Predici

(tipareste predicile)

 

Înălţarea Domnului
Anul B (A, C)
Lecturi:
Fapte 1,1-11
Efeseni 4,1-13
Marcu 16,15-20

Marcu 16,15-20

Apoi le-a spus: “Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat. Acestea sunt semnele care îi vor însoţi pe cei care cred: în numele meu vor alunga diavoli, vor vorbi limbi noi, vor lua şerpi în mână şi, dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu le va dăuna. Îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca”. După ce le-a vorbit, Domnul Isus s-a înălţat la cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, iar ei au plecat şi au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul lucra cu ei şi le întărea cuvântul prin semnele care-i însoţeau.

 

Autori

pr. Jacques Sylvestre, O.P.
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu
FSC
pr. Alessandro Pronzato
pr. Lucian Păuleţ

 

* * *

 

Scepticii pornesc într-o aventură

Autor: pr. Jacques Sylvestre, O.P.
Traducere: sr. Agnes Valentin
Copyright: ProFamilia.ro

Necredinţă, scepticism, şi apoi credinţă, aşa poate fi rezumat finalul Evangheliei scrise de Marcu sau de Pseudo-Marcu. În prima secţiune a acestui final (16,1-14), Domnul se arată de trei ori unor martori pe care apostolii pur şi simplu nu îi cred. Scepticismul acesta devenind rapid contrariul său ar putea constitui de altfel o dovadă indiscutabilă a învierii lui Cristos. Pentru că, uimitor, aceiaşi sceptici pornesc de îndată să predice, trimişi în misiune de Cristos şi lucrând cu El (16,15).

Care să fie legătura dintre scepticism şi credinţă? Oare adevărata credinţă chiar se poate lipsi de mărturii omeneşti, se poate lipsi să ceară dovezi (a se vedea Ioan 20,29; Marcu 15,32)? Versetele de mai sus ne poartă în plină creştinătate a începuturilor. Relatările despre apariţiile lui Isus după Înviere înaintea apostolilor exprimă toate, în diversitatea lor, o imagine unitară a relaţiei cu Cel înviat. Şi anume, după ce la început nu au crezut, apostolii l-au recunoscut pe Isus, şi-au dat seama că El este viu, şi au primit de la El o misiune… Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea Cuvântul, prin semnele care urmau.

 

Propovăduiţi la toată făptura

Recunoaşterea lui Isus de către ai lui, aşa sceptici cum s-au arătat la început, se petrece cu repeziciune, după care urmează, imediat, trimiterea lor să vestească. Indiscutabil, e vorba aici de mai mult decât de o poruncă a lui Isus, e vorba de faptul că apostolii au devenit conştienţi că s-a petrecut ceva capital. Cum putem atunci explica de ce a fost nevoie ca după 50 de zile de la Înviere să se coboare Duhul Sfânt, eveniment după care Petru începe în fine să predice (Fapte 10; 11,1-18; 15,7-11)…?

Putem presupune că apostolii nu au înţeles decât treptat faptul că Cristos cel înviat le-a încredinţat implicit sarcina universală de a fi purtătorii revelaţiei. Convertirea lui Paul pe drumul Damascului va contribui la această înţelegere (Fapte 15; Galateni 2). Aşadar, misiunea Bisericii printre păgâni s-a clarificat treptat, şi nu a mai fost vorba nici măcar de prioritatea evreilor în primirea Veştii Bune. Misiunea de a se adresa oamenilor din lumea întreagă, de a propovădui Evanghelia la toată făptura, a devenit evidentă mai târziu şi se datorează unor influenţe diverse.

 

Propovăduirea Evangheliei

Propovăduirea, vestirea, anunţarea. Această expresie este foarte curentă în limbajul misionar al Bisericii primare. Marcu este însă singurul dintre evanghelişti care vorbeşte despre “propovăduirea Evangheliei” (1,14; 13,10). Un sinonim este termenul kerygma sau mesaj, o formă elementară de evocare a vieţii lui Isus, a morţii şi învierii Lui, şi de proclamare a întoarcerii lui ca judecător şi Mântuitor. Iată care este miezul Veştii Bune, care se adresează întregii omeniri. Credinţa şi pocăinţa vor constitui răspunsul la această propovăduire şi vor fi legate de botez, ca o consecinţă normală a ascultării mesajului. Credinţa mărturisită public prin primirea botezului, odată cu iertarea păcatelor, le conferă credincioşilor darul Duhului Sfânt.

 

Semnele

Să fie oare semnele făgăduite un privilegiu exclusiv al primilor predicatori şi al celor care i-au ascultat şi crezut? Dimpotrivă, semnele sunt date tuturor credincioşilor. Departe de a le refuza Celor Unsprezece darul de a săvârşi miracole, Noul Testament lasă să se înţeleagă că harismele pot fi dăruite şi simplilor credincioşi (1Corinteni 12,28ss) ca şi discipolilor nedeclaraţi (Marcu 9,38-40). Putem evoca în acest sens minunea înfăptuită de către Paul şi Barnaba (Fapte 14,3ss) şi revărsarea Duhului peste nişte simpli ascultători, printre care se număra Corneliu (Fapte 10,44-46). În ce-l priveşte pe sf. Paul, el alunga duhurile rele şi i s-a întâmplat să-şi scuture de pe mână o viperă gata să-l muşte (Fapte 16,12 şi 28,3-5). Darul limbilor, sau glosolalia, minune a apostolilor în dimineaţa Coborârii Duhului, va fi posibilă şi multor altora: lui Corneliu (Fapte 10,44-46), discipolilor lui Ioan din Efes (Fapte 19,6), unor locuitori ai Corintului (1Corinteni 14,5), ca şi lui Paul (14,18). Semnele cele mai obişnuite ale prezenţei harului într-o inimă sunt statornicia (2Corinteni 12,12) şi dezinteresarea (1Tesaloniceni 2, 20).

 

Înălţarea

După ce şi-a trimis ucenicii în misiune, Isus este înălţat la cer. Acest eveniment, petrecut, potrivit Faptelor Apostolilor, la 40 de zile după Paşte, este înfăţişat în termeni care amintesc de ridicarea la cer a sf. Ilie (2Regi 2,11). În ce priveşte înălţarea lui Isus la cer, unde stă la dreapta Tatălui, ea rămâne un mister accesibil numai credinţei. Concret, ridicarea în slavă a lui Mesia este o temă împrumutată din Psalmul 110, amintit în profeţia lui Isus pe când era adus înaintea arhiereului (Matei 26,63-65): De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind peste norii cerului.

După Înălţare, după ce Isus s-a făcut nevăzut, cei Unsprezece coboară de pe munte pentru a vesti pretutindeni Evanghelia. Activitatea misionară a Bisericii din toate vremurile se bazează pe prezenţa invizibilă, lucrătoare, a lui Isus. El singur poate confirma prin minuni şi semne Cuvântul, făcând să se reverse puterea care-i susţine pe cei pe care i-a trimis în misiune.

Aceasta a fost extraordinara aventură a unui mic grup de sceptici!

 

* * *

 

Faceţi ucenici din toate naţiunile

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Evangheliile conţin multe parabole despre un stăpân care a plecat într-o călătorie lungă şi le-a încredinţat slujitorilor săi grija pentru proprietatea sa până când se va întoarce. În sărbătoarea Înălţării Domnului, această parabolă devine realitate. Isus pleacă la Tatăl Său ceresc şi le lasă ucenicilor grija împărăţiei Sale până la revenirea Sa în slavă. Fiecare dintre Evangheliile pe care le avem se încheie cu o scenă în care Isus îşi ia rămas bun de la ucenicii Săi. Aceste scene de despărţire nu se concentrează pe descrierea în detaliu a evenimentului, ci pe ultimele cuvinte pe care Isus le adresează ucenicilor Săi. Faptul înălţării cu trupul la cer a lui Isus este descris doar de către Luca. El este cel care a scris Faptele Apostolilor, din care a fost luată prima lectură de astăzi. Un final scris mai târziu al Evangheliei lui Marcu include şi Înălţarea. Există similarităţi şi diferenţe importante între Evanghelia lui Luca şi Faptele Apostolilor pe de o parte, şi Evangheliile lui Matei şi Marcu pe de altă parte, cu privire la detaliile acestei scene de despărţire.

De exemplu, în Luca şi Fapte, Înălţarea are loc în Ierusalim, în timp ce la Matei şi Marcu are loc în Galileea. Ambele tradiţii, însă, menţionează că a avut loc pe un munte. În Luca şi Fapte, Înălţarea are loc la patruzeci de zile după Înviere, perioadă în care Isus le-a apărut în mod repetat ucenicilor Săi. În Matei şi Marcu nu există nici o indicaţie privind această perioadă de timp dintre Înviere şi Înălţare, ci prima apariţie a lui Isus în faţa ucenicilor după Înviere este şi ultima. Scriitorii evanghelici se pare că nu urmăreau acurateţea detaliilor istorice; ei erau mai preocupaţi de transmiterea unui mesaj.

