Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Sfântul Iosif
Anul B (A, C)

Lecturi:

Autori

 

* * *

 

Sărbătoarea Sfântului Iosif

Autor: pr. Felician Tiba
Copyright: Predici.cnet.ro

Într-o lume în care show-urile politice sunt la modă, când fiecare inaugurare a unei afaceri e precedată de discursuri și chiar de ceremonii religioase, când o lansare de carte devine exaltare a autorului și nu a conținutului cărții, într-o lume a show-urilor publice, Biserica ne propune de atâta timp modelul Sfântului Iosif. Un om mare, dar atât de mic!

Vă propun astăzi ca, folosindu-ne de acest exemplu, să ni-l asumăm și, la rândul nostru, să devenim exemple.

Lumea are nevoie de exemple. Dacă un copil, atunci când este mic, nu ar fi ajutat să învețe să meargă, dacă nu ar vedea la alții că merg, nu ar avea curajul niciodată să se ridice pe cele două piciorușe și să pornească. În schimb, având în jur atâtea persoane care îi vor binele, care îl încurajează, el face primii pași, un cadou cum nu se poate mai potrivit pentru părinți, pași mici pentru el, dar mari pentru omenire.

Sfântul Iosif este cel care, în ciuda tuturor schimbărilor din societate, din orice timp și din orice loc, are să ne transmită un singur mesaj: Sfințenia este posibilă. El însuși ne este model.

Originar din tribul lui David, cu rădăcini istorice la Betleem, Iosif, așa cum notează evanghelistul Luca, era din Nazaret, logodit cu o fecioară, iar numele fecioarei era Maria. Ea este cea care, datorită misiunii de a fi Mama Fiului lui Dumnezeu, îl scoate pe Iosif din anonimat. Când îl amintește evanghelia pe Iosif, îl amintește doar în relație cu Maria și după ce se va naște, și cu Isus.

Iosif este logodnicul Mariei, pe ea vrea s-o părăsească în ascuns, după ce află că este însărcinată, cu ea merge la Betleem pentru a se înscrie la recensământ, el este aproape de ea când îl naște pe Isus, cu ea și cu Isus fuge în Egipt, cu ei se întoarce și merge la Nazaret, împreună merg la templul din Ierusalim când Isus are doisprezece ani. Ca atare, o viață trăită doar în slujba lui Isus și a Preasfintei Fecioare Maria, un adevărat custode, slujitor și model de tată-ocrotitor.

Multe sunt virtuțile pe care le putem admira în viața Sfântului Iosif. Mă voi opri totuși asupra câtorva care, încet, încet, se pare că astăzi devin istorie.

Deschideți televizorul și veți vedea crime, violuri, furturi, dar și diferite modalități prin care unii doresc să iasă în evidență: unii vopsesc casa în roșu, galben și albastru, alții zidesc o mașină în zid, unii își fac casa în așa fel încât să fie unică, unii se tatuează tot corpul, alții își bagă tot felul de fiare în toate părțile corpului, unii aruncă cu bani, alții ar arunca dar nu au cu ce. Toate acestea sunt modalități prin care oamenii vor să iasă din anonimat. Fiecare caută ceva cât mai straniu. Ar face orice, numai să fie remarcat, ca lumea să-l cunoască și chiar să-l arate cu degetul. Lipsește acestor oameni modestia, umilința, simplitatea, etc.

Sfântul Iosif a demonstrat că nimic din toate acestea nu-l fac pe om peren, veșnic. Relele sunt pedepsite, cel care le săvârșește plătește pentru ele bani grei pe amenzi sau chiar cu închisoarea, celelalte intervenții asupra corpului sau asupra celor înconjurătoare sunt de durată și de cele mai multe ori provoacă suferință.

Umilința, modestia și simplitatea de care a dat dovadă Sfântul Iosif ajung până acolo încât nici măcar împrejurările nașterii și morții sale nu le cunoaștem. Știm doar că și-a făcut datoria de tată-purtător de grijă pentru Isus și și-a făcut-o cu multă conștiinciozitate în condiții deosebit de dificile.

Nu a ales scandalul public când a aflat că Maria era însărcinată prin puterea Duhului Sfânt, nu a lovit pe nimeni și nu a țipat pentru a-i face un loc Mariei să-l nască pe Isus. Nu s-a luptat cu soldații trimiși de Irod pentru a-l ucide pe Isus. Nu i-a reproșat nimic lui Isus când, la vârsta de doisprezece ani, a rămas la templul din Ierusalim.

Iosif a ales totdeauna tăcerea ca și cale de rezolvare a problemelor, iar în tăcere s-a bucurat și de sprijinul lui Dumnezeu. Mărturie ne stau visul de dinainte de a o lua la sine pe Maria însărcinată, precum și visul în care Dumnezeu îl trimite pe Iosif în Egipt, împreună cu Maria și Isus, pentru că Irod dorea să ucidă pruncul.

Actualizat, mesajul pe care ni-l transmite Sfântul Iosif este următorul: Nu ne rezolvăm problemele nici la televizor, nici în ziare, nici țipând, nici fugind de ele, ci analizându-le în tăcere, cerând ajutorul lui Dumnezeu și făcând totul cât mai mult spre mai marea slavă a lui.

Sunt atâtea familii care se află în diferite nevoi. Adesea lipsurile duc la disensiuni, la injurii, ajungându-se de multe ori la violență, poate crime și apoi închisoare. Dacă aceste familii și-ar schimba modalitatea de abordare a acestor probleme și situația lor s-ar schimba. De fapt, nu injuriile sau violența rezolvă problemele, ci mintea limpede, bine intenționată și bine motivată. În armonie, orice problemă are o rezolvare, în disensiune, problemele se amplifică.

O altă virtute pe care o amintim de obicei în sărbătoarea Sfântului Iosif este virtutea curăției. Istorie, ar spune unii! E pentru manualele de spiritualitate, ar spune alții. Ori, e pentru preoți, călugări și călugărițe, nu pentru noi, oamenii de rând. Curăția este pentru toți. Fiecare om înzestrat cu minte și voință este chemat la trăirea acestei virtuți.

Sfântul Iosif, având în vedere misiunea sa doar de tată-purtător de grijă a lui Isus, a trăit-o din plin. De fapt a fost primul chemat de Dumnezeu la o astfel de vocație.

Pentru evrei, a nu avea copii, era considerat un blestem. Și dacă ne întrebăm de ce: tocmai pentru că cine nu putea să aibă copii, nu putea să-l nască pe Mesia. Orice femeie evreică se aștepta ca Dumnezeu s-o învrednicească să fie mama Fiului lui, mama lui Mesia, de aceea, cine nu putea avea copii, era exclusă din start de la privilegiul de a-l aduce în lume pe Mesia.

Prin faptul că Dumnezeu a ales ca Fiul său să fie conceput în sânul Sfintei Feciore Maria prin puterea Duhului Sfânt, a dorit să arate cât de măreață este virtutea curăției pentru cel care este ales să fie purtător de grijă.

În felul său, fiecare om este ales de Dumnezeu să fie purtător de grijă, mai întâi pentru sine, apoi pentru cei din familie, unde este vorba de familie, pentru credincioși, unde este vorba de preoți, pentru comunitate, unde este vorba de persoane consacrate.

Virtutea curăției deschide persoana spre o iubire universală, dezinteresată, garantă a relațiilor umane bazate doar pe virtute, nu pe interes și mai ales pe păcat. De aceea, curăția este aleasă în mod liber, este opera harului lui Dumnezeu, iar păstrarea ei se face tot prin harul lui Dumnezeu.

Pentru că a avut grijă de Isus, care era și om și Dumnezeu, Iosif a fost învrednicit cu harul statorniciei. Statornicia în curăție este dată tocmai de gradul de apropiere de Isus, Fiul lui Dumnezeu, modelul prin excelență al celor chemați s-o trăiască.

Pentru împărăția lui Dumnezeu, Sfântul Iosif ne spune astăzi că această virtute este posibilă, pentru cei chemați prin vocații speciale, dar și pentru cei din familii. Iubirea dintre soți nu înseamnă drept de stăpânire asupra trupului celuilalt, ci armonie și iubire care să conducă mereu la viață, la întâlnirea cu Dumnezeu.

Având o misiune atât de specială, e simplu de înțeles că Dumnezeu i-a dat Sfântului Iosif harul sfințeniei, har care s-a evidențiat mai ales prin grija lui față de cele două persoane sfinte: Isus și Maria.

Familiile, preoții, călugării și surorile sunt invitate astăzi să alerge la acest mijlocitor, să-i imite virtuțile și mai ales, în relația cu Isus, să adopte fiecare în parte atitudinea pe care el ne-a învățat-o de atâtea ori prin exemplul său propriu.

Astfel, la rândul nostru vom deveni exemple.

Sfinte Iosife, roagă-te pentru noi.

Pr. Felician Tiba

 

* * *

 

Sfântul Iosif – Soțul Preasfintei Fecioare Maria

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Sărbătorim astăzi, împreună cu întreaga Biserică memoria Sfântului Iosif, “slujitor credincios și înțelept, pe care Domnul l-a așezat în fruntea familiei sale” (Antifona de la intrare). Atenția noastră se îndreaptă în această zi spre acela pe care Dumnezeu Tatăl l-a voit – așa cum se exprima Papa Pius al IX-lea – “ocrotitor al comorilor sale de neprețuit“: Isus și Maria.

Deși au trecut aproape două mii de ani de când tâmplarul din Nazaret și-a încheiat existența sa pământească, chipul lui străbate peste veacuri și se prezintă ca un model de viață pentru noi. Este un lucru aproape paradoxal faptul că acest om, care a dus o viață atât de simplă și de retrasă, se prezintă în fața noastră ca unul dintre cei mai mari sfinți ai Bisericii, și unul căruia i-a revenit un rol deosebit în realizarea planurilor providenței. Existența sa pământească se întretaie cu momentele cele mai fierbinți ale istoriei omenirii. Participând activ la marele eveniment al Întrupării, Sf. Iosif, în calitate de tată adoptiv al lui Isus va fi garantul legal al originii divine al lui Mesia.

Sfântul Iosif ducea o viață extrem de simplă, ca dulgher într-un atelier din Nazaret. Această profesie era una dintre cele mai disprețuite preocupări în Orientul antic și nu este întâmplător faptul că nici măcar una din parabolele lui Isus nu face referință la profesia de dulgher. Chiar cuvintele concitadinilor lui Isus: “Nu este acesta fiul tâmplarului?” (Mt 13,55) trădează disprețul pentru această profesie. Și totuși acest tâmplar, acest om simplu, avea o demnitate unică. Noi creștinii, am avut nevoie de mult timp pentru a înțelege măreția interioară a acestui bărbat în haina sa de muncitor.

Cum ar putea fi altfel, de vreme ce și astăzi, Sf. Iosif ne privește de pe picturile și statuile bisericilor ca un bătrân cu părul argintiu, cu chip plecat, în care pare că nimic nu mai trăiește, afară de crinul pe care îl ține în mâinile sale pline de noduri? Evangheliile nu ne transmit nici măcar un singur cuvânt al Sfântului Iosif. Biserica însă, ni-l propune ca un model pentru viața noastră.

Care sunt motivele pentru care Dumnezeu l-a ridicat la o așa de mare demnitate? Dacă, așa cum spuneam mai înainte, evangheliile nu ne transmit nici măcar unul din cuvintele lui Iosif, scot în evidență un lucru foarte important: anume că Iosif era drept (Cf. Mt 1,19). În această privință Biserica a văzut o asemănare între Sf. Iosif și patriarhul Avram, despre care am auzit vorbindu-se în cea de-a doua lectură de astăzi: “Avram… a crezut, nădăjduind împotriva oricărei nădejdi și astfel a ajuns părintele unui mare număr de popoare. Pentru credința sa a fost, socotit ca drept” (Rm 4,18.20). Iosif a crezut cu credința lui Avram, și tocmai de aceea a fost socotit drept. El știa că întreaga sa ființă se află în mâinile ocrotitoare ale lui Dumnezeu.

Când, aflându-se în cel mai mare conflict spiritual din viața sa, îi apare îngerul și-i spune că Maria a zămislit de la Duhul Sfânt, Iosif crede. Această credință nu o exprimă în cuvinte, dar – spune evanghelistul Matei – “Iosif a făcut așa cum i-a poruncit îngerul(Mt 1,24); o ia la sine și preia cu umilință îndatoririle de tată legal al lui Isus.

Cât de sfânt trebuie să fi fost Iosif, cât de curat în gândurile sale, cât de delicat în sensibilitatea sa luând-o pe Maria sub ocrotirea lui; deși misterul vieții prezent în sânul ei avea să-l preocupe mereu. O credință interioară profundă și o încredere de nezdruncinat în bunătatea lui Dumnezeu, îl va face să accepte marele mister al Întrupării Cuvântului, dar și misiunea pe care i-o încredințează Dumnezeu.

Asupra acestei misiuni deosebite, care era raportată la însăși misterul Autorului harului, face referință Evanghelia de astăzi. Sf. Matei, în primul capitol al evangheliei sale, menționează: “Iacob l-a avut de fiu pe Iosif logodnicul Marie, din care s-a născut Isus, care se cheamă Cristos“(Mt 1,16). Acest verset reprezintă cea mai importantă afirmație pe care evangheliile o fac despre Iosif. Dacă tatăl său se numea Iacob (Mt 1,16) sau Eli (Lc 3,23) nu are importanță; ceea ce este important este faptul că evangheliile ne dau mărturie că Iosif era un fiu al lui David (cf Mt 1,20; Lc 1,27). Ca tată adoptiv al lui Isus, Iosif va fi cel datorită căruia se va îndeplini făgăduința pe care Dumnezeu a făcut-o lui David: “Când se vor sfârși zilele vieții tale… eu voi pune după tine un urmaș care se va naște din tine și-i voi întări domnia…Eu voi fi pentru el tată, iar el îmi va fi mie fiu” (2 Sam 7,12.16).

