Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Înălțarea Domnului
Anul A (B, C)

Lecturi:
Fapte 1,1-11
Efeseni 1,17-23
Matei 28,16-20

Matei 28,16-20

În acel timp, cei unsprezece apostoli au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Isus să meargă. Când l-au văzut, s-au aruncat la pământ, deși unii dintre ei erau în îndoială. Isus s-a apropiat de ei și le-a spus aceste cuvinte: “Mi s-a dat toată puterea în cer și pe pământ. Așadar, mergeți și convertiți popoarele, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățați-le să păzească toate câte vi le-am poruncit vouă și iată, eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor. Amin”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Șerban Tarciziu
pr. Eduard-Mihai Coșa
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Iștoc
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2

 

* * *

 

Destinul omului nou

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Adevărul sărbătorit astăzi face parte din Crez: S-a suit la cer și șade de-a dreapta Tatălui. Cine? Isus Cristos înviat din morți. Însăși învierea este o înălțare. Acest adevăr este propus credinței noastre într-o formă nouă, pentru a adânci conținutul învierii – viața veșnică – deoarece este legată de dreptatea Celui Atotputernic.

Prima lectură (Fap 1,1-11) amintește de trei ori adevărul înălțării lui Isus la cer la patruzeci de zile după înviere. Cele mai semnificative ni se par cuvintele îngerilor adresate apostolilor, ucenicilor și acelora care erau de față: Bărbați galileeni, de ce stați privind spre cer? Acest Isus, care s-a înălțat de la voi la cer, astfel va veni, precum l-ați văzut mergând la cer. Un nor l-a răpit din privirile lor, dar va veni din nou tot pe norii cerului (cf. Mt 24,30). Norul este semnul teofanic al iubirii divine. A plecat din iubire și tot iubirea îl va readuce la noi.

Lectura a II-a (Ef 1,17-23) are menirea să ne îmbărbăteze prin adevărul de credință al înălțării, fiindcă Isus a înălțat cu sine dorințele sufletului nostru pentru a le umple de duhul înțelepciunii și al descoperirii, spre a ne lumina ochii inimii și spre a fi el însuși cap al Bisericii, ca să găsim în el plinătatea desăvârșirii și apoi pe cea a fericirii veșnice.

Evanghelia (Mt 28,16-20) îl prezintă pe Isus înviat, dar, deși este încă pe acest pământ, este totuși într-o formă de înălțare, având toată puterea în cer și pe pământ, fiind cu noi, este înălțat să rămână cu noi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.

Ce este înălțarea? Permanența în stare de înviat, permanența vieții. Isus a înviat pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Naim și pe Lazăr din Betania, dar aceștia, după o perioadă de timp, au murit din nou. Isus înviat ne arată că prin înălțare el nu mai moare, rămâne în viață, fiindcă viața este legată de dreapta lui Dumnezeu, de mâna sa atotputernică. Pierre Miquel o definește: Înălțare înseamnă ridicarea la starea în care se poate trăi visul și nu în a visa viața. Se pot face multe comentarii pe seama acestei definiții, dar cunoscând din Catehism că cerul este un loc de fericire veșnică și desăvârșită, cunoscând neputința noastră de a descrie locul și fericirea cerului – Ceea ce ochiul nu a văzut și urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu acelora care îl iubesc pe el (1Cor 2,9), comentariile sunt de prisos.

Cerul, pentru Isus, este deplina participare la fericirea lui Dumnezeu a firii sale umane.

Înălțarea este, prin urmare, un nou act de naștere care stabilește un raport nou de viață între Creator și creatură, definitivându-l și parafându-l, ca la notariat, între tată și fiu, între Tatăl ceresc și Fiul Omului, între Tată și fiii adoptați prin Cristos. Isus este pecetea autenticității, ștampila divină de pe actul adopțiunii noastre. Această pecete este autentică, fiindcă Isus este de-a dreapta, sau, mai bine zis, în mâna dreaptă a Tatălui și o aplică pe firea fiecărui botezat care mărturisește că Isus este Domnul (Rom 10,9). Prin urmare, înălțarea lui Cristos este învierea împărăției lui Dumnezeu pe pământ, este explozia Bisericii lui Isus în lume ca lumină pentru neamuri (LG), ca o nouă prezență a lui Isus în lume, prezență ce trebuie căutată și cu cât este mai căutată, cu atât cel care o caută se înalță mai mult și, cu cât cei care intră în această lumină devin o unitate, cu atât mai mult lumea va crede în acela pe care Tatăl l-a trimis și se va înălța tot mai sus pe calea desăvârșirii prin iubirea care rămâne în viața veșnică (cf. 1Cor 13,13).

Unirea forțelor Bisericii lui Isus prin porunca sa cea nouă îl arată pe Cristos glorificat în unitate, sfințenie și universalitate. Așa cum Isus nevăzut din sânul preacuratei Fecioare Maria l-a sfințit și fericit pe Ioan Botezătorul din sânul Elisabetei, așa și azi, Isus nevăzut din sânul Bisericii sfințește și fericește pe toți oamenii de bunăvoință din sânul întregii omeniri, din toate locurile și din toate timpurile. Prin urmare, înălțarea este ridicarea la o formă nouă de prezență prin care se actualizează, se permanentizează și se universalizează dimensiunea omenească a lui Isus prin divinizare. Înălțarea lui Isus constituie chemarea noastră de a da naștere unui miracol: împărăția lui Dumnezeu.

Ucenicii s-au bucurat de înălțarea lui Isus, fiindcă au avut convingerea fermă că Mântuitorul vizibil, prin înălțare, a devenit prezent invizibil în interiorul lor – Nucleul intim al umanității mele, spunea sfântul Augustin, este construit cu capacitatea de a-l poseda pe Dumnezeu – pentru a-i întări în misiunea pe care le-a încredințat-o de a învăța și de a boteza toate popoarele. Apostolii s-au bucurat fiindcă au simțit cum prezența invizibilă din ei îl face pe Isus mai cunoscut, mai operativ. Cei doi ucenici, care mergeau triști în ziua de Paște spre Emaus, au simțit cum le ardea inima în piept numai după ce Isus a pătruns în ei cu lumina sa. Fericirea lor a izbucnit și s-a concretizat în mărturia învierii numai după ce el s-a făcut nevăzut din ochii lor (cf. Lc 24,31-32). Bine spune sfântul Bernard: De obicei noi nu vedem trecerea sa discretă decât retrospectiv. Aceasta înseamnă că s-a îndepărtat? Desigur că nu. El nu mai este dependent de spațiu și de timp. Iar într-o predică asupra cărții Cântarea Cântărilor, spune: Eu mărturisesc, deși o spun cu simplitate, cuvântul m-a vizitat și chiar foarte des. Dar, deși a intrat frecvent în sufletul meu, eu n-am fost niciodată, nicicând sensibil la momentul venirii sale. Am simțit că era prezent, îmi amintesc faptul că a fost cu mine; am fost câteodată chiar capabil să am o presimțire că va veni, dar niciodată n-am simțit venirea sau plecarea sa. Cum a venit și cum a plecat? Nu știu. Nu intră prin ochi, deoarece el nu are formă și nici culoare ca să-l putem vedea; nici prin urechi, deoarece venirea sa nu produce nici un sunet; nici prezența sa nu poate să fie recunoscută prin pipăit, deoarece el este intangibil. Veți întreba atunci, de vreme ce căile venirii sale nu pot fi descoperite, cum am putea ști că este prezent? Din aceea că el este viu și plin de energie și de îndată ce a intrat în mine, a trezit sufletul meu adormit, a înviorat, înduioșat și a însuflețit inima mea care era ațipită și tare ca piatra.

