Predici

(tipareste predicile)

 

Înălţarea Sfintei Cruci
Anul B (A, C)
Lecturi:
Numeri 21,4-9
Filipeni 2,6-11
Ioan 3,13-17

Ioan 3,13-17

Şi nimeni nu a urcat la cer decât cel care a coborât din cer, Fiul Omului. Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică. Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el.

 

Autori

pr. Pietro Righetto

 

* * *

 

În acest semn vei învinge

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Fraţilor preaiubiţi! ne-am adunat să sărbătorim împreună Înălţarea Sfintei Cruci a Domnului nostru Isus Cristos, să ne bucurăm de instrumentul divin al mântuirii noastre.

La 14 septembrie, anul 335, a fost consacrată bazilica Învierii, pe care împăratul Constantin cel Mare o ridicase aproape de locul răstignirii. Încă din secolul al IV-lea Orientul creştin a făcut din această zi o sărbătoare solemnă în cinstea Crucii Mântuitorului.

Bucuria sărbătorii noastre de azi nu porneşte nici din aflarea sfintei cruci de către împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare, nici din dedicarea pomenită mai înainte, nici din victoria lui Constantin cel Mare asupra lui Maxenţiu datorită faptului că şi-a pus semnul crucii pe insignele de luptă, când pe cer i-a apărut acel semn cu înscrisul “In hoc signa vinces” – În acest semn vei învinge -; nici din aducerea la Ierusalim a sfintei cruci luate ca pradă de război de către de regele Cosroa şi redobândită de împăratul Heracliu la anul 628, ci din recunoştinţa faţă de Cristos care ne-a mântuit prin cruce.

Cât de mult a preţuit Cristos mântuirea noastră prin cruce ne-o arată duritatea lui când l-a respins pe Petru care i se împotrivea: Pleacă de la mine, satană! Tu eşti o piedică în calea mea, tu nu gândeşti ceea ce vrea Dumnezeu, ci numai ceea ce vor oamenii (Mt 16,23). Mântuirea nu este un triumfalism, ci o dovadă a iubirii prin jertfă.

Şi sfântul Paul a încercat să implementeze Evanghelia prin triumfalism oratoric, cultural, filozofic, sportiv şi politic la Atena (cf. Fap 17,15-34), dar totul s-a sfârşit printr-un eşec lamentabil. Ajuns la Corint îl predică numai pe Isus Cristos răstignit şi efectul este miraculos: marinari desfrânaţi, femei decăzute, săraci şi bogaţi etc., se grăbesc să îmbrăţişeze credinţa şi se botează formând una dintre cele mai frumoase comunităţi creştine. De acum încolo îl va predica numai pe Cristos care s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce (Fil 2,8), prin care caută să-i convingă pe toţi de iubirea lui Dumnezeu Tatăl.

În Istoria Greciei antice citim un fapt grăitor despre eroul Agesilau, regele Lacedemoniei. Într-o zi regele şi-a văzut fiul micuţ cum se juca singur în curtea palatului. Pentru a-i mări plăcerea copilului, Agesilau coboară şi se joacă cu fiul călărind pe un baston. Un tânăr care l-a văzut a început să râdă. Regele i-a spus cu blândeţe: Prietene, nu te grăbi să mă judeci greşit! Aşteaptă să devii tată şi apoi să judeci comportamentul unui tată! Agesilau s-a smerit coborând de pe tron, ca să meargă călare pe baston. Smerenia aceasta nu i-a ştirbit cu nimic demnitatea regală; din contra: i-a pus în evidenţă nobleţea, gingăşia şi înţelepciunea, ştiind să se coboare acolo unde trebuie înălţată iubirea, iubirea din sufletul fiului care îi va spune “tată” toată viaţa cu cea mai mare bucurie. Acelaşi lucru l-a făcut Cristos: s-a smerit urcând pe cruce ca noi să învăţăm iubirea şi să-i spunem cu bucurie veşnică lui Dumnezeu: Tată.

Înţelegând acest adevăr, sfântul Paul spunea credincioşilor galateni: Departe de mine gândul de a mă mândri cu altceva, în afară doar de crucea Domnului nostru Isus Cristos (Gal 6,14).

