Predici

(tipareste predicile)

 

Înălţarea Domnului
Anul C (A, B)
Lecturi:
Fapte 1,1-11
Evrei 9,24-28; 10,19-23
Luca 24,46-53

Luca 24,46-53

Le-a spus: “Aşa este scris: Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi şi să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate popoarele. Începând din Ierusalim, voi veţi fi martorii acestor lucruri. Şi, iată, eu trimit asupra voastră pe acela pe care Tatăl l-a promis, însă voi să rămâneţi în cetate, până când veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus”. Apoi i-a scos până spre Betania şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat, iar în timp ce îi binecuvânta, s-a îndepărtat de ei şi a fost ridicat la cer. Iar ei, adorându-l, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare şi stăteau tot timpul în templu, binecuvântându-l pe Dumnezeu.

 

Autori

pr. Anton Dancă
Diverşi alţi autori
pr. Alessandro Pronzato
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Nicolae Farcaş
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Bucuria omului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Este un singur adevăr de credinţă că Isus a înviat şi s-a înălţat în slava cerească – înălţarea este înviere şi învierea este înălţare – dar fiind vorba de un mister care depăşeşte limitele experienţei sensibile, nu poate fi rezumat numai la scena mormântului rămas gol şi nici numai la cea de pe Muntele Măslinilor când apostolii l-au văzut plecând la Tatăl.

Înălţarea apare ca: 1) împlinirea unei profeţii repetată de mai multe ori: Mă duc la Tatăl (cf. In 16,16); 2) ca o încoronare a învierii, deoarece îl plasează la dreapta Tatălui (cf. Mc 16,19) şi, 3) după cum Isus este învăţătorul nostru, înălţarea sa pune în evidenţă destinul omului nou: creat de Dumnezeu-Tatăl, răscumpărat de Dumnezeu-Fiul şi sfinţit de Dumnezeu-Duhul Sfânt, va intra deplin în împărăţia care i-a fost pregătită de la întemeierea lumii (cf. Mt 25,34), la sfârşitul veacurilor.

Tatăl, pentru Isus, este expresia prin excelenţă a iubirii. Întoarcerea la iubirea pură, veşnică, unică este o necesitate fizică, dar pentru noi ea este transcendentală. Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până când nu se va odihni în tine, spune sfântul Augustin.

Înălţarea este preludiul parusiei, adică arată caracterul unitar al istoriei mântuirii. Voi veni să vă iau, ca acolo unde sunt eu să fiţi şi voi, ne asigură Isus (In 14,3). Îngerii dau mărturie despre legătura dintre înălţarea lui Cristos şi parusie: Acest Isus, care s-a înălţat de la voi la cer, astfel va veni precum l-aţi văzut mergând la cer.

Apostolii s-au bucurat de înălţarea lui Isus. Noi trebuie să trăim astfel această viaţă încât să ne bucurăm de venirea lui şi aşa vom participa la bucuria apostolilor de la înălţarea Învăţătorului. Trebuie însă ca timpul intermediar dintre înălţarea Domnului şi parusie să fie legat unitar prin credinţă şi sacramente de cele trei persoane divine – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt -, căutând cele de sus, fiindcă viaţa noastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu (Col 3,1 ş. u), conştientizând mereu că reşedinţa noastră statornică este în cer (Fil 3,20), casa noastră dorită (cf. 2Cor 5,1 ş.u.) nu este alta decât Cristos însuşi glorificat (Fil 3,21), omul ceresc (1Cor 15,45-49) în care ne îmbrăcăm cu puterea necesară ca să trăim o viaţă nouă încă din această lume.

Înălţarea la cer a întărit credinţa în viaţa veşnică şi speranţa după împărăţia cerească. Fără faptul înălţării Domnului poate ne-am plânge azi precum cei doi ucenici în drum spre Emaus: Noi, care speram că el va fi acela care va izbăvi pe Israel (Lc 24,21) ne-am întreba mereu ca apostolii în preajma Înălţării: Doamne, oare în acest timp vei aşeza la loc împărăţia lui Israel? (Fap 1,6).

Prin Înălţare s-a făcut lumină: Cristos este capul Bisericii şi acolo unde este capul, trebuie să fie şi trupul său, Biserica, adică întreaga ceată a drepţilor care l-au dorit, l-au prevestit, i-au pregătit calea şi l-au urmat.

Înălţarea s-a desăvârşit prin norul care l-a răpit. Norul l-a răpit pe Isus ca apoi să-l coboare ca o ploaie roditoare peste sufletele noastre. Numai ploaia căzută din acest nor va face să rodească toate virtuţile, dar mai ales cele teologale: credinţa, speranţa şi dragostea. Virtuţile se dezvoltă armonios prin Cristos Domnul nostru şi devin meritorii pentru înălţarea noastră. Credinţa, fără îndoială, este meritorie când putem spune cu sfântul Petru: Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu (Mt 16,16), când cea mai mare parte dintre admiratorii lui Isus nu vedeau, sau cei de azi nu văd, decât un profet oarecare. Isus îi răsplăteşte credinţa lui Petru punându-l păstorul turmei celor ce vor crede ca dânsul: Paşte oile mele (In 21, 15-17). În schimb, Petru văzuse atâtea minuni ale lui Isus, auzise atâtea învăţături divine şi Tatăl ceresc însuşi îl inspirase prin Duhul său şi de aceea a putut ajunge uşor la această credinţă plină de convingere, la care a ajuns apoi şi sfântul Toma văzându-i rănile glorificate de înviere, numai că Isus i-a spus acestuia, dar pentru noi: Mai fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut (In 20,27-29).

Nădejdea noastră a crescut prin înălţarea lui Isus. Mântuitorul a spus că va învia şi a înviat; a promis pe Duhul Sfânt şi l-a trimis; a prezis că Biserica sa va birui porţile iadului şi suntem martorii ei de două mii de ani etc. Prin urmare, avem motive să sperăm şi mai mult în promisiunea lui, pe care a ţinut să o întărească printr-o rugăciune specială şi unică: Părinte, acei pe care mi i-ai dat, vreau ca acolo unde sunt eu să fie şi ei cu mine (In 17,24).

Iubirea, prin înălţarea lui Isus, s-a înnobilat, s-a curăţat de rugina celor pământeşti, de interesele vremelnice, şi chiar de împărăţia lui Israel. L-a răpit un nor şi ne-a dat posibilitatea de a ne dovedi iubirea căutându-l, aşa cum copilul îşi caută mama plângând de dorul şi de dragul ei, când îi lipseşte de mult timp sau se ascunde punându-l la încercare.

Pentru sine, Isus a pus accentul Înălţării pe intrarea sa în slava cerească (cf. Lc 24,26), dar pentru noi, el pune accentul pe trimiterea Duhului Sfânt: Este mai bine pentru voi ca eu să mă duc, că de nu mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar de mă voi duce, îl voi trimite la voi (In 16,7). Venirea Duhului Sfânt pentru noi este necesară: pentru a vădi lumea de păcat, de dreptate şi de judecată (In 16,8). Venirea Duhului Sfânt, nu numai că a uşurat enorm munca apostolilor de convertire a tuturor oamenilor, dar, prin carismele sale, a reînnoit faţa pământului. Acolo unde înainte erau lupanare, au apărut mănăstiri, unde erau temple cu zeităţile desfrâului, au apărut bisericile în care Dumnezeu este cinstit în spirit şi adevăr etc.

Un alt motiv de bucurie pentru noi, izvorât tot din faptul înălţării lui Isus, ni-l descoperă sfântul evanghelist Ioan, când spune: Copilaşii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi. Iar dacă a păcătuit cineva, avem un mijlocitor la Tatăl, pe Isus Cristos cel drept (1In 2,1). Glasul rănilor glorioase ale lui Isus constituie rugăciunea permanentă către îndurarea divină: Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac! (Lc 23,34). Prin această rugă continuă ne pregăteşte locul în ceruri (cf. In 14,2), fiindcă numai prin această rugă ne face părtaşi ai naturii divine (cf. 2Pt 1,4).

Această ultimă idee o pune în evidenţă şi prefaţa sfintei Liturghii de azi: făcând parte din trupul său, îl vom urma acolo unde a mers înaintea noastră, el, Capul şi Începutul.

Prin înălţarea sa la cer, Cristos dă posibilitate Bisericii de a deveni catolică, universală, fiindcă îi dă posibilitatea de a i se simţi prezenţa în tot locul şi, aşa cum spune sfântul Paul: pe toate să le umple (Ef 4,10) prin apostolii care au plecat şi au propovăduit pretutindeni, iar Domnul lucra împreună cu ei şi întărea cuvântul prin semnele care îl însoţeau (Mc 16,19-20).

Isus s-a înălţat şi a dispărut după un nor, dar în urma lui au rămas să strălucească stelele, să ne lumineze, să ne călăuzească. Sfinţii sunt puzderia de stele de pe firmamentul Bisericii; ei formează coroana lui Isus înălţat, ei sunt purtătorii luminii lui în lume.

Se cuvenea să se înalţe Cristos la cer, ca să fie bucuria majorităţii care a trecut de pe acest pământ. Mulţi dintre cei răposaţi şi-au dat viaţa pentru el şi au mai mult drept la bucuria vederii lui. Ca să ajungem şi noi, trebuie să ne smerim prin credinţa care ne şopteşte mereu că trebuie să-l urmăm pe calea crucii sale.

Un preot cucernic, foarte probabil sfântul Ioan Bosco, povesteşte despre o călătorie a sa la Roma din anul 1863, unde a participat la un aniversar extraordinar dintr-o familie. Unei mame i-a murit singurul fiu pe care-l iubea mai mult decât lumina ochilor. Ea se ruga zi şi noapte ca Dumnezeu să i-l redea viu. La stăruinţa ei a fost dezgropat după opt zile de la înmormântare. Mare şi minunată a fost iubirea acestei mame, ca a aceleia din Naim, căreia Isus i-a spus: Nu plânge! (Lc 7,13). Copilul a înviat şi a fost dus acasă în triumf, toţi se bucurau, numai cel înviat era trist şi întristarea creştea tot mai mult. După trei zile, mama l-a întrebat despre motivul întristării lui şi el a zis: O iubită mamă, lasă-mă să mor din nou. Când l-ai văzut pe Dumnezeu, nu mai poţi rămâne pe acest pământ. Lasă-mă să mor şi îţi făgăduiesc că mă voi ruga pentru tine şi vei fi cu mine. Şi a murit de dorul lui Dumnezeu.