La împlinirea acestei profeții Iosif a fost chemat să participe în mod direct, slujind persoana și misiunea lui Isus prin exercițiul paternității asupra lui. Prin Iosif și numai prin el, în conformitate cu norma de netăgăduit a timpului, Isus a primit prerogativa de moștenitor al strămoșului său David. Ca tată purtător de grijă al lui Isus, Iosif va avea în ocrotire pe acela pe care Dumnezeu îl promisese patriarhilor și profeților. Astfel, după Sfânta Fecioară, soțul ei feciorelnic a fost creatura cea mai unită cu Isus. Această unire provenea dintr-o misiune excepțională, care n-a fost încredințat nici unui alt sfânt și care s-a raportat la însăși misterul autorului harului.

În documentul “Redemptoris custos” Papa Ioan Paul al II-lea scrie: “La misterul Întrupării lui Dumnezeu, Iosif a participat ca nici o altă creatură umană, cu excepția Mariei, Mama Cuvântului Întrupat“. Dacă Maria a spus “Da” la vestirea îngerului, răspunsul lui Iosif constă mai ales în ascultare, credință și fapte.

Tradiția creștină, dintotdeauna, când a voit să reliefeze caracterul și chipul Sfântului Iosif, a realizat acest lucru pornind de la gândul că Iosif i-a fost atât de plăcut lui Dumnezeu, numai astfel explicându-se onoarea la care a fost ridicat. Iar puținele texte ale Scripturii care vorbesc despre el, nu sunt acestea o confirmare a Tradiției? Acest Iosif al evangheliilor canonice merită cinstirea plină de iubire a creștinilor de după el și a acelora de astăzi.

În 1870 Papa Pius al IX-lea l-a proclamat pe Sfântul Iosif patron al Bisericii universale. Patronajul lui fiind universal, oamenii de toate condițiile și din toate timpurile vor găsi în acest mare sfânt un model și un protector.

Papa Leon al XIII-lea, în enciclica sa “Quamquam pluries” găsește în misiunea lui Iosif față de Sfânta Familie “rațiunile și motivele speciale” pentru care el este numit patronul Bisericii universale și care face ca Biserica să spere mult în protecția și patronajul său.

Făcându-se interpret al marilor papi Pius al IX-lea și Leon al XIII-lea, Nicolae Iosif Camilli, primul episcop al diecezei de Iași, ca semn al atenției sale speciale fată de Sf. Iosif, l-a ales patron al diecezei noastre. Este pentru noi o bucurie deosebită de a-l avea pe Sf. Iosif patron al diecezei, dar acest lucru este și un îndemn de a ne întreba în ce măsură ne străduim să urmăm în propria viață, exemplul Sfântului Iosif.

Un proverb spune că “o viață exemplară exprimă mai mult decât 1000 de cuvinte”. Dacă evangheliile nu ne transmit nici măcar unul din cuvintele lui Iosif, ele reliefează totuși, în contururi clare, viața lui, iar această viață este mai grăitoare decât un potop de cuvinte. Să-l acceptăm pe Sf. Iosif ca model al nostru, și asemenea lui, să realizăm în propria viață ceea ce Dumnezeu așteaptă de la noi.

Dacă viața Sfintei Fecioare a fost împlinirea până la capăt a acelui “fie mie” pronunțat în momentul vestirii îngerului, Sfântul Iosif nu preferă cuvintele, dar – ne spune evanghelia – “Iosif a făcut așa cum i-a poruncit îngerul Domnului” (Mt 1,24). Și noi, asemenea Sfântului Iosif, trebuie s avem încredere în bunătatea lui Dumnezeu, să acceptăm cu credință ceea ce el ne revelează și mai ales, să concretizăm în fapte adeziunea noastră totală la Cristos.

Iosif Antili

 

* * *

 

Sfântul Iosif, Soțul Preasfintei Fecioare Maria

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

“Iată slujitorul înțelept și credincios pe care Domnul l-a pus în fruntea familiei sale”.

Aceste cuvinte introductive, a Liturghiei solemnității sfântului Iosif, intenționează să ne descopere persoana celui care a fost găsit vrednic de Dumnezeu pentru a ocroti familia sa pământească, Sfânta Familie din Nazaret. Iosif este omul timpului așteptării aflat într-o profundă tăcere și simplitate. Prin credința și speranța în promisiunile lui Iahve s-a dovedit disponibil și deschis în fața marelui mister: misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, soția sa. În această zi deosebită, întreaga Biserică, sărbătorindu-l pe sfântul Iosif, privește la Jertfa Sfântului Altar, lângă care arde strălucitor jertfa exemplului unui sfânt întotdeauna drag tradiției noastre: Sfântul Iosif, soțul Preasfintei Fecioare Maria și tatăl purtător de grijă al lui Isus Cristos.

Sfintele Evanghelii ne oferă puține lucruri despre sfântul Iosif, care parcă intră în scenă în treacăt și apoi dispare. Totuși, ceea ce găsim în Scripturi ne trimite spre esențialul care a format viața acestui om drept și credincios. În acest sens, lecturile pe care le-am ascultat astăzi, ne oferă suficiente elemente ca să-l cunoaștem și să-l urmăm pe sfântul Iosif, ca pe un model de viață autentică, trăită în prezența lui Dumnezeu.

Iosif este un personaj real al istoriei mântuirii, descendentul liniei dinastice davidice, semnul speranței mesianice, țesutul istoriei mântuirii. Acest lucru este demonstrat de genealogia sfântului evanghelist Matei, ce precede pericopa de astăzi, din care ne-a rămas doar ultima verigă: “Iacob l-a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care s-a născut Isus, care se numește Cristos” (Mt 1,16). Cheii de interpretare se adaugă prima lectură luată din Cartea a doua a lui Samuel. Fragmentul prezintă legământul veșnic încheiat de Iahve cu casa lui David, pentru a fi depozitara promisiunilor mesianice. De-a lungul timpului, Dumnezeu nu uită și nu omite să comunice planurile sale omului, dar își face eficace promisiunile susținând creatura. Iosif, fiul lui David, cum îl numește îngerul, este cel care pregătește ambientul inserării Fiului lui Dumnezeu în lume. Copilul, care va intra în linia promisiunii davidice, va reprezenta garanția stabilității inaugurate de David și continuate de Iosif. Va fi speranța perfectă, mântuirea lui Dumnezeu în mijlocul nostru. Prin Iosif, ultima verigă din lanțul genealogic davidic, se stabilește legătura noastră cu Dumnezeu și raportul prin care noi ne putem apropia de el.

Momentul cel mai însemnat al existenței lui Iosif este căsătoria cu Maria, întemeierea unei vieți familiale, a unui cămin. Răspunzând la planul lui Dumnezeu, odată cu trecerea zilelor și a săptămânilor, Maria se arată în fața mulțimii și în fața lui Iosif, ca cea care trebuie să nască și care poartă în sine misterul maternității. În această circumstanță, “Iosif, logodnicul ei, fiind drept și nevrând s-o denunțe, a voit să o lase în ascuns” (Mt 1,19). El nu știa cum să se comporte în fața maternității minunate a Mariei. Desigur, căuta un răspuns și o cale de ieșire din această situație dificilă. În tăcere, tăinuiește misterul aflat în ființa logodnicei sale. În această tăcere se află concentrată toată iubirea lui față de această femeie și acest copil. Nu o condamnă pe Maria și nu o repudiază conform Legii, dar mai degrabă se retrage deoparte, abandonându-se voinței lui Dumnezeu, lăsându-i lui restul ce trebuie făcut. În liniștea nopții, mai exact în timpul somnului, simbolul revelației divine, îi apare îngerul Domnului. Acesta îi clarifică minunea Cuvântului care se face trup și îi încredințează datoriile de tată pământesc: “Iosife, fiul lui David, nu te teme să o iei la tine pe Maria, logodnica ta, căci ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un fiu și tu îi vei pune numele Isus, căci el va mântui pe poporul său de păcate” (Mt 1,20-21). Care este atitudinea lui Iosif? Ascultă și consimte voinței divine, rostind în mod propriu fiat-ul său. El nu ezită nici o clipă, se supune Cuvântului, îl pune în practică, declarându-se prin fapte instrument docil în mâna Domnului: “Trezindu-se din somn, Iosif a făcut așa cum i-a poruncit îngerul Domnului; și a luat-o la sine pe Maria, logodnica sa” (Mt 1,24). A luat-o la sine cu tot misterul maternității sale, demonstrând o disponibilitate de voință, asemenea Mariei la Bunavestire. Conștient de misiunea încredințată, Iosif ia asupra lui greutatea responsabilității personale a păzirii Fiului lui Dumnezeu. Pe acest copil, l-a iubit cu toată ființa sa. I-a oferit toată dragostea sa părintească. Într-atât de mare este profunzimea raportului lui Iosif cu Isus, încât se poate spune că însuși Iosif este acest raport: el nu trăiește decât pentru Isus, pentru a-l păzi, pentru a-l apăra împreună cu Fecioara Maria, soția sa.

Toată viața lui Iosif a fost o contemplare a lui Dumnezeu, pe care l-a acceptat în inima și în familia sa: “Iată slujitorul înțelept și credincios pe care Domnul l-a pus în fruntea familiei sale”. Cel pe care îl sărbătorim astăzi ne demonstrează următorul lucru: Iosif nu a fost ales întâmplător de Dumnezeu. Chiar dacă a fost un om obișnuit, un simplu tâmplar, nu un rege ca David, Dumnezeu i-a încredințat două comori inestimabile: Fecioara Maria și copilul Isus. Astfel, a devenit omul cel mai bogat, din a cărei strălucire, cu adevărat regească, va răspândi întotdeauna raze ocrotitoare asupra tuturor celor care se vor încredința grijii lui.

Partea pe care evanghelistul Matei o atribuie lui Iosif în planul lui Dumnezeu, rezultă din apelativul drept. În limbaj biblic, drept nu înseamnă doar o caracteristică a raporturilor umane, dar mai ales dreptatea divină, sfințenia lui Dumnezeu reflectată în creatură. Cum se ajunge la această dreptate? Cum a ajuns Iosif să fie considerat om drept? La această dreptate, ne spune sfântul apostol Paul în cea de-a doua lectură, se ajunge prin credință. Abraham a avut o credință care spera împotriva oricărei speranțe și aceasta l-a făcut părtaș de dreptatea divină. La fel Iosif, a trăit aceeași credință. Prin actul său de încredere a acceptat în mod liber planul lui Dumnezeu, într-o autodăruire generoasă. Prin credință se naște în Iosif și în fiecare creștin prezența lui Dumnezeu, adică sfințenia, dreptatea lui. Trebuie să conștientizăm și “să ne amintim mereu – după cum ne spune teologul Antonio Rosmini – că nu există nimic mai plăcut lui Dumnezeu decât o mare încredere în el. Această confidență este cel mai bun mod de a-i aduce preamărire”.

În persoana sfântului Iosif trebuie să vedem modelul de viață care datorită credinței s-a dedicat cu înțelepciune slujirii lui Dumnezeu în fapte concrete: ocrotirea și afecțiunea față de copilul Isus și dragostea curată pentru Fecioara Maria.

Se povestește că doi călători, străbătând un deșert, au ajuns la un moment dat la o mică oază, care ascundea un izvor de apă. Unul dintre cei doi, după ce-și potoli setea, începu să elogieze acea apă proaspătă, răcoroasă și verdeața crudă și odihnitoare care acoperea întreaga oază.

“Privește la altceva!” – spuse celălalt.

“Ce altceva există aici de admirat în acest deșert arid și fără sfârșit?”

“Iată! Este acest palmier care cu umbra lui ocrotește oaza de razele puternice ale soarelui, așa încât permite apei să nu sece și ierbii să nu se usuce”.

Rolul acestui palmier poate fi atribuit foarte bine sfântului Iosif, la umbra căruia s-a realizat unirea Cuvântului cu natura umană: a protejat-o pe Maria și l-a ocrotit pe Isus, izvorul harului. Iosif a înțeles chemarea lui Dumnezeu și a urmat-o cu toată dăruirea, deschizându-se tocmai harului divin. A trăit în iubire și intimitate prezența lui Isus Cristos, centrul și scopul unic al Sfintei Familii. Fiecărei persoane, în mod particular, într-un fel sau altul, Dumnezeu îi oferă o chemare prin care instaurează un dialog de iubire, de comuniune, în care aceasta se realizează. Inițiativa vine mereu din partea lui Dumnezeu, dar el așteaptă ca omul să-i ofere răspunsul său, pentru că Dumnezeu nu mântuiește omul fără colaborarea și fidelitatea sa. Exemplul vieții sfântului Iosif trebuie să ne însoțească și să ne angajeze întotdeuna a trăi mai intens, nu numai pentru sine, dar pentru a face ca lumea să crească în intimitatea lui Cristos, căci aici pe pământ Fiul lui Dumnezeu continuă să fie prezent prin harul său și fiecăruia i se cere să-l ocrotească atunci când îl întâlnește în persoana celuilalt. Astfel, trăind mereu prezența lui Dumnezeu, vom demonstra fidelitatea noastră față de el, ca adevărați copii ai săi, care pot spune împreună cu sfântul Iosif: Viața mea este Cristos!