Înălțarea mai are ca scop consacrarea lumii întregi, ca domnia lui Isus Cristos să fie recunoscută, nu numai de oameni, ci de întreaga creație, ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul, al celor din cer, de pe pământ și de sub pământ (Fil 2,10). Oamenii de știință susțin că întregul univers cu milioanele de galaxii și miliardele de miliarde de stele a luat ființă printr-o explozie a atomului primordial. Dacă ținem cont că toate prin Cristos și pentru Cristos s-au făcut și nimic din ce s-a făcut nu s-a făcut fără el, că el este viața și viața este lumina oamenilor (cf. In 1,3-4), că el este primul atom al cosmosului glorificat, trupul său înviat, atunci înțelegem că Isus asimilează și recapitulează în sine întreaga creație, că toate au fost puse sub picioarele lui, iar el a fost pus peste toate, cap al Bisericii, care este trupul lui, plinătatea celui ce toate le umple, după spusele sfântului Paul (cf. Ef 1,22), formând astfel cosmosul spiritual al împărăției lui Dumnezeu. Prin înălțarea lui Cristos înțelegem de ce între om și Dumnezeu nu mai este un haos, un abis înspăimântător, ci un drum, o punte, un ceva dătător de liniște, de speranță, de siguranță, este viața care luminează (lectura a II-a).

Un ultim cuvânt: înălțarea lui Isus ne-a deschis calea desăvârșirii prin primirea Duhului Sfânt cu cele șapte daruri ale sale. Mângâietorul și apărătorul nostru, Duhul Sfânt ne învață să prețuim înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, puterea, știința, evlavia și frica de Dumnezeu mai mult decât toate bogățiile lumii, ne ajută să punem cele materiale sub picioare, ca să ne înălțăm spre cer prin credință, speranță și iubire.

Sfântul Filip Neri, chemat la un bolnav, bogat și avar, cu puține semne de credință, i-a cerut să atingă cu mâna crucifixul de pe peretele de la capătul patului său de suferință, pentru a se vindeca. Cum crucifixul era cam sus, dar dorința de vindecare era mare, sfântul Filip i-a arătat un sac, în care avarul își ținea banii și alte lucruri de mare preț, pe care să-l pună sub picioare. Urcând, a reușit să atingă răstignitul de pe perete. Sfântul i-a zis: Vezi, pentru a ajunge la Isus și pentru a fi oameni adevărați asemenea lui, așa cum îi vrea Dumnezeu, este necesar să punem bogățiile sub picioare.

Să le punem și noi, nu sub picioare, ci în sânul săracului! Când Isus va veni din nou pe norii cerului, vom fi răpiți în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și așa vom fi pururea cu Domnul (1Tes 4,17). Amin.

 

* * *

 

Înălțarea pecetluiește destinul Bisericii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Isus înviat apare pentru ultima dată ucenicilor și îi trimite în lumea întreagă cu o misiune bine definită: să învețe toate neamurile, să le boteze, să păstreze și să transmită Revelația.

Isus s-a înălțat la cer. Acesta este un adevăr de credință. Credința este dată de Dumnezeu pentru zidirea Bisericii. Sfântul apostol Paul spune clar: “Cel ce s-a coborât este același care s-a înălțat mai presus de ceruri ca să umple întreg universul”. Cu ce să-l umple? “Tot el i-a pus pe unii să fie apostoli, pe alții să fie profeți, pe unii i-a pus să fie evangheliști, pe alții să fie păstori și învățători, spre a forma sfinții, să-și îndeplinească misiunea lor, ca să fie zidit trupul lui Cristos, încât să ajungă toți la unirea în credință și la cunoașterea Fiului lui Dumnezeu” (Ef 4,10-13).

Interpretând în sens teologic înălțarea lui Isus, îngerii recomandă celor prezenți, și prin ei și nouă, de a nu sta privind spre cer, ci de a pregăti activ întoarcerea lui glorioasă prin unirea în credință și cunoașterea Fiului lui Dumnezeu. Aceasta va fi misiunea Bisericii până la sfârșitul veacurilor: trăirea în tensiune din cauza credinței între “acum și atunci”, între “vizibil și invizibil”, între “aici și acolo”. Prin înălțarea lui Isus la cer credința Bisericii capătă o dimensiune escatologică.

În ce constă și cum se poate realiza această dimensiune escatologică?

În Micul Dicționar Enciclopedic al limbii române avem trei cuvinte asemănătoare, care ne pot ajuta să ne formulăm o înțelegere a cuvântului “escathon”, ele sunt: escadră, adică o mare unitate a forțelor maritime militare; escadrila este o subunitate a forțelor aeriene militare și escadronul este o subunitate de cavalerie militară. Cuvântul escathon îl găsim în Dicționarul teologic și are înțelesul de o mare adunare de forțe și valori spirituale. Dacă forțele militare maritime, aeriene și de cavalerie au un scop bine determinat pentru această lume, forțele spirituale au un scop supranatural: cucerirea Impărăției lui Dumnezeu. Văzându-l pe Isus înzestrat cu forța spirituală a învierii, ucenicii îl întreabă: “Doamne, oare acum vei întemeia împărăția lui Israel?”

Cristos întemeiază o împărăție nouă: Biserica, a cărui cap este el și această împărăție este chemată să-și adune toate forțele și valorile spirituale izvorâte din credință, speranță și iubire spre a realiza o întâlnire cu “Cristos glorificat”, care șade de-a dreapta Tatălui, dar care la sfârșitul veacurilor va veni pe norii cerului înconjurat de mărire și de valorile cerești – îngeri și sfinți – și va conduce Biserica – trupul său mistic de pe pământ – la victoria finală: cucerirea împărăției lui Dumnezeu. De aceea a ținut Isus să spună ucenicilor că i s-a dat toată puterea în cer și pe pământ.

Puterea lui Isus de pe pământ este aceea pe care o are Biserica – trupul mistic – “Cristos care vine”, nu din cer, ci vine cu Biserica, cu care se întâlnește prin credință, pe care o întărește prin Duhul Sfânt, pe care o adună prin Magisteriul și o păstrează în unitate prin sacramente și mai ales prin Euharistie.

Puterea lui Isus în cer este aceea de mijlocitor la Tatăl, de pregătitor al locului nostru, de trimițător continuu a Duhului Sfânt în inimile acelora care au primit botezul spre a trece de la starea botezială la cea profetică, adică de a-i primi și înțelege cuvântul, de a-l mărturisi în fața lumii și de a plasa “semnele timpului” în mod corect în istoria mântuirii, fiindcă însuși “Dumnezeu l-a așezat pe Cristos la dreapta sa în Ceruri”.

Biserica primară căuta să-și adune forțele spirituale și să le valorifice cât mai bine deoarece simțea “parusia” – întâlnirea cu Cristos glorificat – foarte aproape. Simțea o pierdere de forțe când unii creștini mureau înainte de venirea Domnului. Îngrijorarea și teama o făceau să se întrebe: Ce se va întâmpla cu aceștia, pe care Cristos venind, nu-i va găsi în viață? Sfântul Paul se simte obligat să-i asigure pe credincioșii din Tesalonic de faptul că cei morți nu sunt dezavantajați în comparație cu “noi, cei vii, care rămânem până la venirea Domnului” (1Tes 4,15).