Să ne rugăm cu scriitorul spaniol Donoso Cortez (+1853): Dumnezeul meu, eu sunt făptura ta. Tu ai spus: “Toate le voi trage la mine”, Trage-mă şi pe mine la tine! Ia-mă sus la tine în cer! Amin.

 

* * *

 

Patria noastră este în ceruri

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Astăzi se celebrează sărbătoarea Înălţării lui Isus la cer. În prima lectură evenimentul este descris astfel: “după ce a spus acestea, sub privirile lor, el a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor. 10 În timp ce erau cu ochii aţintiţi spre cer şi el se înălţa, iată că le-au apărut doi bărbaţi în haine albe 11 şi le-au spus: “Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer“.

Aceasta este descrierea externă, să spunem aşa a evenimentului. Este curios să ascultăm din gura celor doi îngeri (bărbaţii “în haine albe”), aceeaşi mustrare, care în tonuri mai puţin amabile, a fost adesea adresată creştinilor, din partea necredincioşilor: de ce staţi privind la cer? “Creştinii – a spus Hegel – risipesc în cer comorile destinate pământului!” “Creştinii – a afirmat Marx – proiectează în cer dorinţele lor nesatisfăcute pe pământ”.

Sărbătoarea de astăzi ne constrânge să reflectăm asupra semnificaţiei cuvântului CER care apare continuu în lecturile biblice şi chiar în numele sărbătorii: “Înălţarea Domnului la cer“. Unii confundă astăzi acest cer al credinţei cu cerul fizic sau astronomic şi de aici se naşte un amestec exploziv. Acum câţiva ani, în SUA, a avut loc o sinucidere în masă a 39 de persoane aparţinând unei mici secte numite Poarta cerului. Motivul? Obosiţi şi dezgustaţi de viaţa de pe pământ şi abătuţi de la calea cea dreaptă de discuţiile despre extratereştri şi OZN-uri, ei erau nerăbdători să urce “la un nivel mai înalt” şi să meargă să trăiască pe o altă planetă. Trecerea aproape de pământ a cometei Haley a fost luată ca semnul aşteptat. Sosise ceasul de a lăsa aici pe pământ “vehiculele” sau “containerele”, aşa cum numeau ei trupul; trebuiau să se grăbească să urce pe nava care venise să-i ia, înainte ca aceasta să dispară din nou în spaţiile profunde ale cosmosului.

Şi din acest episod neplăcut se vede cât este de important să clarificăm ce anume trebuie să înţelegem atunci când evanghelia ne vorbeşte despre cer. Platon, unul dintre cei mai mari maeştri ai omenirii, a cuprins într-o asemănare sensul spiritual al cerului; este vorba despre aşa-zisul mit al peşterii. Nu vă fie teamă, veţi vedea că este vorba despre o filozofie foarte uşor de înţeles. Şi apoi cine a spus că cele mai înalte comori ale gândirii omeneşti trebuie să fie rezervate numai celor înţelepţi şi celor care au putut face o facultate? Nu există idee, cât de profundă, care găsind limbajul adaptat, să nu poată fi înţeleasă şi de o persoană oarecare mai puţin instruită.

Imaginează-ţi – scrie Platon – această scenă. Mai mulţi oameni au fost închişi în adâncul unei peşteri întunecoase, cu spatele către ieşire. Sunt legaţi în aşa fel încât nu pot să privească decât înainte, spre perete. În spatele lor, după un mic zid, este lume care vine şi pleacă, purtând în mână sau pe cap diferite obiecte. Între intrarea în peşteră şi această lume cu diferite obiecte este un foc ce proiectează umbrele lor pe unicul perete la care pot privi oamenii noştri legaţi. Pentru că nu au văzut niciodată nimic altceva, persoanele legate în grotă cred că acele umbre sunt singura realitate, că nu mai există altceva. Astfel că dacă cineva reuşeşte să se elibereze şi să iasă la lumină şi apoi se întoarce înapoi, încercând să spună prizonierilor cum stau lucrurile cu adevărat, ei îl vor omorî, crezând că din cauza luminii prea mari i s-a sucit mintea (ceea ce au făcut atenienii cu Socrate).

Aceasta este condiţia noastră, a oamenilor, în lume. Lumea este o peşteră. Lucrurile pe care le credem adevărate şi reale nu sunt decât umbre ale realităţilor care se găsesc sus, în cer. Sunt imitaţii ale realităţilor cereşti. Trebuie să ne dezbrăcăm de trupul care ne leagă de materie şi de iluzii, “să ieşim din peşteră”, pentru a cunoaşte adevărata realitate. Platon înţelesese aşadar că cerul, ca patrie definitivă a omului, nu este cel fizic, aşezat în vreo parte îndepărtată a cosmosului. Este un cer diferit din punct de vedere calitativ, situat în afara spaţiului şi a timpului. El îl numea “lumea ideilor” sau hyperuraníu.

Marele pictor Rafael a sintetizat în mod magistral gândirea lui Platon în renumitul tablou Şcoala din Atena. În el vedem pe cei doi mari filozofi antici Platon şi Aristotel, reprezentaţi în atitudini opuse. Aristotel, cu mâna îndreptată în jos, spune că realitatea este pe pământ, iar cunoaşterea trebuie să plece de la lucrurile care se văd şi se ating; Platon, cu degetul îndreptat în sus, aminteşte că realitatea este sus, în cer.

Astăzi suntem cu toţii, mai mult sau mai puţin “aristotelici”, toţi cu privirea şi atenţia îndreptate spre pământ. Ne-ar fi de folos tuturor un pic de platonism. Dacă atât de defăimata “iubire platonică” înseamnă o iubire mai spirituală, mai poetică şi ideală, atunci şi în iubire, ar fi util să devenim cu toţii puţin mai platonici, odată ce astăzi pericolul cel mai mare este acela de a banaliza iubirea, reducând-o numai la sfera fizică a simţurilor. Dar despre acest lucru a scris magistral papa Benedict al XVI-lea în prima sa enciclică Deus caritas est.

Există fraze în scriptură care par copiate după modul platonic de a vedea lucrurile, ilustrat de mitul peşterii. Acel personaj al tabloului lui Rafael cu degetul îndreptat spre cer, ar putea fi foarte bine sf Paul când spune: “dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi la cele de sus şi nu la cele de pe pământ” (Col 3,1-2).

Atunci, credinţa creştină nu ar fi decât o formă actualizată de platonism? Nimic nou nu s-a petrecut o dată cu venirea lui Cristos? Nu este aşa. Există o diferenţă substanţială. Cerul creştinilor nu este acelaşi cu cerul lui Platon. Creştinii nu gândesc după schema spaţială jos/sus, ci după schema temporală prezent/viitor. Atunci când vorbim despre cer, noi nu înţelegem un spaţiu care este deasupra noastră, ci un eveniment care stă în faţa noastră, spre care ne îndreptăm. Iar acest eveniment este întoarcerea glorioasă a Domnului, parusia, “cerurile noi şi pământul nou”. După ce le-a spus apostolilor: de ce staţi privind la cer?, cei doi îngeri le spun în ce direcţie trebuie să privească, adică spre întoarcerea Domnului: Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer.

Sf. Paul spune acelaşi lucru: patria noastră este în ceruri, de unde îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos (Fil 3,20).

“Noi nu avem aici o cetate stătătoare, spune Scriptura, şi în acest punct ne-am aştepta ca textul să continue spunând «ci să căutăm cele de sus»; în schimb este scris: ci o căutăm pe aceea care trebuie să vină (Evr 13,14).

Cineva ar putea spune: şi ce diferenţă este? Este o diferenţă enormă! În ochii lui Platon această lume îşi pierde orice valoare. Lumea era pentru el o peşteră, adică o închisoare; jucându-se cu asemănarea celor două cuvinte în greceşte, el spunea că trupul (soma) este un mormânt (sema). În acest caz, cuvântul de ordine devine să fugim, să evadăm. Nu există salvarea trupului şi a lumii, ci numai salvarea din trup şi din lume.

Pentru creştini nu este aşa. Creştinul nu este un dualist ca Platon. Trupul nu este un simplu “vehicul” sau “container” ce trebuie lăsat jos. El este destinat să participe la glorie împreună cu sufletul. Învierea lui Cristos şi înălţarea sa la cer în adevăratul său trup ne arată tocmai acest lucru. Noi vrem să fim fericiţi “în acest trup al nostru”, nu fără el, şi aşa va fi – ne asigură credinţa. Pentru noi, creştinii, cerul este întâlnirea cu Domnul care vine, sau “a merge să stăm cu Domnul” (Fil 1,23).

Mai mult: dacă această lume este a lui Dumnezeu, creată de el şi în aşteptare şi ea a deplinei mântuiri (cf. Rm 8,19), atunci nu numai că nu putem fi dezinteresaţi de soarta sa, dar trebuie să contribuim la păstrarea şi îmbunătăţirea ei. Departe de a ne rupe de misiunea de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă în această lume, credinţa în întoarcerea lui Cristos şi într-o viaţă viitoare devine un stimulent formidabil care nu lasă pe nimeni liniştit în lenevirea sa. Timpul ne este dat pentru “a face bine tuturor” (Gal 6,10).

Dacă cerul este pentru noi “Domnul care vine”, atunci trebuie să fim mereu vigilenţi pentru că el vine deja la noi acum în euharistie, vine în cel sărman, în nevoiaş, în cel suferind. Înainte de a merge noi la cer, vine cerul la noi. Numai să-l recunoaştem!

 

* * *

 

A înlăturat cu adevărat tulburarea?

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Despărţirea

Luca este unicul care are curajul de a folosi verbul care indică fără echivoc despărţirea: “s-a despărţit de ei…” Ziua descrisă de pagina din evanghelie se deschide cu constatarea unei absenţe (chiar dacă numai de trupul Învăţătorului). Apoi Isus a fost găsit, fie de comunitate, fie de doi ucenici care au părăsit dezolaţi Ierusalimul. Şi acum, la sfârşitul acestei zile, caracterizată ca un mare drum, Isus se desparte de ai săi.