Fănică ȘIPOȘ

 

* * *

 

Solemnitatea Sfântului Iosif, soțul Preasfintei Fecioare Maria

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Iubiți credincioși, într-o suburbie a Los Angeles-ului există un club de persoane bolnave de SIDA care, conștientizând că sunt condamnate la moarte, au înțeles că nu mai au nimic de pierdut și, în consecință, au început să se dedică unor activități pe care “înainte” nu ar fi îndrăznit niciodată să le desfășoare: parașutism, alpinism, curse auto etc. Este un lucru ciudat: doar în fața faptului că, inevitabil, va trebui să murim, dorim să trăim viața mai intens și să fie plină de semnificații, fără nici un fel de frică. În rest, trăim într-o stare permanentă de amorțeală, de nesiguranță, de frică.

Frica este un adevărat flagel pentru societatea contemporană în care ne trăim existența de fiecare zi. Zi de zi ne confruntăm cu tot felul de “frici”: dacă mi se va întâmpla ceva rău? dacă îi voi spune asta și se va supăra? dacă voi avea de suferit? dacă mă voi îmbolnăvi? dacă voi rămâne singur? dacă mă vor da afară de la serviciu? dacă vor râde de mine? dacă voi fi refuzat? Omului îi este frică pentru ziua de mâine. Omului îi este frică pentru faptul că se simte urmărit, că nu poate trăi în siguranță. Omul se teme să-și asume responsabilități, pentru că nu știe dacă le poate duce la îndeplinire. Dacă vreți, omul se teme să-și mai întemeieze o familie solidă, pentru că nu are certitudinea că îi poate rămâne fidel până la capăt.

Ca și creștini, care ar trebui să fie atitudinea noastră în fața fricii? Să ne dăm bătuți? Să trăim încovoiați sub jugul ei împovărător? Să ne acceptăm într-un mod pasiv soarta, destinul? Suntem în timpul sfânt al Postului Mare, iar invitația lui Cristos este aceea de a maturiza credința, de a o responsabiliza atât în relația noastră cu Eternitatea, cu Dumnezeu, cât și în relația cu aproapele, în care este imprimat chipul și frumusețea Creatorului. Cu forțele proprii, care sunt, din păcate, limitate, reduse, nu putem ajunge la o astfel de maturitate și nici la învingerea fricii. De aceea, harul lui Dumnezeu ne vine în ajutor, ne întărește și ne călăuzește în drumul greoi al creșterii spirituale. Iar acest har se manifestă și prin meditarea și însușirea calităților unor oameni, care, ca și noi, au fost supuși presiunilor și mentalităților rele ale societății, dar care au ieșit învingători tocmai pentru că au avut încredere și și-au pus speranța în harul lui Dumnezeu.

Și unul din acești maeștri ai încredințării în harul lui Dumnezeu, care a învins frica, care și-a asumat responsabilități de neconceput pentru mentalitatea iudaică, a fost sfântul Iosif, soțul Preasfintei Fecioare Maria și tatăl purtător de grijă al Fiului lui Dumnezeu. A fost un sfânt simplu, nevorbăreț, care însă ar trebui să fie numit expert în combaterea fricii. Unii teologi l-au numit cel mai mare sfânt al Bisericii după soția sa, Maria.

Cheia de înțelegere a curajului și a credinței lui Iosif o găsim chiar în evanghelia de astăzi: “Iosife, fiul lui David, nu te teme să o iei la tine pe Maria, logodnica ta… Trezindu-se din somn, Iosif a făcut așa cum i-a poruncit îngerul Domnului” (Mt 1,20.24a). Acestea sunt cuvintele cheie ale vieții sfântului Iosif, din familia lui David. Prin acestea, Tatăl veșnic încredințează unui simplu om, la prima vedere, un anonim între atâția anonimi, unui tâmplar din Nazaret, marele mister întrupării Fiului lui Dumnezeu. Desigur, acest mister a fost încredințat mai întâi Fecioarei, dar, din momentul Buneivestiri, același mister fusese deja încredințat și lui Iosif, pentru că, în conformitate cu legea lui Israel, ea era logodnica lui chiar dacă nu locuia încă în casa lui.

Așadar, Iosif devine participant la același mister al lui Dumnezeu, împreună cu Maria, dar după dânsa, așa precum afirmă evanghelia solemnității de astăzi. Lui Iosif, tâmplarul din Nazaret, i-a fost încredințat, ca și Mariei, același mister al lui Dumnezeu: un mare mister, misterul Etern ascuns în Dumnezeu, un mister care a devenit carne în istoria umanității și a fost descoperit inimii umane prin ochii credinței.

Iosif a fost un om simplu, acoperit de Cel Preaînalt cu daruri deosebite pentru a împlini această misiune a creșterii și îngrijirii Celui care avea să salveze lumea din întuneric. A avut parte de momente fericite, extraordinare, pentru că i-a avut alături pe Maria și Isus, care i-au insuflat sentimente de speranță, de iubire, de bucurie; dar a întâlnit și momente de suferințe și de “noapte a credinței”: zămislirea minunată a Mariei, sărăcia de la Betleem din momentul nașterii, profeția ciudată a lui Simeon, fuga în exilul egiptean datorată cruzimii lui Irod. Cu toate acestea, el a rămas fidel voinței lui Dumnezeu. De ce? Pentru că nu i-a fost frică să accepte planul lui Dumnezeu, nu i-a fost frică să se aventureze în lupta teribilă împotriva ispitelor, a dezamăgirii, a mentalității sufocante a lumii lipsite de speranța și iubirea divină.

Ce dorește să ne învețe astăzi sfântul Iosif, acest om al credinței? Care sunt valorile spirituale pe care el vrea ca noi să le interiorizăm și, de ce nu, să ni le și însușim? Nu am putea, doar în câteva cuvinte, să le înșirăm pe toate. Să ne oprim doar asupra uneia, de care depinde însuși viitorul omenirii: familia. Ea are un rol fundamental în prima proclamare a credinței și în inițierea creștină a copiilor. În familie, părinții se dovedesc a fi instrumente de neînlocuit ale harului pe care Dumnezeu vrea să-l comunice sufletelor spre mântuire. Familia este o comunitate a rugăciunii. Este important nu doar faptul de a te ruga, dar a te ruga împreună.

În familii este necesar să existe momente de adunare pentru rugăciune, pentru ca, în familie, toți membri să se poată hrăni nu doar cu pâine, dar și cu cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu. Este necesară, de asemenea, participarea la sfânta Liturghie și la sacramente în zi de duminică, pentru că, în cadrul acesteia, orice familie își găsește echilibru spiritual și noi forțe spirituale în munca ei de maturizare creștină.

Iar sfântul Iosif ne învață toate acestea. El, omul cel drept, ne învață iubirea responsabilă față de aceea pe care Dumnezeu ne-a încredințat-o în mod special: iubirea între soți, iubirea între părinți și iubirea față de copii. Ne învață responsabilitatea față de orice viață, din primul moment al conceperii ei până în ultima clipă pe acest pământ. Ne învață să respectăm darul vieții în cadrul sfânt al familiei. Ne învață cum să iertăm și cum să trecem peste dezamăgirile inerente vieții de familie. Ne învață să-l adorăm pe Creator, Tatăl și de Viață Făcătorul. Și toate acestea să le facem fără frică, pentru că, dacă Domnul este cu noi, cine poate fi împotriva noastră!

Să-l rugăm pe sfântul Iosif, protectorul Bisericii și al familiei, să fie alături de familiile noastre, dar și de dieceza noastră, rugându-l, în același timp, să ne învețe și pe noi să cooperăm cu fidelitate și fără frică la opera de răscumpărare a omenirii. Amin!

pr. Marius Dumea

 

* * *

 

Iosif, fiind bărbat drept

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

După ce a primit vestea cea bună, vestea întrupării Cuvântului, a venirii lui Mesia în lume, preacurata Fecioară Maria merge în grabă în ținutul muntos al Iudeii, la verișoara sa Elisabeta, să o felicite și să o ajute în vederea nașterii lui Ioan Botezătorul. Înainte ca Ioan să fie pregătitorul căii lui Isus, Maria vrea să fie premergătoarea premergătorului, adică să-și arate iubirea față de Ioan, iubire pe care la rândul său, Ioan să o arate față de Isus. Cu această ocazie preacurata izbucnește într-un imn de preamărire față de Dumnezeu, fiindcă i-a făcut lucruri mari (cf. Lc 1,39-49).

Într-adevăr, sunt multe, mari și minunate lucrurile care au copleșit-o, venind din partea lui Dumnezeu: aleasa Tatălui din veșnicie; plină de har ca mireasă a Duhului Sfânt; mamă a lui Isus, Fiul lui Dumnezeu și regină a îngerilor, care se simt onorați slujindu-i. Iată doar câteva “lucruri mari”, pe care le cunoaștem, dar se uită un altul, pe care Maria l-a prețuit nespus de mult și pe care l-a cuprins mereu în mulțumirile aduse lui Dumnezeu pentru el, este sfântul Iosif, pe care cerul i l-a rânduit ca logodnic și soț și “tată purtător de grijă” al Fiului lui Dumnezeu, care în același timp este și Fiul ei cunoscut ca Fiul Mariei, față de care a avut mai multă grijă decât față de sine însuși.

Dacă evanghelistul Matei îl numește pe Iosif “bărbat drept” (Mt 1,19), această calitate n-a avut de unde să o afle mai bine decât de la Maria, calitate pentru care ea l-a iubit cu o iubire mai mult decât îngerească. Dacă vom încerca și noi să înțelegem în ce constă această “dreptate”, îl vom iubi mai mult, fiindcă vom înțelege și de ce Biserica și l-a ales ca “patron universal”.

Știți care este prima datorie față de “dreptate”, prin care omul, împlinind-o, devine “drept”? Aceea de a se întoarce la originea sa, la Creator și de a-l numi pe Dumnezeu “Tată” în Duhul Sfânt. Abraham este socotit drept, fiindcă a crezut și a ascultat de Iahve. Isus, când ne-a învățat rugăciunea Tatăl nostru, a voit să fim drepți, să credem și să ascultăm glasul lui. Iar a doua datorie față de “dreptate” este asemenea celei dintâi: de a-i trata pe toți oamenii ca pe copiii lui Dumnezeu, ca frați.

Sfântul Iosif știa, fiindcă profetul Isaia o spusese destul de clar că Mesia când va veni în lume peste el se va odihni Duhul Sfânt, care îl va copleși cu cele șapte daruri sfinte: cu înțelepciune, înțelegere, sfat, putere, știință, evlavie și cu frica de Dumnezeu (cf. Is 11,2-3). Dorința zilnică a lui Iosif, ca de altfel a fiecărui iudeu credincios, era ca sosirea lui Mesia să-l găsească mai pregătit. A dorit și a cerut pentru sine ceea ce știa că va primi Mesia, cele șapte daruri.

Duhul Sfânt l-a copleșit cu darul înțelepciunii, de care a dat dovadă prin tăcerea sa. Evangheliile nu ne relatează nici un cuvânt al sfântului Iosif, dar, conform dictonului: Dacă tăceai, filozof rămâneai și Vorbirea este de argint, tăcerea este de aur, ne dăm seama de puterea lui de a-și stăpâni limba, ca să vorbească limba inefabilă a îngerilor. Atât filozofii antici, cât și pustnicii din primele veacuri ale Bisericii, își alegeau ucenicii dintre tinerii care știau să tacă. Se retrăgeau în pustiu, în peșteri, în munți, în locuri cât mai liniștite, ca să se roage, să mediteze, să contempleze, să se poată concentra spre a auzi glasul celui care tace, glasul propriei conștiințe, glasul sufletului. Examenul tăcerii dura cel puțin doi sau trei ani. Iosif a tăcut mai mult, de aceea a auzit glasul îngerilor: Iosife, fiul lui David, nu te teme! a auzit glasul propriei conștiințe: Iosif, fiind bărbat drept și nevrând să o denunțe, a voit să o lase în ascuns (Mt 1,19-20).

Din cele spuse deja, ne dăm seama că sfântul Iosif a dat dovadă că s-a bucurat din plin de darul înțelegerii. Aflând de la logodnica lui, că ea vrea să rămână fecioară, spre a deveni o slujitoare vrednică și totală a lui Mesia, acceptă să o respecte în această postură de soție, fiindcă și el a simțit în suflet aceeași chemare. Crede că fecioria logodnicei sale și a sa, se pot uni ca două lumini în aceeași locuință și pot grăbi clipa sosirii Celui atât de mult așteptat de profeți și popoare. Un plan măreț s-a zămislit atunci în inima lui. Dar, aflând că logodnica sa, Maria, este însărcinată, nu înțelege ce s-a putut întâmpla, dar are toată convingerea că nu l-a înșelat și că ea este totuși nevinovată. A o întreba, înseamnă a o răni, a o bănui, a o învinui; nici nu vrea să o ia în această stare, însărcinată fiind, fiindcă propria conștiință îi spune că ar săvârși ceva contrar Legii; sau, să o ia din milă, înseamnă a o umili; să o denunțe judecătorilor, la așa ceva nici nu se poate gândi, fiind convins că ar săvârși cea mai urâtă faptă din viață. Iosif se frământă, se roagă și găsește calea cea bună: crede că sunt taine pe care nu le poate pătrunde și nu îi este permis să disprețuiască pe nimeni și lucrul cel mai bun este să o părăsească în ascuns, până când Dumnezeu va face lumină. Și lumina nu a întârziat să vină printr-un înger, care îi arată că ceea ce s-a întâmplat cu logodnica lui este opera Duhului Sfânt și el, luând-o în căsătorie, va fi mai mult decât a sperat, un slujitor umil, va fi tatăl purtător de grijă al lui Mesia, căruia îi va pune numele de “Isus”.