Biserica primară își avea privirea îndreptată necontenit spre viitor, și din îndemnul îngerilor de a nu sta cu mâinile în sân privind spre cer, să înțeleagă mai bine ce înseamnă îndemnul lui Isus: “Vegheați, căci nu știți în ce zi va veni Domnul vostru!”, “Vegheați, așadar, căci nu știți ziua, nici ceasul!” (Mt 24,42; 25,13). Biserica primară a înțeles că acest “Vegheați!” constituie un îndemn de a realiza o adunare a forțelor spirituale, un escaton condus de “Christus venturus” – Cristos care vine și va veni mereu cu Biserica sa, asigurând mereu de victorie pe cei ce cred și luptă pentru cucerirea Impărăției prin îndemnul: “Îndrăzniți! Eu am învins lumea!” (In 16,33) “Iată, eu sunt cu voi până la sfârșitul lumii”. Mobilul credinței și speranței este învierea lui Cristos. Învierea pune escatonul în mișcare pentru asaltul cerului, căruia nimic și nimeni nu-i va putea sta în cale, de aceea “Voi îmi veți fi martori începând de la Ierusalim și până la marginile pământului” și “până la sfârșitul lumii”, fiindcă “Eu sunt cu voi”. Emanuel – Dumnezeu cu noi – își confirmă prezența așa cum a fost prorocit de Isaia dintru început (Is 1,23). Misiunea Bisericii, fiind escatologică, stă în adunarea forțelor tot mai mult, pe zi ce trece, fiindcă în ceea ce “privește ziua sau ceasul, nimeni nu le cunoaște, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl singur” (Mc 13,32).

Biserica primară a înțeles că “mântuirea noastră este în speranță” (Rom 8,24) și cu cât sunt mai mulți acei care își unesc forțele, cei botezați, cu atât speranța mânturirii devine mai sigură: cucerirea împărăției. Cei care prin botez devin “fii ai lui Dumnezeu” este necesar să fie cât mai mulți, deoarece atunci “când Dumnezeu va fi totul în toți” (1Cor 15,28), când se va arăta ceea ce vom fi (cf. 1In 3,2 ș.u.), atunci vom apărea în slavă cu Cristos glorios. Acum putem doar pregusta bucuria victoriei în mângâierile care ne vin din partea Duhului Sfânt care revarsă iubirea în inimile noastre, spre a ne putea adresa lui Dumnezeu cu numele de “Tată” (Gal 4,6).

Orientarea forțelor spirituale spre veșnicie, spre viața de dincolo, nu va fi niciodată tradusă în disprețul lumii sau în lipsa de angajare socială. Biserica, din contra, credință, speranță și iubire, nu numai că va promova întotdeauna adevăratele valori umane și sociale, dar le va valorifica evanghelic, adică le va înălța la o nouă ordine de a fi. Valorile veșnice nu se clădesc pe cenușa valorilor vremelnice, ci pe asumarea și înălțarea lor spre Creator. În Cristos, întregul univers cu tot ce conține, nefiind altceva decât o materializare a cuvântului divin “Fiat!” – Să fie! – este recapitulat și condus la Dumnezeu Tatăl prin înălțarea lui Cristos la cer, care astfel devine “Domnul” – “Regele regilor și Stăpânul slavei”.

Așadar, chiar dacă avem de luptat în acest “escathon”, nu trebuie să fim triști privind spre cer, nu trebuie să uităm că suferințele de acum nu se pot compara cu slava viitoare care se va arăta în noi (cf. Rom 8,18), ci să ne bucurăm cu întreaga Biserică, fiindcă însăși bucuria noastră este o mărturie dată despre Cristos înviat, pe care o unim cu mărturia dată de apostoli începând din Ierusalim, Iudeea, Samaria și până la marginile pământului.

În fața lui Isus vizibil pentru ultima dată înainte de înălțare, ucenicii au îngenuncheat și l-au adorat, cu toate că unii se mai îndoiau.

Să nu ne mirăm dacă în fața lui Isus din Euharistie ne vine și nouă ispita îndoielii… O alungăm îngenunchind, adorându-l și rugându-ne: “Dumnezeule atotputernic, fă-ne să tresăltăm de bucurie sfântă și să ne desfătăm în aducere de mulțumire, pentru că înălțarea lui Cristos, Fiul tău, înseamnă și ridicarea noastră; întărește-ne în speranța că și noi, trupul său mistic, vom ajunge, precum suntem chemați, la slava în care a intrat el, mergând înaintea noastră!” Amin.

 

* * *

 

Înălțarea Domnului (A)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise Isus. Și, văzându-l, i s-au închinat, dar unii se îndoiau. Și Isus, apropiindu-se le-a vorbit zicând: “Mi s-a dat toată puterea în cer și pe pământ. Așadar, mergeți și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit. Și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul lumii.” (Mt 28,16-20)

Textul evanghelic citit în sărbătoarea Înălțării glorioase a lui Isus la ceruri ne prezintă de fapt ultima apariție a lui Isus Cristos înviat celor unsprezece ucenici înainte de a se duce la Tatăl. În cuvintele rostite înaintea celor care, închinându-se până la pământ, îi recunoșteau (deși îndoielile nu lipseau) domnia, Isus afirmă câteva lucruri fundamentale: 1. prin Învierea preaslăvită și prin Înălțarea preaglorioasă El și-a dobândit statutul deplin de Mesia (Cristos) obținând totodată puterea absolută în cer și pe pământ; 2. trimiterea în lume a apostolilor pentru a face ucenici prin botez și prin învățarea celor poruncite de El avea drept scop continuarea lucrării de constituirea a Poporului pe care mâna Lui îl călăuzește; 3. Isus îi asigură de prezența Sa, prezență pe care ei o vor recunoaște mai ales prin roadele eforturilor lor. În fond, esențialul lucrării mântuitoare este săvârșit de Isus devenit Cristos (Regele, Mesia) prin intermediul martorilor trimiși de El.

Pe când se afla [Isus] la masă împreună cu ei, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aștepte făgăduința Tatălui… “Veți primi putere, când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, și-mi veți fi martori în Ierusalim și în toată Iudeea și Samaria și până la capătul pământului”. Și spunând acestea, s-a înălțat la cer în văzul lor și un nor l-a ascuns de ochii lor…

Prea adesea creștinii își reprezintă Înălțarea glorioasă a lui Isus ca pe o plecare a unei ființa dragi pe care prietenii o însoțesc la aeroport.

De fapt, toate textele acestei sărbători reafirmă misterul Înălțării în obiectivitatea sa dar mai ales în modul în care el ne privește pe noi. Acest mister afirmă ascunderea prezenței sensibile a lui Isus din ochii ucenicilor și în același timp deschidere către un alt mod de prezență, interioară creștinului și perceptibilă în credința concretizată prin mărturie și prin atitudine conformă cu cele învățate de El. Altfel spus, acest mister afirmă dimensiunea universală a mărturiei de credință, mărturie înrădăcinată în Botez și hrănită de inițierea progresivă în viața evanghelică.

 

* * *

 

Înălțarea Domnului (A)

Autor: pr. Eduard-Mihai Coșa
Copyright: Predici.cnet.ro

Lecturile proclamate astăzi la Sf. Liturghie, precum și textele eucologice, ne vorbesc despre evenimentul pe care îl celebrăm în această zi de sărbătoare; dar mai mult decât un eveniment, solemnitatea de astăzi celebrează un mister: împlinirea misterului pascal al lui Cristos prin înălțarea sa glorioasă la cer.