Totuşi această separare nu provoacă, cum ar fi natural, un sens de spaimă, şi nici de tristeţe. Ucenicii se întorc din Betania, unde s-a săvârşit despărţirea, plini de bucurie. “…S-au întors la Ierusalim cu mare bucurie”. Luca nu explică motivul acelei bucurii surprinzătoare, ne lasă cel puţin perplecşi. Desigur că a avut loc ceva misterios, despre care este imposibil să vorbească. Apostolii au descoperit, sau cel puţin au intuit, o realitate care imprima paşilor lor un mers diferit de cel obişnuit al celui care se întoarce de la o despărţire definitivă. Noi nu ştim. Au înţeles, totuşi, că Isus s-a “despărţit” de ei, dar rămâne “prezent”.

Binecuvântarea

Un alt lucru deosebit care este subliniat: ultimul gest al lui Isus este un gest de binecuvântare: “În timp ce-i binecuvânta, s-a despărţit de ei şi s-a înălţat spre cer”. Unii comentatori pun în paralelă fraza “a înălţat mâinile şi i-a binecuvântat”, cu imaginile lui Aron (Lv 9,22) şi ale lui Simon (Sir. 50, 22-23), ambii mari preoţi, care binecuvântează poporul la sfârşitul unei jertfe. În al doilea caz, se referă şi la poporul care se prosternează cu faţa la pământ pentru a primi binecuvântarea, un detaliu care coincide cu cel prezentat de evanghelie (“… după ce l-au adorat”).

Deci Isus ar apare aici în haine sacerdotale care dă binecuvântarea ca o pecete a Jertfei sale, adică a Pătimirii. Totuşi, trebuie notat că, dacă se acceptă scrisoarea către Evrei, în Noul Testament nu se vorbeşte niciodată de Cristos în termeni expliciţi sacerdotali. De altă parte, gestul binecuvântării asupra pâinii aparţine unui rit familiar mai mult decât cultului de la templu. În sfârşit – cum notează exegetul Roger Varro – Pătimirea este cuprinsă cu toată evidenţa în contextul Paştelui, care “printre toate riturile Vechiului Testament apare mai puţin sacerdotal”. Toate acestea presupun că gestul de binecuvântare a lui Isus, pus ca o concluzie la o scenă de adio, se referă la o comunitate însărcinată să continue opera Păstorului.

Binecuvântarea, deci, dobândeşte “o valoare pastorală şi eclezială. Este Învăţătorul ucenicilor, Domnul Apostolilor, Capul comunităţii care acţionează aici. Binecuvântarea sa va fi, pentru Biserică, care trebuie să realizeze vizibil pe pământ forma nouă a prezenţei sale, ca izvor al tuturor darurilor necesare vieţii şi pentru dezvoltarea sa” (R. Varro).

Templul: refugiu sau iradiere?

Un ultim lucru deosebit de paradoxal. Grupul ucenicilor, în loc să pornească imediat în lume, merge să se roage în templul din Ierusalim. “Stăteau mereu în templu lăudând pe Dumnezeu”. Astfel evanghelia lui Luca, care se deschide cu scena lui Zaharia care săvârşeşte jertfa de tămâie în templu, se încheie cu lauda din templu din partea apostolilor lui Isus. Templul domină totul. Desigur, apare strană această imagine a Bisericii misionare care este cultivată într-o atitudine statică: “Stăteau totdeauna în templu”. Avem deci o repliere în cult? O ocupare a spaţiului sacru (echivalent cu sacristia în care mulţi şi astăzi pretind că se învecinează cu preoţii) ca sector exclusiv de competenţă a Bisericii?

Nu. Lauda perpetuă a lui Dumnezeu este în legătură cu misiunea, care din ea îşi ia pornirea şi dobândeşte forţa. Trebuie să invocăm şi binecuvântarea, care este o comunicare de viaţă. Fără binecuvântare nu este viaţă, nu este rodnicie. Şi apoi binecuvântarea stă la baza transmiterii mesajului care trebuie să realizeze o comuniune între toate popoarele. Semnificativ, în această privinţă, este imnul pus la începutul scrisorii către Efeseni: “Binecuvântat să fie Dumnezeu… care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea sa” (1,3). Binecuvântarea se răspândeşte, prin contaminare (de care sunt “purtători” apostolii), de la Israel la toate popoarele pământului. Templul, astfel, nu este un refugiu, ci un centru de iradiere.

Pentru ce el nu apare absent

Câteva note care pot să ne ajute să trăim consecinţele acestei solemnităţi.

1 – “…După ce le-a poruncit apostolilor pe care i-a ales prin Duhul Sfânt, el s-a înălţat la cer” relatează Faptele Apostolilor (prima lectură) Şi aici este mortificată curiozitatea noastră. Nu cunoaştem conţinutul acelor “porunci”. Este permis să presupunem, totuşi, că nu priveau numai cercul apostolilor. Fiecare dintre noi este interesat, chemat în cauză. Şi atunci nu ar trebui să fie dificil să-i ghicim substanţa: este vorba, în fond, de implicarea noastră pentru că el nu apare absent. Isus poate “să se despartă” numai după ce s-a încredinţat că fiecare a înţeles propria datorie. Care nu constă, bine înţeles, în a-l substitui, ci de a produce semne evidente şi citibile de toţi despre prezenţa sa. Apostolii (şi noi) “instruiţi”, nu ştiu o lecţie, dar sunt conştienţi că trebuie să manifeste, sau cel puţin să lase să fie întrevăzută o prezenţă. Desigur. Marele risc al Înălţării este acela că noi înşine apărem “absenţi”.

2 – “Stăteau cu ochii aţintiţi spre cer…” (Fapte). “Stăteau mereu în templu…” (evanghelia). Dacă aceasta ar fi fost cu adevărat atitudinea definitivă, nu am fi aici să celebrăm sărbătoarea Înălţării. Şi istoria lui Isus ar fi o poveste frumoasă (“a fost odată”), cu un epilog mai mult sau mai puţin fericit, conform punctelor de vedere. O poveste care ar fi fost folosită pentru a adormi copiii. Desigur. Sunt şi adulţi care ar pretinde că dorm asiguraţi de această poveste de acum încheiată, care ar avea avantajul de a nu prezenta cotituri neliniştitoare, lovituri de teatru neprevăzute. Sunt şi astăzi oameni care s-ar simţi mai liniştiţi dacă Biserica lui Dumnezeu s-ar specializa în contemplarea norilor, cultivarea florilor, şi dacă s-ar ocupa de problemele sufleteşti în spaţiul protejat al templului.

Dar cineva a fost însărcinat să îndrepte în altă parte privirea apostolilor. Suflul Duhului Sfânt, apoi, a deschis porţile şi a aruncat afară pe “cei care adorau”. Toată vina (sau meritul) acelei binecuvântări. Care nu încheia un eveniment. Dar oferea începutul unei aventuri cu rezultate imprevizibile. Isus, în chip misterios, s-a sustras privirilor. Pare că a îndepărtat tulburarea. Însă, graţie unui frecventator obişnuit al templului, continuă, din fericire, să menţină tulburarea…

3 – Poate ucenicii, în momentul Înălţării, şi-au dat seama că, deşi întrupându-se, deşi venind să stabilească cortul său în mijlocul oamenilor, Isus nu a părăsit “sânul Tatălui” (Io 1, 18). Tot astfel, deşi s-a întors la cer, nu a părăsit pe prietenii săi. Dimpotrivă, aveau impresia că-l primesc ca şi cum ar fi fost prima oară. Isus se despărţea de ei, dar nu-i părăsea.

 

* * *

 

Chiar şi lumea aceasta este a lui Cristos

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Sărbătoarea Înălţării Domnului, pe care o celebrăm astăzi, este pătrunsă de un mare şi solemn sens de bucurie: “Tresaltă de bucurie sfântă Biserica Ta, Doamne, prin misterul pe care-l sărbătorim astăzi cu această Liturghie de laudă” (Rugăciunea). Liturghia de astăzi nu este o Liturghie tristă, de rămas bun al lui Isus, care părăseşte pământul şi se reîntoarce în liniştea paradisului, ci o Liturghie de laudă şi de preamărire. Descoperirea misterului acestei laude şi a acestei bucurii înseamnă celebrarea adevăratului mister al zilei.

Rugăciunea liturgică amintită exprimă acest mister: “În Cristos ridicat la cer, natura noastră omenească a fost înălţată alături de Dumnezeu, iar noi, mădularele Trupului său, trăim în nădejdea de a ajunge acolo unde este Capul nostru în slava cerească”. Sfântul Paul scrie: “El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus”. Deci, pentru moment, este numai o candidatură pe care am depus-o, pe cât de puternică pe atât de sigură, un fel de ancoră aruncată din mare pe ţărm. Aceasta trebuie transpusă în realitate atunci când El va veni, pentru fiecare om şi pentru lumea întreagă. De aceea, şi în această sărbătoare Liturghia ne vorbeşte despre nădejde. Vom aminti acele cuvinte din scrisoarea către Evrei: “Avem astfel de Arhiereu care a şezut de-a dreapta tronului slavei în ceruri… Drept aceea, fraţilor, având îndrăzneală, să intrăm în Sfânta Sfintelor, prin sângele lui Isus, pe calea cea nouă şi vie pe care pentru noi a înnoit-o, prin catapeteasmă, adică prin trupul Său”. Înălţarea la cer a Domnului aminteşte oarecum deschiderea acestei căi noi şi vii pentru a ajunge la Dumnezeu, care este Cristos jertfit şi înviat.

În alte vremuri, aceste reflecţii erau suficiente pentru a trezi entuziasmul credincioşilor: siguranţa şi nădejdea toate erau îndreptate spre cer, adică spre un viitor care se află acolo sus, dincolo de această lume şi la sfârşitul ei. Astăzi noi simţim că toate acestea, cu tot esenţialul pe care-l spunem, nu spun totul. Înălţarea ascunde un alt mister.

Sfântul Paul, spre deosebire de povestirile sinopticilor, nu spune, pur şi simplu, că “Isus s-a înălţat de la pământ”, că “s-a desprins de ei”, ci spune că “s-a ridicat deasupra” a tot ceea ce există, în sensul că a fost făcut capul tuturor şi că toate au fost “supuse sub picioarele sale” (lectura a II-a): “Cristos s-a suit mai presus de toate cerurile ca să umple toate lucrurile”. Acelaşi lucru îl aflăm şi în scrisoarea lui Petru: “Isus s-a urcat la cer şi şade la dreapta lui Dumnezeu, şi şi-a supus îngerii şi puterile…”.