Așa răsplătește Dumnezeu pe cei care doresc să conlucreze cu darul Duhului Sfânt al înțelegerii, care îl face pe om tot mai credincios.

Deși în Istoria Sacră nu găsim nici un cuvânt, nici un sfat dat de sfântul Iosif, găsim că el a fost sfătuit deseori de îngeri și i-a ascultat. Cel ce este sfătuit de îngeri și ascultă devine el însuși un înger sfătuitor în Istoria Bisericii lui Cristos. Nenumărate sunt intervențiile sale miraculoase în folosul celor greu încercați, nu numai la moarte, dar și în viață. Mă opresc doar la cele din viața fericitului Ieremia Valahul, care, în copilărie, fiind la piață cu zarzavat de vânzare, dă de pomană unui bătrân sărac și acesta se dovedește a fi proroc, zicându-i: Tu vei pleca dincolo de munți, spre miazăzi, într-o țară care se cheamă Italia. Vei merge cale lungă și vei avea multe de suferit. Dar nu te teme, deoarece nu ți se va întâmpla nici un rău. Ajuns la capătul călătoriei tale, vei intra în slujba unui mare domn, pe care îl vei sluji cu toată iubirea și cu toată bucuria și vei fi răsplătit cu mărinimie. Când Ion al lui Stoica a plecat spre Italia și a ajuns la Alba Iulia, s-a răzgândit și a voit să se întoarcă acasă, greutățile i se păreau insurmontabile. Îi apare același bătrânel din piață de odinioară și-l încurajează, îl pune în legătură cu un medic italian și acesta îl ajută să ajungă până la Bari în Italia visată. Numai că aici, n-a găsit paradisul, ci constată că lumea este mult mai rea decât în țara sa și iarăși îl paște gândul întoarcerii în Valahia… Din nou își face apariția bătrânelul și iarăși îl îndeamnă să meargă la Loreto, unde este casa sfântă din Nazaret; la Roma, unde îl va găsi pe papa; sau la Napoli, unde sunt călugări sfinți. Ion ascultă și, fiindcă Napoli era mai aproape, a venit aici, unde își va găsi fericirea inimii.

După mărturia autorilor vieții fericitului Ieremia, acel bătrânel, care l-a urmărit din Valahia și până în Italia cu sfatul său, n-a fost altul decât sfântul Iosif și de aceea i-a recomandat drept primă țintă, unde să se întâlnească cu sfințenia, sfânta casă din Loreto care i-a aparținut la Nazaret și în care și-a aflat paradisul inimii lângă Isus și Maria.

Îți trebuie multă tărie să fii și să rămâi drept într-o lume nedreaptă, să speri până la capăt. Iosif trebuie să ia pe pruncul Isus și pe mama lui și să fugă într-o țară străină, în Egipt, fiindcă Irod voia să-i omoare fericirea. Nici Isus însuși nu-l scutește de “cruce”. Speranța se arată viguroasă, contra oricărei speranțe, prin acceptarea crucii. Copilul Isus, în vârstă de 12 ani, rămâne la templu, fără știrea lui și a preacuratei. Credința, după ce i-a fost pusă la grea încercare de logodnica sa, acum îi este pusă la încercare de Isus însuși. Se va da bătut? Biserica îl compară pe sfântul Iosif cu patriarhul Abraham, care, sperând contra oricărei speranțe și speranța nu l-a dat de rușine, la cererea lui Dumnezeu a fost dispus să-și jertfească pe unicul fiu, pe Isaac, pe care îl iubea, și Abraham a devenit “drept prin credință”, prin tăria credinței în Tatăl, care va avea grijă de jertfă. Darul tăriei Duhului Sfânt l-a făcut pe Iosif “bărbat drept”. Cu “îngrijorare”, dar plin de speranță, a căutat până ce l-a găsit pe acela care trebuia să se jertfească pe Calvar.

Darurile științei și evlaviei le-a avut mai mult decât Adam în Eden, care trebuia să cunoască tot ceea ce Dumnezeu a creat și el să dea nume (Gen 2,19), fiindcă lui Iosif îi revine sarcina să-l cunoască pe Mesia și să-i dea numele de “Isus”, ceea ce a și făcut, dar nouă luni de zile a meditat asupra semnificației lui, pentru a se încadra el însuși în această semnificație, ca să fie cu adevărat tatăl supranatural al lui Isus, conform voinței Tatălui ceresc, care a voit să-i împărtășească această demnitate de “tată”. Și cu cât pătrundea mai mult în misterul lui Isus, cu atât devenea mai evlavios, fiindcă, dacă Nimeni nu poate spune că Isus este Domn decât în Duhul Sfânt (1Cor 13,3), cu atât mai mult nimeni nu poate spune Abba-Părinte (Rom 8,15) și nu se poate ruga cum trebuie decât prin Duhul Sfânt (Gal 4,6), care revarsă iubirea divină în inimile noastre.

Ceea ce l-a caracterizat în chip deosebit pe fericitul patriarh a fost darul fricii de Dumnezeu. Nu avea o teamă de sclav sau de slugă, nici teama obositoare de păcat sau de pedeapsa datorată păcatului, fiindcă, chiar dacă n-ar fi fost zămislit fără de păcat, ca preacurata Fecioară Maria, a trebuit să se nască mai sfânt decât Ioan Botezătorul, spre a corespunde înaltei misiuni de soț al Mamei lui Dumnezeu și de tată purtător de grijă al lui Isus, fără cea mai mică înclinație spre rău. Darul temerii de Dumnezeu constă în bucuria de a trăi mereu în prezența divină și de a-i împlini voința, de a-și dovedi iubirea prin fapte. Acest dar al fricii de Dumnezeu l-a avut Mesia și l-a dus la slava învierii, după cum o spune clar sfântul Petru în predica din ziua de Rusalii (cf. Fap 2,24-28).

Școala pentru viața veșnică, de a fi mereu în fața lui Dumnezeu, începe aici, pe acest pământ, prin darul fricii de Dumnezeu, fiindcă el este începutul înțelepciunii (Sir 1,12) și sfântul Iosif ne este model, cale și învățător.

Când ne rugăm: La tine alergăm, o fericite Iosife… să avem și această intenție, ca prin mijlocirea lui să dobândim cele șapte daruri ale Duhului Sfânt, ca să-l cunoaștem mai bine pe Isus și puterea învierii lui, cu speranța propriei noastre convertiri totale la Tatăl nostru cel din ceruri, printr-o adevărată credință, speranță și iubire.

 

* * *

 

Iosif, logodnicul Mariei

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Despre sfântul Iosif, pe care îl sărbătorim azi, Sfânta Scriptură ne spune patru lucruri: a fost fiul lui David (Mt 1,20) prin spița lui Iacob (Mt 1,16); a fost logodnic și soț al Mariei din Nazaret (id. 1,16;18); a fost un bărbat drept (id. 1,19) și tată purtător de grijă al lui Isus (cf. Lc 2,48; 3,23).

Toate sunt titluri de glorie: de la strămoșul său David, Iosif a moștenit calitatea regească spre care a privit Dumnezeu – Om după inima mea (1Sam 13,14) -; prin logodnă și căsătorie cu fecioara-mamă din Nazaret primește zestrea ei spirituală: de fiică a Tatălui creator a toate; de mamă a Fiului lui Dumnezeu, prin care există și pentru care există toate; mireasă a Duhului Sfânt, întru care sunt toate duse până pe cea mai înaltă culme a desăvârșirii, recunoscută de îngerul Gabriel ca plină de har; prin “dreptate” îl moștenește pe patriarhul Abraham, care prin credință a devenit drept și părintele tuturor celor care cred în iubirea lui Dumnezeu. Dar demnitatea supremă care îl caracterizează a fost aceea ca să împartă cu Tatăl ceresc responsabilitatea de “tată” față de Fiul lui Dumnezeu, dându-i numele și purtându-i de grijă cu multă dragoste.

Când preacurata l-a găsit pe Isus în templu, i-a zis: Iată, tatăl tău și eu, te-am căutat plini de îngrijorare (Lc 2,48). Desigur că Isus l-a numit deseori pe Iosif “tată”. În lumea întreagă există numai două persoane pe care Isus le-a numit astfel: pe Părintele ceresc și pe Iosif din Nazaret. Cum a recepționat oare sfântul patriarh, în calitatea sa de simplu om, această demnitate?

Învățatul Gerson zice că: Isus, numindu-l pe sfântul Iosif tată, i-a dat o cinste mai mare decât tuturor patriarhilor, profeților, apostolilor și episcopilor. Aceștia s-au numit slujitori ai lui Dumnezeu, dar Iosif capătă numele de “tată” al lui Dumnezeu.

Dacă sfântul Paul a dedus un argument invincibil în favoarea suveranității lui Isus Cristos asupra tuturor creaturilor din numele de fiu, pe care i l-a dăruit Dumnezeu spunând: Căruia dintre îngeri i-a spus: Fiul meu ești tu? (Fap 13,33; Ps 2,7), noi putem deduce suprema demnitate a sfântului Iosif asupra tuturor sfinților, și chiar a îngerilor, prin înălțarea sa pe tronul cel mai sublim din cer, din numele de tată pe care Dumnezeu i l-a dăruit. Deoarece, care este îngerul căruia să-i fi spus vreodată Isus: Tu ești tatăl meu? Dacă Dumnezeu în fața întregii oștiri cerești îl numește pe Iosif drept tatăl său, îl ascultă, îl cinstește și mai presus de toate îl iubește ca pe tatăl său, judecați singuri dacă poate fi ceva mai sublim! Pe noi Isus ne-a iubit ca pe frații săi și s-a dat morții pentru mântuirea noastră, ce n-ar fi făcut atunci pentru acela pe care l-a iubit și l-a numit tată? Să-l admirăm, ne îndeamnă mulți învățați ai Bisericii, pe acela care nu a poruncit soarelui ca Iosua, ci Creatorului soarelui!

Sfântul Iosif a fost logodnicul și soțul mamei lui Dumnezeu.

Când Samuel a fost trimis de Dumnezeu în casa lui Iesse, pentru a-l găsi pe David, primul tânăr din Vechiul Testament caracterizat drept Om după inima lui Dumnezeu (1Rg 13,14), destinat coroanei regale a poporului ales din care se va naște Mesia, nici nu era luat în seamă de propria sa familie. I-au fost prezentați lui Samuel toți frații mai mari. Dar Dumnezeu, care nu judecă așa cum judecă oamenii, l-a făcut atent în taina inimii pe profet să nu privească la statura impunătoare și nici la înfățișarea lor îndrăzneață. Astfel s-au perindat prin fața lui Samuel toții fiii lui Iesse, care erau cu vază mare în fața lumii. Nemulțumit că n-a descoperit ceea ce căuta din îndemnul Domnului, Samuel zice: Mai ai vreun băiat? Iesse i-a răspuns: Mai am unul care paște oile. L-a chemat și pe el în fața profetului. Când l-a văzut, Samuel i-a turnat repede uleiul sfânt în creștetul capului, consacrându-l rege al lui Israel în numele Domnului (1Sam 16,13).

O comportare asemănătoare a providenței divine mă determină să spun astăzi despre sfântul Iosif, fiul lui David, ceea ce s-a spus despre David însuși, că a fost un om după inima lui Dumnezeu. Tot ceea ce a fost în David după inima lui Dumnezeu, nu numai că Iosif a moștenit, ca să se poată numi “fiul lui David”, dar a fost dus pe culmea desăvârșirii, ca Dumnezeu să poată pune în mâinile lui cea mai scumpă dintre toate comorile din cer și de pe pământ, pe Isus și pe mama lui. Dumnezeu lasă Ierusalimul și celelalte orașe renumite, oprindu-se asupra Nazaretului, sătuc disprețuit – Oare poate ieși ceva bun din Nazaret? (In 1,46) – după cum se întrebau mulți din acea vreme, alegându-l pe un sărman “tâmplar

Ceea ce este de mică valoare în ochii lumii, ca să dea de rușine pe înțelepți (1Cor 1,27). Ce privilegiu unic! Iosif avea dreptul să numească pe mama lui Dumnezeu soția sa, să locuiască împreună cu dânsa, să-i servească; iar el să fie privit ca soț din partea Mariei.

Datorită acestui dar unic în lume, sfântul Iosif a mai câștigat unul, aproape de aceeași mărime. Care este acesta? Iată-l: acela care se căsătorește cu o regină primește și sceptrul regal. În momentul în care el îi pune inelul în deget, ea însăși îi așază coroana pe capul lui; iar el, care a fost un simplu “tâmplar”, câștigă onoarea cea mai mare, de a fi încoronat de Regina îngerilor (cf. Litania lauretană) și trebuie respectat ca atare. Iar Scriptura ne-o dovedește: îngerii i-au slujit. Prin urmare Iosif este regele sfinților și al îngerilor.

