioarele celorlalți. Dacă Euharistia este locul în care Domnul ne spală picioarele, viața de zi cu zi este locul în care noi trebuie să spălăm picioarele celorlalți. Euharistia conduce la viață și viața conduce la Euharistie. Adevărata pietate euharistică trebuie să conducă la slujirea celorlalți. Isus care a frânt pâinea euharistică a spălat de asemenea picioarele discipolilor Săi. Trebuie să urmăm exemplul Său atât la altarul Euharistiei cât și la altarul vieții.
* * *
Autor: pr. Maurice Zundel
Traducere: sr. Agnes Valentin
Copyright: ProFamilia.ro
Creștinismul nu e un sistem filozofic al lumii. Este lumina Persoanei Unice, neasemuite, a lui Isus Cristos. Să purtăm acest gând în inimă și-n cuget: creștinismul este Cineva. Revelația, adică manifestarea cea mai profundă a misterului lui Dumnezeu, infinitul Inimii Lui, a strălucit și va străluci veșnic în umanitatea lui Isus Cristos.
Iar umanitatea lui Isus s-a înscris în timp, s-a desfășurat într-un context istoric, s-a slujit de un limbaj omenesc. Toate acestea erau însă prea strâmte, neputând cuprinde imensitatea revelației aduse de Cristos, sau mai degrabă a ceea ce este și rămâne El pentru vecie.
Dacă nu ne-ar fi rămas decât cuvintele lui Isus Cristos, am rămâne pentru totdeauna pe mâna exegeților, depinzând de lucrările de interpretare care ar face să prolifereze sistemele; fiecare ar veni cu ideea lui și, în mijlocul contradicțiilor, s-ar șterge orice de adevăr.
Din fericire, pentru că creștinismul este o Persoană, pentru că Revelația lui Isus Cristos nu poate fi despărțită de Persoana Lui, Mântuitorul va rămâne împreună cu noi până la sfârșitul veacurilor. Miezul misterului creștin în călătoria sa prin istorie este faptul că Isus trăiește, că este cu noi, și, mai mult încă, este în noi. Suntem deci izbăviți de comentarii, eliberați de sisteme; avem înaintea noastră pe Cineva care ne iubește, avem pentru noi o Inimă care bate în chiar bătăile inimii noastre.
Isus, cel înțeles greșit în tot răstimpul existenței sale istorice, cel pe care l-au înțeles greșit dușmanii ce vor sfârși prin a-l osândi și răstigni, ca și ucenicii ce vor sfârși prin a-l părăsi și renega, nu va putea fi văzut în lumina adevărului decât odată cu Pogorârea Duhului Sfânt: ziua în care apostolii vor înțelege în sfârșit că Învățătorul lor nu stă înaintea lor ca un străin, ci că sălășluiește în propriile lor inimi, ca izvor veșnic de viață.
Isus Cristos se află și rămâne în centrul umanității noastre. Va rămâne pentru întotdeauna, izvor al vieții fără sfârșit. Sub ce formă? Prezența vizibilă a Domnului nu fusese de fapt decât o capcană pentru dușmani ca și pentru prieteni, pentru că nici unii nici alții nu au ajuns îndeajuns de adânc în înțelegerea lor, pentru că nu au contemplat, nu au recunoscut Umanitatea Lui cu o privire interioară, nu au știut să vadă în El Umanitatea virginala, zămislită de Duh, care domină toate veacurile, Umanitatea care îmbrățișează pe toți oamenii, Umanitatea fără granițe, singura care poate face din toată omenirea și din tot universul o Unică Prezență, o Unică Persoană.
Umanitatea lui Isus a fost greșit văzută, și împodobită cu podoabe calpe de-ale oamenilor. Domnul a fost luat drept un Mesia care urma să-i învingă pe dușmanii stabiliți pe pământul iudeilor. Contemporanii Lui nu au înțeles că El aducea de fapt cu totul altceva, libertatea spiritului, eliberarea de toate lanțurile care ne fac proprii noștri prizonieri și ne împiedică să fim universali.
Iată de ce Isus va institui ceva incomparabil și minunat: își va perpetua Prezența sub forma fărâmei de pâine și a picăturii de vin, pentru ca să nu mai fie nici o capcană, pentru ca aparențele să nu ne mai inducă în eroare. A făcut-o pentru a dărui Credinței o supremă realitate, acelei Credințe care nu este decât un elan al dragostei, care ne duce până în miezul gândului lui Dumnezeu, care ne face să fim în stare să-i auzim tainele Inimii.
Minunea, de necuprins cu mintea, se înfăptuiește de-a lungul veacurilor și se reînnoiește și acum, în seara aceasta a Joii Mari: taina imensă care preface o Biserică în corabie purtătoare a unei Prezențe tăcute și discrete, Prezență aflată într-o veșnică așteptare plină de răbdare, Prezență care ne umple inimile de o inefabilă tăcere, Prezență care ne recreează și ne purifică, Prezență în care vibrează Veșnicia Dragostei. Ce ar putea fi mai simplu, mai surprinzător, mai strălucitor, mai creator decât inefabila glorie a lui Cristos prezent în Preasfântul Sacrament?
Intrați de unul singur într-o biserică. Catedrală sau simplă bisericuță, ce importanță are mărimea? Zidurile ei nu au fost ridicate decât pentru că a existat chemarea Prezenței, pentru a adăposti bucățica de pâine care ne comunică, este de fapt Prezența însăși a lui Cristos răstignit și înviat. Nimic în lume nu ne poate aduce mai multă pace. Nimic în lume nu ne poate curăța mai adânc decât ascultarea Prezenței Euharistice. Când stai singur într-o biserică, aproape de tabernacol, ai impresia că te scufunzi în imensitatea unei muzici eterne, ai impresia că te primește o prietenie suverană, ai impresia că ai scăpat de toate lanțurile, prin dialogul inefabil dintre două inimi.
Iată marele miracol: străbătând toate secolele, întreaga Istorie, dincolo de toată vorbăria noastră, de viețile noastre superficiale și risipite în tot ce e exterior, se impune tăcerea lui Dumnezeu. Tăcere plină de dragoste, care trezește dragostea noastră.
Apropiindu-ne de tabernacol, ne așezăm în tăcere, și dintr-odată răsuna un cuvânt unic, se sedimentează tot ce încarcă inutil viața cotidiană, se revarsă peste lume o neașteptată lumină, care face ca toate să renască în strălucirea adorabilei Prezențe.
Nu e de prisos să repetăm că Biserica nu ar fi putut nici trăi, nici supraviețui, dacă mersul ei prin istorie nu ar fi fost ritmat, iluminat, însoțit de Prezența Euharistică. Imensa minune de dragoste care este ea susține și va susține orice, până la capăt. Ajunge să fie undeva un preot, o fărâmă de pâine, o picătură de vin, și iată că misterul devine prezent, iar tăcerea lui Dumnezeu acoperă toate zgomotele omenești.
De aceea, nu putem fi creștini dacă nu suntem ucenici ai unei asemenea tăceri. Nu vom putea pătrunde vreodată în inima Evangheliei dacă nu vom primi învățătura Preasfântului Sacrament. Din ea aflăm că numai tăcerea face posibil ca noi să primim cu adevărat, în țâșnirea sa fecundă și creatoare, Cuvântul dumnezeiesc. Iar prin tăcerea care ne cuprinde, tăcerea care e viață, tăcerea care face să strălucească adevărul în întreaga-i splendoare, ca însăși Persoana Cuvântului Veșnic, ne unim și cu tăcerea naturii.
Auziți cum cântă mierla mereu aceeași melodie, încărcată mereu de speranță, de o neschimbată bucurie, indiferent de tumultul treburilor omenești. Priviți florile. Vă minunați de jocurile nenumărate de parfumuri și culori și ghiciți, dincolo de toate, o Prezență. (…) Există o Prezență, o Persoană înaintea Căreia să te închini. (…) Există o circulație divină în întregul univers. Centrul ultim al oricărei zidiri este Prezența lui Dumnezeu în miezul a tot ce există.
Cristos în Euharistie face legătura. Asumă elementele materiale cele mai banale și mai obișnuite, le transformă și le preschimbă, iar ele devin realmente vehiculul și sacramentul Prezenței Sale.
Trebuie să simțim unitatea, armonia lumii creștine, radiația cosmică a lui Isus Cristos. Totul este mare, totul este frumos, totul este nobil, totul este pur acolo unde strălucește Chipul Mântuitorului, iar însăși natura ne oferă elementele ce vor deveni izvoarele Vieții Veșnice. Bobul de grâu cu care se compară Isus a fost aruncat în pământ, semănat, a murit, a înviat. La fel vom muri și învia și noi, natura și întregul univers (Ioan 12,24).
De aceea ne vom apropia cu o profundă adorație în această seară de suprema taină, încordându-ne simțurile spirituale ca și afectivitatea, pentru a percepe în misterul euharistic Tăcerea lui Dumnezeu. Nici o muzică nu se compară cu ea. Toate muzicile își au obârșia în ea. La rândul nostru, vom deveni muzică, cu discreția pe care o au florile de câmp, împărtășindu-ne din Tăcerea lui Dumnezeu și primind din ea viața.
* * *
Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Copyright: Presa Bună
Isus, la Cina cea de Taină, lasă prin testament ucenicilor săi porunca iubirii ca pe cea mai mare comoară: Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unii pe alții! Eu voi fi în cer, voi veți fi pe pământ, dar: De pe aceasta vă va cunoaște lumea că sunteți ai mei, dacă veți avea dragoste între voi!
Mama, a cărei iubire nu poate fi întrecută pe pământ, când își simte sfârșitul vieții aproape, își cheamă copiii și le spune: Dragii mei, puțina avere pe care am agonisit-o cu trudă, v-am împărțit-o în părți egale și v-am lăsat-o în scris prin testament. Adevărata mea comoară vreau să v-o las scrisă în inimile voastre: să aveți dragoste între voi! De sus, din cer, să pot privi cu drag la voi; să se bucure inima mea că sunteți ai mei; din inima mea ați ieșit și la ea vreau să vă strâng pentru totdeauna în fața lui Dumnezeu, fiindcă de la el
v-am primit.
Ce crimă ar fi pentru un copil să nu împlinească ultima dorință a mamei! Dar ce crimă mai mare poate fi pentru un creștin să nu împlinească ultima dorință a lui Isus!
Nimic nu-i mai de preț ca iubirea. Din acest motiv spune Sfânta Carte: de-ar da cineva pentru iubire toate comorile casei sale, acela ar fi respins cu dispreț (Ct 8,7).
Cunoaștem mai bine excelența iubirii față de aproapele din faptul că Isus Cristos a pus-o pe aceeași treaptă cu iubirea față de Dumnezeu (cf. Mt 22,36-39); iar pe aproapele îl înalță pe aceeași treaptă cu sine.