Care este aşadar mesajul, însărcinarea e care Isus o dă ucenicilor Săi atunci când pleacă fizic dintre ei? Mesajul este formulat diferit în Fapte şi în Evanghelii: “Când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria, şi până la marginile pământului” (Fapte 1,8). “Aşadar, mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Matei 28,19-20). “Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat. Acestea sunt semnele care îi vor însoţi pe cei care cred: în numele meu vor alunga diavoli, vor vorbi limbi noi, vor lua şerpi în mână şi, dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu le va dăuna. Îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca” (Marcu 16,15-18).

Acestea sunt ultimele cuvinte ale lui Isus redate diferit în Faptele Apostolilor şi în Evangheliile lui Matei şi Marcu. Toate aceste relatări concordă în privinţa faptului că (a) Isus le-a dat ucenicilor Săi o misiune, o sarcină în care să se angajeze până la întoarcerea Sa în slavă, şi că (b) i-a asigurat de ajutorul Său divin în îndeplinirea acestei misiuni.

Misiunea este aceea de a da mărturie despre Vestea cea Bună a lui Isus până la marginile pământului, a merge la toate popoarele lumii şi a proclama Vestea cea Bună întregii creaţii. Amploarea universală a acestei misiuni este foarte clară. Mesajul lui Isus este destinat să fie veste bună pentru urechile întregii omeniri indiferent de naţionalitate sau cultură. Datorită faptului că până în prezent multe naţiuni au îmbrăţişat alte religii în detrimentul Evangheliei, poate că este timpul să ne întrebăm: Aceste persoane resping mesajul lui Isus sau resping mesagerii şi modul în care ei l-au prezentat? Aerul de superioritate şi triumfalism afişat de mulţi misionari creştini este un deserviciu adus evangheliei şi nu face parte din vestea cea bună. Nu am distrus oare, spunând-o, povestea lui Dumnezeu?

La începutul secolului al XX-lea, câţiva creştini orientaţi spre misiune au fondat un periodic pe care l-au numit “Secolul creştin”. Acel titlu a fost o expresie a credinţei lor triumfaliste că până la sfârşitul secolului întreaga lume va fi încreştinată. Să sperăm că astăzi am devenit mai înţelepţi şi mai umili înţelegând că în secolul al XX-lea, nu doar am eşuat în a încreştina întreaga lume, ci mai degrabă am adăugat două războaie mondiale la lista noastră de “realizări”.

Răspândirea Veştii Bune la toate popoarele nu este un ţel care poate fi atins prin puterea şi măiestria omului. De aceea Isus a promis că le va da trimişilor Săi putere de sus prin prezenţa Sa şi prin Duhul Sfânt. Provocarea de a împărtăşi Vestea cea Bună întregii omeniri trebuie, aşadar, să înceapă cu noi stând în genunchi, mărturisind că adesea am luat problemele în mâinile noastre umane egoiste, şi promiţând că îi vom da Duhului Sfânt şansa de a acţiona.

 

* * *

 

S-a înălţat şi totuşi a rămas

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Timp de 40 de zile, apostolii, şi nu numai ei, au fost beneficiari ai învierii lui Isus: li s-a arătat viu, le-a vorbit, i-a încurajat, i-a dojenit pentru necredinţa lor, a mâncat cu ei şi le-a descoperit noi taine ale împărăţiei lui Dumnezeu. Aşa cum l-au văzut viu, tot aşa

l-au văzut înălţându-se la cer şi dispărând după un nor. Doi martori cereşti – doi îngeri – confirmă intrarea lui Isus în cer şi afirmă adevărul întoarcerii lui la sfârşitul veacurilor (lectura I-a).

Sfântul Paul, care l-a văzut pe Isus în strălucirea luminii pe drumul spre Damasc (Fap 9,3), confirmă: Dumnezeu l-a aşezat pe Cristos la dreapta sa în cer (lectura a II-a). Acest adevăr este consemnat şi de evanghelistul Marcu: Domnul Isus, după ce le-a vorbit, s-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu.

Din aceste relatări scripturistice ne reţin atenţia în chip deosebit trei lucruri: Isus înviat s-a înălţat; s-a înălţat la cer şi stă de-a dreapta lui Dumnezeu. Ce înseamnă toate acestea?

Să ne lămurim! Isus nu s-a înălţat la cer, aşa cum se înalţă o pasăre în văzduh sau ca un avion dispărând în nori. Cu toate că evanghelia zilei ne spune că un nor l-a răpit din ochii lor, acest nor nu este ca norul aducător de ploaie, dar, după felul de a înţelege al evreilor din acel timp, este vorba de un simbolism biblic. Norul era semnul prezenţei divine. Avem ca model acel nor luminos noaptea şi întunecos ziua care i-a călăuzit pe evrei după trecerea Mării Roşii până la hotarele Canaanului, ca acel nor care i-a învăluit pe cei trei apostoli pe muntele Tabor (cf. Mt 17,5), ca norul care învăluia muntele Sinai pe timpul convorbirilor dintre Dumnezeu şi Moise (cf. Ex 19,13). Pe Isus înviat l-a răpit un nor, adică un semn minunat al prezenţei divine care l-a făcut invizibil. Spectacolul acestei răpiri a fost atât de încântător încât cei prezenţi au rămas muţi, vrăjiţi, extaziaţi. N-au mai putut spune ca Petru pe Tabor: Doamne, bine ne este nouă să fim aici (Mt 17,4), dar se bucură din plin de gloria şi preamărirea Învăţătorului care, prin această teofanie, devine obiectul speranţei lor. Această dispariţie plăcută, suavă, minunată poartă amprenta înălţării, a unei înălţări în grad, în demnitate de-a dreapta Tatălui şi în fericirea deplină a cerului.

Înălţarea lui Isus, în calitatea sa de Fiu al Omului, începuse deja de la întrupare şi a continuat până pe Calvar, când, de pe cruce, a început să atragă toate la sine (cf. In 12,36), la sufletul său şi pe care apoi, încărcat cu toate sufletele celor răscumpăraţi şi l-a încredinţat în mâinile Tatălui ceresc (c. Lc 23,46), arătându-ne singura cale spre înălţare: crucea. Cum spune apostolul Paul: Pentru aceasta Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit un nume care este mai presus de orice alt nume, ca în numele lui Isus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor din iad, ca toată limba să mărturisească faptul că Domn este Isus Cristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl (Fil 2,9-11). Şi, fiindcă a făgăduit că atunci când va fi înălţat toate le va atrage la sine, înseamnă că prin înălţarea lui s-au deschis porţile raiului pentru toţi cei care vor mărturisi că el este Domn şi vor crede că el va veni, aşa cum a promis şi cei doi îngeri au confirmat-o, ca judecător şi stăpân al întregului univers, pe norii cerului, cu mărire, slavă şi oştirea îngerească (cf. Mt 24,30).

Înălţarea îi dă dreptul: să stăpânească cerul (cf. Mt 28,18); să-l trimită pe pământ pe Duhul Sfânt pentru a-i desăvârşi opera sa în lume, Biserica, operă a celor trei persoane divine; şi să dea oamenilor aripi spre a se înălţa acolo unde este el, ca să putem spune lui Dumnezeu Tată (Rom 8,15; Gal 4,6) şi să ne putem încredinţa sufletul în mâinile lui, asemenea lui Cristos.

Sfântul Augustin ne atrage atenţia: Trebuie să ştim că nu se pot înălţa cu Cristos mândria, zgârcenia, necurăţia, şi nici un alt viciu nu se poate înălţa împreună cu medicul nostru. Dacă gândim numai la cele pământeşti, există pericolul să păţim ca vulpea din poveste, care tot dădea târcoale unei vii, dorind să se sature cu strugurii cei plini de mustul dulce. Via era îngrădită bine. Vulpea a descoperit o mică gaură în gard, dar nu putea intra prin ea. Ce era de făcut? A postit trei zile lângă gaură până a slăbit ca să poată intra. Câteva zile s-a ospătat din plin şi s-a îngrăşat. Venindu-i dorul de puişori, voi să plece, dar gaura era prea mică. Posti alte trei zile şi ieşi. Privind înapoi cu amărăciune, zise: Ah, vie! Nu mi-au folosit la nimic strugurii tăi. Tot ce ai este frumos şi bun, dar ce folos, slabă am intrat şi tot slabă am ieşit. Aşa este şi lumea. Când se naşte un copil ţine pumnişorii strânşi, ca şi cum ar vrea să spună: Toată lumea este a mea, deşi intră gol în lume; dar când moare, palmele slăbite se deschid şi nu mai pot ţine un pai, ca şi cum ar vrea să spună: Nimic nu pot lua cu mine. Nu ne înalţă mândria, zgârcenia, lăcomia, necurăţia, onorurile, beţia, aurul etc.