Prin urmare, Sărbătoarea Înălţării Domnului este o sărbătoare de Întronare şi îl aminteşte pe Cristos Înviat, pe care Tatăl l-a pus stăpânitor al lumii. De aici şi introducerea psalmului 46 în Liturghia de astăzi, care este tocmai un psalm de intronizare:

“Dumnezeu se suie în mijlocul strigătelor de biruinţă.

Domnul înaintează în sunetul trâmbiţei.

Cântaţi lui Dumnezeu cântaţi!

Cântaţi Împăratului nostru, cântaţi!

Căci Dumnezeu este împărat peste tot pământul.

Dumnezeu şade pe scaunul lui de domnie cel sfânt”.

În Isus Cristos, Dumnezeu a început să îşi exercite într-un mod nou şi direct suveranitatea sa asupra lumii şi asupra popoarelor. De aici înainte, lumea ne apare ca o “Nouă Cămaşă a lui Isus necusută”, apare ca “Tronul Slavei sale”, mai mult decât scăunaşul picioarelor sale. Desigur, aici nu este vorba despre o lume pusă sub stăpânirea celui rău, adică despre lume înţeleasă în sens moral, ci numai despre ceea este pozitiv în lume, întrucât este creată de Dumnezeu.

Isus şi lumea

Trebuie să aprofundăm acest raport, pentru care semn şi expresie este Sărbătoarea Înălţării Domnului. Sfântul Leon cel Mare spune că “tot ceea ce era de văzut în Mântuitorul nostru, prin Înălţarea sa la cer a trecut în sacramentalii şi în Magister, a căror autoritate a înlocuit observarea şi ascultarea directă de El”. Chiar şi după Înălţarea Sa la cer, Isus rămâne printre noi, în Biserică. Însă aceasta nu este întreaga sa prezenţă; există şi o altă prezenţă, poate mai ascunsă, dar mai vastă, ce acoperă întreaga lume. Întregul pământ a devenit “Lumea Domnului nostru Isus Cristos. Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Cristosului său”.

Şi aceasta “pentru că Dumnezeu l-a înălţat nespus de mult, şi i-a dat numele care este mai presus decât orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul, al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ”. Nu am sfârşi niciodată să explicăm tot ceea ce este implicat în această afirmaţie de credinţă. În această lumină nu ne mai apare temerar faptul că cineva a putut spune: “Viaţa este un paradis, şi cu toţii suntem într-un paradis, însă nu vrem să-l recunoaştem, căci dacă am voi să-l recunoaştem, chiar mâine s-ar instaura paradisul în toată lumea” (Dostoievski). Pentru că paradisul, cerul, este acolo unde se află Cristos, şi într-un fel sau altul, Cristos se află în toată lumea.

Această prezenţă a Sa are un punct de maximă concentrare, care este omul: fiecare om, nu numai fratele de credinţă şi membru al aceleaşi Biserici. Dacă în această ordine de idei ar exista ceva care să-l situeze pe un om deasupra altuia, aceasta nu ar putea fi decât gradul de sărăcie, de suferinţă şi de umilire, deoarece, cu acestea, identificarea cu Cristos este totală. “Cele ce aţi făcut unuia dintre aceştia, Mie mi le-aţi făcut”. Aceasta este foarte adevărat, dar pentru ce nu luăm noi aminte oare, măcar o singură dată, că nu numai omul, ci întreaga lume este a lui Cristos, cu toate că întregul univers este al omului? De ce nu ne gândim noi oare că nu este permis a polua apa, aerul, a reteza orice arbore sau plantă, a ucide în dreapta şi în stânga orice animal, pentru că acestea fac parte din împărăţia lui Cristos şi au o frumuseţe şi un scop propriu, care nu pot fi sacrificate după capriciile şi instinctele rele ale omului!

Cât de sensibil era la toate acestea Sfântul Francisc din Assisi! El nu se limita la a respecta creaturile, ci chiar le iubea pentru că în toate vedea o reflectare a slavei lui Dumnezeu, care, în Cristos, a reacoperit şi a reînnoit faţa pământului; toate îi vorbeau despre Isus Cristos. Într-o veche scriere creştină (Evanghelia apocrifă a lui Toma), citim aceste cuvinte ca spuse de Isus: “Dacă spargi lemnul, Eu acolo sunt, dacă rostogoleşti piatra, vei da de Mine, pentru că Eu şi acolo sunt!”

Chiar de la începuturile Bisericii, circula printre creştini întrebarea: “Cum va fi venirea Fiului omului, şi care-i vor fi semnele premergătoare?” Astăzi, se pare a se întrevedea un nou răspuns la acea întrebare, care să-l integreze pe cel vechi: “Venirea Fiului omului nu se va adeveri numai în cer, ci în acelaşi timp şi pe pământ; Domnul va veni atunci când această prezenţă a lui, de care este plină lumea, se va arăta în toată slava sa, atunci când ochii oamenilor nu vor mai fi împăienjeniţi, spre a-l putea vedea; când se va sfârşi aşteptarea creaţiei, şi va sosi şi pentru ea ziua şi ceasul naşterii. Numai atunci El îşi va putea face intrarea în Noul Ierusalim, urmat de toţi sfinţii săi, şi va putea încredinţa lumea în mâinile Tatălui, pentru ca Dumnezeu să fie de acum totul în toţi”.

Euharistia pe care o celebrăm anticipă acel moment: la ofertoriu, prin elementele pâinii şi vinului, lumea materială se îndreaptă spre Isus Cristos, şi, în Împărtăşanie, prin noi, Isus Cristos merge spre lume. El, să spunem aşa, o ia în stăpânire, o sfinţeşte şi o cuprinde, asemenea focului din clăile cu fân… “Oricine are nădejdea aceasta în el, se curăţeşte după cum El este curat”.

 

* * *

 