Sfântul Iosif este vrednic de cinstea noastră, fiindcă, fiind rege printre sfinți, cel mai mare după sfânta Fecioară, Isus fiind Regele Universului i-a împărtășit din puterea regală a divinității sale în momentul în care el însuși s-a lăsat călăuzit pe pământ de “tatăl său purtător de grijă”. Unii autori susțin că regalitatea sfântului Iosif își are izvorul în faptul că s-ar fi zămislit fără de păcatul strămoșesc, mai sfânt decât Adam în momentul creației și care a fost rânduit de Dumnezeu să fie în fruntea întregii creațiuni, să fie coroana regală a creațiunii și să dea nume oricărei făpturi (Gen 2,19-20).

Oricum, Biserica încununează cu aureola măririi pe slujitorii cei mai credincioși ai lui Dumnezeu, declarându-i sfinți în mod oficial. Sfântul Iosif n-a avut nevoie de canonizarea Bisericii, fiindcă l-a canonizat Dumnezeu însuși, care astfel l-a caracterizat prin Duhul Sfânt în Biblie: Iosif, bărbatul ei, fiind drept (Mt 1,19). Însuși Dumnezeu declară pentru toate timpurile că Iosif a fost un om drept, ceea ce înseamnă sfânt în totalitate. Dumnezeu nu vorbește nimic de prisos. Cuvintele lui sunt întotdeauna adânci și veșnic adevărate. Acest singur cuvânt -”drept”- spus de Dumnezeu cu privire la Iosif, este de mai mare cinste decât orice laudă, mai mare chiar decât lauda adusă de Isus lui Ioan Botezătorul, când a spus: Adevăr vă spun: nu s-a ridicat dintre cei născuți din femeie unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuși, cine este mai mic în împărăția cerurilor, este mai mare decât el (Mt 11,11). Iosif face parte tocmai dintre aceștia numiți de Isus mici în împărăția cerurilor, fiindcă după Dumnezeu, chiar și preacurata și oricare dintre îngeri, toți sunt mici, fiindcă mare și nemărginit este unul singur în împărăția cerurilor: Dumnezeu.

Poate spune cineva ceva mai mult? Desigur că nu. De aceea un orator a folosit această formulă retorică: Să se prezinte Adam cu toate viețuitoarele așezate la picioarele sale; să vină Abraham cu toată credința și cu toate semințiile lui izvorâte din credința sa cea mare; să apară Moise supunând toate creaturile poruncilor sale prin mijlocirea toiagului său; să vină Iosua poruncind regelui aștrilor, soarelui; să vină Solomon cu reginele prosternate înaintea tronului său; veniți voi, patriarhilor și arătați-vă îngerii care vă însoțesc; apropiați-vă voi, apostolilor și arătați-ne Biserica zidită pe temelia voastră; veniți voi, taumaturgilor și arătați-ne natura supusă vouă! Care dintre voi are curajul să spună că este mai mare decât smeritul “tâmplar din Nazaret”? Voi toți ați primit darul cu măsură, pe când sfântul Iosif l-a primit cu măsura fără de măsură a desăvârșirii.

Să lăudăm de aceea pe acest sfânt, canonizat de Dumnezeu însuși și să ne aruncăm la picioarele lui împreună cu profeții, patriarhii, apostolii, martirii, taumaturgii, împreună cu puterile cerului și ale pământului, după cum odinioară soarele, luna și stelele s-au închinat înaintea primului Iosif, fiul lui Iacob: Vidi per somnium solem, lunam et stellas undecim adorare me – Am văzut în vis soarele, luna și unsprezece stele prosternându-se înaintea mea (Gen 37,9).

Să-l lăudăm și noi pe acela care a fost “preacurat prin feciorie”; “prea adânc în umilință”; “prea arzător în iubirea de Dumnezeu”; “preaînalt în contemplarea adevărurilor veșnice”; “prea zelos față de mântuirea oamenilor”, după cum spune sfântul Bernard și să-i spunem: Bucură-te, Iosife, bărbat drept și plin de dar; binecuvântat ești tu între bărbați și binecuvântat este fiul tău adoptiv: Isus. Sfinte Iosife, tată purtător de grijă al lui Isus și soț preacurat al Sfintei Fecioare Maria, roagă-te pentru noi păcătoșii, acum și în ceasul morții noastre! Amin.

 

* * *

 

Model de trăire în speranța fericită

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Orice încheiere de logodnă este o trăire fericită în speranță. Cu atât mai mult a fost fericită încheierea logodnei lui Iosif cu preasfânta Fecioară Maria, cu cât ea se baza pe principii de credință și morală mai mari: căsătorie trăită în feciorie spre slava lui Dumnezeu, conform planului divin înscris în sufletele lor.

Când mai apoi Dumnezeu l-a chemat pe Iosif din Nazaret să o ia pe Fecioara Maria de soție, explicându-i că ceea ce s-a săvârșit în sânul ei este opera Duhului Sfânt, îngerul i-a spus: Ea va naște un fiu și-i vei pune numele de Isus, deoarece el va mântui pe poporul său de păcate (Mt 1,19-21). Întreita chemare: 1) de a o lua de soție pe Maria; 2) de a-i pune nume pruncului și 3) de a avea grijă de cel care va mântui lumea de păcate, constituie chemarea la bucuria desăvârșită în speranță.

Cine ar fi în stare să descrie ceea ce s-a petrecut în sufletul sfântului patriarh în momentul când a aflat acest lucru?

O bucurie foarte mare, neașteptată, poate cauza moartea.

În acel moment bucuria lui Iosif a fost atât de mare, că, într-adevăr, ar fi murit, dacă nu l-ar fi susținut un har special din partea lui Dumnezeu. Bucuria vederii unui sol ceresc, a unui înger, este atât de mare încât toți cei drepți din Vechiul Testament au fost conștienți că întâlnirea cu Dumnezeu, chiar numai printr-un înger al său, poate aduce moartea. Așa, de exemplu, Manoe zice soției sale: Fără îndoială că noi vom muri, fiindcă l-am văzut pe Dumnezeu (Jud 13,22). De fapt ei l-au văzut pe un înger care i-a lămurit asupra circumstanțelor zămislirii și nașterii lui Samson.

Iosif l-a văzut pe un înger în haina strălucitoare a divinității și nu a murit, deși bucuria sa s-a amplificat prin ceea ce a urmat.

Vestea că logodnica sa, Maria, nu numai că este nevinovată, dar este peste orice așteptare, peste orice putere de închipuire, aleasa Duhului Sfânt, că frumusețea ei sufletească nu l-a răpit numai pe dânsul, dar a încântat și cerul, așa încât acum atinge granițele dumnezeirii, i-a produs o bucurie atât de mare, că într-adevăr, numai un har special l-a menținut în viață. Nu numai că de pe inima lui a fost luat un munte, dar a simțit o ușurare atât de mare încât avea impresia că poate să zboare și, în drum spre casa preacuratei, nici nu mai simțea pământul sub picioare. A plâns sau a chiuit de fericire? Anticipând pe Petru de pe muntele cel sfânt

(cf. Mt 17,4), Iosif putea să-l parafrazeze, zicând Mariei: Ce fericiți suntem aici! Voi face trei colibe: ție una, lui Isus una și mie una.

Și bucuria nu se sfârșește aici, ci se amplifică la vestea că și el este chemat, în calitate de logodnic și soț al Mariei, să colaboreze cu Duhul Sfânt, dând pruncului care se va naște numele de Isus. După legea lui Moise, acela este tatăl unui prunc, care îi pune numele. Ce putea să-i spună acest nume decât o chemare la o bucurie și mai mare? El va mântui pe poporul său de păcate. A mântui de păcate înseamnă a revărsa fericirea divină în sufletele oamenilor. Fericirea Mariei și a lui Iosif arată că ei se bucurau deja de aceste roade ale mântuirii printr-un privilegiu unic. Bucuria că Dumnezeu și-a adus aminte de poporul său, pe care îl vedea cum suferă sub stăpânirea romană, tocmai datorită păcatelor sale; că acest popor va fi izbăvit de păcate, de robia Celui Rău, de robia romană, de robia morții și a chinurilor veșnice, i-au amplificat bucuria și mai mult într-o speranță escatologică. Povestindu-i preacuratei cele spuse de înger, inima lui Iosif bate atât de puternic încât este gata să-i spargă pieptul. Se oprește, își trage răsuflarea și iar pornește povestind tot ceea ce l-a făcut cerul să înțeleagă prin numele de Isus, fiindcă, așa cum va consemna sfântul Paul: În acest nume sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei (Col 2,3). Pătruns în toată ființa de numele lui Isus, Iosif ar fi voit să spună, așa cum va spune bătrânul Simeon la templu, când va lua pruncul în brațe: Acum slobozește pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace; căci ochii mei au văzut mântuirea ta, pe care ai pregătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor și slava poporului tău Israel! (Lc 2,29-32), dar se reține, fiindcă știe că mai are multe de făcut în vederea sosirii luminii în lume.

Repetând și în somn: “Eu îi voi pune numele de Isus. Numele fericirii poporului lui Dumnezeu este Isus. În acest nume vor fi binecuvântate toate popoarele de sub cer. În numele lui Isus vor fi iertate păcatele. În numele lui Isus vor fi alungați diavolii. În numele lui Isus își vor găsi fericirea toți oamenii din orice loc și din orice timp. În numele lui Isus morții vor învia”. Iosif trăiește din plin “speranța fericită” a sosirii împărăției lui Dumnezeu. El meditează zi și noapte la măreția acestui nume care va rămâne de-a pururi bucuria Tatălui ceresc, bucuria Duhului Sfânt, bucuria mamei lui Dumnezeu, bucuria soției sale, bucuria deplină a inimii sale. Meditând aceste lucruri, Iosif era doar cu picioarele pe pământ, cu sufletul era mereu în cer: nu știa când începe lucrul și nici nu-și dădea seama cum de l-a terminat atât de repede, atât de bine și fără să simtă o oboseală deosebită. Ah, paradis, exclama deseori sfântul Caffasso, cine se gândește la tine, nu mai simte oboseala.

Trimis de înger să o ia la sine, după ce preacurata s-a întors din ținutul muntos al Iudeii, Iosif pășește cu sfială pragul căsuței din Nazaret și o salută: “Pace! Salom! Bucură-te, Marie!” Aici Iosif simte paradisul în casă, în inimă, peste tot. Bucuria lui Iosif crește nespus când Maria îi povestește lucrurile mari pe care Domnul i le-a făcut, nu numai ei, ci și Elisabetei: cum a zămislit la bătrânețe și s-a umplut de Duhul Sfânt la sosirea ei în vizită, cum a exclamat: De unde mie fericirea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? cum Zaharia a rămas mut și apoi a vorbit etc. (cf. Lc 1,39-80). În timp ce Maria îi povestește, Iosif plânge și se gândește: Dar oare, mie de unde fericirea aceasta, de a lua la mine pe mama Domnului meu? Sunt eu vrednic să-i pun numele celui pe care ea îl va naște?

Bucuria lui Iosif s-a amplificat și mai mult din dorința de a-i arăta lui Dumnezeu că încrederea pe care și-a pus-o în el nu va fi iluzorie, că el se angajează trup și suflet să-i împlinească voința în toate împrejurările: la bine și la greu.

Iată, “speranța fericită” pe care Isus o va pune pentru noi în rugăciunea “Tatăl nostru”, Iosif o trăiește din plin: fericirea de a pune cu sfințenie “numele de Isus” Fiului lui Dumnezeu; fericirea de a fi alături și de a îngriji pe acela prin care va veni împărăția lui Dumnezeu prin iertarea păcatelor; fericirea de a împlini voința lui Dumnezeu “precum în cer așa și pe pământ” începe chiar în clipa prezentă când o ia la sine pe logodnica sa, pe Maria.

Iosif este modelul nostru de trăire a “speranței fericite”. Putem să-i adresăm o rugăciune: Tatăl nostru, sfinte Iosife, care ești în ceruri alături de Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, ajută-ne să sfințim numele lui, să lucrăm cu zel la sosirea Împărăției lui, să împlinim voința lui, precum în cer așa și pe pământ. Fiindcă te-a pus stăpân al casei sale și mai mare peste toate avuțiile sale, dă-ne nouă pâinea cea de toate zilele și ajută-ne ca, hrăniți cu pâinea îngerească, să ajungem acolo unde ai ajuns tu. Amin.

 

* * *

 

Ave, crux, spes unica (durerile)

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Fericirea sfântului Iosif era sortită să se mărească mai ales prin “cruce”, prin suferință. Nici o bucurie nu poate rămâne veșnică, dacă nu este țintuită pe cruce…Dacă trebuia să pătimească toate acestea Cristos și astfel să intre în slava sa (Lc 24,26), atunci și Iosif a trebuit să sufere multe greutăți și încercări pentru numele lui Isus și anume: că între ai săi a venit Isus și ai săi nu l-au primit (In 1,11); nu numai că nu l-au primit, dar au căutat chiar să-l omoare (cf. Mt 2,13); trebuie să părăsească toate și să fugă în Egipt ca cel mai mare răufăcător (id. 2,13); Isus însuși se desprinde de ai săi și-l lasă pe Iosif ca să-l caute plin de îngrijorare (cf. Lc 2,48). Și oare nu grija prea mare față de Isus l-a adus în pragul veșniciei înainte ca acesta să-și înceapă activitatea publică?