Prin Isus ca Fiu al Omului, fiinţa omului prezentă în noi toţi participă într-un mod nou şi inefabil la intimitatea cu Dumnezeu. Omul îşi află locul în Dumnezeu datorită substanţialei compenetraţii a umanităţii şi divinităţii lui Cristos răstignit şi înviat (Ratzinger), aşa încât înălţarea la cer este un proces care creează eternitatea deja din această lume (A. Unger).

Sfântul Ştefan de sub ploaia de pietre îl vede pe Isus înălţat la cer, şezând de-a dreapta Tatălui şi el se înalţă la această demnitate când iartă pe duşmani, când se roagă pentru ei şi îşi încredinţează sufletul în mâinile lui Dumnezeu (cf. Fap 7,59-60). Aceasta este calea înălţării. Nu se poate crede în adevărul înălţării lui Isus, dacă mai întâi nu se crede şi nu se urmează exemplul pătimirilor sale.

S-a înălţat la cer.

Sfântul Augustin ne spune: Isus nu a părăsit cerul atunci când s-a coborât la noi şi nici nu s-a îndepărtat de noi atunci când s-a urcat din nou la cer. Deoarece cuvintele cer şi pământ sunt două noţiuni care exprimă suferinţă şi fericire, moarte şi viaţă, întuneric şi lumină, lumea şi Dumnezeu. Cerul nu este un spaţiu, ci un nou mod de a fi şi intrarea în cer înseamnă aflarea unui loc cât mai aproape de Dumnezeu, în Dumnezeu, pătrunderea omenescului în divinitate, dar şi recunoaşterea primatului ce îi revine omului în lume. Pătrundem în cer în măsura în care ne apropiem de Cristos. În acest sens, înălţarea la cer este un eveniment ce se realizează zi de zi în mijlocul noastru (Memorator scriptural).

Şade de-a dreapta lui Dumnezeu.

Dreapta Domnului m-a înălţat, dreapta Domnului mi-a dat putere (Ps 118,16). Cuvintele psalmistului au înţelesul de a fi egal cu Tatăl, înseamnă a avea aceeaşi putere, a fi una (cf. In 10,30). Încrederea noastră în Cristos trebuie să se bazeze tocmai pe această şedere a sa la dreapta Tatălui, fiindcă puterea sa de mijlocire (Col 1,18) este atotputernică; ea este creatoarea viitorului pentru omul nou, este opera misterului pascal, care poate şi trebuie să spună cu Isus: Părinte, te-am preamărit pe pământ împlinind lucrarea pe care mi-ai încredinţat-o. Şi acum preamăreşte-mă pe mine cu acea slavă pe care am avut-o înainte de a fi lumea (In 17,5). Rugăciunea lui Isus ne înalţă, ne dă putere asupra diavolilor, dă un limbaj nou iubirii şi putere de tămăduire asupra trupurilor şi mai ales asupra sufletelor rănite de păcat.

Rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii cere ca acolo unde este Isus, capul Bisericii, să ajungem şi noi, care suntem mădularele trupului mistic. Dacă vrem să avem cap, să-i ascultăm învăţătura lui Isus, să-l urmăm pe calea care duce la înălţare, pe calea crucii, ca acel sărman credincios rus care, dus ca deţinut într-o mină din Siberia şi, datorită unui accident a rămas ghebos; întors acasă, toţi copiii îl luau în râs, întrebându-l dacă ceea ce duce în spate, pe ascuns, este ceva preţios, ceva furat etc. Într-o zi, întrebat de unul, credea că va fi din nou luat în râs, dar a spus cu sinceritate: Port un gheb. La care copilul i-a spus: Nu, unchiule! Mămica mi-a spus că porţi în spate o cutie în care sunt ascunse două aripi de înger. Când cutia se va deschide, îţi vei lua zborul spre cer. Sărmanul om avea să mărturisească după aceea că şi-a purtat ghebul cu cea mai mare bucurie, aşteptând clipa în care să se deschidă cutia şi să poată zbura spre cer.

Să luăm în spate crucea de fiecare zi, convinşi fiind că numai ea ne poate înălţa, ca să fim acolo unde este Isus, la dreapta Tatălui. Amin.

 

* * *

 

Un nor l-a luat din ochii lor

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Copil fiind, de multe ori m-a nemulţumit Sfânta Scriptură din motivul că, vorbind despre cer, îl scrie cu literă mică, ca şi cum ar fi ceva vag, impropriu, nedeterminat. Pe când mă gândeam că, cerul fiind, aşa cum îl defineşte catehismul drept un loc de fericire veşnică de desăvârşită, fiind locuinţa lui Dumnezeu, a îngerilor şi a sfinţilor, ar trebui să se scrie cu litera C mare, ca orice nume propriu de localitate. Apoi m-am gândit că cerul este acolo unde este Dumnezeu şi Dumnezeu este în cer, pe pământ şi în tot locul (Cat.) şi a-l scrie cu literă mare înseamnă a-l îngrădi, a-l limita undeva în Cosmos, ceea ce ar fi inpropriu. A privi spre cer, conform sensului nostru de vorbire, înseamnă a privi în sus. Dar şi acest fel de vorbire este inpropriu, fiindcă, pe de o parte Cosmosul ne înconjoară din toate părţile; orice punct de reper am lua, în timp ce eu din emisfera nordică stau cu capul în sus spre o anumită stea, cel din emisfera sudică poate spune acelaşi lucru, deşi faţă de mine el stă cu capul în jos… Aşa că, acum mă mulţumeşte cerul scris cu litera «c» mică, fiindcă exprimă o realitate pe care nu o putem cuprinde cu o literă, oricât ar fi ea de mare.

Cerul, chiar dacă este numit de catehism un loc, nu-l putem plasa în acelaşi înţeles cu locul de pe pământ sau din Cosmos, ci este cu totul altceva: o pătrundere într-o dimensiune nouă, divină, care deja a început în noi: în el suntem, trăim, ne mişcăm (Fap 17, 28), într-o dimensiune de credinţă, fiindcă este ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, iar la inima omului nu s-a suit (1Cor 2, 9); cerul exprimă mai mult o dimensiune de schimbare: din nefericit în fericit, din muritor în nemuritor, din trupesc în îngeresc, este ceea ce a pregătit Dumnezeu acelora care îl iubesc (id.2, 9)

Cum putem interpreta starea ucenicilor de a privi spre cer şi norul de sus care l-a răpit din privirea lor?.. Ca pe o teofanie, ca pe o manifestare cu caracter esenţial catehetic şi nu ştiinţific. Atâta timp cât suntem muritori învăţăm din imagini, aşa cum credem că noi înşine am fost creaţi după imaginea lui Dumnezeu. Înălţare la cer, în sensul credinţei, înseamnă întipărirea definitivă a chipului lui Dumnezeu asupra făpturii umane, asupra căreia nu va mai avea nici o putere Şarpele viclean, păcatul, moartea şi lumea materială.

Prin urmare Înălţarea lui Isus la cer constituie glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la o viaţă nouă, aşa cum minunile: vindecarea bolnavilor, imunitatea faţă de muşcăturile şerpilor veninoşi, consumarea otrăvurilor, izgonirea demonilor etc, constituie chemarea necredincioşilor la credinţă.

Formula Crezului nostru – A înviat şi s-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta Tatălui – exprimă credinţa pascală a Bisericii în destinul lui Isus din Nazaret. Acest Om, cu care Apostolii au mâncat şi au băut pe parcursul vieţii sale pământeşti, după moartea sa a devenit “Domn“, deoarece Tatăl l-a asociat definitiv la viaţa sa, la puterea sa asupra oamenilor şi asupra lumii – Mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ -. Viu, după pătimirea sa, el este prezent între ai săi printr-o nouă dimensiune şi îi însoţeşte pe căile acestei lumi, în care îi trimite ca martori ai învierii, vestitori ai iertării păcatelor şi ai vieţii în calitate de fii ai lui Dumnezeu, purtători ai puterii Duhului Sfânt care cheamă oamenii din toate naţiunile într-o singură Biserică. Prin credinţă şi botezul primit, fiecare om intră într-o nouă dimensiune a celui Înviat, gândeşte şi caută cele de sus, unde se află Cristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu (Col 3, 1), participă, ca mădular al Trupului mistic al lui Cristos, la plinătatea aceluia care realizează toate în toţi, se adresează lui Dumnezeu cu numele de Tată în sens deplin, fiindcă se roagă Tatăl nostru cu Inima lui Isus înălţat pe Cruce, pe care ne-a lăsat-o în Euharistie şi care pururi mijloceşte pentru noi (Evr 7, 25). Gândindu-ne la aceste realităţi, se pot înţelege acele expresii pline de entuziasm ale primilor creştini, redate succint de sfântul Leon cel Mare, care spune: Înălţarea lui Cristos înseamnă înălţarea noastră, şi acolo unde a ajuns mai întâi Capul în strălucire, constituie chemarea la speranţă pentru Trup: pentru aceasta trebuie, pe bună dreptate, să tresăltăm de bucurie şi să-i mulţumim din toată inima. Azi, nu n umai că am primit confirmarea că vom stăpâni paradisul, dar am intrat cu Cristos în înălţimea cerurilor (cf. MAC p. 456).