Toţi trebuie să tindem spre această mândrie paulină. Cu cât o fiinţă umană tinde mai mult spre sfinţenie, cu atât mai mult trebuie să iubească crucea. Nu este vorba de lemnul pe care a fost răstignit Isus, ci de crucea pe care o avem zilnic din voinţa Tatălui şi ne face părtaşi ai misterului morţii şi învierii lui Isus.

Când pentru prima dată Isus le-a spus ucenicilor că trebuie să meargă la Ierusalim şi acolo să sufere umilirile cele mai inumane până la moartea pe cruce, Petru îi ia deoparte şi-l dojeneşte. Când anunţă pentru a doua oară acelaşi lucru, ei parcă nu mai înţeleg nimic. De frică să nu primească reproşul pe care l-a primit Petru – Pleacă, Satană! – nu îndrăznesc nici să-l mai întrebe ceva, se mulţumesc să-l urmeze cu teamă (cf. Lc 9,45). Când le vorbeşte pentru a treia oară, mama fiilor lui Zebedeu îi cere ca fiii ei – Ioan şi Iacob – să stea unul la dreapta şi altul la stânga în împărăţia lui (cf. Mt 20,21). Isus le vorbea despre suferinţă şi cruce şi ei visau mărire, nu înţelegeau că pentru a intra în slava lui trebuiau să bea paharul suferinţelor, aşa cum avea să spună sfântul Paul: Cei care sunt ai lui Cristos şi-au răstignit trupul cu patimile şi dorinţele lui (Gal 5,24).

Considerarea crucii nu trebuie separată de faptul învierii care este urmarea şi epilogul ei suprem. Creştinul este răscumpărat nu de un mort, ci de un înviat din morţi, aşa cum ne spune Conciliul Vatican II: Creştinul este asaltat cu toată certitudinea de necesitatea şi de datoria de a se lupta contra celui rău trecând prin multe încercări şi de a suferi moartea; dar asociat la misterul pascal, aşa cum se asimilează în moartea lui Cristos, tot aşa se îndreaptă spre înviere întărit de speranţă (GS 22). În această perspectivă crucea zilnică devine mai mult decât un semn, devine un sacrament al mântuirii. În felul acesta harul de a ne duce crucea de fiecare zi ne face actori şi nu simpli spectatori ai Misterului pascal, fiindcă ne eliberează de egoismul propriu. Necredinciosul filozof Nietzsche spunea într-un verset care se voia poetic: Am căutat cea mai mare povară şi am aflat că aceasta sunt eu însumi. De această povară a egoismului nostru ne scuteşte purtarea crucii zilnice, fiindcă Isus ne asigură că de vom lua asupra noastră jugul lui, vom afla odihna sufletului nostru (cf. Mt 11,29), oricât ar fi el de încărcat de păcate.

Cine vizitează Mormântul crucii din Neumünster, Würzburg (Bavaria) vede şi azi crucea minunată pe care atârnă chipul răstignit al Mântuitorului. El şi-a desprins mâinile din cuie şi le-a aşezat pe piept, ca şi cum ar strânge ceva. De acest crucifix este legată o istorioară impresionantă. Într-o noapte, un hoţ a intrat în biserică să fure. Ajuns în faţa răstignitului, a observat că peste coroana de spini era o alta confecţionată din pietre preţioase şi aur. S-a bucurat în inima lui de aşa pradă uşoară. Coroana preţioasă era darul credincioşilor evlavioşi care voiau să ispăşească prin jertfe nelegiuirea încoronării cu spini. Hoţul a aşezat un scaun, ca să se ridice şi să o poată lua. Dar când a pus mâinile pe coroană, braţele Răstignitului s-au desprins din cuie şi l-au strâns la piept. Hoţul s-a îngrozit. Privirile blânde şi pline de iubire ale lui Isus l-au străpuns. Nu putea scăpa nici din braţe şi nici din privirile străpungătoare. Atunci a zis: Doamne, iartă-mă! Şi hoţul şi-a început mărturisirea păcatelor din toată viaţa. Cu cât spunea mai mult, cu atât şi privirea lui Isus îl încuraja cu mai multă iubire. Trei ore a stat aşa – faţă în faţă cu Răstignitul care îl strângea în braţe. Şi când Isus i-a spus: Te iert, hoţul l-a prins pe răstignit în braţele sale ca pe cea mai mare comoară şi i-a spus: Doamne, te iubesc! Şi zorile dimineţii i-au găsit aşa: îmbrăţişaţi ca doi prieteni dragi.