În această zi, Cristos a ridicat în slava gloriei lui Dumnezeu natura noastră fragilă pe care o unise cu sine. Cristos se înalță la dreapta Tatălui pentru ca noi să putem participa la viața sa divină, iar celebrarea de astăzi nu încetează să exprime pe un ton de bucurie această dorință necontenită de a gusta din bucuriile cerești, de a ajunge odată și noi, acolo unde a ajuns și Cristos.

Înainte de pătimirea sa, Cristos le spusese ucenicilor: “Am ieșit de la Tatăl și am venit în lume, acum las lumea și mă întorc la Tatăl” (In 16,28).

ÎNĂLȚAREA este așadar încheierea activității pământești a Fiului lui Dumnezeu. Venirea sa între noi nu a fost o simplă călătorie turistică. El a venit în lume pentru a împlini o misiune primită de la Tatăl: aceea de a ni-l face cunoscut pe Dumnezeu, de a ne descoperi iubirea sa față de noi, voința sa de a-i mântui pe toți, de a-i ierta și de a-i avea cu sine pe toți cei care vor asculta cuvintele sale.

Puțin înainte de a pleca dintre ai săi, Isus rugându-se Tatălui spune: “Și acum, preamărește-mă Părinte cu slava pe care am avut-o la tine înainte de a coborî în lume” (In 17,4-5).

Înălțarea, dincolo de orice reprezentare retorică (lect. I ), este această trecere a lui Isus în slava de Fiu pe care a avut-o din veșnicie la Tatăl, este începutul regalității sale universale, pe care Tatăl i-a acordat-o răsplătindu-l pentru iubirea sa ascultătoare, înălțându-l de la starea naturii umane, proclamându-l Domn și așezându-l la dreapta sa în ceruri, mai presus de toată domnia, dându-i stăpânirea asupra întregii creații.

Evanghelia după Sf. Matei din care am citit fragmentul de astăzi, prezintă foarte succint scena despărțirii lui Isus de ucenicii săi. Reținem în special mandatul pe care Învățătorul îl încredințează apostolilor săi. În schimb, mult mai bogată este prezentarea Sf. Luca din prima lectura. În Faptele Apostolilor el prezintă cu un limbaj mai bogat și sugestiv momentul plecării lui Cristos dintre ai săi. Aici are loc si un colocviu, din care observăm că Isus le promite ucenicilor pe Duhul Sfânt care îi va întări să fie martorii săi în toată lumea, până la sfârșitul veacurilor…, după care s-a ridicat în înălțimi fiind învăluit de un nor.

A vorbi astăzi despre ÎNĂLȚAREA la cer înseamnă pentru mulți să vorbești despre o speranță greu de acceptat. Există pentru unii convingerea că a medita la viața veșnică este o preocupare care distrage omul contemporan de la datoriile sale temporale, pământești…, că a te îndrepta cu inima și cu mintea spre viața viitoare înseamnă să dezertezi de la ocupațiile comune prin care, de fapt, trebuie să edifici și să consolidezi o lume mai curată, mai dreaptă…!

Pentru Cristos, Înălțarea la cer nu a fost o evadare din lumea noastră sau de la condiția sa umană. El a promis apostolilor că va rămâne cu ei până la sfârșitul veacurilor.

Tot la fel, a contempla cerul și a “căuta cele de sus” nu este pentru un creștin o abandonare a realităților vieții pământești. În timp ce apostolii stăteau cu ochii ațintiți spre cer privind spre Isus care se înălța, au apărut doi îngeri care i-au întrebat: “Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer? Acest Isus care s-a înălțat la cer din mijlocul vostru, tot astfel va veni din nou, precum l-ați văzut mergând în cer”. Ucenicii care au primit de la Isus misiunea de a continua în timp lucrarea sa de mântuire prin vestirea Evangheliei, sunt acum trimiși în lume. Și, așa cum ne prezintă Evanghelia, ei au pornit spre toate ținuturile, în timp ce Cristos îi însoțea săvârșind prin ei numeroase fapte miraculoase.

Aceleași cuvinte pe care îngerii le-au adresat apostolilor ne sunt adresate și nouă astăzi. Dacă suntem adevărați creștini, dacă am înțeles cu adevărat semnificația morții și învierii lui Cristos, nu putem rămâne inactivi. Asemenea apostolilor vom duce și noi în lume ceea ce am auzit și am învățat de la Cristos. Nu putem rămâne pe loc, cu mâinile împreunate și privirea în sus. Cristos ne trimite și pe noi să fim martorii glorificării sale…, ne trimite să aducem roade punând în practică cuvintele sale.

Pentru noi, a pune în practică cuvintele sale, sau a trăi Evanghelia, înseamnă să fim disponibili pentru lume, să fim deschiși față de cei din jurul nostru, să ne asumăm propriile responsabilități pentru ca Împărăția lui Dumnezeu să se instaureze în mijlocul nostru, pentru ca să realizăm încă de aici de pe pământ, în ciuda limitelor impuse de slăbiciunile noastre omenești, acea comuniune care va fi desăvârșită numai în slavă.

Cristos ne mai întărește astăzi speranța că la sfârșitul timpurilor va reveni în lume luând la sine pe toți cei care au crezut în el. În timp ce toate iluziile se destramă odată cu moartea, creștinul privește cu încredere spre un viitor pe care i-l oferă iubirea lui Dumnezeu. El ne-a fost deschis de Cristos care nu a înviat numai pentru sine dar și pentru noi cei care am crezut în El și l-am urmat. El stă în fruntea imensei coloane de oameni care călătoresc pe acest pământ spre casa Tatălui ceresc.

Sărbătoarea de astăzi să fie pentru noi toți o reînnoire a credinței noastre în Cristos care a murit pentru noi, a înviat și s-a înălțat la slava Tatălui; să fie o chemare de a ne trăi cu fidelitate vocația creștină, pentru ca îndeplinindu-ne misiunea pe acest pământ să ne putem ruga Tatălui ceresc ca și Isus.

Părinte, eu te-am preamărit pe Tine pe pământ împlinind lucrarea ce mi-ai încredințat-o. Acum, preamărește-mă Tu pe mine, mădular al Trupului Fiului Tău, cu acea slavă pe care El o avea la Tine mai înainte de a fi venit în lume. AMIN.

 

* * *

 

Pământul este “lucrarea” cerului

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

O sărbătoare dificilă

O dată totul apărea mai clar, simplu, linear. Venise, din păcate, momentul bunului rămas, al plecării. Se stingea de-a dreptul, dacă îmi amintesc bine, lumânarea pascală. Prezența lui Cristos înceta să mai lumineze pământul. Biserica, într-un oarecare sens, se regăsea văduva Domnului său. Și noi orfani. Învățătoarea, la catehism, oferea o explicație între patetic și simplist: “Isus, după atâtea oboseli, avea dreptul de a merge să se odihnească în Paradis, unde și noi, la sfârșitul șederii în această vale de lacrimi…”

Puțin lipsea să ne vorbească despre o perioadă de “convalescență” de parcurs în aerul casei sale, în clima cerească care îi era familiară, după încercările extenuante ale Pătimirii și ale mormântului. Astăzi se observă că nu este ușor să prindem sensul Înălțării. Este vorba de o sărbătoare dificilă. Cum se poate vorbi despre plecare, atunci când Cristos în evanghelia după Matei ne asigură: “Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii”? Apoi parcurgând în grabă discursurile de adio, sare în ochi acea frază decisivă cu care Isus garantează că nu vom fi orfani (Io 14, 18). Nici nu dispare din privire: “…Lumea nu mă va mai vedea: voi în schimb mă veți vedea…” (Io 14, 19).