În timp ce-i binecuvânta, Isus a fost înălţat la cer

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Sfânta Biserică ne îndeamnă azi să ne bucurăm de înălţarea Domnului la cer, unde şade de-a dreapta Tatălui. Motivele bucuriei cauzate de acest eveniment unic ni le dă sfântul Leon cel Mare, care spune: Înălţarea lui Cristos înseamnă şi înălţarea noastră; acolo unde a ajuns mai înainte de noi slava capului, constituie o chemare în speranţă şi pentru trup: pentru aceasta, pe bună dreptate, trebuie să tresăltăm de fericire şi să ne bucurăm aducându-i mulţumire. Azi, nu numai că am primit confirmarea că vom moşteni paradisul, dar chiar am pătruns cu Cristos în înălţimile cerului (cf. MAC pag. 456).
Cred că ne vom bucura şi mai mult, dacă vom înţelege actul înălţării Domnului în sine. Aşa cum apare din evanghelia zilei (Lc 24,46-53), înălţarea lui Isus la cer este un act liturgic prin excelenţă, adică are o valoare mântuitoare deosebită. În timp ce-i binecuvânta, s-a despărţit de ucenicii săi şi a fost ridicat la cer. Gestul lui Isus de la Cina cea de Taină, când “a luat pâinea şi a binecuvântat-o” (Lc 22,19), a constituit actul de consacrare euharistică. Acum binecuvântează pe cei pe care i-a hrănit cu propriul trup şi sânge, înălţându-se la cer. Înălţarea arată începutul misiunii veşnice a lui Isus ca mijlocitor la Tatăl (Rom 8,34; Evr 7,25). Tatăl nu-i poate refuza nimic pentru acei pe care i-a binecuvântat. Binecuvântarea înălţării constituie o consacrare definitivă în har pentru apostoli, constituie un dar special făcut Bisericii “zidită pe temelii trainice: cei doisprezece apostoli ai Mielului” (Ap 21,14). Din acest motiv este indestructibilă (cf. Mt 16,18); este păstrată în mod infailibil în adevăr: Cristos o cârmuieşte prin Petru şi ceilalţi apostoli, prezenţi în urmaşii lor, papa şi colegiul episcopilor (CBC pag. 199). Simţind bogăţia consacrării şi responsabilitatea ce le revine din actul înălţării Domnului, ucenicii se întorc la Ierusalim plini de bucurie şi se adună în sala Cinei celei de Taină, se roagă împreună cu Maria, Mama lui Isus şi aşteaptă pe cel făgăduit spre a pecetlui opera lui Cristos din lume.
De acest dar izvorât din binecuvântarea lui Isus trebuie să profităm şi noi pentru mântuire. Aşa cum apostolul Paul implora de la Dumnezeu harul descoperirii, adică a cunoaşterii destinului veşnic, pentru credincioşii săi din Efes (Lec. a II-a: Ef 1,17-23), cred că este de datoria fiecărui apostol în parte să implore pentru credincioşii săi acelaşi har al cunoaşterii misterului înălţării lui Isus care le asigură moştenirea veşnică. Această cunoaştere profundă nu-i posibilă decât dacă se porneşte de la ceea ce a pornit Isus când a venit în lume şi a ajuns să cunoască el însuşi moştenirea pe care i-a pregătit-o Tatăl: Biserica. Or, Cristos a pornit de la iubire spre a-şi cunoaşte moştenirea. Iubirea l-a făcut să accepte Întruparea, condiţia sclavului, crucea şi moartea crudă în rând cu răufăcătorii, să se consacre consacrării lumii. Primind această consacrare a lui Isus prin Biserica sa, datoria noastră creştină actuală, fiindcă suntem deja în procesul înălţării cu Cristos, în Cristos şi prin Cristos la Tatăl, este aceea de a binecuvânta pe fiecare om în parte şi pe toţi împreună, adică de a-i consacra prin Duhul Sfânt, prin iubire, ca să devină plini de plinătatea lui Cristos, o hostie vie. Împărtăşirea noastră cu Cristos se realizează prin pâinea şi vinul consacrate: pâinea făcută din multe boabe de grâu şi vinul din multe bobiţe de struguri. Toţi cei care se împărtăşesc cu trupul şi sângele lui Cristos formează Trupul Mistic al lui Cristos. Acest Trup Mistic constituie hostia vie, Biserica lui Cristos, cu care vrea să se împărtăşească Tatăl veşnic.
Ca această Hostie vie să fie plăcută Tatălui, Isus hotărăşte să o boteze, nu cu apă ca Ioan Botezătorul, ci cu Duhul Sfânt şi cu foc (cf. Lc 3,16; Fap 1,5). Pentru a-i dobândi Bisericii sale pe Duhul Sfânt în care este viaţa adevărată cu puterea învierii pentru cei muritori şi focul iubirii care duce la cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl, Isus a trebuit să înfăptuiască ritul sacru al înălţării, ca binecuvântarea sa să consacre pe ucenicii săi, şi prin ei întreaga Biserică, pentru Adevăr: “Eu am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume. Acum las lumea şi mă duc la Tatăl” (In 16,28) şi apoi s-a rugat: “Consfinţeşte-i prin adevăr. Pentru ei mă consfinţesc pe mine însumi, ca şi ei să fie consfinţiţi prin adevăr [...] Mă rog şi pentru cei care prin cuvântul lor vor crede în mine” (In 17,19-20).
Misiunea pe care Isus o încredinţează ucenicilor săi şi pentru reuşita căreia s-a rugat şi continuă să se roage la dreapta Tatălui, prezintă două aspecte. Pe de o parte, este “mărturia vieţii şi victoriei lui Isus” (24,46-48), mărturia faptelor şi cuvintelor, a iubirii pe care el a predicat-o, a vieţii de slujire până la moarte şi apoi, în al doilea rând, a fi ucenicul lui Isus înseamnă a predica ideea convertirii şi iertării păcatelor, menite să ducă la dubla reconciliere: cu Dumnezeu şi cu oamenii. În felul acesta înălţarea confirmă adevărul profund al Paştelui: viaţa este nemuritoare şi Isus, care a umblat pe acest pământ cu noi, a devenit ţinta dezvoltării istoriei. Din acest motiv adevărul său nu-i un moment care aparţine trecutului, ci cuprinde viaţa fiecăruia dintre noi (cf. CBL pag. 1293).
De mai multe ori am amintit în predicile anterioare de obiceiul semit care, în loc de mulţumire, binecuvântează pe binefăcător.
Binecuvântarea acordată ucenicilor de Isus în momentul înălţării poartă amprenta mulţumirii? Desigur. În primul rând Isus este mulţumit în sine pentru opera înfăptuită pe pământ. Asemenea lui Dumnezeu Tatăl din a şaptea zi a creaţiei, când din înălţimea cerului a privit la opera mâinilor sale, a cunoscut că toate sunt foarte bune şi a binecuvântat acea zi (cf. Gen 1,31; 2,3), tot aşa procedează şi Fiul lui Dumnezeu la realizarea mântuirii lumii care garantează apariţia unui cer nou şi a unui pământ nou (cf. 2Pt 3,13). În al doilea rând Isus mulţumeşte ucenicilor care au răspuns chemării şi l-au urmat pe calea vieţii şi au împărtăşit împreună atâtea necazuri!
Mulţumirea pe care Isus le-o aduce constituie un îndemn de a-i urma exemplul. Îngerii le spun: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind spre cer? Întoarceţi-vă şi binecuvântaţi pământul, binecuvântaţi soarele, luna şi stelele, binecuvântaţi animalele, florile şi păsările, binecuvântaţi pe toţi oamenii şi pe fiecare în parte, binecuvântaţi chiar şi pe duşmanii voştri şi la venirea lui Isus îl veţi vedea pe norii cerului venind cu mărire şi slavă şi veţi sta de-a dreapta lui şi apoi cu el de-a dreapta Tatălui!
Cât de bine a înţeles, de exemplu, sfântul Francisc de Assisi, acest îndemn ceresc. In minunatul Imn al făpturilor spune:
Preaînalte, bune Doamne, ţie-ţi dau fără-ncetare
orice laudă şi slavă, orice binecuvântare.
Ţie singur se cuvine toată cinstea îngerească!
Omul însă nu e vrednic sfântul nume să rostească.
Să te laude, Stăpâne, strălucitul frate, soare,
ce dă zilelor lumină, florilor le dă culoare.
Să te laude, Stăpâne, sora lună şi voi stele,
ce sunteţi podoaba nopţii, credincioase santinele.
Să te laude, Stăpâne, vântul, scumpul nostru frate,
ce când vrea întreg pământul într-o clipă îl străbate.
Să te laude, Stăpâne, sora apă cristalină,
ce-i curată şi plăcută, pe-nsetaţi ea îi alină.
Să te laude, Stăpâne, focul, frate fără vină!
Când e frig, ne dă căldură, când e noapte dă lumină.
Să te laude, Stăpâne, şi pământul, mama noastră,
ce produce trandafirul, viorica cea albastră!
Cel care binecuvântează cu iubire, cu mulţumire, asemenea lui Isus, se face părtaş de preoţia sa veşnică, consacră întreaga creaţie pentru adevăr, pentru apariţia unui cer nou şi a unui pământ nou în care toţi să fie plini de binecuvântarea Domnului.
Înţelegem bucuria apostolilor care se întorceau spre Cenacol? Ea s-a născut din binecuvântarea lui Isus. Mulţumirea pe care Isus le-a adus-o, le-a dat speranţa că în curând vor primi plinătatea iubirii, pe Duhul Sfânt, prin care vor cunoaşte deplin misterul lui Isus, misterul fericirii de a fi veşnic lângă Tatăl, fiindcă “suferinţele timpului de faţă nu pot fi comparate cu slava viitoare care va trebui să se arate în noi” (Rom 8,18).
Numai binecuvântând vom fi binecuvântaţii Părintelui veşnic şi vom moşteni împărăţia pregătită celor aleşi încă de la întemeierea lumii (cf. Mt 25,34).
Înălţând inimile şi cugetele noastre spre cer, să ne rugăm cu întreaga Biserică pentru a primi această binecuvântare: Dumnezeule atotputernic, fă-ne să tresăltăm de bucurie sfântă şi să ne desfătăm în aducere de mulţumire pentru că înălţarea lui Cristos, Fiul tău, înseamnă şi ridicarea noastră; întăreşte-ne în speranţa că şi noi, Trupul său Mistic, vom ajunge, precum suntem chemaţi, la slava în care a intrat el, mergând înaintea noastră (LR). Amin.

 

* * *

 

Înălţarea Domnului (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

a) Un preot s-a dus să viziteze acasă un pacient. A observat un scaun liber alături de patul bolnavului şi l-a întrebat ce făcea acolo. Bolnavul i-a răspuns: “Îmi imaginez că pe acel scaun stă Isus şi, înainte să ajungi tu, vorbeam cu el…
Ani întregi rugăciunea mi s-a părut extrem de grea, până când mi-a explicat un prieten că rugăciunea constă în a vorbi cu Isus. Aşa că acum îmi imaginez că Isus stă pe un scaun alături de mine şi îi vorbesc şi ascult ce îmi răspunde. De atunci nu am mai avut dificultăţi în rugăciune”.
După câteva zile, fiica bolnavului s-a dus la parohie să-l informeze pe preot că tatăl ei a murit. A spus: “L-am lăsat singur numai câteva ore. Când m-am întors în cameră, l-am găsit mort, cu capul aplecat pe un scaun care era lângă pat” (A. DE MELLO, Sadhana un cammino verso Dio, E.P.).

b) “Poporul meu este greu de convertit: chemat să privească în sus, nimeni nu ştie să ridice privirea” (Os 11,6).

2. Tema

“Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii. Aleluia!”

3. Mesajul zilei

Înălţare: Isus urcă la cer. Prin ce cuvinte este descrisă în Crez înălţarea?
- “A înviat a treia zi, după Scripturi, şi s-a suit la cer, şade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va veni cu mărire să judece
- pe cei vii şi pe cei morţi, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit”.
- Cu înălţarea, Isus participă pe deplin la fericirea cerului. Astfel, face posibilă prezenţa sa pretutindeni, şi ca om, alături de fiecare dintre noi.
Şi ce face pentru fiecare dintre noi?
- Ne mântuieşte, adică ne eliberează din sclavia păcatului, a răului şi din moarte, ne învaţă şi ne ajută să trăim ca fii ai lui Dumnezeu, după exemplul şi cu harul meritat de el. De aceea, ne dăruieşte şi ne ajută să cultivăm în noi o bucăţică din cer:
- – în mintea noastră: căutând lucrurile de sus, unde trebuie să fie îndreptată speranţa noastră;
- – în inima noastră: iubind aşa cum a iubit el;
- – în mâinile noastre: lucrând şi în vederea vieţii veşnice şi rămânând solidari cu fraţii în dificultăţi;
- – în durerea noastră: transformând-o în încercare a iubirii.
Nu mai suntem singuri.
- Înainte de învierea sa, ca orice om, Isus era într-un singur loc, în Palestina.
- Acum este aproape de fiecare dintre noi, întotdeauna: în somn, la studiu, în rugăciune, la joacă, până la moarte şi dincolo de ea.
Se împlineşte salutul preotului: “Domnul să fie cu voi”. Însă trebuie ca noi:
- să recunoaştem prezenţa sa;
- să ştim să intrăm în dialog cu el;
- să nu-i facem neplăceri prin comportamentul nostru;
- să primim prietenia sa, învăţăturile sale şi harul său.
Nu putem să trăim ca şi cum Isus nu ar fi întotdeauna şi pretutindeni cu noi: trebuie să dăm mărturie despre prezenţa lui. De exemplu:
- prin credinţa în Euharistie (cf. exemplul 1);
- prin ajutorul dat misionarilor (cf. exemplul 2);
- prin iubire faţă de aproapele (cf. exemplul 3).
Isus care urcă în cer “ne ridică” şi pe noi.
- Dacă plângi, Isus înviat te ridică ştergând orice lacrimă.
- Dacă eşti trist pentru că ţi-a scăpat ceva rău, Isus înviat te ridică eliberându-te din sclavia păcatului, acordându-ţi iertarea.
- Dacă ţi-e foame de bine, Isus înviat te ridică cu pâinea vieţii.
- Dacă eşti dispreţuit la şcoală sau la joacă, Isus înviat te ridică rămânând cu tine, alături de tine.
- Dacă vrei să-i fii prieten, Isus înviat te ajută să trăieşti ca fiu al lui Dumnezeu.
- Dacă vrei să devii cu adevărat mare, Isus înviat te ridică, făcându-te să-ţi păstrezi demnitatea de fiu al lui Dumnezeu.
- Dacă te temi de durere, Isus înviat de ridică, prin uşurarea ei.
- Dacă te temi de moarte, Isus înviat te ridică spunându-ţi: Talitha qum! asigurându-te de viaţa veşnică.
- Dacă vrei o afecţiune mare, Isus înviat te ridică în marea sa familie a iubirii.
Cuvintele magice care te ridică sunt: “Te iubesc!” Isus vrea să rămână alături de tine toată viaţa şi să-ţi spună aceasta mereu.