Oricât am fi de păcătoşi, să îmbrăţişăm crucifixul şi să-i spunem: Doamne, iartă-mă! Am greşit mult, dar de azi înainte jur să te iubesc! Când zorile veşniciei se vor ivi, când crucea se va înălţa pe mormântul nostru şi mai ales când semnul Fiului Omului va străluci pe bolta cerului, vom auzi acel glas mângâietor pe care l-a auzit tâlharul din dreapta lui: Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis (Lc 23,43). Amin.

 

* * *

 

Când îl veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Isus din Nazaret a murit răstignit pe cruce lângă Ierusalim pe muntele Calvar. Iar noi îl predicăm pe Cristos răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni (1Cor 1,23). Prin aceste cuvinte sfântul Paul arată reacţia spontană a fiecărui om pus în faţa misterului crucii răscumpărătoare.

Mântuirea va ajunge la lumea greco-romană prin mijlocirea răstignirii lui Isus, prin acel chin rezervat doar sclavilor (cf. Fil 2,8), care nu era numai o moarte crudă, dar şi o ruşine (cf. Evr 12,2; 13,13). Mântuirea va fi adusă evreilor de un cadavru, de un lucru considerat necurat şi de care trebuia să te descotoroseşti cât mai repede (cf. Ios 10,26; 2Sam 21,9; 19,31), de un condamnat, spânzurat pe lemn care purta asupra sa semnul blestemului divin? (cf. Dt 21,22; Gal 3,13).

Pentru spectatorii dramei de pe Calvar era oarecum de înţeles să-şi bată joc de el, îndemnându-l să se coboare de pe cruce (cf. Mt 27,39-44). Dar cât priveşte pe ucenici, putem vedea reacţia lor plină de spaimă, ce nu s-ar fi cuvenit în urma tuturor semnelor şi învăţăturilor date de Isus numai lor. Petru, care recunoscuse în Cristos pe Mesia, nu a putut suferi nici anunţarea suferinţelor şi morţii lui Isus (cf. Mt 16,21; 17,22). Isus le prezisese că toţi se vor scandaliza de moartea lui (cf. Mt 26,31).

Dacă Isus, şi după el ucenicii săi, n-au redus cu nimic scandalul crucii, se datorează faptului că un mister ascuns îi dădea un sens deosebit. Înainte de Paşte Isus însuşi a afirmat clar necesitatea răstignirii lui ca pe o ascultare desăvârşită faţă de voinţa Tatălui (cf. Mt 16,21). După Rusalii, luminaţi de slava Celui Înviat, adică de Duhul Sfânt, apostolii declară la rândul lor această necesitate, punând misterul crucii la locul de cinste în economia mântuirii. Dacă Mesia a fost răstignit (cf. Fap 2,23; 4,10), “spânzurat pe lemn” (id. 5,30; 10,29) în chip scandalos (cf. Dt 21,23), aceasta s-a petrecut datorită urii fraţilor săi, neamului său. Dar acest lucru, o dată luminat de profeţia lui Mesia şi a altor profeţi, capătă o nouă dimensiune: duce la revelarea împlinirii a ceea ce a fost scris despre Cristos (cf. Fap 13,29). Pentru aceasta relatările evanghelice despre moartea lui Isus conţin atâtea referiri la psalmi (cf. Mt 27,33-60; In 19,24.28.36); trebuia ca Mesia să sufere conform Scripturilor, după cum le dovedeşte Isus înviat celor doi ucenici în drum spre Emaus (cf. Lc 24,32).