Oarecum în sărbătoarea Înălțării trebuie să descoperim dimensiunea misterului. Înșiși martorii “faptului”, nu ne oferă o cronică amănunțită (condiții atmosferice, plan de zbor, deplasare, ultimul punct de vizibilitate, urma extremă prinsă de radarele noastre…), încearcă să ne transmită semnificația ei folosindu-se de imagini care nu sunt luate desigur în materialitatea lor, dar ne conduc la o realitate diferită, imposibil de exprimat cu limbajul nostru (chiar dacă ar fi fost dotați cu telecameră, nu ar fi putut să ne ofere mai mult, nu ne-ar fi documentat altfel acel eveniment).

Aceasta a fost, esențial, o experiență spirituală. Unica “dovadă” este o siguranță de credință: Isus este viu, este în mijlocul nostru. Încetează un anume tip de prezență. Dar îi iau locul infinit mai multe. Este suficientă o privire pătrunzătoare a iubirii pentru a o descoperi, recunoaște, găsi. Nu mai este un chip “unic”, o prezență “localizată”, circumscrisă într-un punct precis de pe acest pământ. Și dacă Înălțarea ar celebra, nu numai glorificarea lui Cristos, domnia sa, influența sa universală, chiar și nunta sa definitivă cu pământul? De aceea ar trebui să facem aceeași descoperire cu cea a apostolilor: așa cum Isus nu a părăsit niciodată “sânul Tatălui” (io 1, 18) când a coborât din cer, tot astfel nu-i va părăsi niciodată pe ai săi atunci când “se înălță” la cer.

Acum este rândul lui

Da. Încheindu-se drumul pământesc al lui Isus, pornește drumul Bisericii sale. Aș vrea să spun, cu o oarecare doză de presupunere: acum este rândul nostru. A venit momentul nostru. Lucrurile nu stau chiar așa. De fapt, este rândul nostru. Dar îl privește pentru totdeauna și pe El. Nu s-a terminat “ora” sa. Vai, dacă ne-ar abandona. Vai dacă n-ar fi cu noi (“eu-voi-fi-cu-voi”) Vai dacă ne-ar lipsi prezența celui Înviat. Vai dacă ne-am înșela că reușim singuri, am renunța la forța care ne vine de la El și de la Duhul său (“veți avea forța de la Duhul Sfânt care va coborâ peste voi”).

Da, ne-a lăsat instrucțiuni precise (după ce a dat instrucțiuni apostolilor pe care îi alesese…”). Dar noi avem tendința de a face să meargă lucrurile în felul nostru, după metodele și criteriile noastre. Ne-a spus să “facem discipoli” toate popoarele, adică să oferim tuturor posibilitatea de a stabili un raport cu El, lăsând să se întrevadă, prin experiența noastră, frumusețea și evidența eliberării care se află în acel raport. Noi, în schimb, am început prin a strica îndată traducerea, interpretând puțin cam abuziv : “învățați”. Și astfel am luat atitudinea de învățători presupuși, de multe ori chiar și cuceritori, stăpânitori, manipulatori de conștiințe, pasaj obligatoriu, punct de referință indiscutabil, punct de întâlnire inexorabil al tuturor drumurilor. Adică, am pretins să legăm de noi în loc de El.

Astfel acel “ne privește pe noi”, în loc să fie o formă de slujire umilă, angajare serioasă dar modestă, asumare de responsabilitate totală și… limitată, s-a transformat într-o operație de acaparare, mentalitate de privilegiu, atitudine de prezumție, revendicare de exclusivitate. Ar fi cazul să restabilim proporțiile. Să ne aruncăm în genunchi și să-l adorăm. Și să admitem, o dată: “Din moment ce a venit ceasul nostru, te privește pe tine”. Să nu ne tragem înapoi, desigur. Să ne punem la dispoziție. Să înțelegem că trebuie să pornim din nou. Dar între timp am depus siguranța arogantă și am regăsit acea “ezitare” fundamentală de la început (“când l-au văzut, s-au prosternat înaintea lui; însă unii se îndoiau…”). Vrem numai ca “îndoiala” noastră, ezitarea noastră, să nu fie lipsă de credință, ci dimpotrivă maturitate în credință.

Cu cât credem mai mult, cu atât ne încredem mai puțin în noi și în resursele noastre. A crede înseamnă și avea conștiința limitelor noastre, a lua act despre disproporție, a mărturisi erorile, a proclama nepotrivirea, a recunoaște stupiditățile de care suntem capabili, a ne îndoi de posibilitățile noastre. Vrem ca El să ne găsească, de această dată, “ezitanți” pentru că suntem plini de credință. Materia umană este foarte riscantă și complexă pentru a fi lăsată “nouă oamenilor”. Deci, începe aventura noastră. Pentru că nu este încheiată a sa. Putem să ne mișcăm spre teritorii nesfârșite pe care El le-a hotărât, pentru că El este implicat, compromis până la capăt în acțiunea care este toată a sa, chiar dacă partea noastră nu este deloc neglijabilă. Vreau să spun: Rămâi cu noi, Doamne, pentru că tu te-ai făcut invizibil, în timp ce noi suntem constrânși să fim chiar foarte vizibili.

Ne-ai făcut păstrătorii tezaurului imens dobândit prin Pătimirea-Moartea-Învierea ta. Fă ca noi să n-o înlocuim cu negustoria noastră mizerabilă. Fă ca noi să nu primim Duhul tău, pentru ca apoi să-l obligăm să urmeze programele noastre.

Descoperirea încetinelii

“I-au cerut: “Doamne, acesta este timpul în care vei reface Regatul lui Israel?…” Și este îndată graba, nerăbdarea, pretenția de a asista la realizarea fulgerătoare a celor mai îndrăznețe visuri. Mereu neliniștea de a vedea rezultate, nerăbdarea după promovarea finală, instinctul succesului imediat. Ar fi trebuit să spună: Doamne, este cazul să amâni un pic scadența fatidică. Mai zăbovește. Nu am învățat suficient lecția. Nu suntem gata. Acordă-ne o amânare, un supliment de timp. Tu ești un Învățător neasemuit. Dar noi suntem elevi foarte “întârziați”.

În realitate avem nevoie – cum ne amintește Paul (a doua lectură) – de “o cunoaștere mai profundă despre El”. Trebuie să învățăm mai ales răbdarea, să ne obișnuim cu așteptări lungi, să respectăm încolțirile subterane interminabile. Lumea nu este transformată dintr-odată. Realitatea nu se schimbă la comanda dorințelor noastre. Am inventat viteza. Acum este cazul de a inventa încetineala. “Fără încetineală nu se poate face nimic, nici măcar revoluția” (Sten Nadolny).

A observa urgența unei datorii, a fi devorați de o pasiune, nu înseamnă să suprimi etapele, a improviza, a sări peste fazele extenuante ale unei maturizări progresive. Este mai ușor să alergi decât să mergi. A face salturi decât a ține pasul. A face un lucru fără continuitate, cu convulsii, în rafale, decât a păstra distanța. Este mai ușor de a organiza o procesiune, un pelerinaj, decât să educi credința. Este mai ușor să strigi decât să spui un cuvânt drept, adevărat, care să atingă inima. Este mai ușor să impresionezi, să uimești, decât să convingi. Este mai ușor să condiționezi, chiar cu șantajul sentimentelor, sau al fricii, sau al interesului, decât a forma pentru libertate.