Când Isus i-a apărut lui Saul din Tars pe drumul Damascului și i-a spus: Eu sunt Isus, pe care tu îl prigonești (Fap 9,5) și în acel moment i-a arătat ce are de făcut pentru viitor, luminându-l asupra misterului Eu sunt Isus, îi spune și lui Anania: Acesta îmi este un vas ales, ca să poarte numele meu înaintea păgânilor și a împăraților și a fiilor lui Israel. Și eu îi voi arăta câte trebuie să sufere pentru numele meu (id. 9,15-16). Deci și în cazul lui Saul bucuria întâlnirii cu numele lui Isus trebuia răstignită, ca să rămână izvor de fericire și pentru alții: păgâni, împărați și israeliți.

Fericirea sfântului Iosif a fost pironită pe cruce și prin faptul că soția lui, preacurata mamă a lui Isus, a avut parte de o sabie, care i-a străpuns mereu inima (cf. Lc 2,35), fiindcă inima lui și inima Mariei formau o unitate în Duhul Sfânt. Simțind sabia ei în inima sa, simțindu-i tăișul dureros cât a trăit, Iosif s-a străduit să o scoată din inima preacuratei, ca să o poarte numai el în calitate de soț, de cap al sfintei familii. A reușit mult, dar sabia l-a doborât înainte de vreme, ca un semn al iubirii, așa cum se va întâmpla de fapt și cu Isus însuși: din iubire față de oameni va muri în floarea vârstei de 33 de ani.

Fericirea i-a fost răstignită și când a trebuit să părăsească pământul. Noi îl cinstim ca pe patronul unei morți bune, fiindcă susținem că a murit în brațele lui Isus și sub ochii ocrotitori ai preacuratei. Dar tocmai aceștia au fost crucea lui Iosif în ceasul morții: Isus și Maria.

Când Bernadeta Soubirous a venit la stânca Massabielle pentru a-și lua rămas bun de la locul unde s-a întâlnit de optsprezece ori cu “Doamna cea frumoasă”, atingea pietrele, buruienile, tufa trandafirului sălbatic și spunea cu lacrimi: Mamă, ah, mamă, cum aș putea să te părăsesc? Superioara mănăstirii, la care Bernadeta avea să meargă, a auzit-o și i-a spus cu un fel de dojană: De ce vorbești așa? Nu știi că sfânta Fecioară îți este mamă oriunde te-ai afla? Bernadeta i-a răspuns: Ah, știu, știu, numai că aici a fost paradisul meu!

Știa și sfântul Iosif că prin moarte trece la fericirea veșnică, dar cum să se despartă, chiar numai pentru un timp, de Isus, de Maria, de atelierul de tâmplărie, de căsuța din Nazaret, care toate au format colțișorul său de rai de pe acest pământ? Cum să se despartă de toate acestea, când și îngerii s-au simțit aici ca la ei acasă?

Chiar dacă Iosif știa că prin moarte trece la locul de fericire veșnică, moartea a rămas totuși o cruce și încă foarte grea, proporțională cu iubirea față de Isus și Maria, fiindcă cine poate pleca spre a fi fericit numai el singur și să-i lase pe cei iubiți în nefericire? Iosif a fost martir în moartea sa și pentru că n-a avut posibilitatea de a fi martir cu Isus ducându-i crucea pe drumul Calvarului. Totuși, când l-a găsit pe Isus în templu, după ce l-a căutat cu îngrijorare trei zile, a putut exclama cu bătrânul Simeon: Acum trimite, Doamne, pe robul tău în pace, fiindcă a înțeles din cuvântul lui Isus că trebuie să fie în casa Tatălui său, că de acum încolo Isus are o casă și o misiune care depășește orice închipuire, orice putere de înțelegere omenească.

“Extrema se tangente” – “Extremele se ating” – spune un dicton și are dreptate, fiindcă prin numele lui Isus, “valea de lacrimi” poate deveni rai. Acei care au meditat și au pătruns în taina acestui nume, asemenea sfântului Iosif, și-au găsit împlinirea ființei: mintea s-a umplut de adevăr și voința s-a umplut de orice bine. Sfântul Paul îmi este martor și sprijin în această afirmație, spunând că prin numele lui Isus, pe care Dumnezeu i l-a dat, l-a înălțat mai presus de orice altă ființă, oricare i-ar fi numele, ca întru numele lui Isus singur să se plece tot genunchiul, al celor din cer, al celor de pe pământ și al celor din iad, ca orice limbă să mărturisească: Isus este Domn spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl (Fil 2,9-11).

Deci Dumnezeu Tatăl i-a dat acest nume lui Isus spre slava sa și Iosif este primul chemat să aducă slavă lui Dumnezeu prin numele lui Isus. Iosif este primul care își pleacă genunchiul și-i aduce laudă lui Dumnezeu prin Isus Fiul său.

Acest nume are putere să deschidă cerul și sfântul Iosif este “premergătorul” lui Isus în Limb, el duce vestea cea bună celor care așteptau mântuirea.

Un autor povestește că s-au prezentat la poarta paradisului patriarhii și au cerut să li se permită intrarea. Îngerul păzitor i-a întrebat: În numele cui faceți această cerere? Ei au răspuns: În numele lui Iahve, al aceluia care “este”, în numele Dumnezeului lui Abraham, Isaac și Iacob! Au așteptat zadarnic, poarta nu s-a deschis. Au venit profeții și au strigat și ei: Deschideți! Noi venim în numele Dumnezeului oștirilor. Nu este alt nume mai sfânt sub cer! Dar porțile au continuat să rămână zăvorâte. Deodată, în fruntea unei oștiri nenumărate, se prezintă la porțile paradisului sfântul Iosif și poruncește: Deschideți porțile! În numele cui vii, a fost întrebat. În numele lui Isus, răspunde sfântul Iosif. De unde cunoști acest nume, a fost întrebat. Trimisul Tatălui ceresc mi l-a spus și eu l-am dat Fiului său. Iar Fiul său mi-a zis: “Tată, când te vei prezenta la Tatăl meu din ceruri, poți să-i ceri orice în numele meu și vei primi” (cf. In 14,13: Orice veți cere de la Tatăl în numele meu, veți primi). Și porțile s-au deschis și fericiții însoțitori ai lui Iosif au izbucnit în cor, cântând: O, Domine, cam admirabile este nomen tuum in universa terra! A solis ortu usque ad occasum laudabile nomen Domini – O, Doamne, cât de minunat este numele tău pe tot pământul! De la răsăritul soarelui și până la apus, preamărit este numele Domnului (Ps 113,3). După cum Maria, mama lui Isus, a anticipat timpul lui Isus pentru a face minuni la nunta din Cana și au crezut ucenicii lui în el (In 2,11), la fel Iosif a anticipat intrarea drepților în paradis, așteptând doar venirea lui Isus, spre a li-l arăta pe Tatăl.

Toate minunile de pe pământ s-au făcut în numele lui Isus, conform făgăduinței făcute: În numele meu vor izgoni diavoli, vor vorbi limbi noi, vor prinde șerpi cu mâna și chiar de vor bea ceva dătător de moarte, nu le va dăuna; peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor însănătoși (Mc 16,17-18).

In nomine Jesu Christi, surge et ambula! îi spune Petru ologului de la Poarta cea Frumoasă a templului și acesta se vindecă (cf. Fap 3,6). În numele lui Isus toți apostolii săvârșesc minuni de har, sufletele se reînnoiesc, sacramentele își au toată eficacitatea numai în el.

Sfântul Iosif rămâne veșnicul îndemn din sânul Bisericii spre izvorul minunilor, spre numele lui Isus.

Sfântul Paul, pătrunzând în misterul lui Isus, obișnuia să spună: Pe el vreau să-l cunosc și puterea învierii lui și să fiu părtaș la pătimirile lui, să mă asemăn cu el întru moarte, ca, doar-doar să pot ajunge la învierea cea din morți (Flm 3,10-11). Numai în numele lui Isus se poate ajunge la minunea minunilor: înviere. Se crede că “în numele lui Isus” Iosif a înviat și a intrat cu toată făptura în bucuria stăpânului său. Despre mormântul său sau despre relicvele sale nu s-a pus problema niciodată în mod serios, ca de altfel și despre cele ale lui Isus și ale Mariei.

Cei care pătrund în misterul numelui lui Isus nu se mai tem de nimic. Să ne amintim de apostoli! Luminați de Duhul Sfânt asupra misterului lui Isus, suferă bătăi, foame, dispreț, închisori, interogatorii etc. Și? Plecau fericiți din fața judecătorilor, pentru că au fost găsiți vrednici să sufere toate acestea pentru numele lui Isus (Fap 5,41).

Ce spun sfinții Augustin și Bernard? Dacă scrii, nimic nu are gust, dacă nu citesc numele lui Isus. Dacă discuți sau propui ceva, miere în gură, în urechi armonie, în inimă exaltare este numele lui Isus.

Îndemnul paulin își are justificare profundă: Fie că mâncați, fie că beți, fie că orice altceva faceți, toate să le faceți în numele lui Isus! (1Cor 10,31). Așa a făcut sfântul Iosif.

Când te vei prezenta la poarta raiului, vei fi întrebat: În numele cui ai venit? Dacă nu te-ai obișnuit să le faci toate în numele lui Isus, te vei prezenta în numele lui Cezar, Napoleon, Marx, Spinoza, Freud? Nu ți se va deschide. Numai cine va invoca numele Domnului Isus va fi mântuit, fiindcă spune sfântul Petru: Nu este sub cer nici un alt nume dat nouă oamenilor întru care să ne putem mântui (Fap 4,12). Evlavia către sfântul Iosif ne ajută să pătrundem în misterul lui Isus, să ajungem în împărăția lui Isus. În vechime, pentru a cuceri o cetate, asediatorii se interesau de numele zeilor protectori ai cetății, fiindcă, dacă le aflau numele, erau siguri de victorie, îi rugau să le dea lor stăpânirea cetății, fiindcă apărătorii nu s-au dovedit vrednici să trăiască, deoarece n-au fost în stare să păzească secretul zeilor. Stăpânul Ierusalimului ceresc și-a descoperit singur numele prin sfântul Iosif, deoarece vrea să fie cucerită de oameni prin numele lui Isus.

Numele sfântului patriarh “Iosif” înseamnă Domnul să mai dea încă. Să ne dea încă și nouă mai multă iubire față de Isus prin mijlocirea sfântului Iosif; ca să putem privi cu bucurie crucea zilnică și să-i cântăm: “Ave, crux, spes unica” – Ave, Jesu, spes unica – Amin.

 

* * *

 

La tine alergăm, fericite Iosife

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Cu cât mai mare este desăvârșirea unui sfânt și unirea lui cu Dumnezeu mai intimă, cu atât mai mult se apropie de tronul lui Dumnezeu și cu atât mai mare este puterea lui de mijlocire pentru cei de pe pământ.

După cum am văzut, datorită misterului lui Isus, în care sfântul Iosif a pătruns mai mult decât toți sfinții împreună, exceptând-o doar pe Maria, mama lui Dumnezeu, este natural ca puterea lui de mijlocire să fie fără egal. Rugăciunea lui Iosif, adresată lui Isus, este o rugăminte părintească. Dacă l-a ascultat pe pământ, nu-l va asculta în cer? Oare și-ar putea cineva închipui că Isus și-a pierdut iubirea față de sfântul Iosif, de când stă la dreapta Tatălui în paradis? Oare a uitat de datoria recunoștinței față de acela care cu atâta îngrijorare i-a purtat de grijă? N-ar trebui să profite de orice ocazie pentru a-i face bucurie aceluia care l-a iubit atât de mult pe pământ, suferind exilul, foamea, lipsurile, frica? Trebuie să fim convinși că Domnul nostru Isus Cristos se poartă față de sfântul Iosif cu acea recunoștință care este vrednică de atotputernicul Fiu al lui Dumnezeu. Nu ne putem îndoi deloc că Dumnezeu nu i-ar fi dat sfântului Iosif o putere mai mare decât cea dată prototipului său în Egipt.

Sfântul Bernard ne spune că sfântul Iosif, dacă vrea să câștige vreun dar cinstitorilor săi, îl obține foarte repede de la Isus și Maria numai cu privirea, fiindcă, pentru cei ce se iubesc și se înțeleg din priviri, privirea devine poruncă.

Să cântărim bine și ceea ce a spus sfânta Tereza cea Mare despre puterea sfântului Iosif: Nu-mi aduc aminte să fi cerut vreun dar de la Iosif, pe care să nu-l fi dobândit. Mă cuprinde mirarea chiar numai când mă gândesc la mulțimea darurilor dobândite. Se pare că Dumnezeu a dat unor sfinți un dar deosebit, că dacă cineva le cere ajutorul în anumite necazuri, să li-l dobândească mai ușor. Din experiența mea însă, sfântul Iosif poate să mijlocească ajutor în toate necazurile. Prin aceasta Isus vrea să ne arate că, precum a fost ascultător sfântului Iosif pe pământ, așa împlinește și în cer toate câte i le cere. Același lucru l-au experimentat și alții, care, la sfatul meu, s-au pus sub scutul sfântului Iosif.

Sfânta Tereza, care l-a cinstit cu o evlavie și încredere deplină, nu numai că a devenit o mare sfântă a Bisericii noastre, dar și o mare învățată în tainele divine, fiind prima femeie doctor al Bisericii. Sfântului Iosif i s-a descoperit taina numelui lui Isus în care sunt toate comorile înțelepciunii și ale științei (Col 2,3). De aceea sfânta Tereza cea Mare a devenit “mare”, fiindcă l-a cinstit pe sfântul Iosif cel Mare.