Sfântul Paul ştia din vechea tradiţie că: Mesia a murit pentru păcatele noastre după Scripturi (1Cor 15,3). Acest fapt tradiţional constituie punctul de plecare al consideraţiilor sale teologice: recunoscând în cruce adevărata înţelepciune şi de aceea nu vrea să cunoască altceva decât pe Isus cel răstignit (id. 2,2). Prin aceasta face să strălucească înţelepciunea planului lui Dumnezeu deja anunţat în Vechiul Testament (id. 1,19 ş.u.), fiindcă prin slăbiciunea omului se revelează puterea lui Dumnezeu (id. 1,25). Desfăşurând această temă fundamentală, sfântul Paul descoperă sensul răstignirii: Isus a fost spânzurat pe lemnul crucii ca un blestemat, pentru a ne elibera de blestemul legii (Gal 3,13). În faţa lui Pilat iudeii au strigat: Noi avem o lege şi după lege el trebuie să moară, deoarece om fiind, s-a făcut egal cu Dumnezeu (In 19,7). Era drept ca să se împlinească legea, fiindcă Isus a venit ca să o desăvârşească, nu ca să o desfiinţeze (cf. Mt 5,17) şi de aceea a trebuit să moară ca om, fiindcă a susţinut egalitatea sa cu Dumnezeu. A trebuit să dovedească prin moarte adevărul egalităţii cu Tatăl. Trupul său expus batjocoririi în carne asemenea celei supuse păcatului a permis lui Dumnezeu să condamne păcatul în carne, în trupul omenesc (cf. Rom 8,3). Sentinţa legii a fost împlinită, dar în acelaşi timp Dumnezeu a înlăturat-o, pironind-o pe cruce şi a despuiat-o de putere (Col 2,14 ş.u.) (Ce vrea să spună? Vrea să spună că: dacă există o lege care opreşte ceva ce nu este rău în sine, ca trecerea de la o specie la alta, din câine în cal, de exemplu, şi un savant reuşeşte să obţină schimbarea, legea nu mai are valoare). Astfel: prin sângele vărsat pe cruce, Dumnezeu a împăcat cu sine toată făptura (Col 1,20), înlăturând rupturile cauzate de păcat, a restabilit pacea şi unirea dintre iudei şi păgâni, ca să nu mai fie decât un singur trup (Ef 2, 14-18), trupul său mistic, Biserica, staul deschis pentru toate oiţele lui Cristos, ca pe un laborator de trecere de la specia umană la cea divină: din sclavi ai satanei, fii ai lui Dumnezeu. Astfel crucea se înalţă biruitoare, nu numai între cele două Testamente – Vechi şi Nou -, ci şi la frontiera dintre pământ şi cer, dintre divin şi uman.

În viziunea sfântului Ioan, crucea nu este pur şi simplu un semn al suferinţei, al umilirii, care îşi are un sens numai în efectele mântuirii, ci constituie slava anticipată a lui Dumnezeu: realitatea unirii miraculoase dintre două naturi total diferite care se intersectează: divină şi umană în Cristos Isus, care, la rândul său, arată prin înălţarea pe cruce (cf. In 8,28) acelaşi efect al înălţării la cer (cf. Fap 2,33; 5,31).

Dacă ne înălţăm privirile pline de credinţă spre cruce, vom descoperi slava celui răstignit, adică pe Duhul Sfânt care îşi începe acţiunea dătătoare de viaţă dumnezeiască, ceea ce prezisese Isus: Când voi fi înălţat, toate le voi atrage la mine însumi (In 18,32). Isus ne arată înălţarea sa pe cruce ca un instrument al declanşării vieţii divine în lume, al mântuirii oamenilor. Isus îl asigură pe tâlharul din dreapta sa că chiar în acea zi va intra în împărăţia sa (In 18,42); centurionul roman care era de faţă la moartea lui Isus pe cruce proclamă: Într-adevăr, acesta era Fiul lui Dumnezeu; mormintele se deschid şi multe trupuri ale sfinţilor răposaţi au înviat şi s-au arătat multora din cetate după învierea lui Isus (cf. Mt 27,52-54); mulţi s-au căit de păcatul lor bătându-şi pieptul (cf. Lc 23,48). Toate acestea s-au realizat fiindcă Isus de pe cruce se roagă pentru toţi duşmanii săi care prin păcatele lor au contribuit la această crimă, ca Tatăl să-i ierte că nu ştiu ce fac, să nu le ţină în seamă fărădelegea (cf. Lc 23,34) şi, pentru a-i acoperi de orice rău, le oferă, sau mai bine zis: ne oferă tuturor pe mama sa preasfântă (cf. In 19,26-27).

Dacă ne înălţăm privirile pline de credinţă spre cruce, vom descoperi toată frumuseţea profeţiei lui Isus care a spus: Când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că “eu sunt” (In 8,28). Aici cunoaştem că Isus este cel ce este, că este Dumnezeu adevărat ca şi Tatăl care s-a revelat lui Moise cu aceleaşi cuvine (cf. Ex 3,14), că este dătătorul vieţii prin sângele şi apa care i-au ieşit din coasta străpunsă.