Un astfel de cer nu-i pur şi simplu doar o răsplată pentru o viaţă corect creştină, deoarece suferinţele timpului de faţă nu se pot compara cu slava viitoare care se va descoperi în noi (Rom 8, 18); adică suntem prea mici pentru a înţelege nişte realităţi divine atât de mari, care izvorăsc, nu din meritele noastre, ci din iubirea infinită a Tatălui ceresc.

Toate amănuntele relatate în evanghelia de azi (Mc 16, 15-20) pledează în favoarea acestei iubiri infinite.

De data aceasta Isus le apare ucenicilor, nu spre a-i dojeni pentru îndoielile lor, nu spre a-i îmbărbăta, ci spre a le încredinţa o misiune deosebită, universală, spre a le stabili punctele de referinţă în vederea judecăţii: va fi mântuit acela care acceptă Evanghelia, adică acea mărturie a iubirii supreme pe care ei au primit-o de la Isus începând chiar de la botezul lui Isus în Iordan şi până la înălţare. Ameninţarea faţă de cei necredincioşi trebuie înţeleasă tot în contextul iubirii. Efectiv, nu se spune că cel care nu se botează va fi condamnat, ci numai aceia vor fi condamnaţi care vor refuza să creadă, care din reavoinţă vor refuza Evanghelia. Îndemnul de a-i învăţa pe oameni, sau şi mai mult de a face ucenici, care să pună baza unei tradiţii sănătoase prin care Evanghelia să ajungă la taoate popoarele şi în toate timpurile până la noi, se înscrie în cerinţa iubirii divine: Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul lumii (Mt 28, 20).

Activitatea misionară a ucenicilor Domnului – care lucra împreună cu ei – constituie adevărata şi propria concluzie care ne priveşte pe noi: Isus nu ne-a lăsat un surogat de învăţători, ci autentici şi autoritari, pe care i-a înzestrat cu daruri supranaturale şi cu carisme care nu vor lipsi nicidată, care azi formează Magisteriul Bisericii sale.

Spre a le dovedi ucenicilor adevărul cuvintelor sale că: Mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ, spre a le impulsiona zelul pentru misiunea evangelizării, spre a le da putere să străbată toată faţa pământului cunoscută atunci spre a boteza, Isus se înalţă la cer în văzul lor şi un nor de lumină îl învăluie, ca semn al luminii veşnice care îi va însoţi mereu din interior.

Autorul Faptelor apostolilor, sfântul Luca, în prima lectură (Fap 1, 1-11) arată măreţia Evangheliei predicată de Biserică pe două planuri: 1) în conţinut este divină, fiind opera Fiului lui Dumnezeu, şi 2) pe plan pământesc ea s-a extins, aşa cum a voit Cristos, la toată făptura: de la Ierusalim până la Roma. Faptele apostolilor se opresc brusc la Roma. Ierusalim-Roma reprezenta toată lumea din acea vreme. Siguranţa răspândirii Evangheliei pe toată faţa pământului, cunoscut atunci, ne oferă garanţia răspândirii Evangheliei peste veacuri, până la noi, până la sfârşitul lumii.

În cea de-a doua lectură (Ef 1, 17-23), sf. apostol Paul imploră pentru credincioşii din Efes harul descoperirii, adică al cunoaşterii destinului lor veşnic. Dar, această cunoaştere profundă este posibilă numai dacă se priveşte spre ceea ce Dumnezeu a realizat în Cristos: el singur l-a înviat din morţi, l-a făcut să stea de-a dreapta sa, adică i-a dat toată puterea şi l-a făcut Cap al noului popor, al Bisericii care este definită drept plinătatea lui întrucât cuprinde întreaga lume, care, sub autoritatea lui Cristos, Domn şi Cap, participă la regenerarea universală: Cristos se arată, de fapt, prin cei care cred, totul în toate cele din cer şi de pe pământ (cf. MAC p. 459).

Interpretând în sens teologic Înălţarea lui Isus, îngerii recomandă ucenicilor şi celorlalţi care erau de faţă de a nu sta privind spre cer, ci de a aştepta pregătind întoarcerea glorioasă a Domnului. Şi acest lucru trebuie făcut până la sfârşitul lumii. Aceasta este datoria Bisericii, deci şi a noastră, care trăieşte mereu în tensiunea aşteptării şi căutării invizibilului prin vizibil, a realităţilor viitoare prin cele prezente, de a pregăti revenirea lui Isus ieşindu-i în întâmpinare mereu cu candela – credinţei, speranţei şi iubirii – mereu aprinsă, păşind hotărât spre Cetatea viitoare (cf. SC 2).

Cum de la Dumnezeul luminilor ne vine tot darul desăvârşit (Iac 1, 17), să-l cerem cu credinţă: Dumnezeule atotputernic, fă-ne să tresăltăm de bucurie sfântă şi să ne desfătăm în aducere de mulţumire pentru că înălţarea lui Cristos, Fiul tău, înseamnă şi ridicarea noastră; întăreşte-ne în sparanţa că şi noi, Trupul său mistic, vom ajunge, precum suntem chemaţi, la slava în care a intrat el, mergând înaintea noastră (LR). Amin.

 

* * *

 

Înălţarea Domnului (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Isus ne-a iubit până la a-şi da propria viaţă pentru noi. Aşa a făcut să se aprindă în lume scânteia vieţii celei mai frumoase.

Piatra, fiind lovită de spadele focului, s-a minunat foarte şi cu o voce gravă i-a spus:

- Ce prezumţie te determină să mă oboseşti, cu cine mă confunzi pe mine care nu am deranjat pe nimeni?

La care flacăra a răspuns:

- Dacă vei sta liniştită, vei vedea ce rod minunat va ieşi din tine. La aceste cuvinte, piatra s-a liniştit, s-a supus cu răbdare de martir şi a văzut născându-se din ea focul minunat, care prin calităţile lui lucra în infinite lucruri (Leonardo da Vinci).

Ce sărbătoare este astăzi?… Este adevărat că avem două “patrii”… Şi care va fi destinul nostru?

Există multe răspunsuri, dar să îl ascultăm pe cel al lui Isus.

Ce spune “Crezul” cu privire la Isus după învierea sa?

2. Tema

“S-a înălţat la ceruri, şade la dreapta Tatălui. Şi iarăşi va veni în slavă ca să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi, şi împărăţia lui nu va avea sfârşit”

3. Mesajul zilei

Cum este descrisă în Faptele Apostolilor înălţarea lui Isus? (cf. prima lectură).

- Domnul se înalţă în cântări de bucurie! După durere şi moarte, acum triumful lui Isus este complet.

Isus merge în cer: ce înseamnă?

- E ca şi cum ar pleca în vacanţă şi ne-ar lăsa pentru totdeauna singuri în tristeţe?

- Nu! Înălţare înseamnă că umanitatea lui Isus, după ce a dobândit un mod divin de a trăi, încetează să se manifeste vizibil ucenicilor săi.

- Acum are toată puterea în cer şi pe pământ. Dacă ar fi rămas printre noi ca om şi şi-ar fi păstrat condiţia umană, ar fi trebuit să mergem să îl întâlnim în Palestina sau într-un alt loc… Ce coadă ar fi fost pentru a avea o audienţă la el!…

- Trebuie să sărbătorim, pentru că acum Isus, şi ca om devine prezent pretutindeni, mereu. Rămâne alături de fiecare dintre noi, invizibil, dar viu şi adevărat pentru cel care crede!

Destinul lui Isus este destinul nostru şi al scumpilor noştri răposaţi.

- Împreună cu Isus, toţi vom merge în cer, alături de Tatăl, alături de sfânta Fecioară. Şi nu doar cu sufletul, ci, la sfârşit, şi cu trupul nostru transfigurat.

Şi acum, ce trebuie să facem?

- Să fim ucenici fideli şi coerenţi ai evangheliei lui Isus.

- Să fim mărturisitori şi mesageri curajoşi ai iubirii sale milostive şi uimitoare în acelaşi timp.

- Trebuie să fim mândri şi bucuroşi pentru destinul care ne aşteaptă.

- Trebuie să trăim ca fii ai lui Dumnezeu. Patria noastră definitivă este în cer! Trebuie să ştim să păstrăm şi să apărăm demnitatea noastră divină.