Ne dăm seama de importanța acestei iubiri din accentul pe care Isus l-a pus pe iubire, fiindcă în ziua judecății ea va fi tema principală de examen: cei care vor reuși, vor fi invitați pentru împărăția Tatălui, pe când cei repetenți, cei care n-au trăit creștinește porunca iubirii vor trebui să audă sentința îngrozitoare: Plecați, blestemaților, în focul veșnic! De ce? Fiindcă n-au avut iubirea față de cei flămânzi și însetați, față de cei goi, de cei bolnavi, de cei închiși, față de toți cei strâmtorați (cf. Mt 25,31-46).
Excelența iubirii o mai deducem și din faptul că Isus o numește porunca mea cea nouă (In 13,34). În ce constă noutatea, fiindcă și Vechiul Testament cunoștea porunca iubirii față de aproapele? (cf. Dt 6,5; Înț 12,19). Porunca lui Isus este nouă fiindcă este așezată într-un cadru religios deosebit: a) modelul iubirii față de aproapele este Dumnezeu însuși (cf. Mt 5,44; Ef 5,1.25); b) este opera lui Dumnezeu în noi, fiindcă numai el singur poate schimba iubirea în caritate, adică de a iubi pe toți fără nici un interes personal, ci numai din dorința de a face bine asemenea lui. Cum am putea fi milostivi ca Tatăl ceresc (Lc 6,36), dacă nu ne-ar fi învățat Cristos (cf. 1Tes 4,9) și dacă Duhul Sfânt n-ar revărsa iubirea în inimile noastre (Rom 5,5; 15,30), ca să avem ce schimba în caritate? Iubirea nouă vine de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Prin Cristos devine caritate și prin caritate devenim fiii lui Dumnezeu (cf. 1In 4,7). Iubirea ne vine de la Dumnezeu, se transformă în caritate și astfel se întoarce la el pe calea fraților noștri (cf. Mt 25,40) cu care formăm trupul mistic al lui Cristos (cf. Rom 12,5-10; 1Cor 12,12-17). Acesta este drumul trasat de Tatăl: iubirea sa trece spre noi prin Fiul și prin Duhul Sfânt, din noi trece spre frații noștri și prin Cristos se întoarce la Tatăl.
Sfântul evanghelist Ioan, meditând porunca nouă a lui Isus, a ajuns la această concluzie: cel care o trăiește, trece de la moarte la viață (1In 3,14). Nu este vorba numai de o trecere de la păcat la har, ci de la osândă la mântuire, din mormânt la înviere. În consecință, tot el numește ucigaș (1In 3,15) pe acela care urăște pe aproapele îl pune pe aceeași treaptă cu orice criminal.
Poate cea mai evidentă noutate a poruncii lui Isus stă în faptul de a iubi pe aproapele așa cum ne-a iubit el: după cum v-am iubit eu. Dar, cum ne-a iubit Isus? Scuzând fărădelegile lumii în fața Tatălui și plătind cu propriul sânge răscumpărarea noastră diavolului care ne ținea robi păcatului. Cine se poate ruga de pe cruce pentru călăii săi, asemenea lui Isus: Părinte, iartă-i că nu știu ce fac? (Lc 23,34). Numai acela în care se află Duhul lui Cristos. Prin Duhul Sfânt iubirea devine pururi nouă; Duhul este acela care reînnoiește mereu fața pământului; el face mereu iubirea nouă în noi fiindcă mereu se roagă pentru noi cu suspine negrăite ca să-i putem spune lui Dumnezeu: Abba-Tată (Rom 8,15; Gal 4,6).
Creștinul, care trăiește numai pentru Dumnezeu și vrea să-l iubească din toate puterile, are nevoie de o certitudine, de siguranța că iubirea sa pentru el nu este o simplă iluzie. Dar cum poate avea această certitudine? Ne spune tot sfântul Ioan evanghelistul: Dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi și dragostea lui din noi este desăvârșită (1In 4,12). Iubirea este o virtute teologală, unică, vărsată în suflet la Botez ca o sămânță și care apoi se dezvoltă și aduce roade sub acțiunea celor șapte daruri ale Duhului Sfânt, acțiune greu verificabilă în raport cu Dumnezeu, dar ușor de observat în raport cu aproapele, fiindcă roadele Duhului sunt vizibile, precum blândețea, armonia, pacea, răbdarea, mărinimia etc. Nu este greu să ne dăm seama că dragostea fraternă nu se reduce numai la cuvinte. Sfânta Tereza a Pruncului Isus spunea fiicelor sale: Cu toate că avem multe indicii prin care ne dăm seama că îl iubim pe Dumnezeu, cu toate acestea nu putem fi pe deplin sigure, așa cum suntem sigure că îl iubim pe aproapele (M.V. 3,8). Dacă iubirea fraternă este sinceră, cordială, eficientă, dezinteresată, nu mai avem nici un dubiu: iubirea lui Dumnezeu din noi este perfectă. Din acest motiv spune sfântul Ioan evanghelistul: dacă cineva zice că iubește pe Dumnezeu, dar pe aproapele său nu, este un mincinos (1In 4,20).
Prin urmare, iubirea aproapelui este semnul sigur că cineva îl iubește pe Dumnezeu cu adevărat. A-l exclude numai pe unul singur din iubirea mea, înseamnă a mă pune în dușmănie cu Dumnezeu. Nu am dreptul să-l exclud nici pe cel mai rău, pe cel mai nelegiuit dintre oameni, fiindcă orice persoană este opera Creatorului și are o valoare mult mai mare decât toate fărădelegile lui omenești. Este păcătos? Este ca un diamant căzut în noroi care își pierde strălucirea, dar nu valoarea. Pentru aceasta Isus i-a tratat pe cei mai mari păcătoși cu cea mai mare îngăduință și iubire, numindu-i doar bolnavi (Mt 9,12).
Sfântul Paul în Scrisoarea a II-a către Corinteni (cap. 3,1-6), vorbește despre acei creștini care trăiesc porunca nouă a lui Isus numindu-i scrisoarea lui Isus adresată lumii întregi, o scrisoare de dragoste. Lumea păgână, privind la primii creștini, spunea cu admirație: Iată-i cum se iubesc!
Cât de frumoase sunt pildele de iubire creștină!
Sfântul Paulin de Nola a întâlnit într-un oraș o femeie care plângea nemângâiată. Avea un singur fiu și pe acesta i l-au răpit maurii și l-au dus prizonier în Africa. Nu avea nici un ban pentru a-l răscumpăra. Sfântul s-a lăsat vândut și a voit ca banii să-i primească sărmana mamă ca să-și răscumpere fiul. După mulți ani de muncă grea, sfântul Paulin și-a redobândit și el libertatea.
Un alt fapt impresionant este și cel petrecut în timpul Revoluției Franceze din 1789. Mulți preoți au fost arestați și închiși la Versailles, lăsați fiind să moară de foame. Unii au fost salvați de copiii care își vindeau jucăriile și cumpărau pâine, pe care știau să o strecoare în celulele celor osândiți. O fetiță care avea părul foarte frumos, neavând ce să dea pentru hrana celor închiși, și-a tăiat părul pe care l-a vândut și cu banii câștigați le-a cumpărat hrană.
Exemplul sfântului Maximilian Kolbe, care a acceptat să moară în lagărul de concentrare de la Auschwitz în locul unui tată de familie, este bine cunoscut.
Sfântul Francisc de Sales spune: Unii cred că perfecțiunea stă în asprimea vieții, alții în rugăciune, alții în primirea deasă a sfintelor taine, alții în faptele creștinești de milostenie, dar se înșală, pentru că desăvârșirea stă în iubirea lui Dumnezeu din toată inima, și aceasta se vădește prin iubirea aproapelui, fiindcă Dumnezeu vrea iubire și nu jertfă (cf. Os 6,6).
Ca iubirea, această nouă poruncă să prindă rădăcini în noi, Isus rămâne cu noi în sfânta Euharistie. Să-i mulțumim și să-l adorăm în taina iubirii sale!
* * *
Joia Sfântă. Liturgia “In Coena Domini”
Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: Predici.cnet.ro
- comentariu exegetico spiritual la lecturi -
Lectura I (Ex 12,1-8.11-14)
Acest text are un caracter prescriptiv: evenimentul istoric al ultimei cine a Evreilor în Egipt, în așteptarea trecerii Domnului pentru a-i libera din sclavie, este evocat aici în cheie liturgică pentru ca să devină “un ritual veșnic”: memoria devine memorial (zikkàrón, v. 14) unde valoarea salvifică a ceea ce Yahve a îndeplinit o dată pentru totdeauna e prezentă în fiecare generație în și prin liturgie; de aici derivă îngrijorarea de a emana legi concrete și detaliate pentru celebrare (v. 3-8.11). Ritualul evreiesc unește elementele care în origine erau distincte și devin istorie. Sacrificiul ritual al mielului cu aspersiunea sângelui – paștele (pesah, sărbătoare de primăvară a ciobanilor nomazi) – devine pentru Israeliți semnul protecției din partea lui Dumnezeu. (vv. 7. 12s). Oferirea primei recolte – azimile (sărbătoare agricolă, legată de ciclul anotimpurilor) – pusă în relație cu eliberarea israeliților din Egipt, amintește din generație în generație plecarea în grabă din acea țară de sclavie.
Într-un moment determinat al istoriei unui popor asuprin, Dumnezeu intervine cu putere: acel moment, așadar, nu aparține doar trecerii timpurilor, ci dimensiunii lui Dumnezeu. De aceea e un “azi” mereu oferit să pătrundă în acea istorie a mântuirii prin celebrarea memorialului.
Lectura a II-a (1Cor 11,23-26)
Memorialul eliberării din sclavia Egiptului Isus îl înlocuiește cu memorialul său, la Ultima Cină în această țară de exil: el împlinește în plinătate și ritualul antic prin sacrificiul său de iubire.
“Pentru noi” s-a lăsat dus la moarte (la v. 23 termenul “a se preda” se referă la întregul mister pascal, nu doar la trădare). “Nouă” este, așadar, unul din termenii care se utilizează în N.T. pentru a desemna alianța cu Dumnezeu: făcută prin sângele adevăratului Miel, care prin jertfa sa ne eliberează de sclavia răului, și consumată în comuniunea oferirii Pâinii, care frântă întru moartea lui Cristos, ne dă nouă viață. Nou trebuie să devină și comportamentul creștinului: de fiecare dată când mănâncă din această pâine și bea din acest potir el marchează în existența sa extraordinara bogăție a Paștelui lui Cristos și devine mărturisitor până în ziua venirii glorioase a Domnului (v. 26).
Evanghelia (In 13,1-15)
“I-a iubit până la sfârșit”: ca și sinopticii și Ioan, în fragmentul Ultimei Cine, vrea să scoată în evidență totala dăruire a iubirii din partea lui Isus, care prevestește pentru “ai săi” jertfa crucii; dar în loc să nareze instituirea euharistiei, care e deja prezentă în celelalte evanghelii și în tradiția orală (vezi 1Cor 11,23), Ioan exprimă semnificația evenimentului prin episodul spălării picioarelor. Textul evidențiază lucida conștiință a lui Isus (v. 1-3: “știind”). El pătrunde în mod liber în planul lui Dumnezeu simțind aproape acea “oră” spre care se îndreptau toate zilele sale pământești: ora adevăratei treceri (Es. 12, 12s), a noului paște, a iubirii care își îndeplinește scopul ultim (v. 1).