Crucea este a lui Dumnezeu şi noi o cinstim pentru faptul că ne arată ceea ce este Dumnezeul cel atotputernic: smerenie plină de iubire. Dacă evanghelistul Ioan ne-a demonstrat că Dumnezeu este iubire prin toate scrierile sale, sfântul Francisc de Assisi, care a purtat în trupul său stigmatele răstignirii lui Isus, ne spune că Dumnezeu este smerenie. Crucea reprezintă aplecarea totală a lui Dumnezeu spre creatura omenească.

Ca să ne arătăm recunoscători faţă de Tatăl care a voit crucea ca semn al iubirii sale infinite, Isus ne invită să luăm şi noi jugul său asupra noastră, ca să învăţăm ce este smerenia şi să aflăm pacea inimilor noastre (cf. Mt 11,29).

Sfântul Paul, înţelegând semnificaţia profundă a crucii ca pe o chemare la iubirea smerită, i-a dat ascultare, spunând: Departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva, în afară doar de crucea Domnului nostru Isus Cristos (Gal 6,14). Iar sfântul Ioan Gură de Aur spune că primind cineva de la Dumnezeu harul de a-şi duce crucea cu răbdare, primeşte ceva mai mult decât puterea de a face minuni, de a învia morţii, fiindcă cel care primeşte darul de a face minuni rămâne dator lui Dumnezeu pentru această carismă, pe când celui care îşi duce crucea cu răbdare, în spirit de credinţă, îi rămâne dator Dumnezeu şi adaugă: Eu preţuiesc mai mult darul sfântului Paul de a fi fost legat în lanţuri pentru Cristos, decât de a fi fost răpit până în al treilea cer. Fericita Angela de Foligno spunea că dacă lumea ar cunoaşte adevăratul preţ al crucii primite din iubire faţă de Dumnezeu şi aproapele, aceasta (crucea) ar deveni obiect de furt. Iar favorita preasfintei Fecioare de la Lourdes, Bernadeta Soubirous, obişnuia să spună: Când sunt înălţată pe cruce mă simt mai fericită decât o regină înălţată pe tron, fiindcă a înţeles promisiunea Doamnei frumoase: Nu-ţi făgăduiesc să te fac fericită pe pământ, ci în cer.

Să înălţăm sfânta cruce la locul de cinste, fiindcă ea este Semnul Fiului Omului şi când va apărea pe norii cerului în ziua în care vor plânge toate neamurile pământului (cf. Mt 24,30) fiindcă n-au preţuit-o, noi să ne bucurăm ca de stindardul învierii. Amin.

 

* * *

 

Înălţarea Sfintei Cruci

Autor: volum colectiv Chemaţi la sfinţenie
Copyright: Sapientia

“Ne închinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm,
căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea”.

În calendarul romano-catolic sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci ocupă un loc aparte. Prima sărbătoare solemnă a Sfintei Cruci a avut loc în anul 335, cu prilejul consacrării celor două bazilici ridicate la propunerea mamei împăratului Constantin, sfânta Elena: bazilica “Ad Crucem” şi bazilica “Anastasis”, adică a învierii.

La vremea când a murit Cristos, crucea era semnul ruşinii, lemnul infamiei, instrumentul de execuţie rezervat sclavilor şi criminalilor condamnaţi la moarte, după cum astăzi le este rezervată executarea prin împuşcare a criminalilor de război. Drept consecinţă, timp de patru veacuri, adică atâta timp cât a mai fost în vigoare pedeapsa cu moartea prin răstignire, creştinii au evitat să facă din cruce simbolul creştinismului. Aceştia foloseau în schimb alte simboluri: ancora, catargul de corabie care semăna cu crucea, peştele, coşul cu pâine şi altele.