4. Exemple

Stimulaţi pentru a fi coerenţi cu propria demnitate divină şi a se ridica în mod constant spre ceruri.

a) Un om a găsit un ou de vultur şi l-a pus printre cele ale unei cloşti.

Oul s-a deschis odată cu cele de găină, şi vulturaşul a crescut împreună cu puişorii.

Toată viaţa vulturul a făcut ceea ce făceau puii din curte, crezând că este unul dintre ei.

Scurma pământul în căutare de viermi şi insecte, cotcodăcea, dădea din aripi ridicându-se de la pământ câteva zeci de centimetri.

Au trecut ani, şi vulturul a îmbătrânit. Într-o zi, a văzut deasupra lui, pe pământul plin de nori, o pasăre splendidă care plana, maiestuoasă şi elegantă, în mijlocul curenţilor puternici de aer, abia mişcându-şi robustele aripi aurite.

Bătrânul vultur a ridicat privirea uimit. “Cine este acela?” a întrebat.

“Este vulturul, regele păsărilor”, a răspuns vecina lui. “Aparţine cerului. În schimb, noi aparţinem pământului, pentru că suntem găini”. Şi aşa, vulturul a trăit şi a murit ca o găină, pentru că asta credea că este.

b) Există o istorioară faimoasă despre un leu care a atacat o turmă şi, spre marea lui uimire, a găsit un leu printre oi. Era vorba despre un leu crescut în turmă de când era un pui. Behăia ca o oaie şi păşuna ca o oaie. Leul s-a dus direct la el şi, când leul-oaie s-a văzut faţă în faţă cu adevăratul leu, a început să tremure ca o nuia.

Leul i-a spus: “Ce cauţi în mijlocul oilor?”

Leul-oaie i-a răspuns: “Sunt oaie”.

Şi altceva: “O, nu eşti. Acum vino cu mine”.

A dus leul-oaie în faţa unei oglinzi de apă şi i-a spus: “Priveşte!”

Când leul-oaie a văzut propriul cap reflectat în apă, a scos un răget. În acel moment s-a transformat şi nu a mai fost oaie (A. de Mello).

c) Un dar care ne-a fost oferit de Isus.

Iadul era plin, şi afară un şir lung de persoane aştepta ca să intre. Diavolul a fost constrâns să blocheze intrarea tuturor noilor aspiranţi.

- A rămas un singur loc liber şi, logic, trebuie să îi revină celui mai mare dintre păcătoşi, a proclamat el. Este printre voi cineva care să aibă mai multe crime făcute?

Pentru a-l găsi pe cel mai rău dintre toţi, diavolul a început să examineze păcătoşii din coadă.

După puţin timp, a văzut unul pe care nu l-a observat până atunci.

- Ce ai făcut? l-a întrebat.

- Nimic. Eu sunt un om bun şi sunt aici numai din greşeală.

- A, ştiu, a spus omul convins, dar m-am ferit mereu. Am văzut cum oamenii îi persecutau pe alţi oameni, dar nu am participat la acea vânătoare nebună. Îi lasă pe copii să moară de foame şi îi vând ca sclavi; i-au marginalizat pe cei slabi ca pe nişte gunoaie. Spun tot felul de minciuni ca să se înşele unii pe alţii. Eu am rezistat ispitei şi nu am făcut nimic. Niciodată.

- Absolut nimic? a întrebat diavolul incredul. Eşti sigur că ţi-ai amintit tot?

- Sigur.

- Şi nu ai făcut nimic? a repetat diavolul.

- Nu!

- Diavolul a exclamat: Intră, prietene. Locul este al tău! (B. Ferrero).

 

* * *

 

Înălţarea Domnului (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Arătându-se Isus celor unsprezece, le-a spus: “Mergeţi în lumea întreaga şi vestiţi Evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit, iar cine nu va crede va fi osândit. Iar pe cei ce vor crede îi vor însoţi aceste semne: în numele meu vor alunga diavoli… Îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca.” Domnul Isus, după ce le-a vorbit, s-a înălţat la cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, pornind, au vestit pretutindeni, în timp ce Domnul lucra cu ei şi le întărea cuvântul prin semnele care îi însoţeau. (Mc 16,15-20)

Înălţarea preaslăvită a Mântuitorului reprezintă, în logica devenirii mesianice a Fiului lui Dumnezeu, logică împărtăşită de evangheliştii sinoptici, momentul culminant. Într-adevăr, aşa cum am semnalat şi cu alte ocazii, Isus a străbătut mai multe etape pentru a deveni Cristos (Mesia): după consacrarea sa la Botez, după acţiunea regeneratoare înfăptuită prin predicarea evangheliei şi prin minunile săvârşite în folosul oamenilor, acţiune ce s-a desăvârşit prin jertfa de sine aidoma Servitorului Suferind, prin glorioasa Înviere din morţi şi prin preaslăvita Înălţare la ceruri, El se întronizează ca Stăpân şi Domn peste întreaga creaţie regenerată. Or această glorificare la dreapta Tatălui nu este câtuşi de puţin echivalentul despărţirii de ucenicii săi. Dimpotrivă, El continuă lucrarea regeneratoare prin intermediul ucenicilor pe care i-a trimis să vestească Evanghelia şi să vindece. Sfântul evanghelist Marcu notează cu grijă seria de semne care îi vor însoţi pe misionari: în numele [lui Isus] vor alunga diavoli, vor vorbi limbi noi… îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca… Or, imediat ce misionarii au început să vestească Evanghelia, semnele promise nu au întârziat să se manifeste astfel încât, cu un ochi de credinţa evanghelistul descoperea (şi concluziona) că Domnul lucra cu ei şi le întărea cuvântul prin semnele care îi însoţeau.

De remarcat, pentru această sărbătoare, este faptul că toate textele citite în cadrul liturgiei cuvântului stabilesc o legătură strânsă între preaslăvita Înălţare la ceruri a lui Isus Cristos şi trimiterea în misiune a ucenicilor, trimitere care apare ca o continuare a lucrării sale mântuitoare până când vom ajunge cu toţii la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea omului desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Cristos (v. lectura a doua). O precizare importantă care ne vine prin lectura întâia este aceea că Duhul Sfânt pe care ucenicii îl vor primi în ziua de Rusalii este cel care actualizează prin Biserică în lume lucrarea Domnului (Mc 16,20).

 

* * *

 

Înălţarea Domnului (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Fapte 1,1-11

Isus vesteşte venirea Duhului Sfânt

1 Dragul meu Teofil,

în prima carte a mea1 am vorbit despre tot ce a făcut şi a învăţat Isus de la început, 2-4 până în ziua în care s-a înălţat la cer, după ce prin Duhul Sfânt a dat îndemnuri apostolilor aleşi de el.

După pătimirea sa, el le-a dovedit în multe feluri că trăieşte, arătându-li-se timp de patruzeci de zile şi vorbindu-le despre împărăţia lui Dumnezeu.

Pe când stătea odată la masă cu ei, le-a dat poruncă să nu se îndepărteze de Ierusalim, ci să aştepte împlinirea promisiunii făcute de Tatăl. «Această promisiune aţi auzit-o din gura mea: 5 Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi în Duhul Sfânt peste câteva zile».

6 Adunaţi fiind în jurul lui, apostolii l-au întrebat:

- Doamne, oare acum vei întemeia din nou împărăţia lui Israel?2

7 Isus le-a răspuns:

- Nu vă priveşte pe voi să cunoaşteţi timpul sau momentul. Toate acestea le-a rânduit Tatăl şi numai el le are în stăpânire. 8 Voi însă veţi primi puterea Duhului Sfânt care se va coborî peste voi. Atunci îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului.

Isus se înalţă la cer

9 După aceste cuvinte ei l-au văzut înălţându-se şi dispărând din ochii lor într-un nor. 10 În timp ce ei stăteau cu ochii îndreptaţi spre cer, unde se îndrepta Isus, iată că le-au apărut doi bărbaţi, îmbrăcaţi în haine albe. 11 Aceştia au zis: «Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care s-a înălţat la cer din mijlocul vostru, tot astfel va veni din nou, precum l-aţi văzut mergând în cer».

__________________________________________________________________________

1 1,1 Cu prima carte autorul, care este Luca, se referă la evanghelia sa.

2 1,6 Altă traducere posibilă: “Acum te vei transforma în rege al lui Israel?“.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Celebrând solemnitatea Înălţării Domnului, liturgia ne oferă în acest an ca text evanghelic Mc 16,15-20. Însă, dat fiind faptul că relatarea completă a acestui episod din viaţa lui Cristos este în cartea Faptele Apostolilor, ne vom ruga şi vom lucra cu acest ultim text.

Textul se poate împărţi în trei părţi:

- Versetele 1-3: Introducere la toată cartea Faptele Apostolilor.