Această iubire totuși se manifestă în mod concret prin cea mai profundă umilire: dacă v. 3b face referință la întrupare, primul pas decisiv spre înkosirea (kenosi) Fiului veșnic, versetele următoare arată până la ce punct și-a asumat condiția de sclav (cfr. Fil 2,7 și urm.), pentru că datoria spălării picioarelor era rezervată sclavilor și oricum un rabin nu putea să ceară acest lucru de la un sclav evreu. Dar tocmai această umilință, acest spirit de slujire reciprocă căreia doar iubirea îi poate da o motivație, Isus ni-l cere nouă (v. 12-15): a primi scandalul umilinței Fiului lui Dumnezeu și a ne lăsa purificați de caritatea sa (v. 8) ne implică în oblativitatea divină, ne invită să urmăm exemplul lui Cristos: aceasta este condiția indispensabilă pentru a participa la memorialul său, pentru a sărbători paștele cu el.
Reflexii
Discursul lui Isus la Ultima cină a fost o conversație făcută intr-o climă de prietenie, de confidență, fiind în același timp un rămas bun luat din toată inima. Cât a așteptat Isus acea oră! Acea oră pentru care venise în lume, ora în care se dăruia ucenicilor, umanității, Bisericii. Cuvintele evangheliei sunt pline de o energia vitală care ne depășește. Memorialul lui Isus – sau amintirea Cinei pascale – nu se repetă în timp, ci se reînnoiește, devine actuală pentru noi. Ceea ce Isus a făcut în acea zi, în acea oră, este ceea ce el acum, aici prezent, împlinește pentru noi. De aceea trebuie să ne simțim și noi într-adevăr în acea unică oră în care Isus s-a dăruit pe sine însuși pentru noi toți, ca ofertă și mărturie a iubirii Tatălui.
Noi, deci, trebuie să învățăm de la Isus care ne zice: “V-am dat exemplul…”. Trebuie să învățăm de la el să mulțumim, să celebrăm euharistia în viața noastră, penetrând în dinamica iubirii, care se sacrifică pe sine însuși pentru a-l face să trăiască pe celălalt. Ritualul spălării picioarelor are tocmai acest scop de a ne aminti că porunca lui Dumnezeu trebuie să o punem în practică zi de zi; să ne slujim unii pe alții cu umilință. Caritatea nu este un sentiment vag, nu este o experiență de la care să ne așteptăm satisfacții psihologice, ci este voința noastră de a ne jertfi împreună cu Cristos pentru cei din jurul nostru, fără limite. Iubirea adevărată este întotdeauna gratuită, este întotdeauna disponibilă: se dăruiește cu promptitudine și în totalitate.
* * *
Autor: pr. Paul Butnaru
Copyright: Predici.cnet.ro
În această seară trăim bucuria de a comemora instituirea a două mari sacramente: Euharistia și Preoția. Aceste sacramente sunt semnele prin excelență prin care Cristos este mereu prezent în viața noastră. Să ne îndreptăm atenția pentru a medita preț de câteva minute asupra acestor minunate mistere ale răscumpărării noastre. În fiecare dintre aceste taine trebuie să-l recunoaștem pe Cristos care realizează mântuirea noastră. Prin ele Dumnezeu ne comunică viața sa divină, făcându-ne astfel părtași la învierea sa.
Iată cum a fost! Era timpul Paștelui iudaic. Toți evreii făceau deja pregătirile pentru sărbătoarea cea mai importantă pe care ei o celebrau. Cristos, la rândul său, pregătește propriul Paște. În tot ceea ce face se poate observa cu ușurință faptul că este pe deplin conștient de ceea ce se va întâmpla. Cele ce se vor petrece nu îl iau prin surprindere ci, dimpotrivă, el pregătește totul cu multă grijă. Îi trimite mai întâi pe doi dintre ucenici să pregătească cele de trebuință pentru marea sărbătoare. Când toate sunt pregătite îi strânge pe ucenici în jurul său în Cenacol. Era doar el cu ucenicii, nimeni altcineva; o atmosferă intimă ce prevestea parcă unicitatea și măreția misterelor ce se vor înfăptui. Putem reconstrui această atmosferă cu ajutorul relatărilor pe care ni le fac sfântul apostol Paul și evanghelistul Ioan în textele pe care tocmai le-am ascultat.
Sunt sigur că ne amintim cu toții ce le răspundea Isus capilor religioși ai iudeilor atunci când ei îl acuzau că ar încălca legile prescrise de Dumnezeu prin Moise. El le spunea acestora că nu a venit să desființeze Legea sau Profeții, ci să le desăvârșească. Acest lucru îl face și acum. El nu disprețuiește ritualul pascal iudaic pe care evreii îl respectau cu atâta fidelitate, ci preia acest ritual și îl desăvârșește. Celebrând acest ritual în ajunul pătimirii sale, Cristos îl împlinește, îl perfecționează schimbându-i conținutul. Dacă evreii sacrificau un miel, Cristos se sacrifică pe sine însuși. Ceea ce jertfește Isus este propria persoană. El le dă ucenicilor să mănânce și să bea propriul trup și propriul sânge. Nu este vorba de ceva simbolic, ci este cu adevărat el însuși care se oferă ca Bisericii, adică nouă.
Cristos știe cât de dificil este pentru ucenici să înțeleagă acest mare adevăr și de aceea îi pregătise dinainte. Minunile înmulțirii pâinilor au fost o prefigurare a acestei mare jertfe. Știind că va veni acest moment, Isus le-a vorbit deschis iudeilor la Cafarnaum: Eu sunt pâinea vieții (In 6,35) … Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer; (…) pâinea pe care v-o dau eu este trupul meu pentru viața lumii (In 6,50). Când indignarea iudeilor se arată Isus nu infirmă cele spuse, ci le repetă cu și mai multă tărie: Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și nu beți sângele lui, nu aveți viața în voi. Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică. (…) Trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură. Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu rămâne în mine și eu în el. Cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine (In 6,55-57). Isus insistă asupra acestui mare adevăr. Spulberă orice încercare a ucenicilor de a interpreta cuvintele sale în mod simbolic, astfel încât mulți se scandalizează și-l părăsesc. Văzând aceasta, deși suferă cumplit, Isus nu retrage nici un cuvânt din cele spuse ci, dimpotrivă, adresându-se celor doisprezece îi întreabă deschis: Vreți cumva să plecați și voi? El știe cât de grele sunt aceste cuvinte, dar adevărul este unul singur, și anume: trupul său jertfit este hrana care dă viață lumii.
Ceea ce Isus prezisese la Cafarnaum se adeverește la Cina cea de Taină. După ce îi pregătise pe ucenici, acum, când jertfa crucii se împlinise deja în inima sa, el le încredințează acea hrană vie de care le vorbise: este Sfânta Euharistie, aceeași Euharistie care se jertfește zilnic pe altarele din bisericile noastre.
Noutatea jertfei instituite la Cina de pe urmă nu se află numai în noul conținut al acestei jertfe, care este Cristos însuși, dar această noutate se găsește și în efectul acestei noi jertfe. Vechea jertfă pascală comemora ieșirea din Egipt, eliberarea evreilor din sclavia egipteană. Memorialul acelei jertfe aducea evreilor binecuvântarea Domnului. Noua jertfă, jertfa euharistică, realizează o altă eliberare, eliberarea din sclavia păcatului; iar binecuvântarea acestei minunate jertfe este însăși viața divină pe care Dumnezeu o comunică sufletelor noastre. Prin noua jertfă, a cărei instituire o celebrăm astăzi, Isus oferă noua viață, viața fiilor lui Dumnezeu.
Dar Isus nu se mărginește numai la a oferi Bisericii noua viață, ci le arată ucenicilor și cum trebuie să trăiască această nouă viață. Este vorba de gestul pe care ni-l relatează sfântul evanghelist Ioan: spălarea picioarelor. În zilele noastre un asemenea gest nu mai are poate o semnificație profundă, dar în societatea iudaică acesta era semnul slujirii depline. Această muncă era datoria slugii față de stăpân. De aceea, nu este de mirare că Petru reacționează atât de vehement. Isus însă știa ce are de făcut; el le încredințează ucenicilor testamentul întreg: nu doar viața nouă, ci și modul în care să o trăiască, și anume, în slujire. Dacă Fiul unul născut al lui Dumnezeu i-a slujit, atunci și toți ceilalți fii ai lui Dumnezeu trebuie să se slujească unii pe alții. Isus este foarte clar și de această dată: Înțelegeți ce am făcut eu? (…) V-am dat exemplu ca și voi să faceți ceea ce v-am făcut eu vouă” (In 13,12.15).
Dar a face ceea ce a făcut Isus, a-i urma exemplul, nu este posibil fără a avea însăși viața lui. Cristos știe aceasta și cunoaște de asemenea foarte bine fragilitatea umană; de aceea mai face lumii încă un dar: darul preoției. Sfânta Preoție își găsește justificare tocmai în Euharistie și în viața de slujire pe care Cristos ne-o cere. Preotul consacrat există pentru că omul are nevoie de Euharistie pentru a-l putea urma pe Cristos. Slujirea preotului este în mod fundamental o slujire euharistică. Și aceasta nu numai pentru că el este acela care consacră pâinea și vinul, dar și pentru că, dacă spre exemplu, Botează sau oferă dezlegarea păcatelor la Spovadă, face aceasta pentru ca fiii lui Dumnezeu să poată participa la cina euharistică, să poată primi această hrană sfântă care ne conduce la viața veșnică.
Aceste este marele eveniment pe care îl sărbătorim astăzi: instituirea Euharistiei și a sfintei Preoții. Sunt daruri pascale ale lui Cristos, inestimabile daruri pe care el ni le-a obținut cu prețul propriului sânge vărsat în pătimirea și moartea pe cruce. Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru aceste daruri și să nu le refuzăm. Purificându-ne de păcate prin Spovadă să ne împărtășim de viața dumnezeiască prin primirea Sfintei Euharistii. Iar meditarea suferințelor lui Cristos pe care le vom celebra mâine să trezească și în inimile noastre dorința de a-l urma pe Cristos în slujirea fraților noștri.
* * *
Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: Iași
Copyright: Predici.cnet.ro
“În noaptea în care a fost trădat…” (1 Cor 11,23). Este suficientă această expresie pentru a pătrunde în miezul – uman și spiritual – al primei zile din Triduumul Sfânt. Nu este vorba, în mod banal, de împrejurări, de cadru. Dar reiese deja un gest care caracterizează toată Pătimirea lui Cristos. Afară, în întuneric, se agită neliniștită umbra “trădătorului”. Dar protagonistul trădării nu este el. Protagonistul stă înăuntru în cenacol.