Dar iată că în curând crucea, instrumentul infamiei, devine obiectul cel mai preţios din lume. Cine nu ar da o tonă de aur sau de pietre preţioase ca să aibă un fragment cât de mic din crucea pe care a fost răstignit Cristos? Nu există un obiect înconjurat cu mai multă cinste decât crucea. “Acest obiect dispreţuit – după cum spune sfântul Augustin – de la locurile de execuţie ale tâlharilor a trecut pe capetele, pe coroanele împăraţilor”. O poartă împăraţii pe coroanele lor, o găsim la răscruce de drumuri şi pe câmpii, iar bunii creştini îşi descoperă capul cu respect în faţa ei. De pe turnurile bisericilor, crucea domină satele şi oraşele, ajutându-i pe oameni să-şi înalţe privirile spre cer, spre scopul lor ultim.

Dar crucea, unde trebuie să fie înălţată în primul rând dacă nu în inimile noastre? Aici este locul unde înainte de toate trebuie să domnească. Crucea este aşezată în însuşi centrul vieţii creştine. Încă de la naşterea sa şi până la moarte, viaţa creştinului stă sub semnul crucii. Cu sfânta cruce este însemnat nou-născutul şi tot cu semnul sfintei cruci este însemnat muribundul în ultimile clipe din viaţă.

Un renumit învăţat descria foarte bine ce aveau popoarele mai renumit pe vremea lui Cristos. “Romanii, scria el, se laudă cu suliţele lor, adică cu vitejia, cu victoriile lor în războaie; grecii cu oratoria lor, cu măestria în vorbire”. Sfântul Paul, însă spune despre creştini că nu trebuie să se laude cu altceva, decât cu crucea lui Cristos. “Noi trebuie să ne mândrim cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, în care este mântuirea, viaţa şi învierea noastră, prin care am fost mântuiţi şi eliberaţi”. Iar în alt loc, acelaşi Apostol Paul spune: ” Departe de mine să mă mândresc cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos”.

Doar în lumina crucii reuşim să descoperim brutalitatea păcatului şi mai ales dragostea pe care Dumnezeu o are faţă de noi. Oare reuşim să înţelegem vreodată cât de profundă este dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni, încât l-a trimis pe Fiul său preaiubit să ne răscumpere şi să-şi dea viaţa ca un miel nevinovat pe lemnul crucii?

Pare de neconceput pentru firea omenească cum Fiul lui Dumnezeu şi-a dat viaţa pentru noi prin jertfa umilitoare a crucii. Într-adevăr este o mare realitate şi totodată un mare mister – misterul crucii. Dragostea nemărginită a lui Dumnezeu a învins crucea şi prin ea, prin misterul crucii, am intrat într-o viaţă nouă, o viaţă comunională cu Isus Cristos.

Crucea lui Cristos nu este altceva decât o punte aruncată spre cealaltă lume, punte pe care putem trece de pe ţărmul acestei lumi în împărăţia Tatălui. Ea este imboldul speranţei noastre. Salve crux sancta, spes unica – cântă Biserica în sărbătoarea Sfintei Cruci – Te salut o Sfântă Cruce, singura noastră speranţă.

Odată, un preot povesti următoarea experienţă emoţionantă: “Într-o zi, pe când mă plimbam prin curtea Bisericii şi admiram florile imaculate ale copacilor am zărit o tânără care plângea. M-am apropiat de ea şi-am întrebat-o de ce plânge, ce motiv are să fie supărată când toată natura se bucură de viaţă. Îmi răspunse suspinând că lumea devine din ce în ce mai rea, de parcă s-ar prăbuşi totul, părinţii ei îi comunicaseră că se vor separa cât de curând. Unicul frate murise nu demult într-un accident. Spune ea mai departe: Ce sens mai are viaţa? Mă apasă o cruce şi parcă cu fiecare zi care trece, ea devine din ce în ce mai grea”.

Este crucea suferinţei. Suferinţă care zi de zi ne întâmpină la tot pasul. Însă suferinţa nu este dorită, căutată, mai mult încă, nu are o semnificaţie în sine. Ea capătă un sens atunci când se alătură crucii lui Isus. A suferi mult sau puţin dar a suferi din dragoste pentru Isus, înseamnă a suferi cu Cristos pe lemnul crucii. Creştinul nu duce prin forţă crucea sa. Dimpotrivă este un aport voluntar, pe care-l acceptă cu dragoste pentru a face din sine însuşi un sacrificiu “viu şi sfânt” în unire cu acela al lui Cristos, pentru gloria Tatălui şi mântuirea lumii.