4. Exemple

a) “Suntem doi!”

Porto Fuori, aproape de Ravenna, era o zonă foarte săracă în momentul în care a ajuns pr. Fuschini pentru prima dată, în 1945, încurajat de arhiepiscopul Antonio Lega, care i-a spus:
- Te trimit paroh la Porto Fuori; nu este nimic de stricat.
Parohia era în ruină şi nimeni nu mergea la biserică. În casa parohială a găsit o cameră mizerabilă care, totuşi, arăta mai bine decât celelalte. A pus în ea un altar şi un tabernacol. La terminarea acestei acţiuni, a spus:
- Isuse, suntem deja doi. Vom reuşi!

b) “Geografia Bisericii”.

Un episcop, mergând să viziteze familiile sărace şi bolnavii în perioada Primului Război Mondial, a găsit într-o mansardă o femeie în vârstă care trăia singură. Ţinea atârnată de perete o hartă geografică cu diferite steguleţe fixate ici şi acolo. La întrebarea sa, dacă o interesa mult războiul şi poziţiile armatelor, bătrânica a răspuns: “Nu este harta războiului, iar săgeţile nu indică mişcările armatelor! Aceasta este harta misiunilor. Primesc câteva reviste misionare şi, când citesc că misionarii au ajuns într-un loc nou şi au deschis o nouă casă misionară, înaintez steagurile şi îi ofer Domnului sărăcia şi suferinţele mele pentru ei şi pentru acei oameni mai săraci şi nefericiţi decât mine. Sunt atât de bucuroasă când văd născându-se biserici noi” (CORRA-ZANELLA, La casa sulla roccia, L.D.C.).

c) “Cum a dat mărturie despre Isus o fată japoneză”

Este o istorioară pe care nu pot să o uit, chiar dacă au trecut câţiva ani de când am auzit-o de la Matsui Toru. Este vorba despre o tânără creştină pe nume Kitahara Reiko, fiica unui profesor universitar.
La sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, într-un colţ popular din centrul oraşului Tokyo, care a fost ras până la pământ de bombardamente, au apărut nişte barăci numite “oraşul furnicilor”, locuit de adunătorii de zdrenţe. Reiko a hotărât într-o zi să meargă şi să trăiască acolo. A adunat copiii din acel loc, care erau prea săraci să meargă la şcoală, şi a devenit învăţătoarea lor. Sărind deseori peste orele de somn, a avut grijă şi de bătrânii şi de bolnavii care locuiau singuri. Lucra trup şi suflet. În fiecare dimineaţă, cu un zâmbet, saluta sute şi sute de vânzători de zdrenţe care treceau pe străzi spre lucru, trăgând cărucioare de lemn.
În fiecare seară, chiar până târziu, aştepta întoarcerea lor, mereu surâzătoare. Numai vederea zâmbetului ei, inocent şi amabil, i-a făcut pe aceşti oameni nenorociţi, care locuiau în barăcile oraşului distrus de haosul războiului, să uite de oboseala şi nefericirea lor. Aşa se face că Reiko a fost numită “sfânta oraşului furnicilor” şi a fost iubită şi respectată de toţi.
Sub perna tinerei a fost găsit un caiet. Era agenda ei, pe care Reiko o deschidea din când în când în timpul bolii. Când a fost deschis, s-a găsit notată numai această frază: “Nu uiţi cumva din întâmplare chiar acum să zâmbeşti?” Astfel, cu zâmbetul ei, Reiko le-a descoperit celor săraci prezenţa iubitoare a lui Isus (SHUNDO AOYAMA, La voce del fiume, E.P.).

d) Sugestie practică.

Scoateţi în evidenţă:
- invitaţia: ” Sus inimile / Le avem la Domnul”;
- sau doxologia rugăciunii euharistice: “Prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos”.

 

* * *

 

Înălţarea Domnului

Autor: pr. Nicolae Farcaş
Copyright: Predici.cnet.ro

Prima lectură.

Pe Muntele Măslinilor a fost construit de către cruciaţi un mic sanctuar octogonal, transformat apoi în moschee de către musulmani în anul 1200. Acest edificiu are astăzi un acoperiş, dar la început era descoperit pentru a aminti Înălţarea lui Isus la cer.

La prima vedere relatarea înălţării din Cartea Faptele Apostolilor pare să aibă o continuitate, dar dacă considerăm toate amănuntele intrăm în dificultate: pare mai degrabă ireal ca Isus să se fi comportat asemenea unui astronaut care se ridică de la sol, se înalţă spre cer şi dispare dincolo de nori; pe de altă parte există unele neconcordanţe greu de explicat.

La sfârşitul Evangheliei sale, Luca, acelaşi autor al Faptelor Apostolilor, afirmă că Isus cel înviat i-a condus pe apostoli în Betania şi “în timp ce-i binecuvânta s-a îndepărtat de ei şi s-a înălţat la cer. Ei s-au aruncat cu faţa la pământ în faţa lui, apoi, închinându-se, s-au întors cu mare bucurie la Ierusalim” (Lc 24,50-53).

Ceea ce ne surprinde este diferenţa de dată: conform Evangheliei lui Luca cap. 24, Înălţarea are loc în aceeaşi zi a Paştelui, în timp ce în Faptele Apostolilor este plasată patruzeci de zile după Înviere (Fap 1,3). Ne miră că acelaşi autor ne furnizează două informaţii contradictorii.

Dacă luăm de bună cea de-a doua versiune, aceea de 40 de zile, ar trebui să ne întrebăm: ce a făcut Isus în acest timp? Pe Calvar oare n-a promis tâlharului cel bun: “Astăzi vei fi cu mine în Paradis?” De ce n-a mers imediat?

Aceste dificultăţi prezentate sunt suficiente pentru a ne face atenţi: poate intenţia sfântului Luca nu era aceea de a ne spune unde, cum şi când s-a înălţat Isus la cer. Preocuparea sa era alta: voia să răspundă problemelor şi să clarifice dubiile care existau în comunitatea sa, voia să lumineze creştinii asupra misterului inefabil al Paştelui. De aceea, ca artist al penelului ce era, a compus o pagină de teologie folosind un gen literar şi imagini uşor de înţeles de contemporanii săi. Pentru noi acum e important să înţelegem limbajul său.

În timpul lui Isus, aşteptarea Împărăţiei lui Dumnezeu era vie, iar scriitorii apocaliptici o anunţau ca iminentă. Toţi aşteptau un potop de foc purificator din cer, aşteptau învierea celor drepţi şi începutul unei lumi noi. De asemenea, şi între ucenici se crease o atmosferă de exaltare, alimentată de câteva expresii ale lui Isus care puteau fi uşor înţelese greşit: “Nu veţi termina cetăţile lui Israel până când va veni Fiul Omului” (Mt 10,23); “Sunt unii dintre cei care stau aici, care nu vor vedea moartea până când nu-l vor vedea pe Fiul Omului venind în Împărăţia lui” (Mt 16,28).

Cu moartea Învăţătorului, însă, toate speranţele au fost risipite: “Noi speram că el va fi cel care va elibera pe Israel“, vor spune cei doi ucenici de la Emaus (Lc 24,21). Învierea trezeşte aşteptările: între ucenici se răspândeşte convingerea că Isus se va întoarce imediat. Unii fanatici, bazându-se pe revelaţii presupuse, încep chiar să anunţe data. În toate comunităţile se repetă invocaţia: “Marana tha!”, “Vino, Doamne Isuse!” Anii trec dar Domnul nu se întoarce. Atunci mulţi spun cu ironie: “Unde e promisiunea venirii sale? Din ziua în care părinţii noştri au închis ochii, totul rămâne ca la începutul creaţiei” (2Pt 3,4).

Sf. Luca scrie în această situaţie de criză. Îşi dă seama că o neînţelegere stă la originea deziluziei creştinilor: învierea lui Isus a însemnat începutul Împărăţiei lui Dumnezeu, dar nu sfârşitul istoriei.

Construcţia noii lumi este începută numai, dar va cere timp şi angajare din partea ucenicilor pentru a se realiza.

Pentru a corija falsele aşteptări, Luca introduce în prima pagină a Cărţii Faptele Apostolilor un dialog dintre Isus şi apostoli.

Apostolii întreabă: când va sosi Împărăţia lui Dumnezeu? Este aceiaşi întrebare pe care, la sfârşitul primului secol creştin, ar fi voit să i-o adreseze şi creştinii lui Isus. Răspunsul Celui Înviat, mai mult decât doar celor doispreze apostoli, este adresat tuturor membrilor comunităţii lui Luca: încetaţi să discutaţi asupra timpului şi a momentelor sfârşitului lumii, acestea sunt cunoscute numai Tatălui. Angajaţi-vă mai degrabă să împliniţi misiunea care v-a fost încredinţată: să fiţi martorii mei “în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la capătul pământului” (vv. 7-8)!

După acest dialog urmează scena înălţării lui Isus. Isus şi ucenicii stau la masă în casă. De ce oare nu s-au salutat acolo, după ce au mâncat? De ce a trebuit să meargă pe Muntele Măslinilor? Şi celelalte amănunte: norul, privirile îndreptate spre cer, cei doi oameni îmbrăcaţi în alb, ce reprezintă toate acestea?

În Vechiul Testament există o relatare care se aseamănă cu cea a noastră, e vorba de răpirea lui Ilie (2Rg 2,9-15). Într-o zi, acest mare profet se găsea aproape de râul Iordan cu ucenicul său Eliseu. Acesta, ştiind că învăţătorul său se pregăteşte să-l părăsească, îi cere ca moştenire “duhul său îndoit”. Profetul i-l promite, dar numai cu o condiţie: “dacă mă vei vedea când mă voi îndepărta de tine“. Pe neaşteptate, apare un car cu cai de foc şi, în timp ce Eliseu privea spre cer, Ilie este răpit într-un vârtej de vânt. Din acel moment Eliseu a primit spiritul învăţătorului şi puterea de a continua misiunea sa în această lume. Cartea Regilor relatează apoi faptele lui Eliseu: sunt aceleaşi pe care le-a săvârşit Ilie.