Verbul grec pe care noi îl traducem cu “a trăda” înseamnă, literalmente, încredințare, predare. Misterul Paștelui este cuprins în întregime aici: Isus se predă, “se trădează”. A iubi, pentru el, înseamnă, precis, a se încredința. În dublul sens de a se manifesta și de a se dărui. Iubirea lui Cristos nu rămâne secretă, de nepătruns. Se revelează. Se declară. Se descoperă. Isus se trădează în iubirea sa față de oameni. Nu poate trăi în clandestinitate: iese afară, se face vizibil, se expune într-o manieră cvasi-provocatoare, riscă arestarea, mai mult pare că o caută (mai întâi din partea prietenilor, apoi a dușmanilor).
Iubirea se trădează prin cuvinte și gesturi care îl dezvăluie fără posibilitatea de echivoc. Să ne gândim la discursurile de adio, pline de o dureroasă duioșie, chiar în momentul dramatic al orei. Să ne gândim la spălarea picioarelor. “Știți ce v-am făcut?” Adică, eu m-am explicat, m-am “trădat” destul? Va fi încă o probă, decisivă, mâine, pe acea colină despuiată, macabrul loc final al răufăcătorilor. Și El, cel mai vinovat dintre toți. Nimeni nu a îndrăznit vreodată să iubească într-o manieră atât de temerară, provocatoare. Da. Acum o știm. Chiar și Dumnezeu are un punct slab care îl face vulnerabil, îl trădează: iubirea. Oamenii pot să pună mâna pe el, să facă cu el ceea ce vor, pentru că el nu a reușit să țină ascuns propriul secret. Adevăratul “trădător” a fost El, nu Iuda.
Dumnezeu este spionul lui însuși. Cristos a lăsat amprente peste tot. Urme și dovezi ale vinovăției sale. Crucea va reprezenta mărturisirea decisivă a celui acuzat. Cristos va refuza să primească sfidarea batjocoritorilor săi, nu se va coborî, nu se va smulge din cuie. Va rămâne ca un manifest viu, explicit, lizibil pe toate rândurile scrise cu roșu ale acelui trup sfâșiat. Aceea este declarația sa supremă, publică, “scandaloasă”, de iubire.
Celălalt sens al cuvântului “a trăda” este a se dărui. Pe masa din cenacol, Cristos devine pâine și “se predă” foamei oamenilor. Este o prezență continuă, zilnică. Și se predă, sub semnul pâinii, pentru a umple solitudinea alor săi “care erau în lume”. Euharistia este precis o “predare”, adică o trădare, o punere între mâinile altora. Cristos nu-și aparține. Nu tutelează, nu protejează, nu apără propriile privilegii divine. Devine dar se abandonează. Toți pot dispune de El. “Luați, acesta este trupul meu”. Adică: acesta sunt eu care mă dăruiesc. Viața lui Isus este o viață dăruită, pusă la dispoziție, expropriată voluntar în avantajul tuturor.
Nu se poate înțelege semnificația Euharistiei și să ne închidem în egoism. Din păcate noi tindem să administrăm în mod judicios viața noastră, pretindem s-o cheltuim pentru noi, s-o folosim pentru interesele noastre. Ajungem să dăruim ceva. Dar ne este frică să “ne dăruim total”. “A te dărui cu totul” este mult mai mult decât “a se supune”. Dăruirea implică dărâmarea tuturor turnurilor de apărare, abolirea oricărei rezerve, renunțarea la control. Vrem sau nu, a participa la Euharistie înseamnă “a se trăda” (a se preda), a ieși la loc deschis, anunțând că suntem de partea iubirii care se dăruiește.
Înțelege semnificația și consecințele Euharistiei nu cel care se limitează la a se izola într-o reculegere pioasă, ignorând pe ceilalți, și mai ales prezențele incomode. Ci cel ce nu ezită “să se dăruiască”. Isus nu a așteptat ca Iuda să-l trădeze. Trădarea lui Iuda a fost o fraudă, o afacere rea. Adevărata predare a efectuat-o El. O operațiune în curată pierdere. O mare afacere pentru noi.
* * *
Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Când familia ebraică se așeza la masă pentru cina pascală în ziua de 14 nisan, era prescris ritualul ca fiul cel mai mic să pună tatălui întrebarea: Ce înseamnă acest obicei pe care îl împlinim în această noapte? Tatăl trebuia să răspundă: Aceasta este jertfa pe care o aducem Domnului de Paști, fiindcă în Egipt el a trecut pe lângă casele lui Israel lovind pe cele ale egiptenilor, dar pe ale noastre le-a izbăvit (Ex 12,26-27).
Isus și ucenicii săi formau o familie. În seara de Joia Mare s-au adunat în Cenacol pentru a mânca mielul pascal. Care dintre apostoli a pus întrebarea rituală? Desigur că Ioan, fiind cel mai tânăr. Dar ce i-a răspuns Isus? Acest lucru este necesar să-l aflăm. Iată-l: Mult am dorit să mănânc acest Paște împreună cu voi înainte de pătimirea mea. Da, vă spun că nu le voi mai mânca până nu se vor împlini în împărăția lui Dumnezeu. A luat apoi potirul, a adus mulțumiri și a zis: Luați și împărțiți între voi! Căci vă spun: nu voi mai bea de acum din acest rod al viței de vie până nu va veni împărăția lui Dumnezeu. A luat apoi pâine, a mulțumit, a frânt-o și le-a dat-o lor zicând: Acesta este trupul meu dat pentru voi. Aceasta s-o faceți în amintirea mea! Apoi după cină a luat potirul și a zis: Acest potir este legământul cel nou prin sângele meu vărsat pentru voi (Lc 22,15-20). În general, când Isus vorbește despre împărăția lui Dumnezeu care vine, se referă la învierea sa glorioasă, fiindcă ea este culmea revelației divine.
Ceea ce săvârșim noi în ziua de azi este anamneza – sacramentul istoriei – care actualizează evenimentul pascal al Cinei celei de Taină, conform poruncii lui Isus: Faceți aceasta în amintirea mea! (Lc 22,19) și stă la temelia împărăției, garantând învierea noastră.
În primul rând, prin această anamneză noi sărbătorim iubirea pururi actuală a lui Isus care s-a întrupat și se întrupează mereu sub chipul pâinii și al vinului, dăruindu-ni-se ca hrană pentru o viață nouă pentru a forma Biserica. Iubirea divină, dăruită sub chipul pâinii și al vinului, este darul cel mai mare pe care ni l-a făcut Domnul, este gestul divin prin care ne împarte viața sa divino-umană realizată de Duhul Sfânt în sânul Fecioarei Maria la Buna-Vestire. Fără această viață nouă nu putem face saltul în viața veșnică. Viața nouă se poate pierde prin orice păcat grav și omul rămâne în moarte; trecerea de la păcat la viața harului este o înviere, dar această înviere nu are stabilitate, se poate schimba în moarte prin oricare păcat grav, dar trecerea de la viața cea nouă la viața veșnică este adevărata înviere, fiindcă cel care o realizează nu mai poate muri. Această trecere de la păcat la viața cea nouă și de la viața cea nouă la viața veșnică este cuprinsă în Misterul credinței. Această credință o mărturisim azi, adică în timpul istoric al vieții noastre pământești, când spunem la sfânta Liturghie, îndată după prefacere: Moartea ta o vestim, Doamne, și învierea ta o mărturisim, până când vei veni (LR).
În al doilea rând, prin acest sacrament al istoriei – anamneză -, sărbătorim euharistizarea noastră, adică iubirea noastră recunoscătoare față de Dumnezeu, prin care devenim trupul mistic al lui Cristos, Biserica, mireasa sa pe care o va prezenta Tatălui fără pată și zbârcitură în ziua de apoi, realizând împărăția Tatălui în Cristos total.
În al treilea rând, Euharistia fiind jertfa lui Dumnezeu oferită omului, înțelegem sensul paternității divine din cultul suprem al religiei creștine. Încercăm să pătrundem în acest mister. Dacă jertfa oferită de om lui Dumnezeu constituie la toate popoarele expresia cea mai semnificativă a sensului său religios, din acest sens al jertfei vom înțelege semnificația jertfei lui Dumnezeu din Euharistie. Facem o jertfă când ne lipsim de un lucru, de ceva care ne aparține, dându-l altuia. Dar când o parte din ceea ce este oferit ca jertfă este mâncat de către cei care oferă, se stabilește o comuniune simbolică, o participare la aceeași viață. Isus ni se oferă ca jertfă în Euharistie pentru a se face părtaș de viața noastră și spre a ne demonstra că ne aparține, jertfește dumnezeirea sa cu toate atributele ei, ca noi să ne jertfim lui, devenind Biserică, adică părtași ai vieții sale dumnezeiești, capabili de a ne jertfi pentru mântuirea lumii întregi. Așadar, Paștele de la Cina cea de Taină este legământul nou din care s-a născut Biserica, prin care noi devenim Euharistie și putem spune lumii întregi: Luați și mâncați! Din mulțumirea noastră adusă lui Dumnezeu să vă săturați! Recunoștința și mulțumirea sunt sensul existenței mele, trupul meu, sufletul meu, munca și sănătatea mea, viața și bucuria mea etc. toate le jertfesc pentru întreaga lume prin însăși jertfa lui Cristos. Faceți și voi aceasta în amintirea mea!
În al patrulea rând, sărbătorim unirea celor două Euharistii într-o singură viață, cea divină, în care au trăit și trăiesc sfinții de pe întregul pământ și din toate cele două milenii creștine.
Omul, fiind creat de Dumnezeu și destinat să se unească din nou în chip desăvârșit în viața veșnică, în ciuda marilor rătăciri ale rațiunii sale slabe care l-au aruncat în cea mai josnică barbarie, a nutrit întotdeauna, chiar și în înseși greșelile sale, o dorință viguroasă de a se uni iarăși cu începutul său și de a trăi din viața lui. Parcurgeți toate religiile care au existat sau există pe pământ și veți afla zeități stând de vorbă cu oamenii, mâncând împreună cu ei, ba chiar încheind căsătorii cu fiii oamenilor, împreunând mințile și inimile, făcând să dispară orice distanță dintre cer și pământ. Până și greșeala lui Adam și Eva a fost săvârșită tot din dorința de a fi ca Dumnezeu. Turnul Babel a fost început tot din dorința unirii omului cu divinitatea. Toți zeii ciopliți au fost făcuți din dorința omului de a-l avea pe Dumnezeu cât mai aproape de sine. Dorința unirii cu Creatorul este o dorință sfântă, pornește din simțul religios pe care însuși Dumnezeu l-a pus în om, numai că pentru realizarea acestui plan Adam a pornit pe o cale greșită, la sugestia Satanei. Isus Cristos din sfânta Taină ne arată calea cea bună. Dându-ne ca hrană trupul său și ca băutură sângele său, Dumnezeu pătrunde în toată firea noastră, așa cum focul pătrunde fierul și-l duce până la incandescență, făcându-l foc, făcându-ne părtași ai naturii divine, așa încât putem spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăiește în mine (Gal 2,20), și Creatorul poate spune despre astfel de creștini autentici: Eu am zis: dumnezei sunteți (Ps 81,6).