- Versetele 4-8: Dialogul lui Isus înviat cu discipolii săi.

- Versetele 9-11: Înălţarea propriu-zisă.

În primele versete este evident că acelaşi autor al Evangheliei după Luca este autorul Faptelor. Se vorbeşte unui anume Teofil (literalmente “cel care-l iubeşte pe Dumnezeu”), care poate să fie un personaj real şi istoric sau un artificiu literar pentru ca toţi ascultătorii din toate timpurile să ne simţim reprezentaţi în “acest Teofil”. Ceea ce se relatează în “prima carte” este ce i s-a întâmplat lui Isus de la început până la înălţarea la cer.

În partea a doua a textului se relatează evenimentele finale din viaţa lui Isus pe acest pământ şi se face loc dialogului. Acest dialog începe cu o întrebare a apostolilor: “Doamne, oare acum vei întemeia din nou împărăţia lui Israel?”. Isus le răspunde că numai lui Dumnezeu îi revine să rezolve această problemă. Imediat le va aminti că trebuie să se pregătească pentru a-l primi pe Duhul Sfânt care-i va transforma în martori ai lui Dumnezeu în teritoriul lor şi pe tot pământul. Este interesant că apostolii încă n-au înţeles că El nu este un “rege politic” pentru Israel, El nu este un “Mesia pământesc” care vine să rezolve problemele politice şi sociale ale poporului, ci este un Mesia Religios care vine să aducă poporului lui Dumnezeu toate bunurile mesianice rezumate în plinătate, bucurie şi pace.

În ultima parte se descrie înălţarea lui Isus la cer în mijlocul unui nor. Apar două fiinţe cereşti care pun o întrebare compromiţătoare apostolilor: De ce staţi privind la cer? Aşa cum în partea precedentă a relatării “priveau pământul” aşteptând un “Mesia pământesc”, acum cad în greşeala contrară “privind la cer” şi fără să înceapă lucrarea pe care Isus le-a încredinţat-o ca s-o realizeze pe pământ: să vestească cuvântul şi să-i convertească la drumul credinţei pe toţi bărbaţii şi femeile din toate timpurile şi culturale.

Pentru a ţine cont: Cartea Faptele Apostolilor este în Noul Testament după cele patru Evanghelii. Autorul acestui text este acelaşi autor al celei de-a treia Evanghelii, adică Luca. De aceea, are multe asemănări de teme şi reflecţii. Totuşi, în prima carte, în Evanghelie, ni se relatează în mod deosebit ministeriul lui Isus, Domnul nostru, şi, în a doua carte, ni se relatează “ministeriul” Bisericii de la începuturi în mijlocul şi în slujba tuturor oamenilor începând de la Ierusalim şi extinzându-se până la marginile pământului.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Lc 1,1-4; Mt 28,19-20; Lc 24,49-51.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme, se poate vedea într-un dicţionar biblic: “Înălţarea lui Isus la cer”.

Întrebări pentru lectură

- Cui îi este destinată relatarea?

- La câte cărţi face referinţă scriitorul acestui text?

- Ce anume a prezentat în “prima sa carte”?

- Care a fost “prima sa carte”? O avem astăzi?

- Ce le porunceşte Isus discipolilor într-un moment determinat al relatării?

- Ce întrebare îi pun apostolii lui Isus?

- Ce semnificaţie are “a întemeia din nou împărăţia lui Israel” despre care îl întreabă apostolii pe Isus? Este o “împărăţie spirituală” sau o “împărăţie politică”?

- Au înţeles realmente apostolii mesajul lui Isus sau încă nu înţeleg?

- Ce le răspunde Isus apostolilor?

- La ce îi invită?

- Ce se întâmplă după aceea?

- Cum este descrisă înălţarea lui Isus la cer?

- Cine apare şi cum sunt îmbrăcaţi?

- Ce le spun aceste “personaje cereşti” apostolilor?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Mă simt identificat cu “Teofil” din această relatare? Simt că astăzi eu sunt Teofil şi Luca scrie pentru mine evanghelia sa şi cartea Faptele Apostolilor?

- Ce-mi spune sinteza perfectă a conţinutului Evangheliei care se face în primele versete ale acestui text?

- Ce înseamnă pentru mine astăzi ca “să nu mă îndepărtez de Ierusalim” pentru a aştepta puterea Duhului Sfânt? Pentru ce şi în ce situaţii va trebui să rămân şi să aştept pentru a avea puterea Duhului pe care o vom obţine la celebrarea Rusaliilor?

- Cum înţeleg “mesianismul lui Isus”? Cum înţeleg în definitiv figura lui Isus? Consider că este mai mult un “lider” cu intenţii bune şi care caută dreptatea şi pacea în lumea noastră? Sau înţeleg că în definitiv este Dumnezeu şi Domn şi vine să aducă dreptatea şi pacea dintr-o perspectivă în primul rând religioasă şi spirituală care, prin urmare, are incidenţă în viaţa pământească şi istorică?

- Risc să golesc de conţinut mesianismul lui Isus? Am o privire mai “orizontală” care mă împiedică în unele momente să aspir la bunurile veşnice?

- Am ispita de “a privi la cer” şi de a nu-mi asuma angajamentele pe care le am aici pe pământ?

- Risc să fiu mai “verticalist” şi să cad într-un exces de “spiritualism” care mă depărtează de responsabilităţile pe care Dumnezeu mi le cere faţă de lumea actuală în care trăim?

- Mă angajez să vestesc Cuvântul lui Dumnezeu în “Iudeea, Samaria şi până la marginile pământului”?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Aşa cum am văzut, sărbătoarea Înălţării lui Isus la cer este celebrarea echilibrului dintre cer şi pământ, este necesitatea de a nu ne îndepărta nici într-o parte nici în alta. Pentru aceasta, pentru rugăciune poate fi util să ţinem cont de însăşi dinamica lui Lectio Divina care ajută în acest sens. Paşii care se fac într-o dimensiune evident spirituală şi religioasă pentru a lua contact cu Dumnezeu prin intermediul Cuvântului său până la contemplaţie, însă nu pentru “a privi la cer”, ci pentru a coborî, transformaţi de către Domnul, la acţiunea zilnică şi concretă “pe acest pământ”.

Rugăciunea ar trebui să fie o profundă aducere de mulţumire lui Dumnezeu pentru darul lui Lectio Divina care ne permite să trăim echilibrul dinamic al credinţei creştine care se desfăşoară în peregrinarea noastră istorică “între cer şi pământ”.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a interioriza mesajul din această duminică, vă propun să luaţi fraza rostită apostolilor de către fiinţele cereşti, pentru a aprofunda dinspre Dumnezeu angajarea noastră aici pe pământ:

- De ce staţi privind la cer?…

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Să revizuiesc în inima mea dacă vreodată nu am atitudini reducţioniste în privinţa persoanei lui Isus. Să fac un profund act de credinţă în forţa sa şi în puterea sa ca Dumnezeu şi Domn al vieţii.

Propunere comunitară

- În lumina frazei din text: “Atunci îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului”; dialoghează cu grupul tău pentru a găsi ce “nume” pot fi date astăzi conform propriei realităţi. În definitiv, unde trebuie să fim martori ai Domnului? Se pot pune nume de locuri fizice… (cartierul meu, oraşul meu, satul meu…) sau nume de situaţii (ambientul de tineri, clubul, ambientul drogurilor…).

 

* * *

 

Un clandestin în mijlocul nostru

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Interzis de a sta să priveşti

Pentru mine este o sărbătoare incomodă şi dificilă. În fiecare an predica de Înălţare mă pune într-o descumpănire serioasă. Încerc, de aceea, să analizez unele elemente ale jenei mele, cu suspiciunea că fenomenul nu mă priveşte numai pe mine. Înainte de toate, verbul caracteristic al acestui eveniment. Fără îndoială este “mergeţi”. Apostolii nu au găsit ceva mai bun decât “să fixeze cerul”. Dar cineva s-a însărcinat imediat să-i scoată din acea poziţie greşită: “Pentru ce staţi privind la cer?…” Nu este permis, deci, “să stai să priveşti”. Trebuie să te mişti, să mergi la drum, să ajungi “până la marginile pământului”.

“Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la orice făptură”. De fapt, după cum relatează Marcu, “ei au plecat şi au predicat peste tot”. Este vorba, deci, de a dobândi sensul propriei misiuni, de a avea ceva de spus oamenilor, de a proclama Vestea cea Bună în chip semnificativ pentru ei. “A merge” înseamnă “a trăi cu”, a se implica în diferite situaţii, a părăsi adăposturile sigure, a înceta de “a sta între noi”, a frecventa locurile îndepărtate, a se trezi într-o aşteptare, a pune în suflet nostalgia după altceva. În loc “să stăm privind la cer”, să facem o legătură între cer şi pământ.

Frica de semne?