E uşor de descoperit elementele comune ale acestei relatări cu cea din Faptele Apostolilor, iar concluzia este aceasta: Luca s-a folosit de scenografia grandioasă şi solemnă a răpirii lui Ilie pentru a exprima o realitate care nu poate fi verificată cu simţurile şi nici nu poate fi descrisă prin cuvinte: Paştele lui Isus, Învierea sa şi intrarea sa în gloria Tatălui.

Norul, în VT, indică prezenţa lui Dumnezeu într-un anumit loc (Exod 13,22). Luca s-a folosit de el pentru a afirma că Isus, cel învins, piatra aruncată de constructori, cel pe care duşmanii săi l-ar fi voit să rămână în mormânt, prizonier morţii, a fost, în schimb, primit de Dumnezeu şi proclamat ca Domn.

Cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb sunt aceiaşi care apar lângă mormânt în ziua de Paşti (Lc 24,4). Culoarea albă reprezintă, conform simbologiei biblice, lumea lui Dumnezeu.

Cuvintele puse în gura celor doi oameni sunt explicaţia dată de Dumnezeu evenimentelor Paştelui: Isus, Slujitorul fidel, dat la moarte de oameni, a fost glorificat. Cuvintele lor sunt adevărate (fiind doi, sunt vrednici de crezare).

În sfârşit, privirea îndreptată spre cer; ca şi Eliseu, apostolii şi creştinii din timpul lui Luca contemplă pe Învăţătorul lor care s-a îndepărtat de ei. Privirea lor arată speranţa unei întoarceri imediate, dorinţa ca, după un scurt interval, el să-şi reia lucrarea întreruptă.

Dar vocea din cer clarifică: nu el va fi cel care o va duce la împlinire, ci voi. Puteţi face aceasta pentru că aţi petrecut patruzeci de zile cu el (în limbaj iudaic era timpul necesar pentru pregătirea ucenicului) şi l-aţi primit pe Duhul Sfânt.

Pentru apostoli, la fel ca şi pentru Eliseu, imaginea “răpirii învăţătorului” indică predarea misiunii. Deja în timpul lui Luca erau creştini care “priveau spre cer”, care considerau religia ca o scutire, nu ca o angajare concretă pantru a îmbunătăţi viaţa oamenilor. Lor Dumnezeu le spune să înceteze de a mai privi spre cer, şi să arate credinţa lor în faptele concrete ale vieţii. Isus se va întoarce, dar această speranţă nu trebuie să fie un motiv pentru a se îndepărta de problemele acestei lumi. Fericiţi vor fi acei slujitori pe care Domnul, la întoarcere, îi va găsi lucrând (Lc 12,37).

Isus deci s-a înălţat la cer, însă aceasta înseamnă că a înviat, că a fost glorificat, că a intrat în gloria lui Dumnezeu. Trupul său, e adevărat, a fost pus în mormânt, dar Dumnezeu nu a avut nevoie de atomii cadavrului său, pentru a-i da acel trup de înviat, pe care apostolul Paul îl numeşte: “Trup spiritual” (1Cor 15,35-50).

Patruzeci de zile după Paşti nu s-a verificat nicio deplasare în spaţiu, nicio “răpire” de pe Muntele Măslinilor la cer. Înălţarea a avut loc în momentul însuşi al morţii, chiar dacă ucenicii au început să înţeleagă şi să creadă abia începând cu “a treia zi“.

Relatarea lui Luca este o pagină de teologie, nu e un reportaj al unui cronicar. În această pagină el vrea să ne spună că Isus a traversat primul “vălul templului” care separa lumea oamenilor de cea a lui Dumnezeu şi a arătat că tot ceea ce se întâmplă pe pământ: succesele şi neîmplinirile, nedreptăţile, suferinţele şi chiar cele mai absurde fapte, precum şi cea mai ruşinoasă moarte, nu scapă planului lui Dumnezeu.

Înălţarea lui Isus înseamnă toate acestea. Atunci nu trebuie să ne mirăm că a fost salutată de apostoli cu mare bucurie (Lc 24,52).

Lectura a doua.

Sfântul Paul cere lui Dumnezeu înţelepciunea pentru creştinii săi. Nu e vorba de o înţelepciune umană, ci de o inteligenţă pentru a înţelege misterul Bisericii. El cere lui Dumnezeu să le lumineze ochii inimii lor pentru a înţelege cât de mare e speranţa la care au fost chemaţi.

Prima lectură invita creştinii să nu neglijeze datoriile concrete din această viaţă. Cea de-a doua lectură completează acest gând şi recomandă creştinilor să nu uite că viaţa lor nu este închisă în orizontul acestei lumi, pentru că, deşi sunt angajaţi în activităţile acestei vieţi, ei sunt totdeauna în aşteptarea lui Cristos care se întoarce pentru a-i lua definitiv cu el.

Evanghelia

Noi suntem în măsură să studiem şi să cunoaştem realităţile materiale, este de ajuns să ne folosim de inteligenţă şi perspicacitate. Secretele lui Dumnezeu însă ne depăşesc, sunt de nepătruns, numai el singur ni le poate revela.

Dacă ne alăturăm lui Cristos, dacă reparcurgem etapele vieţii sale îndrumaţi doar de cunoaşterea umană, ne vom afla în faţa unui mister dens, întunecat. De la început până la sfârşit, ceea ce i se întâmplă rămâne un mister. Însăşi Maria este surprinsă şi uimită când planul lui Dumnezeu începe să se împlinească în Fiul (Lc 2,33.50). În credinţă, şi ea trebuie să “reunească”, asemenea unor piese, diferitele evenimente (Lc 2,19), pentru a descoperi puzzle-ul Domnului. Cum să descoperim sensul?

La această întrebare răspunde, în primele versete din Evanghelia de astăzi (46-47), Cel Înviat. El – relatează Luca – le deschise (mintea) inteligenţa discipolilor pentru a înţelege Scripturile: “Aşa este scris…” Numai de la Cuvântul lui Dumnezeu vestit de profeţi poate veni lumina care va clarifica evenimentele pascale. În Biblie – spune Isus – era prezis deja că Mesia va suferi, va muri şi va învia.

Este dificil să găseşti afirmaţii atât de explicite în Vechiul Testament. Totuşi, nu este nicio îndoială că ceea ce a schimbat gândirea apostolilor şi i-a făcut să înţeleagă că Mesia lui Dumnezeu este foarte diferit de cel pe care îl aşteptau, sunt textele din profetul Isaia ce vorbesc despre Slujitorul Domnului “dispreţuit, respins de oameni, om al durerilor obişnuit cu suferinţa… Dar care va avea urmaşi, va trăi mult şi, după ce sufletul său se va tulbura, va vedea lumina” (Is 53).

Un alt eveniment – spune Cel Înviat – este anunţat în Scripturi: “În numele său vor predica tuturor popoarelor convertirea şi iertarea păcatelor” ( v. 47).

Aici aluzia la textul biblic este clară. Se face referire la misiunea Slujitorului Domnului: “Eu te-am pus ca lumină pentru oameni pentru ca să duci mântuirea până la marginile pământului” (Is 49,6).

Conform profetului, este datoria Mesiei de a duce mântuirea tuturor popoarelor. Cum se va realiza această profeţie dacă Isus a limitat activitatea sa la poporul său, dacă a oferit mântuirea numai israeliţilor (Mt 15,24)?

În partea a doua a Evangheliei de azi (vv. 48-49) se răspunde la această întrebare: Isus va deveni lumină a neamurilor prin mărturia ucenicilor săi.

E vorba de o datorie care depăşete capacităţile umane. Pentru a desfăşura misiunea lui Cristos nu ajung bunavoinţa şi bunele calităţi, trebuie să ne bazăm pe însăşi forţa sa. Iată motivul acelei promisiuni: “Voi rămâneţi în oraş până când veţi fi îmbrăcaţi cu o putere venită de sus” (v. 49).

Este vestea trimiterii Spiritului Sfânt, Cel care va deveni protagonistul timpului Bisericii. În Cartea Faptele Apostolilor va fi amintită deseori prezenţa sa în momentele cheie şi asistenţa sa în alegerile decisive făcute de apostoli.

Evanghelia lui Luca se încheie cu relatarea Înălţării (vv. 50-53). Înainte de a intra în gloria Tatălui, Isus îi binecuvântează pe ucenici. Încheiată celebrarea liturgică în templu, preotul ieşea din locul sacru şi rostea o binecuvântare solemnă asupra credincioşilor adunaţi pentru rugăciune (Sir 50,20). După binecuvântare aceştia se întorceau la ocupaţiile lor, având siguranţa că Dumnezeu va duce la bun sfârşit munca lor. Binecuvântarea lui Isus însoţeşte comunitatea ucenicilor săi şi este promisiunea şi garanţia succesului deplin al operei pe care o încep.

Apelul final nu putea fi decât la bucurie: “ucenicii s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie” (v. 52).

Luca este evanghelistul bucuriei. Încă din prima pagină a Evangheliei sale întâlnim pe înger care-i spune lui Zaharia: “Vei avea bucurie şi veselie şi mulţi se vor bucura de naşterea lui” (Lc 1,14). Puţin după aceea, la naşterea lui Isus, din nou apare îngerul care le spune păstorilor: “Nu vă temeţi, iată vă vestesc o mare bucurie, care va fi pentru tot poporul” (Lc 2,10).

Primul motiv pentru care ucenicii se bucură, chiar dacă nu-l mai au pe Isus cu ei în mod vizibil, este faptul că au înţeles că el nu a rămas, aşa cum gândeau duşmanii săi, prizonierul morţii.

Au experimentat Învierea sa, sunt siguri că el a trecut primul “vălul templului” care separa lumea oamenilor de cea a lui Dumnezeu. Astfel a arătat că tot ceea ce se întâmplă pe pământ: succesele şi neîmplinirile, nedreptăţile, suferinţele şi chiar cele mai absurde fapte, precum şi cea mai ruşinoasă moarte, aşa cum i s-a întâmplat lui, nu scapă planului lui Dumnezeu. Dacă acesta e destinul fiecărui om, moartea nu ne mai înspăimântă, Isus a transformat-o într-o naştere la viaţa cu Dumnezeu. Acesta e primul motiv pentru a înfrunta cu speranţă chiar şi situaţiile cele mai dramatice şi mai complicate.