Această unire, începută pe pământ, se va desăvârși în patria cerească și se va cimenta în veșnicie. Plini de bucurie, în măsura în care suntem creștini adevărați, trăitori din Euharistie, începem să sărbătorim încă din această viață ceea ce se va desăvârși în împărăția lui Dumnezeu, când vom mânca și vom bea la masa ospățului cu Cristos din roadele cele veșnic noi. Cine înțelege acest adevăr, înțelege și cuvintele sfintei Margareta Maria Alacoque: Am o așa de mare dorință de a mă împărtăși încât, dacă ar trebui, aș merge desculță pe un drum de foc oricât de departe. Pare o nebunie, dar, în iubirea sa nemărginită față de noi, Dumnezeu a făcut mult mai mult când ni l-a trimis pe Fiul său și acesta ni s-a făcut nouă hrană și băutură, Euharistie.
Azi, mai mult decât oricând, trebuie să înțelegem că, dacă ne împărtășim cu trupul și sângele lui Cristos și nu devenim viață nouă, iubire vie și smerenie asemănătoare cu nebunia, ne împărtășim cu propria osândă, fiindcă Isus însuși ne spune acum, așa cum a spus ucenicilor săi atunci: Dacă eu, Domnul și învățătorul vostru, v-am spălat vouă picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. V-am dat exemplu ca și voi să faceți ceea ce v-am făcut eu.
La câți am spălat picioarele în toată viața mea? Știu ce înseamnă a spăla picioarele altora? Nu știu? Este trist; înseamnă că nu trăiesc Euharistia cu care mă hrănesc!
Doamne, ajută-mă să fiu pentru alții ceea ce ai fost și ești tu pentru mine!
* * *
Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină
Domnul i-a spus lui Moise și lui Aron în pământul Egiputului: “În luna a zecea a lunii acesteia, luați-vă un miel de fiecare familie…” Mielul să vă fie fără meteahnă, de parte bărbătească, de un an… Să-l păstrați până în ziua a paisprezecea a lunii acestei și atunci toată adunarea obștii lui Israel să-l înjunghie spre seară. Să ia din sângele lui și să ungă ușorii ușilor… Și să mănânce în noaptea aceea carnea lui friptă la foc; cu azimă și cu ierburi amare s-o mănânce… și să-l mâncați în grabă, căci este Paștele (adică trecerea) Domnului… Și ziua aceea să fie pentru voi spre aducere aminte… (Ex 12,1-8.11-14)
Liturgia din Joia Sfântă, în celebrarea de seară, se concentrează asupra ultimei Cine luate de Isus împreună cu ucenicii săi, înainte de a fi arestat și dat la moarte. Unul din gesturile surprinzătoare din timpul acestei Cine a fost acela de a fi oferit pâinea frântă și, mai apoi, cupa cu vin ucenicilor învățându-i să vadă în ele Trupul său ce se jertfește și Sângele său care se varsă pentru ei (noi). Semnificația acestui gest ucenicii aveau să o priceapă mai târziu, după ce vor vedea Trupul Mântuitorului frângându-se în suferință și Sângele său vărsându-se pe cruce, dar mai ales aveau să o priceapă atunci când ei se vor aduna ca să repete, la porunca lui Isus, gestul euharistic. Această jertfire euharistică are forța mântuitoare care îi salvează pe toți cei care se împărtășesc din ea.
Către înțelegerea acestei semnificații i-a condus pe creștini și episodul jertfirii mielului pascal din Ex 12. Jertfirea mielului avea să-i salveze pe evreii persecutați în Egipt, întrucât sângele lui, uns pe ușorii ușilor unde se aflau ei, avea să-i cruțe de lovitura Răzbunătorului divin, iar carne lui avea să-i hrănească la începutul acelei călătorii, plină de peripeții, către libertate, către pământul făgăduinței.
Înainte de sărbătoarea Paștelui, știind Isus că a venit ceasul său ca să treacă din această lume la Tatăl său, iubindu-i pe ai săi care erau în lume i-a iubit până la sfârșit. Și, în timpul unei cine… știind că toate le-a dat Tatăl în mâinile sale… s-a sculat de la cină, și-a pus veșmintele deoparte și, luând un ștergar, s-a încins cu el… Apoi a turnat apă într-un lighean și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins… După ce le-a spălat picioarele și și-a luat veșmintele și s-a așezat iarăși, a zis: “Înțelegeți ce v-am făcut Eu? Voi mă numiți Învățător și Domn și bine ziceți, căci sunt. Așadar, dacă v-am spălat Eu picioarele… și voi trebuie să vă spălați unul altuia picioarele… (In 13,1-15)
Un alt gest surprinzător al lui Isus, consumat în cadrul aceleiași Cine, a fost acela de a fi spălat picioarele ucenicilor săi. Gestul este surprinzător, dacă ne gândim că spălatul picioarelor era datoria ultimului dintre sclavii unei case. Or, Isus, Învățătorul și Domnul, se apleacă să facă un gest cu valoare testamentară: Dacă v-am spălat Eu picioarele… și voi trebuie să vă spălați unul altuia picioarele. Prin acest gest Isus instituie un criteriu care să stabilească orice ierarhie în Biserică: cel mai mare dintre voi să fie sluga tuturor.
Această slujire se transformă repede în ipocrizie dacă este lipsită de dimensiunea pascală a dăruirii de sine a lui Isus Cristos. În fond, toată viața și lucrarea Sa au fost o permanentă dăruire de sine în slujba celor mulți, dăruire care îl trecea prin moarte către Înviere. Acest aspect este amintit gesturile săvârșite de Isus: sculându-se de la masă și-a lepădat veșmintele… pentru ca după spălarea picioarelor ucenicilor să-și ia din nou veșmintele. Aceste verbe sunt exact aceleași prin care evangheliștii vor spune că Isus și-a lepădat viața (prin dăruire), pentru ca mai apoi să o ia din nou (prin înviere). Nici o slujire a celui mai mare dintre voi nu dă rod de înviere dacă acesta nu se consumă pe sine pentru ceilalți.
* * *
Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Ne-a lăsat ca moștenire uneltele de lucru
Este greu de definit atmosfera care caracterizează masa de adio. Și pentru că se confundă diverse elemente în contrast între ele. Intimitatea, blândețea, manifestarea unei iubiri care merge până la punctul extrem (“până la sfârșit”) și găsește expresii mereu noi și uimitoare. Dar și dubii, ezitări, frică, trădare, declarații de fidelitate prea ostentative în cuvinte pentru a nu fi suspecte. Discursuri îmbibate de o blândețe sfâșietoare și cu amărăciune împreună. Siguranțe și regrete. Apropiere și lipsă de înțelegere. Umilință și convingere. Căldură și frig. Tăcere plină de duioșie și tăcere jenantă. Lumină și întuneric. Legătură cu Învățătorul, care domină scena, și “risipire”, unitate care este de îndată ruptă (și nu numai prin ieșirea lui Iuda în “noapte”). Este mereu așa, când suntem între noi și aducem inevitabil contradicțiile noastre, ambiguitățile, complexele. Avântul și refuzul. Scânteiere de lumină și umbră neliniștitoare. Dăruire și rezervă. Curaj și lașitate.
Chiar și în momentul decisiv reușim să fim “multipli”, divizați, dubli. Facem alegeri… evazive. Ne luăm obligații solemne fără a ne implica într-adevăr. Pretindem că ne apropiem… fugind. “Ne aflăm” în cenacol, alături de El, dar abia ieșiți afară devenim de nerecunoscut. Joia Sfântă, poate, este chiar aceasta. El care, încă o dată, se dă total în mâinile noastre. Și noi care nu o facem, să ne dăruim “cu totul” pe noi înșine.
“Știind că Tatăl i-a dat toate în mâinile sale…” Ne-am fi așteptat la un gest zgomotos de putere, o ultimă minune grandioasă, de care să ancorăm definitiv și măreț amintirea noastră despre El. În schimb, în acele mâini găsim un urcior, un lighean, un ștergar. Mâinile nu sunt folosite pentru a săvârși o minune spectaculoasă, ci pentru a strânge un șorț în jurul mijlocului, și să spele picioarele apostolilor. Acele picioare care vor trebui să meargă pe căile lumii pentru a duce “vestea cea bună”. Deci picioare spălate cu previziunea oboselii, a prafului și a noroiului pe care le vor aduna. Picioare, aș zice, “consacrate” în vederea vestirii.
Discipolului îi este oferită aceeași posibilitate nemaiauzită. Observând că Tatăl a pus toate în mâinile sale, ca astfel să renunțe liniștit la putere, la dominare, și să devină astfel liber de a folosi mâinile numai pentru a sluji. Numai în aceste condiții vom putea oferi, fără a roși, mâinile noastre spre a fi sărutate. Mâini care nu au acaparat nimic. Mâini care nu au sufocat pe nimeni. Mâini care nu zgârie, nu amenință, nu ascund. Mâini care nu cerșesc aplauze. Înainte de a oferi mâinile spre a fi sărutate, să fim convinși că au fost curățite grație de asidua, concreta “spălare a picioarelor” altuia. Să controlăm că au fost ascunse cu grijă toate semnele de prestigiu. În Joia Sfântă, Cristos, preotul Noului Legământ, ne-a demonstrat fără posibilitate de echivoc că mâinile sunt consacrate pentru slujire.
“Înțelegeți ce v-am făcut?” Dacă aș vrea să traduc ad litteram, ar trebui să spun: “ceea ce v-am lăsat să faceți”. Timpul verbului, într-adevăr, exprimă o acțiune care rămâne, continuă. Isus vrea să dea gestului propriu o semnificație și o valoare permanentă pentru ai săi. Nu este vorba numai de o amintire a acelei acțiuni. Ci de a o prelungi, de a o menține în vigoare. Dacă acel gest se întrerupe, este în dauna comunității fondate de Cristos.
Isus nu a lăsat numai Euharistia. Ne-a lăsat și spălarea picioarelor. Am putea spune: Euharistia este consecința sa inevitabilă. Isus ne-a lăsat ca moștenire ulciorul, ligheanul, ștergarul (și nu pentru a deveni ornamente și să le expunem în muzeul amintirilor). Chiar și spălarea picioarelor, deci, este într-un sens “memorial”. O realitate de amintit și actual, eficace. O realitate care asigură prezența Domnului în mijlocul nostru. Ștergarul, ulciorul și ligheanul sunt instrumentele noastre de lucru, uneltele de lucru. Un episcop curajos, cu câtva timp în urmă, propusese ca preoții să revendice nu atât “drepturile stolare”, ci “datoriile de șorț”. Nu mi se pare că acea sugerare să fi avut o primire entuziastă. Totuși “acel urcior este expus sacrilegiului nostru nu mai puțin ca însăși Euharistia” (mons. Tonino Bello).
Sacrilegiul constă, evident, în a lăsa de o parte, obiectul de venerație, sustras folosirii. Când “vom înțelege” că slujirea ne purifică? Când ne vom da seama că acela care ne-a “lăsat să facem”, trebuie “făcut” ceva?