Este mai ușor senzaționalul, spectaculosul, decât viața zilnică. Este mai ușor să promovezi adunări de mase, făcând publicitate, înscriind în program “provocări” bine calculate (care nu au nimic în comun cu paradoxurile evanghelice), decât a însoți și susține drumul obositor al fiecăruia. Este mai ușor a forma consensul organizat decât a învăța folosirea creierului și a conștiinței (mai mult decât ochii și gura…). Este mai ușor a face reclamă decât să faci să vibreze delicat o coardă secretă în adâncul unui individ. Este mai ușor de a te impune, a stima și a te stima, a te pune în valoare, a îngroșa cu toate mijloacele șirurile, a ocupa posturi-cheie, a revendica poziții de forță, decât a urma “calea morții” bobului de grâu (Io 12, 24).

Este mai ușor a deschide uși decât de a intra într-adevăr. Este mai ușor a se agita decât a lucra. Este mai ușoară o credință…ușoară (chiar bazată pe lacrimi), decât o credință serioasă (bazată pe Înviere). Doamne, acesta este timpul în care…? Și El ne întrerupe imediat: Nu vă privește pe voi ca să cunoașteți timpurile și momentele pe care Tatăl le-a rezervat pentru sine… Totuși, da, acesta este timpul. Acum, îndată. Timpul începuturilor. Și deci al răbdării. Pentru voi este un timp unic la care trebuie să potriviți ceasurile voastre frenetice dotate cu toate drăciile moderne. V-o repet încă odată: este timpul începuturilor. Numai acesta.

Fast-food, sau mâncare rapidă, cu timpul, poate fi vătămătoare pentru organism. Cu “religia ultra rapidă” nu se ajunge “la marginile pământului”. Nu se mișcă nici cu deplasările rapide și continui. Cu graba nu se obține adeziunea credinței.

“Le-a poruncit să aștepte împlinirea promisiunii Tatălui…” Vom reuși în sfârșit să ne convingem că Înălțarea inaugurează timpul așteptării? Că Isus Cristos, înainte de a se înălța la cer, ne-a poruncit să fim martorii săi pregătiți cum trebuie, formați în așteptare?

 

* * *

 

Înălțarea Domnului (A)

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro

La începutul cărții Faptele Apostolilor, sfântul Luca ne relatează ultima apariție a lui Isus înviat ucenicilor săi precum și dispariția lui în cer sub ochii lor (prima lectură). Dar “înălțarea lui Isus la cer” este mult mai mult decât un episod, fie el chiar extraordinar, la care au fost martori apostolii, și pe care îl comemorăm astăzi. Nu este pur și simplu un fapt al trecutului și atât, dar o realitate care-și are și astăzi toată actualitatea sa și care ne privește direct.

Înălțarea lui Isus la cer, nu este chiar “altceva”, “un alt lucru, realitate” în raport cu învierea sa din morți, ci mai degrabă un alt mod de a exprima același mister, același eveniment: acela pe care în “Crezul” nostru îl numim prin cuvintele: “a înviat, s-a înălțat la cer, șade la dreapta Tatălui”; acela pe care sfântul Paul, în cea de-a doua lectură, îl amintește spunând că Dumnezeu “l-a înviat pe Isus din morți și l-a făcut să șadă la dreapta sa în ceruri”.

Înălțarea vrea să ne spună că, prin învierea sa, Isus a trecut de la modul de existență de manieră umană (= “pe pământ”) la modul de existență propriu lui Dumnezeu însuși (= “în cer”).

Tocmai de aceea, Isus poate spune ucenicilor săi: “Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul lumii” (cf. Evanghelie), chiar în momentul când “pleacă de aici”, nu mai este vizibil ca orice persoană prezentă pe fața pământului.

De acum înainte, prezența sa este de alt fel: pe de o parte nu mai poate fi văzut cu ochii sau atins cu mâna; pe de altă parte nu mai este limitată această prezență de nici o condiționare de timp sau de loc.

Cel care a fost “ridicat în înălțime” până la dreapta lui Dumnezeu este Isus din Nazaret: un om care a trăit pe acest pământ ca și noi, fratele nostru, reprezentantul nostru înaintea lui Dumnezeu. Împreună cu el este “umanitatea noastră” care a fost “înălțată” alături de Dumnezeu (cf Colecta). De aceea, Isus este “mijlocitor între Dumnezeu și oameni” (cf. Prefața de înălțare I), cel prin care trece orice comunicare de har și de rugăciune între cer și pământ.

Dar, încetându-și prezența sa vizibilă pe pământ, Isus, își trimite apostolii să predice Evanghelia la toate popoarele. Înălțarea înseamnă misiunea Bisericii: acum ne revine nouă creștinilor să fim martorii lui Cristos cel înviat până la marginile pământului cât timp va dura această lume.

În sfârșit, sărbătoarea de astăzi este o invitație de a privi departe, la orizontul vieții noastre: o invitație să ținem aprinsă în inima noastră flacăra dorinței și a așteptării, amintindu-ne mereu “la ce fel de speranță am fost chemați” (cf. lectura a doua).

Cristos este capul nostru, noi suntem “membrele trupului său”. Destinul său este și al nostru; ținta vieții noastre este aceea de “a-l dobândi pe Cristos, capul nostru, în slavă” (cf Colecta).

 

* * *

 

Înălțarea Domnului

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Predici.cnet.ro

Isus împlinind prin Întruparea, moartea și Învierea sa misiunea încredințată lui de Tatăl – aceea de a răscumpăra lumea, de a o împăca cu Dumnezeu – se reîntoarce din această lume la Tatăl în patria cerească pentru a stăpâni ca Rege al Universului, șezând la dreapta lui Dumnezeu. Pământul, această vale a nașterii, a trecerii, a morții, nu putea fi patria lui Cristos glorificat. De aceea, astăzi pentru totdeauna El a ieșit din cadrul modului de viață

pământesc și s-a reîntors în comuniunea Sfintei Treimi. Trupul lui Cristos a fost glorificat din momentul Învierii sale, după cum o dovedesc însușirile noi, supranaturale de care se bucură Trupul Său de acum înainte în permanență. Dar în timpul celor patruzeci de zile de după Înviere, în care a mâncat în mod familiar cu ucenicii săi și i-a învățat despre Împărăție, slava lui rămâne învăluită sub trăsăturile unei umanități deosebite. Caracterul voalat din acest timp al gloriei Celui Înviat, transpare în cuvântul lui Isus adresat Mariei Magdalena: “Încă nu m-am urcat la Tatăl meu. Mergi la frații mei și spune-le că mă urc la Tatăl meu și la Tatăl vostru la Dumnezeul meu și la Dumnezeul vostru” (In 20,17). Evenimentul Înălțării marchează trecerea de la slava lui Cristos cel Înviat la cea a lui Cristos preamărit de-a dreapta Tatălui. Această ultimă etapă este strâns unită cu cea dintâi, adică coborârea din ceruri realizată în întrupare, căci numai cel care a ieșit de la Tatăl poate să se întoarcă la Tatăl: adică Cristos. Și nimeni nu s-a suit la cer decât cel care s-a coborât din cer: Fiul Omului care este în Cer (Cf. In 3,13). Putem afirma fără teamă că Isus a așteptat întreaga sa viață această mare zi a reîntoarcerii sale. Nu i-a părut rău că părăsește această lume deoarece, ceea ce pe pământ este frumos și valoros cu adevărat, aceea se mută în patria veșnică. Îl urmează milioane de suflete răscumpărate cu Sângele Său, cărora le pregătește un loc în Împărăția Tatălui său Ceresc. Numai cu puterile sale naturale omul nu poate să-și deschidă drum spre “Casa Tatălui“, la fericirea și viața lui Dumnezeu. Numai Cristos a putut să deschidă omului acest drum. Isus Cristos, Preotul unic al Noului și Veșnicului Legământ, ‘nu a intrat într-un sanctuar făcut de mână de om… ci în cerul însuși, pentru a se înfățișa acum dinaintea lui Dumnezeu în folosul nostruA (Evr 9, 24). Iar în cer Isus își exercită necontenit preoția ca să mijlocească pentru cei ce se apropie prin el de Dumnezeu.