A iubi suferinţa? A o accepta ca pe o cruce? Este un mare mister pe care multă lume o ridiculizeză sau o refuză. Se spune: suferi din cauza unei boli incurabile? Nimic mai simplu, mai bine mori şi astfel eviţi suferinţa. Pe baza acestei idei Parlamentul olandez a legalizat de fapt eutanasia. Sau aştepţi un copil nedorit? Îndată apare soluţia care evită suferinţa, evită crucea: avortul.

Creştinul nu trebuie să fie înfrânt de durere, pentru că în ea găseşte un sens. Isus a suferit şi a murit din iubire faţă de noi. Aşa şi tu, care eşti bolnav sau încercat de greutăţile acestei vieţi acceptă toate acestea ca pe o cruce, ofer-o lui Dumnezeu pentru binele tău şi mântuirea celorlalţi. Durerea ta este crucea cea mai mare care poţi s-o oferi Domnului.

Nu se înţelege misterul crucii fără umilinţă. Nu se ajunge la glorie fără a trece pe calea strâmtă a crucii. Pentru cine aspiră la onoruri, succese, glorie mondenă, crucea este un motiv de scandal, este un duşman care atentează la propria fericire, care limitează libertatea. Omul trufaş, mândru care vrea să fie stăpânul absolut al propriei vieţi se revoltă împotriva oricărei forme de suferinţă fizică sau morală, care-l împiedică să se ridice deasupra tuturor. Din nefericire se poate uşor aluneca în riscul de a deveni din adevăraţi apărători ai credinţei, duşmani ai crucii lui Cristos. Numai cei umili sunt capabili, ca Isus, să-şi plece spatele sub greutatea crucii, de a accepta împreună cu el umilirile şi învinuirile nedrepte.

Crucea lui Cristos este pentru creştini semnul credinţei şi al speranţei dar mai ales o mărturie vie a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Să ne rugăm pentru a obţine marele har de a şti să privim crucea.

Doamne învaţă-ne să privim crucea. Duhule Sfinte fă-ne să descoperim prin mijlocul ei dragostea cu care tu ne iubeşti, inspiră-ne dorinţa şi curajul de a accepta încercările şi suferinţele vieţii ca o participare la crucea lui Cristos, care trăieşte şi domneşte cu Tatăl în vecii vecilor.

Gabriel FARCAŞ

 

* * *

 

Înălţarea Sfintei Cruci

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

O veche legendă spune că după ce primii noştri părinţi Adam şi Eva au fost izgoniţi din paradis, toate au căzut din frumuseţea lor naturală. Stelele pe care ei le contemplau până atunci nu mai străluceau cu aceeaşi frumuseţe. Soarele care până atunci le mângâia chipul cu o lumină plăcută şi caldă a devenit deodată arzător, iarba fragedă şi moale începuse să ascundă în ea spini otrăvitori, o parte a animalelor care mai înainte erau blânde au devenit deodată însetate de sânge. Numai copacul din care ei mâncaseră şi care a fost pentru ei prilejul păcatului, a rămas în mijlocul grădinii mândru şi drept, uriaş în bătrâneţea lui, amintind oamenilor care deveneau din ce în ce mai răi, de legea pe care le-a dat-o Dumnezeu şi pe care trebuiau să o respecte. Din cauza faptului că lumea s-a umplut de fărădelegile oamenilor Dumnezeu a hotărât să o piardă prin potop, dar a găsit printre oameni un om drept, pe Noe, şi pe care a decis să-l salveze de la moarte atât pe el cât şi pe familia lui. După ce Dumnezeu i-a dezvălui planul ce-l avea cu restul omenirii, i-a poruncit ca din Pomul Cunoaşterii binelui şi al răului, care era cel mai înalt şi mai viguros dintre toţi pomii pământului să facă o barcă în care să încapă el şi cu familia lui precum şi câte o pereche din toate vietăţile pământului. Noe a trecut cu bine prin potop şi după ce acesta s-a sfârşit iar apele s-au retras, corabia a rămas pe muntele Ararat. Oamenii s-au înmulţit însă toţi ştiau de corabia ce-a rămas sus pe munte şi aşteptau momentul în care aceasta va coborî de pe munte pentru a binecuvânta pe toţi cei care respectau poruncile divine.