* * *
Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
După un timp de pregătire în care am încercat să ne predispunem sufletele, prin rugăciune și pocăință, pentru a participa cât mai eficient la sărbătoarea Învierii, iată-ne ajunși în momentul final al acestui exod spiritual. Cu ziua de astăzi începe așa-numitul Triduum pascal, timp în care îl celebrăm pe Cristos crucificat, înmormântat și înviat. Joia Sfântă ne prezintă această realitate istorică în dimensiunea sa rituală, sacramentală, deoarece celebrează Ultima Cină a Domnului ca o anticipare a Misterului Pascal, a morții și învierii sale.
În evanghelia de astăzi, sfântul Ioan ne descrie într-un tablou minunat Ultima Cină a lui Isus cu apostolii însă omite relatarea momentului instituirii Sfintei Euharistii. Cu toate acestea se oprește asupra unui gest săvârșit de Isus: spălarea picioarelor discipolilor. Dar care este sensul acestui act în contextul Cinei? Cristos era conștient că sosise “ceasul ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl” de la care venise și de la care primise toată puterea. Iar prin gestul spălării picioarelor le prevestește apostolilor cu ce fel de moarte avea să-l preamărească pe Tatăl, arătându-le că umilința crucii este calea pe care el a ales-o pentru a părăsi această lume.
A spăla cuiva picioarele era pentru sclavi un lucru obișnuit, o acțiune generată fie de teamă, fie de respect. Gestul lui Cristos însă nu este o simplă manifestare a umilinței sale, cu scopul de a stoarce din partea apostolilor admirație sau compasiune, dar este un semn prin care pregătește Cina de Taină. Cristos nu face altceva decât să-i pregătească pe apostoli pentru celebrarea Euharistiei, Paștele Noii Alianțe. Prin spălarea picioarelor apostolii sunt purificați, devenind astfel capabili de a participa la taina Euharistiei și a Preoției.
În această perspectivă putem înțelege și dialogul scurt dar profund, dintre Isus și Petru. Gestul lui Cristos trezește în acesta din urmă o reacție de refuz, deoarece el rămâne legat de aspectul exterior al purificării. Petru nu poate depăși noțiunea unei simple abluțiuni rituale și de aceea refuză ca Fiul lui Dumnezeu să-i spele picioarele. Însă prin atitudinea sa, Petru se excludea de la Împărăția lui Dumnezeu. Fără să știe Petru refuza astfel calea, mijlocul prin care putea să primească harul de a fi cu Cristos pentru totdeauna: “Dacă nu te spăl, nu ai parte cu mine” (In 13,8). Cu alte cuvinte, prin refuzarea spălării picioarelor, Petru refuza mântuirea pe care Cristos o va realiza prin moartea și învierea sa.
Iubirea lui Cristos manifestată față de noi, oamenii, nu ne poate lăsa pasivi, indiferenți. Cristos nu se mulțumește să ne dea doar un simplu exemplu concret de iubire, dar ne invită la o continuă angajare de slujire față de frații noștri: “Dacă eu, dar v-am spălat picioarele, eu, Domnul și Învățătorul, și voi trebuie să vă spălați unii altora picioarele” (In 13,14). Aceste cuvinte nu sunt altceva decât un îndemn la slujire, la slujirea iubirii lui Dumnezeu, care condiționează orice celebrare euharistică. Nu este vorba de o lege sau poruncă în sens juridic, deoarece prin aceste cuvinte Cristos vrea să le arate apostolilor unde se află adevărata valoare a comuniunii și cum se poate ajunge la ea prin iubire.
Marea poruncă a iubirii, propusă explicit la Cina de Taină, ne conduce spre Sfânta Euharistie, expresia dăruirii gratuite și totale din partea lui Cristos ca hrană și prezență continuă între noi. Apostolul Paul, în Scrisoarea întâi către Corinteni, ne transmite ceea ce a primit prin Tradiție, și anume Euharistia, adică memorialul morții și învierii lui Cristos. Scopul Apostolului era acela de a le reaminti corintenilor conținutul esențial al cultului creștin, accentuându-i caracterul specific pentru a fi cunoscut și păstrat ca atare. Sfântul Paul se simțea obligat să ia atitudine împotriva tendinței corintenilor de a contopi cultul creștin cu obiceiurile religioase păgâne, tendință care ducea inevitabil la un sincretism religios inadmisibil.
Felul în care sfântul Paul relatează instituirea Euharistiei ne arată că în ea se împlinește Noua Alianță: “Acest potir este Noul Legământ în sângele meu” (1Cor 11,25). Acest potir este Noua Alianță încheiată de Cristos în sângele său! Prin cuvintele rostite asupra pâinii și vinului, Cristos instituie Euharistia, ca memorial și prezență continuă în comunitate a iubirii lui Dumnezeu față de oameni: “Acesta este trupul meu , pentru voi. Acest potir este noul legământ, în sângele meu. Ori de câte ori îl veți bea, faceți aceasta în amintirea mea” (1Cor 11,24.25). Cuvinte simple, scurte, dar nespus de profunde! Prin ele Cristos transformă pâinea și vinul în Trupul și Sângele său, în hrană dătătoare de viață eternă. Cuvintele rostite de Cristos sunt începutul unui timp nou, sunt preludiul unei minunate renașteri escatologice până când Cristos, vizibil și triumfător, va reveni la sfârșitul veacurilor. Însă, pentru a-l întâlni pe Cristos prezent în pâine și vin avem nevoie de credință. Nu putem înțelege misterul prezenței lui Cristos în speciile naturale doar printr-un simplu efort al rațiunii. Avem nevoie de un profund act de credință, pentru că cine crede înțelege realitatea lui Cristos din Euharistie, iar cine o acceptă își asigură propria mântuire. Pe bună dreptate ne putem întreba care este sensul acestui eveniment mântuitor săvârșit de Cristos? Mântuitorul a vrut să ne transforme, să ne facă părtași la dumnezeirea sa. El a venit în lume pentru a se uni cu omul. Și-a însușit natura umană făcându-se asemenea nouă cu excepția păcatului. Mai mult, Cristos a dorit să intre în noi, a vrut să facă parte din viața noastră iar noi din a sa. Aceasta este de fapt însăși rațiunea de a fi a Joii Sfinte. Cristos a instituit Sfânta Euharistie ca și o cheie pentru a intra în casa inimilor noastre. S-a făcut pâine pentru ca noi să ne hrănim și să avem viață.
Însă pentru a înțelege mai bine Euharistia în adevărata sa valoare și măreție, nu putem trece peste cina pascală vetero-testamentară. Prima lectură, luată din cartea Exodului, ne prezintă modul în care se desfășura cina pascală ebraică. Dar ce însemna ea pentru evreul pios? În cadrul cinei se celebra “Paștele”, adică “trecerea Domnului” ca și memorial, ca reactualizare în cult, pentru toate timpurile, a evenimentelor mântuitoare săvârșite de Iahve în favoarea poporului său. Celebrând “Paștele”, evreul retrăia exodul, devenea contemporan cu părinții săi, fiind salvat ca și ei, și împreună cu ei. Cristos, așadar, preia și desăvârșește în persoana sa sacrificiul pascal ebraic. Sângele mielului este înlocuit de sângele lui Cristos însuși. Memorialul mielului devine memorialul pâinii frânte, cina pascală ebraică fiind purtată astfel de Cristos și în Cristos la o nouă împlinire.
Pentru ce a preluat însă Cristos pâinea și nu un alt element din ritul cinei ebraice pentru a institui Sfânta Euharistie? Pentru că așa cum în viața naturală avem nevoie în mod necesar de pâine pentru a trăi, la fel, în viața spirituală avem nevoie de o pâine vie, de o hrană spirituală pentru ca “cine va mânca din ea să nu moară, dar să trăiască în veci” (cf. In 6,59). Astfel, la Cina de Taină promisiunea “pâinii din cer” devine realitate, prezență palpabilă.
La ultima Cină, împreună cu Euharistia, Cristos instituie și Sfânta Preoție. După ce rostește cuvintele transformatoare asupra pâinii și vinului adaugă: “Faceți aceasta în amintirea mea” (1Cor 11,24). Prin aceste cuvinte Cristos a instituit în Biserică oficiul sacerdotal, cu misiunea principală de a perpetua Unica sa Jertfă și de a-i pregăti pe credincioși la Masa Trupului și a Sângelui său. Cristos, Unicul Preot al Noii Alianțe, îi face pe apostoli părtași la Unica sa Preoție, îi face instrumente vii ale iubirii sale față de oameni.
Prin mâinile preotului Cristos vine între noi și intră în sufletele noastre făcându-ne contemporanii săi. De aceea, ori de câte ori participăm la Jertfa euharistică noi nu comemorăm un eveniment din trecut, dar celebrăm o realitate prezentă.
Sfântul Ioan Crizostom exprima această realitate prin următoarele cuvinte: “Pentru că preotul nostru este acela care a oferit jertfa purificatoare, și noi oferim acel sacrificiu care a fost jertfit o singură dată și este perpetuu, noi îl celebrăm ca memorial al său” (Ad Hebraeos Homilia, 17,3).
Timpul și spațiul își deschid frontierele pentru a permite “Divinului Călător” să treacă și să ajungă până la noi. Cristos însă, nu vrea să intre în viața noastră distrugându-ne libertatea și voința. El ne invită doar la Banchetul său pentru care a pregătit un aliment uimitor: Carnea și Sângele său. Cristos ni s-a dăruit ca hrană pentru ca noi să avem viață și să ne transformăm în el. Acesta este Paștele, iar “a face Paștele” nu înseamnă altceva decât a ne uni cu Cristos care ni s-a dăruit ca hrană pentru ca noi să ne trăim viața cu bucurie și curaj.
În urma unui eveniment tragic, Alexandra M. Da Costa (născută lângă Oporto, Portugalia) în vârstă de 19 ani, rămâne paralizată pentru tot restul vieții sale. Viața ei devine un adevărat calvar. Cei din jur așteptau să vadă care va fi atitudinea de viață pe care această tânără o va adopta, și erau aproape siguri – omenește gândind – că reacția ei va fi negativă. Însă Alexandra, în ciuda bolii și a suferințelor, reușește să găsească în Sfânta Euharistie un izvor nesecat de curaj și de putere pentru a înfrunta neplăcerile vieții. Suferința, durerile și privirile care se îndreptau spre dânsa cu compătimire nu au avut nici o influență negativă asupra credinței sale sau a sensului vieții. Această tânără, însuflețită de puterea și iubirea care se revarsă din Euharistie, s-a unit cu Cristos, suferind pentru el și împreună cu el.
“Cine mănâncă această pâine, va trăi în veci” (In 6,59). Instituind Jertfa Noii Alianțe, Cristos ne-a dat ca hrană pentru suflete însuși Trupul său. Dăruindu-ne Euharistia, Cristos a dorit să rămână mereu alături de noi, în toate necazurile sau suferințele care ne asaltează. Iar noi, primind Sfânta Împărtășanie, nu facem altceva decât să intrăm în comuniune de viață cu Cristos, prezent real în pâine și vin.
Să fim convinși că Euharistia este calea care ne conduce la mântuire, izvorul din care primim puterea de care avem nevoie pentru a ne trăi cum se cuvine viața de sfințenie la care suntem chemați. Să nu ne închidem în egoismul nostru, dar să ne deschidem inimile cu iubire și credință pentru ca Isus din Sfânta Euharistie să vină în noi, să ne transforme și să ne facă să trăim pentru viața cea veșnică.