În această Înălțare și noi trebuie să-l urmăm pe Cristos. Ne este învoit să iubim pământul cu toate bunurile pe care ni le oferă, însă el să fie numai ca o rampă de lansare spre cer. Viața creștină trebuie să fie o continuă înălțare la cer. Primul pas l-am făcut deja la botez. Apoi, fiecare Sacrament, precum și primirea învățăturii creștinești, semnifică tot atâția pași înainte. Lui Isus i-a plăcut să fie cu noi și înțelege atașamentul nostru de cele pământești. Prin plecarea sa însă ne face atenți asupra unui adevăr fundamental și anume: că adevărata patrie nu este aici pe pământ, nu este acest pământ, nici aceste frumuseți ale lumii. Dar adevărata patrie este aceea a lui Dumnezeu în care Cristos înălțat la cer domnește.

Câtă dreptate are Sf. Apostol Paul când îi numește pe creștini “oameni care caută viitorul“. Noi trăim pentru acel “viitor” pe care Isus îl pregătește acelora care îl iubesc pe El: pentru acel “viitor” unde Dumnezeu va șterge din ochii noștri orice lacrimă: pentru acel “viitor” unde vom savura libertatea fiilor lui Dumnezeu, iubirea și dreptatea sa. Însă pentru a atinge acest “viitor” avem nevoie de o credință nezdruncinată. Este nevoie de acea credință la care ne invită prima lectură de astăzi din Faptele Apostolilor, de a crede, nu într-un miracol excepțional, asemenea unei reanimări a unui cadavru, ci de a-l recunoaște pe Cristos mort, Înviat și Înălțat la cer ca Domn al Gloriei și Stăpân al Universului. Aceasta este de fapt și tema Evangheliei de astăzi după Sf. Matei unde ne este relatată o solemnă apariție în care Cristos este prezentat ca Dumnezeu Atotputernic, încredințând apostolilor și prin ei Bisericii misiunea de a trimite discipoli la toate popoarele, botezându-le și învățându-le tot ceea ce le-a poruncit. Iar în această misiune îi asigură că va fi el însuși mereu prezent. “Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor” (Mt 28, 20). Această prezență se explică prin faptul că, prin înălțarea sa la cer, Isus și-a modificat numai modul de a fi prezent în mijlocul nostru. Nu a plecat definitiv, nu ne-a spus “Adio“, nu ne-a părăsit. Dar el rămâne mereu între noi prin Cuvântul său pe care, mai întâi apostolii, iar acum Biserica îl proclamă din porunca sa.

Reîntoarcerea lui Isus la cer indică numai dispariția sensibilă și vizibilă. Dar Isus rămâne în mijlocul nostru numai cu mesajul său – Evanghelia? Nu numai atât. Dar el rămâne cu însăși persoana sa. Această prezență deosebită este aceea din sfânta Euharistie, prezență de adorație, de jertfă și de mulțumire către Tatăl.

De aceea, asemenea apostolilor care priveau cu speranță spre cer la Isus care se înălța din mijlocul lor, să privim și noi mereu spre tabernacol unde Cristos este prezent în Sfânta Ostie. Pentru că acest Isus care s-a înălțat la cer astăzi dintre noi, tot astfel va reveni precum s-a înălțat. Să ne unim așadar cu Cristos Euharisticul pentru a-l putea întâmpina cu credință, fără teamă și pregătiți când va veni să ne înalțe și pe noi din această lume pentru a ne oferi locul pregătit nouă de el în Împărăția Tatălui veșnic.

Pentru aceasta, așa cum ne îndeamnă Sf. Apostol Paul în a doua lectură de astăzi, să ne rugăm “Părintelui Slavei să ne dăruiască Duhul Înțelepciunii și al cunoașterii pentru a-l cunoaște pe deplin. El să ne lumineze ochii inimii ca să putem înțelege speranța pe care o dă chemarea Sa. Aceea de a ne înălța cu Cristos pentru a moșteni comorile Sale pe care El ni le-a dăruit“.

Francisc Matieș

 

* * *

 

Înălțarea Domnului

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Când prietenii buni trebuie să-și ia rămas-bun unii de la alții, poate pentru totdeauna, e un moment dureros. Atunci le vine mai mult să plângă decât să râdă. Un astfel de moment nu este în mod sigur, pentru noi oamenii, o sărbătoare.

Totuși astăzi, la patruzeci de zile după Paști, Biserica celebrează sărbătoarea de rămas-bun a lui Isus Cristos. Nu e aici o contradicție?

Ar fi așa dacă ultimul cuvânt, pe care Isus l-a spus discipolilor săi, nu ar suna total diferit unui cuvânt de rămas-bun: “Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii”. (Mt 28,20) Pe de altă parte rezultă clar, din alte cuvinte ale lui Isus, că și acest eveniment de pe Muntele Măslinilor e un eveniment de mântuire. Dar înainte de a motiva mai bine acest eveniment, trebuie să eliberăm sărbătoarea Înălțării de reprezentări prea infantile și imaginare, pentru a preveni unele dificultăți în credință.

Înălțarea lui Isus la cer exprimă în primul rând sfârșitul raportului vizibil al lui Cristos cu discipolii, sfârșitul prezenței sale istorice după cum ne spune prima lectură de astăzi luată din cartea Faptele Apostolilor. În al doilea rând, înțelegem prin înălțare reîntoarcerea lui Cristos la Tatăl de la care primește gloria de Fiu și Domn asupra universului, despre aceasta ne vorbește sfântul Paul în cea de-a doua lectură. În evanghelia după sfântul Matei, înălțarea este prezentată ca începutul unui nou tip de prezență. Această prezență este legată de misterul Bisericii și al acțiunii de credință. Înălțarea este așadar, înainte de toate, sfârșitul unui raport vizibil.

Pentru unii exegeți din timpul nostru, înălțarea lui Isus la cer ar coincide cu învierea. De ce atunci biserica primară, urmată apoi de liturgie, prezintă înălțarea ca un eveniment distinct din punct de vedere al timpului? Motivul cel mai sigur cred că e acela de a delimita precis sfârșitul aparițiilor celui înviat și de a lega mai strâns timpul lui Cristos cu cel al Bisericii. Comunitatea post-pascală are nevoie de garanții palpabile ale celui înviat și înălțat, pentru a motiva credința incipientă. Sfântul Leon cel Mare spune că “Cristos oferă multe probe ale învierii, dar prin înălțare face să crească credința noastră” (Sermones).