La acestea mai putem adăuga mărturia sfântului Alfons de Liguori: Doresc să întipăresc în inima fiecărui creștin cea mai sinceră evlavie față de sfântul Iosif, pentru că eu însumi am experimentat de nenumărate ori, că el este în stare de a mijloci nenumărate bunuri de la Dumnezeu. N-am cunoscut pe nimeni, care să fi onorat în chip deosebit pe sfântul Iosif, și să nu fi înaintat în măsură mare în desăvârșirea creștină. De mai mulți ani îi cer un dar special în sărbătoarea lui și totdeauna îmi împlinește cererea. Nu înțeleg cum ne-am putea gândi la preasfânta Fecioară și la pruncul Isus, fără să ne gândim totodată cu recunoștință și la sfântul Iosif, care i-a îngrijit așa de mult!

Încrederea nestrămutată în puterea minunată a mijlocirii sfântului Iosif se bazează pe faptele reale care s-au obținut în lumea creștină.

Sfântul Iosif a ajutat pe părinți în educația copiilor lor.

O familie din Lyon avea un fiu foarte evlavios. Părinții credeau că el va fi coroana familiei înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. El se simțea chemat să părăsească lumea și să se consacre slujirii lui Dumnezeu în totalitate. Dar părinții s-au opus din toate puterile și au reușit să-i schimbe gândul. A fost introdus în lume și încetul cu încetul a căpătat gusturi lumești, duse până la extravaganță, devenind o rușine pentru familie. Au început cu mustrările, dojenile și amenințările. Ca să scape de ai săi, s-a înrolat în armată. Părinții, copleșiți de remușcări, nu mai aveau curajul să se adreseze lui Dumnezeu prin rugăciune, de aceea s-au îndreptat către sfântul Iosif, începând o novenă în cinstea lui. Abia au trecut câteva zile și “fiul risipitor” s-a întors acasă, făgăduind o convertire totală.

Sfântul Iosif este patronul unei morți bune.

În timpul unei epidemii, care pustiise o regiune întreagă, mulți săraci au căzut victime. Un preot vrednic, înfruntând eroic primejdia, mergea din casă în casă spre a-i îngriji pe muribunzi. Intrând într-o cocioabă unde un bătrân în agonie zăcea pe niște zdrențe murdare, începe să-l încurajeze că în curând va pleca din această lume plină de mizerii și își va găsi adăpostul definitiv în împărăția fericirii. Bătrânul îl întrerupe și îi spune: Despre ce mizerii vorbiți? Vă înșelați. Eu l-am ales pe sfântul Iosif de patron și model, și, ca și dânsul, nu m-am plâns niciodată de soarta mea. N-am cunoscut nici ce-i ura, nici ce-i invidia; iar somnul meu a fost întotdeauna liniștit. Instrumentele, pe care le vedeți în această cămăruță, mi-au procurat pâinea de toate zilele. Am fost sărac, dar și sfântul Iosif a fost. Totul este să știi să te supui voinței lui Dumnezeu. Voi muri. Dacă am știut să trăiesc, voi ști și să mor. Cred că acum a sosit timpul plecării. Dați-mi-l pe Isus! După ce s-a împărtășit cu simplitatea omului credincios și nevinovat ca un copil, a spus, privind spre cer: Tată… e… Adio, părinte!

Sfântul Iosif ajută familiile creștine.

O femeie sărmană din Bordeaux avea un soț destrăbălat, gelos și bănuitor. Într-o zi, soțul, negăsindu-și prietenii de beție, s-a întors mai devreme acasă. Dând să deschidă ușa cât mai încet, aude glasul soției și un gând negru i-a trecut prin minte: Acum o prind că mă înșală! Ascultă cu atenție și aude glasul care spune: “Puiule, să ne rugăm acum și pentru tăticul tău! Să-l recomandăm sfântului Iosif, patronul său!” Și ea spunea înainte, iar copilul repeta: O, Isuse al meu, te rog prin mijlocirea sfântului Iosif, te rog pentru iubirea pe care tu ai avut-o și o mai ai încă față de tăticul tău purtător de grijă, ai grijă și de tăticul meu! Binecuvântează-l și păzește-l de orice rău, de moarte neprevăzută și de focul iadului. Îți mulțumesc! Soțul ticălos și tăticul vinovat a pășit încet lângă ei. A îngenuncheat și s-a rugat. Și-a cerut iertare. A doua zi au fost văzuți împreună la masa lui Isus. Din acea zi a devenit un bun creștin, vrednic de numele pe care îl purta.

Sfântul Iosif model de curăție.

Un tânăr, sclavul unui viciu necurat, copleșit de remușcări, și-a luat hotărârea de a se îndrepta. Recita zilnic Tatăl nostru, Bucură-te, Marie și La tine alergăm, o, fericite Iosife, spre a dobândi tăria necesară de a-și mărturisi păcatele. Timp de trei luni nu a încetat să le recite zilnic. În această perioadă a luat parte la exerciții spirituale. În a doua zi a exercițiilor, și-a pus în buzunar o mică statuie a sfântului Iosif și a plecat hotărât spre biserică. Căzând în genunchi la picioarele duhovnicului, a scos statuia și a ținut-o strâns în palme, până a spus tot ce avea pe suflet. Când s-a ridicat, s-a simțit cu adevărat un “om nou”.

Ca toți să devenim oameni “noi în Isus Cristos” prin mijlocirea sfântului Iosif, păstorul suprem al Bisericii, papa Pius al IX-lea, în anul 1870, l-a declarat patron universal al Bisericii Catolice.

Când a izbucnit foametea în Egipt, despre care ne amintește Sfânta Scriptură, poporul a cerut pâine faraonului. Acesta însă i-a trimis pe toți la Iosif, zicându-le: Mergeți la Iosif și ceea ce vă va spune, faceți! (Gen 41,55). Și Iosif le dădea pâinea de fiecare zi.

La fel și Dumnezeu, dându-i lui Iosif cheia numelui Isus, i-a dat acces la toată comoara înțelepciunii și științei, la comoara “Pâinii coborâte din cer”, dătătoare de viață veșnică și de aceea dorește ca noi să mergem la sfântul Iosif, oricând avem trebuință de ajutor.

O legendă spune că Iosif din Egipt, mai-marele faraonului, fiind bun și milostiv cu cei ce suferă, gândindu-se la cei ce nu au pâine și nu știu că el le-o poate da din belșug, a cerut slujitorilor săi ca, din când în când să arunce câte un braț de paie pe apa Nilului, care să fie purtate până în depărtări, ca cei ce le vor vedea, să-și dea seama că undeva, în sus, se treieră și este grâu; să vină și să ia, ca să trăiască. În orice biserică veți intra și acolo veți vedea statuia sau icoana lui, să înțelegeți chemarea: “Veniți cu toții la Isus!”

(NB Exemplele sunt luate din cartea Mergeți la Iosif! Ed. Presa Bună, Iași, 1934)

 

* * *

 

Ύngerul păƒzitor al sfintei familii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Sfântul Ambrozie ne spune în una din cărțile sale (Cartea a II-a a Oficiilor, cap. 29) că printre primii creștini era un pios obicei de a încredința episcopilor și clerului ceea ce voiau să-și păstreze cu mai multă grijă, ca aceștia să așeze lângă altarul Domnului ceea ce li se încredința. Acest obicei pornea din convingerea pe care o aveau creștinii că ei nu-și pot plasa veniturile într-un loc mai sigur decât acolo unde însuși Dumnezeu le încredințează pe ale sale.

În Sfânta Scriptură citim că templul sfânt din Ierusalim era locul în care erau așezate toate lucrurile mai prețioase ale evreilor.

Știm apoi și de la autorii profani, cum este de exemplu Herodian, care, în istoria scrisă de el, spune că înșiși păgânii făceau aceasta în cinstea zeilor, așezând lucrurile de mare valoare în templele lor, încredințându-le preoților. Și de ce le încredințau preoților? Pentru că, după cum însăși natura ne învață, obligația de a păstra un lucru încredințat, are în ea ceva sfânt; de aceea, aceste lucruri, nu puteau fi mai bine plasate decât în locurile în care se cinstea dumnezeirea și în mâinile acelora care erau consacrați de religie pentru o atare misiune.

Dar dacă a fost cândva o comoară care merită să fie numită sfântă și păstrată cu cea mai mare sfințenie, atunci a fost, desigur, aceea despre care vrem să medităm astăzi și pe care Tatăl ceresc a încredințat-o dreptului Iosif. Tatăl ceresc îi încredințează Fiul; Sfântul Duh îi încredințează mireasa; preacurata îi încredințează plinătatea harului neprihănirii sale. Casa lui Iosif era săracă, dar devine un adevărat templu, pentru că însuși Dumnezeu a locuit în ea și s-a încredințat el însuși pazei sfântului patriarh. Și după cum vechii preoți erau consacrați special pentru păzirea darurilor încredințate, la fel și sfântul Iosif a fost consacrat de Creatorul său pentru a păzi cu vrednicie darul încredințat. Trupul i-a fost consacrat prin sfânta curăție, iar sufletul prin bogățiile nepieritoare ale harului.

Ca să-l cinstim cum se cuvine și după cum merită, trebuie să înțelegem mai bine cum l-a cinstit Dumnezeu însuși. Tatăl ceresc are cea mai mare încredere în Iosif ca bărbat drept, de aceea lui și numai lui i-a încredințat cele mai prețioase comori din cer și de pe pământ, pe propriul său Fiu, despre care spune: “Acesta este Fiul meu iubit în care îmi găsesc toată bucuria” (Mt 3,17; Mc 1,11; Lc 3,22; In 1,34; Mt 12,18) – și fecioria Maicii Neprihănite, ca să ducă împreună o viață îngerească.

Tatăl ceresc l-a înzestrat pe Iosif cu virtutea fecioriei, ceea ce l-a plasat deasupra trupului, fiindcă prin acest dar el avea în trup ceva ce nu făcea parte din trup, dar desăvârșea orice acțiune trupească în deplină concordanță cu acțiunea Duhului Sfânt. Fecioria este darul care face unirea cea mai strânsă dintre trup și suflet. De exemplu, ați putut observa că atunci când lumina cade asupra unui corp opac, razele, neputând străbate acest corp, se răsfrâng. Când însă, aceeași lumină întâlnește un corp transparent, curat, un cristal pur, îl pătrunde, intră prin el, se unește cu el, pentru că găsește aici strălucirea și transparența care se apropie de natura sa și are ceva din lumină. Tot astfel, când Fiul lui Dumnezeu a voit să se unească cu trupul nostru, pentru a duce revelația pe culmea desăvârșirii, trupul nostru fiind întunecat și corupt de păcatul lui Adam, a avut nevoie de ceva care să facă legătura dintre Cuvântul său și trupul omenesc. Acest mijloc a fost fecioria, care, având în ea ceva spiritual, îngeresc, a fost capabilă, într-un anumit mod, să pregătească trupul pentru a se uni cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Sfântul Grigore de Nyssa spune că fecioria este acea virtute pentru care Dumnezeu n-a refuzat să vină pe pământ și să trăiască cu oamenii. Ea dăruiește oamenilor aripi, pentru a-și lua zborul spre cer și, fiind lanțul sacru al familiarității noastre cu Dumnezeu, unește, prin intermediul ei, lucruri atât de depărtate prin natura lor. Din valoarea aceasta atât de mare a fecioriei, putem deduce măreția sufletească a preacuratei Fecioare, dar și demnitatea sfântului Iosif, întrucât fecioria ei a fost încredințată fecioriei lui spre pază. Am fi ispitiți să credem că fecioria lui Iosif ar fi mai strălucitoare, mai îngerească, decât a Mariei, fiindcă, din punctul nostru de vedere omenesc, știm că un lucru mai slab este încredințat grijii unuia care este mai puternic, numai că aici este vorba de felul obișnuit de a lucra al lui Dumnezeu, care înfăptuiește lucruri mari prin cele mici.

Nu ne putem îndoi că sfântul Iosif a păstrat cu fidelitate comoara încredințată de Tatăl ceresc, dar ne întrebăm cum a reușit el, mai mic, să păzească un lucru atât de mare, de ce mijloc s-a folosit? Mijlocul de care s-a folosit zilnic îl găsim în expresia: era bărbat drept. Dreptatea stă în căsătoria cu sfânta Fecioară.

Pe noi, oamenii secolului XX, atât de permisivi, atât de sexuali, atât de înclinați de a vedea toate prin ochii murdari ai trupului chiar și cele mai sfinte lucruri, sigur că ne miră acest lucru: căsătoria ca mijloc de a apăra fecioria, comoară atât de delicată. Și totuși lucrurile stau întocmai. Dacă analizăm orice căsătorie, care se încheie între doi tineri, vom observa în ea trei lucruri: primul, este însuși contractul prin care soțul și soția se unesc între ei; acest contract, în al doilea rând, este parafat, cimentat, de iubirea părților contractante și în al treilea rând de rodul căsătoriei: copilul, care îi leagă mai puternic, îndemnându-i la o fidelitate mai desăvârșită în păstrarea jurământului făcut.

Dacă luăm acum aceste lucruri pe rând și pe fiecare în parte, aceste trei calități componente ce caracterizează orice căsătorie și le vom aplica acestei sfinte căsătorii dintre sfântul Iosif și preacurata, vom vedea că toate au conlucrat la păstrarea fecioriei.

Găsim mai întâi de toate contractul prin care Maria aparține lui Iosif și Iosif aparține Mariei. Căsătoria lor a fost adevărată, pentru că ei s-au dăruit unul altuia, nu numai în cuvinte în fața martorilor, ci și în scris, conform Legii.