Claudiu COJAN
* * *
Joia Sfântă – Liturghia de seară
Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro
Conform indicației din Misal “este oportun ca uleiurile binecuvântate de Episcop la Liturghia Crismei să fie prezentate și primite de comunitatea parohială” cu ocazia Liturghiei de seară. Recipientele cu uleiurile binecuvântate vor fi aduse la altar la procesiunea de intrare și eventual vor fi incenzate împreună cu altarul. După salut, cel care prezidează va putea putea face introducerea la celebrare prin aceste cuvinte:
“Suntem adunați în această seară pentru a ne aminti de momentul în care Isus a instituit Euharistia, sacramentul prin care el vrea să actualizeze dăruirea de sine însuși realizată pe cruce. Dar întâlnirea noastră cu Domnul se realizează și în alte sacramente, începând de la botez și mir, până la ungerea bolnavilor. În această dimineață la catedrală Episcopul nostru a binecuvântat uleiurile necesare pentru aceste sacramente. Aceste uleiuri au fost distribuite în toate parohiile ca semn al unității în aceeași credință. Noi le primim cu recunoștință și în comuniune cu toate celelalte comunități ale credincioșilor celebrăm Cina Domnului…”
În jurul anului 1250 a. C. evreii au ieșit din Egipt și și-au început drumul libertății prin trecerea Mării Roșii. Îi conducea Moise; dar în realitate Dumnezeu era “Domnul” cel care-i conducea.
Era perioada în care, conform obiceiurilor foarte vechi ale nomazilor semiți, se “jertfea mielul” la apusul soarelui, noaptea cu lună plină după echinocțiul de primăvară, mai înainte de a porni în transhumanță. O anumită cantitate din sângele victimei era pus pe acoperișul corturilor, pentru a fi apărați oamenii și animalele de orice nenorocire și răutate. Mielul era mâncat în timpul nopții, mai înainte de a porni la drum…
Acea sărbătoare se numea “Paște”. Dar în acel an a fost un Paște diferit ca de obicei: a fost “Paștele Domnului”, noaptea intervenției sale decisive pentru eliberarea poporului lui Israel.
În felul acesta, vechiul ritual al mielului a devenit pentru evrei nu numai o sărbătoare pur și simplu tradițională de primăvară, dar “memorialul” acelei nopți: amintirea vie și perenă a intervenției lui Dumnezeu – “cu mână și braț puternic” (Dt 4,34) – pentru a scoate pe poporul său din condiția de sclavie și a-l conduce spre țara promisă.
Pe la anul 30 d. C. Isus a celebrat Paștele împreună cu ucenicii săi la Ierusalim. El știa că “a sosit ora plecării din această lume la Tatăl” (Evanghelie). De aceea, la începutul cinei, după ce a luat în mâinile sale pâinea, și după ce a pronunțat tradiționala rugăciune de binecuvântare, a frânt pâinea și a dat-o ucenicilor săi spunând: “Acesta este trupul meu, care este pentru voi; faceți aceasta în amintirea mea”. Iar spre sfârșitul cinei a luat cupa cu vin, a mulțumit prin rugăciunea de binecuvântare și a dat-o ucenicilor săi spunând: “Acest potir este noua alianță în sângele meu…” (lectura a doua).
Tot în acea noapte Isus a fost trădat și “dat” pentru a fi judecat, condamnat și ucis. Prin acele acțiuni și prin acele cuvinte ale sale din timpul cinei, Isus a voit să rezume și să condenseze întreaga semnificație a vieții și morții sale: un dar pentru noi.
“Iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârșit” (Evanghelie). Conform cuvintelor înseși ale lui Isus, “nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13). Și este tocmai ceea ce a făcut Isus: ducând până la limita extremă a morții pe cruce acea atitudine de slujire și dăruire de sine în care el și-a trăit întreaga sa existență umană.
În acea noapte a început noul Paște: o nouă “eliberare”, raportată nu numai la un mic popor, dar la întreaga omenire. Dându-se în mod liber la o moarte nedreaptă și violentă, Isus a învins atotputernicia răului, care părea că are stăpânire peste toate în această lume. În realitate, El a înviat din morți, deschizând “trecerea” la viața deplină și veșnică cu Dumnezeu pentru toți oamenii.
De fapt nici moartea și nici învierea lui Isus nu-l vor privi numai pe el. El “a venit de la Dumnezeu” în lume (Evanghelie) – împărtășind în toate, în afară de păcat, condiția umană – pentru “a se întoarce la Dumnezeu”, dându-ne nouă tuturor posibilitatea de a împărtăși la rândul nostru viața sa de înviat.
Și tocmai aceasta a voit să semnifice în primul rând Isus, începând să spele picioarele ucenicilor săi chiar în aceeași seară. Este nevoie să “fim spălați” de Cristos pentru “a avea parte împreună cu el” (cf Evanghelie); și tocmai puterea iubirii până la moarte a fost aceea care a spălat lumea de “corupția” păcatului, care îndepărtându-l pe om de Dumnezeu îl separă de rădăcinile vieții.
Așadar astăzi este Joia Sfântă: în ascultare față de cuvântul lui Isus (“Faceți aceasta în amintirea mea”), noi “celebrăm memorialul morții și învierii sale”. Și ne amintim de seara în care el a instituit sacramentul Euharistiei, pentru a face veșnic actuală dăruirea de sine însuși: “Luați și mâncați din aceasta toți: acesta este trupul meu oferit ca jertfă pentru voi…”.
Însă împărtășirea cu trupul și sângele Domnului îl angajează pe fiecare dintre noi să “facă așa cum a făcut și el” (Evanghelia): adică să traducem viața noastră în termeni de dăruire și slujire unii față de ceilalți (cf. Colecta: “… Dă-ne ca prin participarea la un așa de mare mister să ajungem la plinătatea dragostei și a vieții”).
Fără retorică: tocmai aceasta este învățătura care ne parvine de la Paștele lui Cristos, centrul și fundamentul credinței pe care o mărturisim: nu există o altă forță decât cea a iubirii pentru a învinge aparenta atotputernicie a răului în lume…
* * *
Autor: pr. Iosif Tiba
Copyright: Predici.cnet.ro
Vă invit IC, ca în această seară să intrăm cu imaginația noastră în sala Cinei de Taină, unde, la dorința lui Isus a fost pregătită cina mielului pascal. Apostolii cunosc bine însemnătatea acestei cine, cu ceremonialul ei obișnuit, ceremonial pe care l-am auzit descris în amănunt, în prima lectură. Ceea ce trebuia să se întâmple în acea seară a cinei pascale era socotit ceva firesc de către apostoli: participaseră de mai multe ori la această masă festivă și le era bine cunoscut mersul lucrurilor. Isus însă, prin atitudinea sa de la această cină se dovedește din nou a fi omul surprizelor: prin tot ceea ce face la această cină Isus transmite apostolilor prin semne și simboluri ceea ce el avea să facă pentru întreaga omenire.
În viața sa pământească Isus a trudit mult ca să schimbe concepția greșită a oamenilor despre Dumnezeu. Tocmai de aceea mulți dintre cei care l-au ascultat s-au scandalizat de cuvintele sale pentru că părerea lui Isus nu era conformă cu părerea generală a celor care vorbeau atunci despre Dumnezeu. Oamenii de atunci credeau într-un Dumnezeu confecționat după ideile lor, într-un Mesia după imaginația lor, în schimb îl respingeau pe cel adevărat care se afla în fața lor. Imaginația omenească și-a așezat întotdeauna cu plăcere zeii pe tronul puternic al gloriei. Ei voiau să slujească și să adore un Dumnezeu foarte puternic. Un Dumnezeu care-și nimicește dușmanii și își înalță prietenii. Poporul ales, și împreună cu el și apostolii, așteptau cam așa ceva de la Isus: așteptau pe cineva care, de pe „poziția puterii”, vine către lume pentru a o salva. Dar nu a fost să fie tocmai așa.
Și iată tocmai una dintre surprizele de care au parte apostolii la Cina cea de Taină. Isus se ridică de la masă, își pune un șorț și pornește să spele picioarele ucenicilor săi. Binențeles că Petru, în numele său și al celorlați apostoli, protestează. Nu voiau voiau probabil să știe de un Mesia care slujește. Era de neînchipuit pentru ei ca Fiul lui Dumnezeu să facă o asemenea muncă de sclav. Dumnezeu trebuie să domnească, să poruncească și nu să slujească. Cel puțin așa gândim noi oamenii, pentru că și nouă ne place să domnim. Să domnim în familie, să domnim la locul de muncă, să domnim asupra popoarelor, asupra lumii. Oare ce nu au făcut toți acei obsedați de putere pentru a savura câtuși de puțin din euforia pe care ți-o dă deținerea puterii. Oare nu de aici vin cele mai mari nenorociri asupra omenirii? Oare nu de aici vine lezarea demnității, lezarea libertății? Oare nu din faptul că omul vrea să domnească peste alții?
Și acum să privim la ceea ce face Isus! El, căruia i s-a dat toată puterea în cer și pe pământ, el, Fiul lui Dumnezeu, îngenunchiază în fața apostolilor săi și le spală picioarele. Dumnezeu, slujitorul, se apleacă în fața omului doritor de domnie. Dumnezeu Creatorul se apleacă în fața creaturii răzvrătite. Și face Isus toate acestea pentru că el nu a venit ca să fie slujit, ci a venit ca să slujească. Gestul lui Isus nu este doar unul surprinzător și senzațional, dar este și un gest profetic. Este un serios avertisment făcut întregii omeniri: cine își caută fericirea în domnie face mult rău omenirii; în schimb cel care-și caută fericirea în slujirea din iubire față de oameni, acela trăiește cu adevărat domnind și făcând bine lumii întregi.
Să continuăm a privi la Isus, care îngenunchează rând pe rând în fața fiecăruia dintre ucenici. Îngenunchind, ia în mâinile sale acele picioare care ani de zile au mers pe urmele lui, bătătorind drumurile prăfuite ale Palestinei. Ia în mâinile sale acele picioare care l-au însoțit pe multele fericirilor și al schimbării la față, care au colindat acele numeroase locuri în care Isus a făcut minuni și a vorbit despre Împărăția lui Dumnezeu. Dar Isus privește și în viitor. El știe că aceste picioare vor păși odată pe propria lor cale a crucii urmând drumul pe care Isus îl va trasa prin patima, moartea și învierea sa. Oare câți kilometri nu vor mai parcurge aceste picioare pentru a duce pretutindeni vestea cea bună a evangheliei. Isus se gândește la toate acestea în timp ce spală picioarele apostolilor: ale lui Petru, ale lui Toma, ale lui Iuda … Îngenunchind în fața tuturor acestora, de fapt, Isus, îngenunchează și în fața noastră pentru a ne spăla picioarele. Iar noi de câte ori nu ne-am abătut pe drumul noroios al păcatului? Cât de murdari nu ne-am prezentat noi de atâtea ori în fața lui Dumnezeu? Și el ne-a spălat! Ne-a spălat de toată mizeria ce am acumulat-o în sufletele și în inimile noastre.