Astfel înțeleasă în cauzele sale istorice și teologice, înălțarea exprimă înainte de toate sfârșitul unui raport: Cristos a ieșit definitiv din istoria vizibilă. “Iar după ce a spus acestea, s-a înălțat la cer în văzul lor și un nor l-a luat din ochii lor” (Fap 1,9). El a intrat în lumea lui Dumnezeu și deci cu el nu se mai poate stabili un raport de ordin fizic, ca în timpul vieții sale pământești, sau imediat după înviere. Ucenicii au primit toate învățăturile și poruncile necesare pentru a continua în mod autonom opera sa: “Și-mi veți fi martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginile pământului” (Fap 1,8). Cristos va fi în mijlocul lor nu cu o prezență materială, dar ca spirit.

În cea de-a doua lectură sfântul apostol Paul ne vorbește despre reîntoarcerea lui Cristos la Tatăl. Isus a înviat din morți și a lăsat proprii ucenici nu pentru a dispărea, ci pentru a se reîntoarce la Tatăl, care i-a dat putere asupra întregii lumi cosmice și asupra celei umane. “Înălțarea lui Cristos la cer semnifică participarea lui, în firea lui omenească, la puterea și autoritatea lui Dumnezeu însuși. Isus Cristos este Domn: el are toată puterea în cer și pe pământ, el este mai «presus decât toată începătoria și stăpânirea și puterea și domnia», căci Tatăl «toate le-a supus sub picioarele lui»” (Ef 1,20-22).

Cristos este stăpânul universului și al istoriei. În el istoria omului și creația întreagă își află recapitularea, împlinirea transcendentă (Catehismul Bisericii Catolice 668). Așadar, universul nu mai e dominat de fatalitate, de puteri nimicitoare, ci de o prezență mântuitoare. Nici un mit, nici un idol nu are rațiunea de a fi, de aceea nu trebuie să avem nici o frică de o eventuală răzbunare a acestor realități nefaste. Numai valorile mărturiei lui Cristos au drept de cetățenie în lume, în particular în lumea credincioșilor. Cristos de fapt a fost constituit asupra tuturor Capul Bisericii, sfântul Paul voind să spună prin aceasta că Cristos este realitatea fundamentală a Bisericii, în toate sensurile și la toate nivelurile și că el este cel care oferă mântuirea tuturor. Înțeleasă astfel, înălțarea lui Isus încetează de a fi o pierdere și devine redescoperirea valorilor pozitive ale universului și a responsabilității umane în el.

Dacă Cristos a pus capăt unui adevărat raport tangibil cu lumea, nu a făcut aceasta pentru a o abandona și cu atât mai puțin pentru a trăda logica întrupării, ci numai pentru simplul fapt de a inaugura un nou tip de prezență. Despre această nouă prezență ne vorbește sfântul evanghelist Matei. Aceasta nu e pur morală, după cum ar părea la prima vedere, dar Cristos continuă activitatea sa mântuitoare, în mod direct și istoric, prin intermediul credinței și al Bisericii: “Mergeți, învățați toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să țină toate câte v-am poruncit. Și iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,19-20). Isus Cristos își exercită puterea care i-a fost dată “în cer și pe pământ” (Mt 28,18) prin acțiunea mântuitoare a celor care aderă la mesajul său. Aceasta trebuie să se concretizeze ca instruire, ca și conștientizare a națiunilor asupra valorilor care salvează, ca observare sau ca întrupare a acestor valori în viața concretă, și prin inițierea profetică și pedagogică oferită de sacramentul botezului. Un autor din zilele noastre a descris astfel acest nou tip de prezență:

“Cristos nu are mâini, dar numai mâinile noastre,

pentru a realiza astăzi opera sa.

El nu are picioare, dar numai picioarele noastre,

pentru a conduce oamenii pe calea sa.

Cristos nu are gură, dar numai gura noastră,

pentru a vorbi oamenilor despre sine.

Noi suntem singura Biblie,

pe care lumea încă o citește.

Noi suntem ultimul mesaj al lui Dumnezeu,

scris prin fapte și prin cuvinte”.

În acest mod Cristos rămâne în istoria oamenilor ca învățător și Domn. Înălțarea este deci o sărbătoare a domniei lui Cristos, ca și Paștele sau ca sărbătoarea lui Cristos Rege. Cristos domnește deja. De aceea, această realitate acum trebuie să devină vizibilă între oameni. El a dat o semnificație nouă la ceea ce până acum se înțelegea prin a domni. El nu se recunoaște numai ca Domn, în sensul înțeles de oameni, dar domnia sa înseamnă slujire, iubire, a exista pentru oameni și pentru lume.

De fapt, astăzi celebrăm acest adevăr: Domnul e printre noi. El nu ne-a abandonat. Desigur locul său propriu e cerul, dar ce e cerul și cine este cel care ne conduce în cer?

Cerul, după cum ne spune și cardinalul german Joseph Ratzinger, n-are nici un raport cu cele trei nivele ale lumii. Cerul și norul luminos în care a dispărut cel înălțat reprezintă noua realitate, noua stare în care a intrat Domnul prin înălțarea la dreapta Tatălui. Cerul este locul vieții veșnice, locul unde omul poate trăi veșnic. Pentru a înțelege acum și cine este cel care ne conduce în cer, la Dumnezeu, vă propun o scurtă istorisire: Un călător află că locul unde voiește să se ducă într-o țară străină se găsește la capătul unui vârf de munte foarte periculos. Un ghid își oferă serviciile sale. Înainte de a-l angaja drept călăuză, călătorul îl întreabă: “Ați mers vreodată în acea localitate?” “Nu, răspunse ghidul, dar eu am făcut jumătate de cale și am auzit mulți cunoscuți care mi-au descris restul drumului”. Călătorul refuză propunerea și întrebă un alt ghid: “Cunoașteți localitatea în care trebuie să merg? Nu, dar am văzut-o de departe, de pe vârful muntelui”. Un nou refuz. Aceeași întrebare este pusă unui al treilea ghid care răspunde: “Domnule cunoașteți satul acela?” “Dar acolo locuiesc”. În sfârșit, călătorul pleacă încrezător și sigur spre acea localitate.

Această mică istorisire ne poate face să reflectăm la acela care ne conduce în cer, la Dumnezeu. Desigur numai acela care a venit din cer, de la Dumnezeu, întrupându-se și născându-se din sânul Fecioarei Maria, care a pătimit, a murit, a înviat și s-a înălțat la cer poate să ne conducă la Dumnezeu.

Astăzi aspirația originală a omului de a fi cu Dumnezeu nu mai e un vis imposibil, grație vieții de ascultare și de pătimire a lui Cristos. De fapt înălțarea lui Cristos la cer nu e un fapt pur personal, dar implică toată omenirea. Isus a înfăptuit un proces care poate și trebuie să devină al tuturor.

Așadar, datorită lui Cristos, cerul este și locuința noastră, o locuință spre care noi tindem. Noi suntem în drum spre această locuință, dar putem și greși. Totuși nu suntem singuri. Isus ne promite prezența sa: “Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20). Cristos ne vine permanent în ajutor și ne ridică privirea spre cele de sus. El ne-a pus pe buze cuvântul salvator: mă voi scula și mă voi duce la Tatăl meu. Trebuie să continuăm ceea ce Isus a început și vrea de la noi: astfel vom înțelege ce e cerul.

Eduard GIURGI