Dar în ce chip s-au dăruit? Ei și-au dăruit reciproc fecioria și asupra acestei curății și-au cedat dreptul mutual. Care drept? Acela de a-și păstra unul altuia această virtute. Și aici intervine același principiu prin care acționează mereu Dumnezeu înfăptuind lucruri mari prin cele mici și slabe: preacurata, ca femeie, în calitatea ei de nouă Evă, devine apărătoarea fecioriei lui Iosif, noul Adam, printr-un privilegiu inefabil. Astfel că Maria avea dreptul și datoria de a păzi fecioria lui Iosif, fiindcă el s-a angajat și avea datoria să păzească fecioria Mariei. Fiind vorba de suflete feciorelnice, căsătoria este mult mai intimă decât aceea care se încheie în vederea unei conviețuiri trupești. Două feciorii se unesc, pentru a se apăra una pe alta. Ele sunt ca doi aștri, care nu se unesc decât prin lumina lor. Acesta este nodul acestei căsătorii, care este cu atât mai puternic, cu cât promisiunile pe care ei și le-au făcut erau mai inviolabile și mai sfinte.

Cine ne poate descrie acum iubirea reciprocă a acestor doi soți preafericiți? Căci, o, sfântă feciorie, flăcările iubirii tale sunt cu atât mai puternice, cu cât sunt mai curate și mai libere de jugul trupesc. Focul sevei necurate, care arde în trupurile noastre, nu va putea niciodată să egaleze ardoarea și strălucirea flăcărilor iubirii față de curăție.

Ca să vă dați seama ce iubire curată a existat între cele două inimi feciorelnice, vă voi da un exemplu. Sfântul Grigore de Tours ne spune că două persoane nobile din Auvergne, trăind în căsătorie într-o curăție desăvârșită, au murit. Trupurile au fost îngropate în două locuri diferite și depărtate unul de altul. S-a petrecut atunci un lucru care a uimit pe toți locuitorii orașului: mormintele lor s-au unit, fără ca cineva să intervină. Din acest fapt s-a dedus că cei doi soți, care au trăit ca morți trupește pe pământ, acum trăiesc la fel de aproape sufletește în cer și un singur mormânt minunat și glorios dă mărturie despre o singură iubire minunată și glorioasă, fiindcă cele mai frumoase flăcări ale iubirii nu sunt cele care izbucnesc din senzualitate, ci acelea care se înalță din două suflete curate. Mărturie ne stau doi tineri logodiți și curați. Iubirea lor îi face atât de atenți unul față de altul; își fac cadouri; se vorbesc numai de bine; își scuză greșelile unul altuia; se gândesc mereu cum să-și construiască un colț de rai în care să spună: Ce bine ne este nouă să fim aici; își jură iubire veșnică; nu suportă să audă o vorbă rea unul despre altul etc. Și toate acestea, până când? Până în ziua în care iubirea sufletească se amestecă cu senzualitatea. Trupul întunecă cele ale spiritului și viața se schimbă pe zi ce trece și inimile se răcesc.

Dar unde putem noi găsi o iubire mai curată și mai puternică decât în căsătoria sfântului Iosif și a preacuratei? Aici iubirea era cu totul cerească, pentru că toate flăcările și dorințele ei tindeau spre păstrarea fecioriei. Motivul pentru care sfântul Iosif o iubea pe sfânta Fecioară Maria nu era frumusețea ei trupească, ci frumusețea cea lăuntrică a sufletului care avea ca podoabă principală însăși fecioria ei. Deci: curăția Mariei era obiectul sacru al acestui foc și, cu cât el iubea mai mult această curăție, cu atât voia s-o păstreze mai mult. N-a fost soț care să-și iubească mai mult soția ca sfântul Iosif pe Fecioara Maria; și n-a fost soție care să-și iubească mai mult soțul ca preacurata pe sfântul Iosif. Căsătoria a dat iubirii lor o notă atât de minunată încât nici îngerii din cer n-o pot atinge, fiindcă ei nu sunt destinați căsătoriei cu un scop atât de nobil și sfânt cum a fost al sfintei familii de pe pământ.

În sprijinul acestei afirmații îl avem pe sfântul Edmund care, mânat de un avânt spiritual deosebit, într-o zi a luat două verighete și, intrând într-o biserică, a îngenuncheat în fața statuii preacuratei, a făcut un act de consfințire totală a fecioriei și apoi ridicându-se, a pus un inel în degetul preacuratei și un alt inel în degetul său în semn de logodnă spirituală pe veci. Din acel moment, afirmă el, n-am mai simțit în trupul meu nici un fel de ispită necurată.

Dacă mai admitem și părerea unor pioși autori care susțin că sfântul Iosif ar fi fost zămislit fără de păcat, sau pe a altora care susțin că deși n-ar fi fost zămislit fără de păcat, dar s-a născut, datorită menirii lui, mai curat decât Ioan Botezătorul, pe care însuși Cristos l-a numit înger, ne vom da și mai bine seama că Iosif a fost cu adevărat un înger în carne și oase, rânduit să fie “marele-preot păzitor al comorii divine de pe pământ”. Într-o predică anterioară v-am arătat că lauda lui Isus adresată sfântului Ioan Botezătorul îl pune în evidență pe Iosif, fiindcă Isus spune că: Cel mai mic în împărăția cerului este mai mare decât Ioan, or, cel mai mic din împărăția cerurilor, după Isus ca “Fiul Omului” și preacurata, este sfântul Iosif.

Ne-a rămas acum să considerăm, ceea ce este și mai minunat: rodul acestei preafericite căsătorii.

Știm că Iosif a fost doar “tatăl purtător de grijă al lui Isus”. Însă am afirmat mai sus că: Isus a fost atras pe pământ de fecioria îngerească a preacuratei și că el este rodul preafericit produs de Duhul Sfânt și de această virtute a sânului feciorelnic. Sfântul Fulgențiu o afirmă atât de clar: Isus este rodul, podoaba, prețul și răsplata sfintei feciorii. Din cauza sfintei feciorii, Maria i-a plăcut Tatălui ceresc și de aceea Duhul Sfânt a umbrit-o cu ființa sa. Drept consecință, nu se poate oare spune că fecioria a făcut-o fecundă și rodnică pe sfânta Fecioară? Dacă fecioria a făcut-o fecundă, nu ne temem să afirmăm că sfântul Iosif a avut partea sa la această minune, deoarece, dacă această curăție îngerească este comoara dumnezeieștii mame, ea este și comoara “bărbatului drept” Iosif. Ea îi aparține prin căsătorie și prin grija deosebită de a o păstra pentru Dumnezeul său, fiindcă aceasta o cere sfințenia dreptății. La Buna-Vestire, Maria se sperie când aude că va zămisli și va naște, fiindcă nu putea accepta, nu avea voie și nici dreptul să accepte să devină mamă, dacă nu ar fi rămas fecioară, fiindcă stăpânul fecioriei ei era sfântul Iosif. Deci, fiindcă fecioria ei aparține sfântului Iosif, conform înțelegerii la logodnă, putem spune că această “comoară” care îi aparține l-a atras pe Sfântul Duh asupra Fecioarei și el, în calitate de “bărbat drept” devine, prin atotputernicia Sfântului Duh “tată de ordin divin” al lui Isus. Isus este Fiul lui Iosif, nu după trup, ci prin afecțiune, prin dreptate, prin materia primă pe care o oferă Duhului Sfânt, adică a comorii pe care o avea în pază și totodată a recunoașterii din partea cerului a acestui drept de “tată”, ca să-i pună numele de Isus celui zămislit în sânul comorii sale.

Sfântul Augustin a spus-o clar: Din cauza acestei căsătorii preacurate, ambii au meritat să fie numiți părinții lui Isus.

Ce concluzie putem trage pentru noi?

Dumnezeu vrea să trăim înconjurați de mistere atât de înalte și sfinte, ca să ne înălțăm și să ne sfințim tot mai mult. Ar fi o rușine să-ți pângărești sufletul și trupul cu tot felul de gânduri și dorințe, cuvinte sau fapte, despre care sfântul Paul spune că: nici să nu se pomenească printre voi.

Trupul nostru, în care clocotesc poftele dezordonate, a fost spălat prin botez și transformat în templul, în biserica Sfântului Duh. Deci: să ne respectăm trupurile noastre, care sunt membrele lui Isus Cristos. Să ne păstrăm trupurile în sfințenie și în cinste, nu în patima poftei, ca păgânii, care nu-l cunosc pe Dumnezeu. Dumnezeu doar nu ne-a chemat la necuviință, ci la sfințenie, prin Isus Cristos.

Grija părintească față de Isus.

După ce Dumnezeu i-a încredințat sfântului Iosif spre pază îngerească fecioria preacuratei Maria și el a găsit mijlocul cel mai bun de a o păstra prin sfânta Căsătorie, înfăptuind lucruri mari prin cele mici, i-a pregătit o comoară și mai mare și, fiindcă s-a dovedit “bărbat drept” față de prima, acum îi oferă chiar pe Fiul său Isus făcut om.

Cum de a înțeles Iosif că trebuie să-l iubească pe Isus, să-l îngrijească și să-l apere mai mult decât dacă i-ar fi fost tată după trup?

A înțeles, sub inspirația darului Duhului Sfânt al “înțelegerii”, că orice tată după natură este rânduit printr-o lege obișnuită a firii, dar el este ales ca “tată” printr-o lege suprafirească și trebuie să-l iubească pe Isus conform acestei legi. Deci, ceea ce Iosif n-a avut prin natură, a obținut prin supranatură, față de care a avut o afecțiune și o iubire specifică îngerilor, pe care a întărit-o, ceea ce nu pot face nici îngerii, printr-o credință excepțională. Sfântul Paul susține că noi suntem fiii lui Abraham prin credință (Gal 3,7). Cu atât mai mult Iosif este tatăl lui Isus prin credință. Mai presus de toate însă Dumnezeu Tatăl i-a dăruit sfântului Iosif tot ceea ce poate aparține unui tată, fără a-i răni fecioria, i-a dăruit o “inimă de tată”. Cum așa? Iată cum! Dumnezeu formează în toți creștinii o inimă de copil și nu de sclav, trimițând în ei Duhul Fiului său. Apostolii tremurau de frică la cea mai mică amenințare; dar Dumnezeu le-a plămădit o inimă nouă care le-a dat un curaj eroic.

În Vechiul Testament, care erau oare sentimentele lui Saul în timp ce-și păzea turmele de oi? Erau, fără îndoială, obișnuite și simple, inferioare, reduse. Dar Dumnezeu, așezându-l pe tron, îi schimbă inima prin ungerea sa și el recunoaște că este noul rege (1Rg 10,9). Pe de altă parte, israeliții considerau pe acest monarh ca pe unul care s-a ridicat din rândul lor, numai că, Dumnezeu, atingându-le inimile, quorum Deus tetigit corda (1Rg 10,26), aceștia îndată îl văd mai mare decât ei, se simt emoționați, privindu-l. Dumnezeu a format în ei o inimă de supuși. Aici lucrurile se transpun pe un plan superior: Sfântul Duh l-a umplut pe Iosif de aceeași iubire care a dus la zămislirea lui Isus în sânul preacuratei. Deci Iosif devine tatăl lui Isus în Duhul Sfânt. Prin acest fapt, Iosif întrece în putere creativă pe orice tată după trup. Deci: aceeași mână, care plămădește inima fiecărui om în parte a plămădit inima de tată a lui Iosif și o inimă de fiu lui Isus. În virtutea iubirii inimii de tată Iosif poruncește; în virtutea iubirii inimii de fiu Isus ascultă. Iar dacă Isus a spus: Iar tată să nu spuneți nimănui pe pământ, căci unul este tatăl vostru, cel din ceruri (Mt 23,9), el vedea în Iosif scânteia iubirii izvorâte din Tatăl ceresc.

Când Isus intră într-o casă sau într-un suflet, el intră de obicei cu crucea pe umeri. Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea zilnic și să mă urmeze! (Mt 16,24).

Iosif și Maria erau săraci, dar nu lipsiți de casă. Îndată însă ce Isus își face apariția, rămân fără casă, el preferă să se nască într-un grajd străin; când ei se întorc la Nazaret, în căsuța lor, el îi determină s-o părăsească și să plece în Egipt; dacă rămâne în templul din Ierusalim, acesta este al Tatălui său; Fiul Omului nu are nici o piatră, pe care să-și plece capul (Mt 8,20); lemnul crucii, pe care a fost răstignit, se spune că a fost pregătit pentru Baraba; mormântul a fost al unui străin, al lui Iosif din Arimateea; giulgiurile, în care a fost înmormântat, au fost ale lui? Se crede că au fost ale Veronicăi, fiindcă poartă același sigiliu de pe marama ei. Iar pentru ceea ce era a lui, tunica, soldații au tras la sorți și unul și-a însușit-o drept pradă de război.

Care a fost atitudinea sfântului Iosif în fața detașării continue a lui Isus față de cele trecătoare ale lumii? Chiar dacă Iosif nu l-a putut urmări pe Isus în acest proces de detașare până pe Calvar, și-a dat seama destul de bine de această tendință din toate încercările prin care a trecut, din felul lui Isus de a fi, renunțând la hrană în favoarea rugăciunii; renunțând la odihnă în favoarea lucrului în atelier; renunțând la plata lucrului în favoarea celui sărac etc.