Şi apoi este acţiunea, mai degrabă intrigantă, a “semnelor”. Cât mă priveşte, nu numai că am dificultăţi însemnate în a mă prezenta în faţa altora, dar îmi este greu “să le recunosc” în cei ce cred. Mă întreb, chiar, uneori, dacă sunt capabil să-i accept ori de câte ori mă manifest cu adevărat în faţa acelora care acceptă predica mea. Am impresia, într-adevăr, că mă preocupă serios dacă anumiţi creştini au manifestat semnele unei vindecări, descoperirea libertăţii, regăsirea sensului chemării lor. Şi dacă au avut un rol activ care îi priveşte pe ei, dacă pretind că au luat în serios exigenţele lor, au recuperat sinceritatea limbajului, capacitatea critică, gustul curajului, bucuria spontaneităţii. …Probabil voi alerga grăbit spre adăposturi.

Apropo de otrăvuri

În privinţa otrăvurilor şi a şerpilor, trebuie să mărturisesc că mă simt mai liniştit în Africa, graţie minunatei pietre negre pe care mi-au dăruit-o misionarii. Acum mă aflu foarte puţin protejat, mai mult cu totul lipsit de apărare. Înţepăturile, muşcăturile, zgârieturile şi împroşcările cu venin de provenienţă umană (şi chiar pioase), au puterea de a mă paraliza, de a mă face să plâng, să protestez, să acuz. Mă mulţumesc, deci, să reuşesc, prin forţa celui Înviat, să “reciclez” în iubire toate acele realităţi neplăcute.

În fond, iubirea este miraculoasa “piatră neagră” capabilă de a neutraliza efectele letale ale unor limbi malefice şi de a face să răsară din răni un izvor de har. Adică, de a restitui otrava sub formă de blândeţe, răutăţile şi meschinăriile sub formă de mărinimie. Trebuie să mă conving că credinţa nu scuteşte drumul meu apostolic de orice fel de dificultăţi, pericole, adversităţi, micimi, lucruri neplăcute. Dar îmi permite să “trec peste”.

O unică limbă şi diferită

În sfârşit, este posibilitatea de “a vorbi limbi noi”. Nu mă obosesc să recunosc că sunt negat de anumite limbi. M-am străduit, de mai multe ori, să studiez o jumătate de duzină din ele (inclusiv spaniola, de care sunt fascinat irezistibil), dar cu rezultate dezastruoase. De acum am renunţat. Totuşi mă încăpăţânez să încerc să fac o minune de alt tip: să vorbesc o singură limbă în diferite moduri.

Mă explic. Mă poticnesc de “oameni ai lui Dumnezeu” care vorbesc mereu şi oarecum în acelaşi mod (chiar dacă sunt poligloţi). Limbajul lor este totdeauna acelaşi. Folosesc aceleaşi expresii, aceleaşi formule, fie că sunt într-o adunare de oameni cu credinţă matură, cât şi în faţa unui ateu. La patul unui bolnav de cancer, sau într-un salon (chiar de televiziune) populat de persoane decepţionate. Expresiile lor mângâietoare ar trebui să servească fie unuia care se bucură fie unui disperat, pentru un candidat la sfinţenie ca şi pentru un candidat la sinucidere.

Folosesc acelaşi limbaj pentru un copil şi pentru un adult, pentru o bătrânică evlavioasă şi pentru o domnişoară (un pic prea) uşuratică, pentru o călugăriţă de clauzură şi pentru un tânăr chinuit de problemele tipice ale vârstei, pentru un drogat şi pentru o casnică ocupată cu bilanţul familiar, pentru cel bogat şi pentru un şomer, pentru un intelectual problematic şi pentru un om simplu, pentru cel care este înfometat şi pentru cel care are preocupări legate de colesterol. Din partea mea mă sforţez – nu spun că reuşesc totdeauna, dar cel puţin încerc – să învăţ un limbaj mereu nou, adaptat persoanelor pe care le găsesc din când în când.

Trebuie, înainte de toate, să observăm disonanţa anumitor cuvinte, forţa altora, nota falsă pe care o produc în anumite situaţii. Să ne dăm seama că unele dintre ele sunt monede ieşite din uz, şi oricum nu sunt valabile pentru toţi în acelaşi fel, nu sunt în circulaţie în orice teritoriu. Sunt cuvinte capabile să dea o rază de lumină în anumite inimi. Dar aceleaşi cuvinte au puterea de a o închide pe alta, poate definitiv.

În cele din urmă, atunci când mi se întâmplă să însoţesc, cu o prezenţă discretă, pe cineva dintre bătrânii mei “în ceasul morţii noastre”, îmi dau seama cât este de important să găsesc, ici şi acolo, un limbaj diferit, să inventez cuvinte juste, “fă-mă să înţeleg” din partea aceluia care nu mai înţelege nimic, este absent, pare să fi întrerupt comunicarea. … Şi totuşi. Oare nu înseamnă că “a vorbi limbi noi” constă în a descoperi punctul sensibil din fiecare?

Piatra de scandal…

“Oameni în haine albe” împiedică pe apostoli să “stea să privească la cer”. Totuşi cineva a rămas acolo, pentru a fixa, nu atât cerul, ci o piatră. Să-mi fie permis, aici, să mă refer la un mic incident întâmplat în timpul pelerinajului meu în Ţara Sfântă. Drapelul era îndreptat spre colina numită a Înălţării şi toţi făceau un cerc în jurul unei pietre care smulgea “oh” de mirare şi suspine pioase. Cu o minimă bună voinţă, se putea vedea, pe acea piatră, urmele a două picioare. De aici, după tradiţie, s-a înălţat Isus, sub privirea uimită a discipolilor, pentru a se înălţa la cer, lăsând ca dar acel semn ultim al şederii sale terestre.

Eu, stând în spatele lor, am murmurat cu o voce un pic prea înaltă: – Ei, dacă vrem, acele urme se pot găsi, chiar mau sigure, în diferite locuri, fără să fie necesar să venim aici… Ieşirea mea a fost primită ca o blasfemie, declanşând un cor general de comentarii asupra dispreţului, şi oricum nu prea binevoitoare în privinţa mea. Ghidul mi-a aruncat o privire piezişă. Mi-am muşcat limba, dar de acum era făcută treaba, mai mult zisă. A trebuit să înghit, la predică, unele aluzii nici prea învăluite despre “scepticismul corosiv” şi despre exigenţa unei mai mari umilinţe din partea unor oameni îngâmfaţi, în afara importanţei credinţei celor simpli.

Seara, la hotel, însoţitorul m-a luat de o parte, cu o evidentă plăcere, cerându-mi explicaţii despre intervenţia mea care a declanşat scandal. – Vă interesaţi poate de arheologie? – a încercat să mă cerceteze. – Vă rog, sunt un nepregătit în materie. Şi apoi rămân convins că arheologia poate să înăsprească inima. Satisfăcută, la maximum, curiozitatea, nu cred că ar contribui la creşterea credinţei. – Îmi puteţi spune, atunci, pentru ce aţi venit în Ţara Sfântă? – a insistat acela. – Aşa, pentru a mă lăsa încântat de o atmosferă, de a fi pătruns de un parfum misterios, pentru a recrea scene improbabile… Nu desigur verificate, dar stimulente pentru fantezie. – Noi ghizii trebuie să facem să vadă, să-i ajutăm să înţeleagă – s-a justificat acuzatorul meu, calmându-se uşor. – Nimic împotrivă – am recunoscut eu. Totuşi riscul vostru este acela de a vrea să spuneţi prea mult, să descoperiţi totul, să explicaţi orice lucru. În ţara lui Isus, în schimb, trebuie să închidem ochii, să ascultăm glasul tăcerii. Intuiţia sapă mai adânc decât târnăcopul cercetătorilor. Fantezia iubirii se revelează mai exactă decât orice descriere amănunţită.

…Şi urmele paşilor

Mă îndoiesc că l-am convins pe deplin. Are puţină importanţă. Este un fapt, însă, pe care în fiecare an, în ziua Înălţării, mi-l aduc aminte. Şi mă descopăr, de fiecare dată, căutător de urme, dar “în altă parte”, departe de acel munte (nu mă preocup nici de a ajunge acolo cu imaginaţia). Vreau să spun că în condiţiile de viaţă modeste ale mele, cultiv pasiunea unui tip special de cercetare. A mea este o arheologie care nu priveşte trecutul, ci prezentul. Mă interesează să regăsesc urmele trecerii Sale în lumea de astăzi.

Rămân convins, într-adevăr, că Isus circulă clandestin pe pământ (blestemând, îndrăznesc să susţin că, de când ne-a cunoscut, nu mai reuşeşte să fie fericit fără noi, nu a mai regăsit uşa Casei). Şi lasă urme în toate părţile. Sunt urmele paşilor. Mă gândesc, de exemplu, la misionari. La cei care oferă servicii celor suferinzi, aleargă în ajutorul celor nevoiaşi. Dar şi la paşii nesiguri ai celor bătrâni. La alergările şi la jocurile copiilor (şi ale celor care reuşesc să fie “ca ei”).