Iată cum Isus se apleacă spre oameni și îi slujește pe oameni. Inima ni se umple de recunoștință și cu ochii înlăcrimați privim la Isus care spală picioarele. Oare cu ce îl vom putea răsplăti pentru toate acestea. El însuși ne dă răspunsul și la această întrebare. „Înțelegeți ce am făcut eu? Voi mă numiți pe mine: Învățător și Domn, și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă eu, Domnul și Învățătorul, v-am spălat vouă picioarele, și voi sunteți datori ca să vă spălați picioarele unii altora. V-am dat un exemplu ca și voi să faceți ceea ce v-am făcut eu vouă: slujiți-i și iubiți-i pe oameni”.
Apostolii nici nu au apucat a se dezmetici din surpriza spălării picioarelor, căci a urmat o nouă supriză, un nou gest plin de semnificație. Dumnezeu care a spălat picioarele își asumă acum cea mai mare slujire: el vrea să fie Dumnezeul dătător de pâine. Pentru că aceasta este cea mai importantă slujire: să hrănești pe omul flămând. Nu există motiv de îndoială că tot ceea ce avem ca hrană ne vine din grija lui Dumnezeu. Dar Isus știe că omul nu trăiește și nu se hrănește numai cu pâine, ci și cu bunurile spirituale. Tocmai de aceea Isus se apleacă spre noi, iar prin gesturile și cuvintele sale vrea să ne facă cunoscute planurile minunate ale lui Dumnezeu. Mai mult, el se coboară în mijlocul nostru și ni se oferă ca mâncare și băutură pentru viața veșnică: „Acesta este trupul meu dat pentru voi; acest potir este noul legământ prin sângele meu” ne spune Isus în euforia iubirii sale pentru noi oamenii. Dăruindu-ne această hrană dumnezeiască Isus vrea să ne înalțe spre Tatăl, vrea să ne unească pe unii cu alții prin jertfa trupului și sângelui său, jertfă care devine pentru noi hrană sufletească.
Acest lucru pe care l-a făcut Isus în Joia Sfântă îl face necontenit de atunci de fiecare dată când se celebrează Sfânta Jertfă a Liturghiei. Astfel, sala Cinei de pe urmă devine locul unde s-a născut speranța creștină. Iar speranța creștină în viitorul omului nu este dată de faptul că omul a reușit prin tehnică să ajungă până la stele și să mărească numărul bombelor și a rachetelor. Nu! Speranța creștină în viitorul omului constă în credința pe care o avem că Dumnezeu se apleacă necontenit spre noi, că Dumnezeu este acela care slujește fericirea și mântuirea noastră. Și dacă el se încrede în noi, dacă el ne slujește, dacă el lucrează la fericirea noastră, și noi, cei care ne-am adunat pentru a participa asemenea apostolilor la Cina cea de Taină, pentru a ne hrăni cu Trupul și Sângele lui Cristos, și noi trebuie să ne plecăm și să slujim semenilor noștri. Dacă în Sfânta Liturghie Isus vrea să mă întâlnească, și eu trebuie să-i întâlnesc pe toți acei oameni care au nevoie de mine. Dacă Isus se jertfește pentru mine, și eu trebuie să mă sacrific pe mine, timpul meu, banii mei, comoditatea mea, îngânfarea mea, toate să le sacrific pentru ceilalți oameni.
Isuse slujitor, Isuse dătător de pâine, învață-ne și pe noi această fericită slujire a oamenilor.
(prelucrare după Gyorgy Attila)
* * *
Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro
Se povestește despre sfântul Albert cel Mare, maestru al sfântului Toma de Aquino, că prezentându-se la Urban al IV-lea, Papa i-a cerut să se ridice, pentru că nu suporta să-l vadă în genunchi. Înțeleptul dominican, căruia Biserica i-a acordat titlul de Doctor Universal pentru știința, sfințenia și înțelepciunea sa, răspunse:
-«Sfinte Părinte, dar sunt în picioare, numai că sunt foarte mic de statură…»
-«Fiule» – reluă Papa – «aș vrea eu să fiu la înălțimea ta…»
Suntem prea înclinați să-i judecăm pe ceilalți după aparențe. Aparențele înșeală. „După roadele lor îi veți cunoaște”, ne-a spus Isus. Este foarte adevărată zicala clasică: „Omul este la fel de înalt precum operele sale și la fel de josnic precum pasiunile/patimile sale”. Și pe noi înșine ne evaluăm tot după aparențe. Astfel, de multe ori apreciem ceea ce facem pentru ceea ce, în sine, are puțină valoare: strălucirea sau rezonanța pe care o are, aplauzele pe care le stârnește… Ce criteriu folosesc pentru a aprecia ceea ce fac: criteriul lui Dumnezeu sau cel al oamenilor? După cum spunea Sfântul Tomas de Kempis: „ești ceea ce ești înaintea lui Dumnezeu”.
DC, Isus a spălat picioarele ucenicilor săi, întrucât a dorit să le ofere o ultimă dovadă a iubirii sale. Este unul din multele exemple de logică omenească răsturnată. Este suficient de dramatic faptul că el, Domnul și Învățătorul ucenicilor săi, s-a înjosit să spele picioarele alor săi, o slujire rezervată doar sclavilor. Însă este și mai dramatic faptul că în acest moment, Iuda trădătorul se mai afla încă printre ucenici. De abia după aceea părăsește el sala cinei de taină, pentru a-l trăda pe Isus.
De ce face Cristos aceasta?! NU mai putea el să aștepte puțin, pentru ca apoi să-și arate iubirea doar celor care într-adevăr erau vrednici de ea? Căci în cazul lui Iuda a fost cu siguranță în zadar, gândim noi. Noi nu am fi permis să se întâmple așa ceva!
Logica lui Dumnezeu este însă alta: un om poate fi cu adevărat considerat pierdut, de abia după ce s-a încercat absolut totul. După ce am încercat până la extrem totul. Exact lucrul acesta îl face Isus: duce iubirea sa până la extrem. El face absolut tot posibilul pentru a salva și ultimul suflet. Tocmai aici se vede măreția mântuirii: el face totul, absolut totul, pentru a ne face posibil drumul spre Tatăl: ne atrage la el, ne trage după el, ba chiar duce crucea în locul nostru, și abia apoi ne întreabă: cine vrea să mă urmeze?!
În cazul nostru, lucrurile se petrec total altfel. Mai întâi ne întrebăm cine e cu adevărat vrednic să fie mântuit, salvat. Noi numim aceasta „evaluarea riscurilor”. Mai întâi apreciem dacă se merită să ne purtăm frumos cu cineva. Dacă nu cumva efortul nostru nu ar fi în zadar. Și dacă avem sentimentul, că într-adevăr nu folosește la nimic, după aprecierea noastră, considerăm că nu mai are sens: „Cu siguranță nu se va schimba! Cu siguranță nu va folosi la nimic toată strădania! Omul acesta e deja terminat, pierdut. Nu merită să ne mai omorâm pentru el…! Dintr-un copilăros nu poate ieși nimic bun. Are nevoie de alte ajutoare, nu de al meu! Eu am încercat deja de mai multe ori; dacă nu vrea, este el însuși vinovat. Doar n-am să mă închin la el! etc. După cum vedeți, sunt expresii uzuale pentru noi.
Vă dați seama cât de diferit a gândit și a procedat Isus? Chiar și celui despre care știa prea bine că nu se va schimba, chiar și lui i-a demonstrat iubirea sa și i-a spălat picioarele. Dacă noi continuăm să judecăm și să ne comportăm după cum ne-am obișnuit, nu este alt cuvânt pentru a ne reprezenta decât: „necreștin”, căci a fi creștin înseamnă a fi asemenea lui Cristos.
Nu neg, că este foarte omenește și firesc să lăsăm la o parte pe cineva care ne-a dezamăgit, care ne-a înșelat încrederea. Sau să așteptăm un „iartă-mă, scuză-mă!”, să pretindem semne de ameliorare a situației sau de căință, remușcare; să pedepsim pe cineva pentru o atitudine inumană sau necreștină cu puțină indiferență, ori neacordându-i atenție. Există într-adevăr răni, care merg pur și simplu prea adânc, pentru a le uita pur și simplu, imediat. Asta este omenește, corect! Așa consider și eu.
Dar avem o menire care depășește stadiul „omenescului”. Expert cu adevărat în umanitate, sau, aș spune eu, în „omenie” este Isus Cristos, om și Dumnezeu adevărat. El ne invită la mai mult. Pentru a răspunde afirmativ chemării lui Cristos „Urmează-mă!”, nu ajunge să fii uman, să faci totul cum ți se pare că ar fi omenește. Procedând astfel, suntem încă departe de împărăția lui Dumnezeu. Să o recunoaștem deschis. Prin expresia „Ce să fac? Sunt și eu doar un om” nu justificăm nimic altceva decât refuzul nostru de a ne asemăna lui Cristos, de a-i urma modelul.
Suntem chemați să fim creștini și să ne purtăm creștinește: „V-am dat un exemplu ca și voi să faceți ceea ce v-am făcut eu vouă”. Spălarea picioarelor, în mod special a lui Iuda, ar trebui să ne trezească din indolență, să ne facă să roșim. Câtor persoane nu le-am trântit noi ușa-n nas, întrucât nu am întrezărit, după aprecierea noastră nici o perspectivă de succes? Nu ar fi trebuit să le trântim ușa, ci să le spălăm picioarele. Asta ar fi fost atitudinea de creștin, după modelul lui Cristos!
Și, deși suntem atât de slabi și total nevrednici de iubirea lui Cristos prin modul nostru de a fi creștini, Cristos vine mereu la noi, pentru a ne arăta dovezi ale slujirii și iubirii sale. Aici vedem cum se întâlnesc, în gestul spălării picioarelor, cele trei daruri pe care ni le face Cristos în Joia Sfântă: slujirea Preoției, Euharistia, semn al prezenței permanente și al rămânerii lui Cristos cu noi și porunca iubirii, după modelul arătat de el.
Fiecare dintre noi este invitat la cină cu Cristos. Nimeni nu va fi alungat din fața ușii, după cum procedăm noi adesea cu alții. Și tuturor ne spală însuși Cristos în celebrarea Euharistiei picioarele noastre și, mai ales, inimile noastre, sufletele noastre. Iar lucrul acesta se petrece și se repetă la fiecare sfântă Liturghie, prin intermediul preoților, iar și iar, chiar și atunci când nu oferim perspective, prin gândurile, cuvintele și purtarea noastre că ar merita ca Dumnezeu să mai spere în noi, în întoarcerea noastră. Dumnezeu nu renunță niciodată. Dumnezeu nu renunță niciodată la nici unul dintre noi, până în ultimul moment. El ne iubește și ne iartă, în pofida tuturor socotelilor și previziunilor noastre. Și aceasta până la moarte, până la moartea pe cruce.
Acesta este misterul pe care-l celebrăm noi astăzi! Amin.