Lumina Scripturilor i-a făcut să înţeleagă că Isus nu a mers într-un alt loc, nu s-a îndepărtat, dar a rămas cu oamenii. Modul său de a fi prezent nu mai este acelaşi, dar aceasta nu înseamnă că nu e real. Înainte de Paşti el era condiţionat de toate limitările la care suntem supuşi noi. Acum nu mai este şi poate fi alături de fiecare om, totdeauna. Odată cu Înălţarea prezenţa sa nu s-a diminuat, ci s-a multiplicat! Iată un alt motiv al bucuriei ucenicilor şi al nostru.

prelucrare după Fernando Armellin

 

* * *

 

Cerul şi contemporaneitatea

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Voi veţi primi o putere când Duhul Sfânt se va coborî peste voi şi îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeia şi până la marginile pământului” (Fapte 1, 1-11)

“El i-a pus totul sub picioare şi i-a dat căpetenia peste toate lucrurile bisericii.” (Efs. 1, 7-23)

“Pe când îi binecuvânta s-a despărţit de ei şi s-a înălţat la cer…” (Lc. 24,46-53)

Evanghelistul Luca, după ce şi-a scris Evanghelia a mai scris încă o carte în care documentează apariţia şi dezvoltarea comunităţii creştine. Cu alte cuvinte, în care povesteşte primăvara bisericii. Punctul de plecare a Faptelor Apostolilor, este biserica mama din Ierusalim, prezentată în începuturi şi în expansiunea ei.

Evanghelistul ne oferă două părţi ale aceleiaşi realităţi.

- viaţa lăuntrică a comunităţii (rugăciune, fraternitate, unire, împărţirea bunurilor);

- dinamismul misionar (susţinută de puterea Duhului Sfânt şi de eficacitatea Cuvântului propovăduit cu curaj).

Deci, cu tot dreptul au fost ele pentru Sărbătoarea Înălţării Domnului, textul iniţial din “Faptele Apostolilor”, unde sunt înregistrate sintetic evenimentele din perioada de tranziţie dintre viaţa pământească a lui Isus şi timpul bisericii.

Pe vremea apariţiilor pascale, Cristos, într-un oarecare sens, a efectuat predarea consemnelor, şi a dat început misiunii apostolice, ca şi cum ar fi spus ucenicilor: “De acum, totul depinde numai de voi”.

În felul acesta, despărţirea se apropia văzând cu ochii.

“Odată cu înălţarea lui Isus la cer începe timpul bisericii, un timp de propovăduire publică şi curajoasă, care, progresiv, trebuie să ajungă la cunoştinţa tuturor oamenilor. De aceea înălţarea Domnului la cer marchează cotitura istorică determinantă şi cumpăna apelor dintre viaţa lui Isus şi viaţa comunităţii post pascale. Din clipa în care s-a înălţat la cer, comunitatea ucenicilor îşi poate începe propria ei cale istorică fără nostalgie şi fără sperietori apocaliptice. De acum, comunitatea are în faţa ei lumea şi istoria unde îşi va maturiza experienţa creştină prin puterea Duhului Sfânt făgăduit de Domnul. (R. Fabris)

Învăţăturile lui Isus privesc Împărăţia lui Dumnezeu, adică planul Său de Mântuitor. Acesta era şi subiectul predicii ucenicilor. Un alt element peculiar al apariţiilor pascale este dat şi de convieţuirea împreună: “Pe când se afla cu ei le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim.”

Mâncând împreună cu ucenicii, asta este încă o mărturie palpabilă, că cel înviat nu este o fantomă, o halucinaţie, ci ne duce cu mintea chiar la banchetul euharistic, adică la locul prin excelenţă în care prietenii vor putea fi împreună cu Domnul lor.

Răspunzând unei întrebări precise puse de apostoli (“Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi împărăţia lui Israel?”), Isus precizează că biruinţa pascală, nu instaurează imediat Împărăţia lui Dumnezeu, ci mai degrabă din dimineaţa zilei de Paşti se deschide o eră (a cărei durată nu interesează) caracterizată: de munca misionară; de lucrarea Duhului Sfânt. Acestea sunt singurele informaţii date de Isus alor săi.

Povestirea înălţării la cer, insistând asupra plecării lui Cristos slujeşte la punctualizarea responsabilităţii apostolilor rechemaţi brusc la datoria lor specifică de către îngeri: “Bărbaţi galileeni, pentru ce staţi şi vă uitaţi la cer…?” Oricum, deocamdată nu acesta este semnalul plecării în misiuni întrucât cel înviat le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim. Nu sosise încă momentul despărţirii lor.

Prin urmare prima imagine a bisericii aşa cum este prezentată ea deocamdată nu e alta decât aceea a câtorva persoane care stau în aşteptare. Prima dintre ele este o “echipă apostolică”. Biserica apare ca o comunitate în rugăciune. Misiunea ei nu poate fi însoţită decât numai de Duhul Sfânt din care cauză nici nu va începe mai înainte de venirea lui. De aceea biserica reunită şi bine structurată de Cristos are trebuinţă de suflul dătător de viaţă pe care îl va da Duhul Sfânt.

“Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi în Duhul Sfânt nu peste multe zile.” Fără acea cuvântare în Duhul Sfânt biserica nu poate pleca în lume. Pe de altă parte însuşi Cristos a început propria Lui misiune pământească după învăţătura primită de la Duhul Sfânt atunci când a fost botezat în Iordan. Fără Duhul Sfânt nu există viaţă, nu există putere de expansiune nu există capacitatea propovăduirii pentru biserică. Fără insuflarea Duhului Sfânt comunitatea rămâne ca şi blocată, pusă în imposibilitatea de a transmite mesajul. Numai Duhul Sfânt împodobeşte biserica, pentru a se prezenta în lume.

“Un nor l-a ascuns din ochii lor”. Norul aparţine acelei expresii simbolice, de care se slujeşte evanghelistul Luca în povestirea evenimentului (însăşi înălţarea la cer simbolizează intrarea lui Dumnezeu în lume, şi nu este nevoie a fi înţeleasă la litere). În Biblie, “norul” este semnul prezenţei lui Dumnezeu. De aceea, norul, care-l ascunde pe Isus din faţa ochilor apostolilor, înseamnă sfârşitul unui oarecare fel de prezenţă în lume (prezenţa trupească şi văzută) şi inaugurează o altă prezenţă spirituală.

Luca este singurul evanghelist care prezintă înălţarea Domnului sub forma unei povestiri. Ba chiar el face aceasta prin două povestiri: una la sfârşitul Evangheliei şi a doua la sfârşitul Faptelor Apostolilor. Între aceste două texte, deosebirea, care bate la ochi, este aceea a timpului. În Evanghelie se spune că înălţarea ar fi avut loc chiar în seara Paştelui, iar în Faptele Apostolilor, după 40 de zile (sau în cazul în care suntem pedanţi cele 40 de zile sunt ale apariţiilor şi învăţăturilor pascale).

Chiar şi aceste 40 de zile au o valoare simbolică şi arată vremea unei revelaţii şi a unei încercări. Este suficient a aminti cele 40 de zile petrecute de Isus în pustiu care au precedat misiunea Sa. Acum, cele 40 de zile după Paşti pot însemna timpul de pregătire pentru misiunea bisericii.

Se insistă chiar şi asupra rolului apostolilor ca martori şi asupra necesităţii de a rămâne în cetate, până când vor fi investiţi cu putere de sus. În privinţa aceasta putem fixa două momente: “A ieşit cu ei afară spre Betania…”. Pare a fi una dintre multele călătorii pentru proclamarea împărăţiei. Isus pleacă după ce a pus în mişcare comunitatea, plecând încă odată în fruntea grupului apostolilor. Asta înseamnă că El va fi totdeauna conducătorul lor, tot de atâtea ori, când vor pleca în misiuni, pentru vestirea Evangheliei.

“Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta s-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer”. (Lc. 24, 51) Isus se desparte de prieteni printr-o binecuvântare. Şi ultima imagine pe care ei o înregistrează este tocmai icoana Domnului preaslăvit, care binecuvântează. Fără îndoială, aici este vorba de un gest sacerdotal. Ben Sirah (Sir. 50, 20-24), prezintă scena marelui preot Simon care îşi ridică mâinile la sfârşitul solemnei liturghii pentru a binecuvânta poporul prosternat (în povestirea lui Luca chiar şi ucenicii sunt îngenuncheaţi în adoraţie). Cu această binecuvântare el cere ca Dumnezeu să dea poporului bucuria inimii (şi ucenicii se întorc la Ierusalim plini de bucurie).

Oricât de paradoxal ar părea, apostolii salută plecarea Domnului nu prin plâns şi prin bucurie (“şi se reîntoarseră la Ierusalim cu mare bucurie.”). Se poate spune că această bucurie nu au aflat-o în inima lor ca rod al acelei binecuvântări finale. Ei vor trebui să înfrunte o lume, în care aparent, nu se poate schimba, unde mai activează încă puterile răului, suferinţa, moartea şi ura. Dar cu toate acestea ei trebuie să predice că totul s-a schimbat.

Trebuie să înfrunte o lume ostilă, duşmănoasă în care să aducă dragostea, pacea şi iertarea. Asta o şi fac sprijiniţi de o putere de sus. În lectura a II-a Sfântul Paul îl prezintă pe Domnul Cristos ca pe mai marele bisericii şi ca pe un suveran peste întregul univers: “Fraţilor, eu mă rog ca Dumnezeul Domnului Nostru Isus Cristos, Tatăl Slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea Lui.” (Efs. 1, 17)

Iată cum Sărbătoarea Înălţării Domnului inaugurează timpul bisericii şi în acelaşi timp inaugurează timpul speranţei, adică al angajării speranţei. Într-o lume care se gândeşte numai la dânsa, limitată propriilor orizonturi economice, satisfăcută de planurile ei reductive, care se măguleşte cu gândul că este “realistă”, un mic grup de oameni se prezintă ca purtătorii şi vestitorii unei unice utopii posibile.

În mijlocul oamenilor care au auzit atâtea şi atâtea cuvinte ei vin să le vorbească despre un Dumnezeu protagonist, despre o lungă istorie de fidelitate. Aceşti martori ai speranţei, le spun oamenilor dezorientaţi că cerul nu e dincolo de nori ci este aici pe pământ. Cerul nu este pentru mâine şi pentru astăzi.