Dar sunt şi urme perceptibile pe chipul unor persoane care Îl întâlnesc, Îl recunosc, şi sunt transformaţi de El. Mai ales sunt urme invizibile, dar care se pot intui săpate în inima unor persoane “însemnate” de prezenţa sa. Pentru a nu vorbi de “semnele cuielor” imprimate în trupul atâtor sărmani. Aş vrea să vă invit, cu glas scăzut: prieteni, rupeţi cercul din jurul acelei pietre. Evitaţi paza supraveghetorilor. Daţi-vă seama că El nu a mai părăsit pământul, nu reuşeşte să stea departe de el. Sunt semne peste tot. Acesta este un clandestin special. Care, în loc să ascundă urmele, le înmulţeşte cu scopul de a fi descoperit…

 

* * *

 

Înălţarea Domnului

Autor: pr. Lucian Păuleţ
Copyright: Predici.cnet.ro

Pastorul Billy Graham, care avea cuvinte admirabile şi surprinzătoare faţă de Sf. Părinte Papa Ioan Paul II, numindu-l “autoritatea morală numărul unu a secolului nostru”, relatează un fapt care i s-a întâmplat în tinereţe. Povesteşte el cu a ajuns într-un mic oraş ca să ţină o predică. Dorind să trimită o scrisoare, a întrebat pe un băieţel unde era poşta. Copilul i-a explicat, pastorul i-a mulţumit şi i-a zis: “Dacă vii deseară la biserica, am să-ţi spun unde este cerul şi cum poţi ajunge acolo.” Băiatul i-a răspuns: “Nu te cred. Tu nu ştii nici măcar unde este poşta şi vrei să-mi spui unde este cerul?” Totuşi Biserica ştie unde este cerul şi cum se poate ajunge acolo.

Biserica Romano-Catolică celebrează astăzi sărbătoarea Înălţării Domnului, şi este normal să medităm, în lumina Sfintei Scripturi şi a credinţei, asupra unor întrebări: ce s-a întâmplat la Înălţare şi de ce e importantă aceasta pentru noi?

Înălţarea este parte a misterului pascal, este strâns legată de înviere. Învierea ne spune că Isus, care a murit răstignit, este viu, trăieşte acum. Înălţarea ne spune că Isus ca om a intrat pe deplin în gloria Tatălui său şi că, la sfârşitul timpurilor, vom participa şi noi la aceeaşi glorie.

Ceea ce s-a întâmplat la Înălţare este că ucenicii nu l-au mai putut vedea. Când era pe pământ, în timpul ministerului său public, înainte de Înălţare şi Înviere, Isus predica faţă în faţă. Oamenii îl puteau vedea, îi puteau auzi vocea, îl puteau atinge, percepe cu simţurile lor. Apostolii au avut această chemare specială de a fi martori ai tuturor faptelor şi învăţăturilor lui Isus.

Această prezenţă fizică a lui Isus este înlocuită după Înălţare cu o prezenţă şi mai puternică – iar aceasta este un motiv de bucurie pentru noi. Vechea prezenţă într-un corp uman, într-un mic colţ al lumii (Nazaret, Cafarnaum sau chiar Ierusalim), care atingea doar un mic număr de oameni, într-un interval de timp scurt, raportat la durata istoriei, face loc unei noi prezenţe care poate ajunge la toţi oamenii, fie ei bogaţi sau săraci, învăţaţi sau ignoranţi, sfinţi sau păcătoşi, vedete de la Hollywood sau plugari ori păstori uitaţi de oameni dar ştiuţi de Dumnezeu. Noua prezenţă a lui Isus atinge toţi oamenii, toate locurile şi timpurile – de la Înălţare până la sfârşitul lumii. Isus este prezent cu noi: e un motiv de mare bucurie.

Şi iată cum un alt paradox al credinţei noastre, dar nu o absurditate, străluceşte pentru noi. Isus a plecat de la noi şi totuşi este în mijlocul nostru, Isus e transcendent şi imanent, depăşeşte toate dar este peste tot. Aşadar Cristos e prezent prin Duhul Sfânt şi roadele acestuia (căci Rusaliile sunt ultimul act al misterului pascal): Cristos e prezent oriunde găsim iubirea, bucuria, pacea, (îndelunga) răbdare, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea (Gal 5,22). Isus e prezent oriunde întâlnim adevărul, dreptatea, libertatea, frumuseţea şi, mai ales, caritatea şi compasiunea.

Un preot povesteşte ce s-a întâmplat într-o duminică pe când celebra sf. Liturghie. A intrat în biserică un tânăr desculţ, cu hainele prea mari pentru el şi pătate cu mâncare. Şi-a căutat un loc să se aşeze dar nu a găsit, iar credincioşii nu s-au îngrămădit puţin pentru a-i face loc. Tânărul, mergând până în faţă în căutarea unui loc, a ajuns în faţa pupitrului de la care preotul proclama Evanghelia şi s-a aşezat pe podea. Abia atunci s-a îndreptat spre el şeful comitetului bisericii. Era un om în vârstă care mergea cu un aer de demnitate, eleganţă şi de autoritate. Credincioşii se gândeau: nimeni nu-l poate acuza pe acest bătrân, care e un model de corectitudine, că îl va da afară pe tânărul ireverenţios. Preotul tocmai terminase de citit Evanghelia. S-a făcut linişte. Se auzea doar zgomotul făcut de bastonul bătrânului. Şi când acesta a ajuns la tânăr, s-a întâmplat un lucru extraordinar. Acel bătrân atât de demn a pus bastonul pe podea şi apoi, cu greutate, s-a aşezat lângă tânăr, pentru ca acesta să nu mai fie singur acolo pe toată durata sf. Liturghii. Preotul şi-a început predica astfel: “ceea ce vă voi spune veţi uita, dar ceea ce tocmai aţi văzut sper să nu uitaţi niciodată şi să faceţi la fel!” Într-adevăr, unde este dragoste şi compasiune, acolo este prezent Cristos. În timp ce Albert Camus spunea ca iadul este celălalt, cel de lângă noi, noi creştinii susţinem cu toată puterea credinţei noastre că cel de lângă noi este un alt Cristos. Dar şi noi suntem pentru aproapele mâinile şi picioarele lui Cristos.

Întâmplarea cu tânărul ne arată un alt adevăr al credinţei noastre: Cristos este prezent în chip special în comunitatea celor care cred, în Biserica sa. Cristos a lucrat în şi prin apostoli (aminteam la început de misiunea lor specială de a fi martori) şi lucrează azi prin urmaşii acestora, episcopii. Despre acest adevăr ne învaţă cei mai antici Părinţi ai Bisericii, părinţii apostolici. Clement Romanul (al IV-lea papă) şi Ignaţiu din Antiohia, la sfârşitul secolului I, pe când sf. Ioan Apostolul probabil mai trăia încă, spuneau: “Unde este episcopul acolo este Biserica şi Cristos.” Iar Părinţii africani Ciprian şi Tertulian afirmau: “Nu-l poţi avea pe Dumnezeu ca Tată, dacă nu ai Biserica drept mamă.” Pentru aceşti învăţători şi educatori ai credinţei noastre, criteriul după care deosebeau Biserica adevărată, Biserica lui Cristos de eretici era comuniunea cu episcopul, deoarece episcopul era garantul că învăţătura primită de la apostoli era nealterată, curată, ferită de orice erezie. În arca Bisericii apostolice, cu un episcop în frunte, avem garanţia adevărului şi a mântuirii, evident dacă şi noi corespundem Evangheliei prin eforturile personale.

O Biserică locală este pe deplin Biserică atunci când are în frunte un episcop, un urmaş al apostolilor, înzestrat de Duhul Sfânt prin consacrarea episcopală cu “carisma sigură a adevărului”, cum spunea sf. Irineu. Fiii întunericului, care sunt şi ei extrem de înţelepţi, ştiu acest lucru. De aceea, după 1949, la noi în ţară au bătut literal păstorii pentru a risipi turma; de aceea, nu permiteau consacrarea de episcopi pentru a lăsa Biserica, într-un anume sens, orfană. Un scriitor de literatură religioasă, Scott Hahn, tată a şase copii, fost pastor evanghelic devenit catolic, scria: “Dau familiei mele ceea ce păstorul dă turmei sale, credincioşilor săi. Păstorul ne dă o casă în Biserică, hrană sufletească în Euharistie, un nume la botez. Ne iartă păcatele la spovadă. Ne învaţă, ne conduce, ne disciplinează. În familie, tatăl este înaintea lui Dumnezeu un adevărat păstor.”