După foarte mulţi ani au venit alte ploi care au schimbat cursurile apelor. Şuvoaiele care au crescut în urma acestor ploi au smuls corabia de pe munte, purtând-o prin diverse fluvii, zdrobind-o de stânci până ce a ajuns în apele Iordanului. Oamenii care cunoşteau corabia, când au găsit-o, au luat fiecare câte o grindă sau câte o scândură din ea.

Mult mai târziu, când a venit ceasul ca Isus să fie răstignit, un tâmplar evreu şi-a adus aminte că are o grindă din corabia lui Noe şi s-a gândit ca să facă din ea o cruce pe care acel “Înşelător” să fie răstignit. Şi iată aşa a adus Crucea gata făcută, iar Isus după ce a purtat-o pe umerii săi atât cât l-au ţinut puterile, ajutat mai apoi de Simon din Cirene, a ajuns pe muntele Calvar unde a fost răstignit şi înălţat pe această cruce. Din nou acel lemn din pomul vieţii a devenit cel mai înalt lemn de pe faţa pământului fiind înălţat pe un vârf de munte. Legenda mai spune că locul unde a fost înfiptă crucea, pe muntele Golgota, este centrul lumii, şi că acolo se află osemintele lui Adam pe care se sprijinea partea de jos a crucii.

Poate că este numai o legendă, dar adevărul pe care ea vrea să ni-l transmită este perfect adevărat şi anume că, ea crucea Domnului a cărei înălţare o sărbătorim noi astăzi, a existat încă de la începutul istoriei, încă din momentul în care Dumnezeu a hotărât crearea omului şi a prevăzut căderea lui în păcat; că ea a fost prezentă în mod simbolic în faptele mântuitoare pe care Dumnezeu le-a săvârşit în viaţa poporului Israelit până în momentul în care a devenit cu adevărat mântuitoare pentru toţi oamenii prin pironirea pe lemnul ei a Creatorului şi a Stăpânului Vieţii, şi că prin ea vor fi mântuiţi toţi cei care-şi vor lega de ea viaţa ca să fie răstigniţi pentru această lumea şi să poată învia pentru a fi cu Dumnezeu.

Şi pentru că misterul mântuirii oamenilor a fost prevăzut din totdeauna de Dumnezeu nu putea ca misterul Sfintei Cruci să lipsească din învăţătura Sfintei Scripturi încă din primele sale pagini. Aşa cum ne arată şi legenda de mai sus ea era prezentă în pomul vieţii pe care Dumnezeu îl aşezase în grădina Paradisului pământesc. Dar dacă primii oameni care au mâncat din pom au primit ca şi pedeapsă moartea, omul care se înfruptă din noul pom al vieţii primeşte ca răsplată viaţa. Prezenţe ale sale simbolice mai găsim şi în alte pagini ale Sfintei Scripturi. În semnul ei, patriarhul Iacob i-a binecuvântat pe cei doi fii ai săi, pe Manase şi pe Efraim, atunci când i-a aşezat pe unul la dreapta şi pe celălalt la stânga sa, şi-a întins mâinile asupra lor. Mult mai evident este subliniat misterul mântuitor al crucii atunci când evreii s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise. Au fost pedepsiţi de Dumnezeu prin trimiterea şerpilor veninoşi în pustiul Sinai. Moise, după ce s-a rugat Domnului pentru popor, a primit porunca de a înălţa şarpele de aramă pe un lemn. Ce semnifică acest episod dacă nu răstignirea păcatului omenesc în Crucea Domnului Isus Cristos şi totodată viaţa veşnică pe care omul, după ce o va fi contemplat în cel Răsticnit, o va primi în dar: Şi le-a spus atunci Moise “Vezi, Israele, viaţa ta pironită pe lemn”. Şi tot în pustiul Sinai, când poporul lui Israel a ajuns lângă o mare care se chema Mara, a descoperit că apa ei era amară, că nu putea fi consumată iar ei sufereau de sete. Dumnezeu i-a poruncit atunci lui Moise să ia un lemn, să-l arunce în apă, iar apele se vor îndulci. Ce semnifică din nou acest lemn care a transformat apa amară în apă dulce dacă nu Crucea Domnului care va fi înfiptă pentru a vindeca amărăciunea păcatului omenirii a cărei sete de viaţă va fi satisfăcută cu apa care a ţâşnit din coasta Domnului.

Şi tot în Sfânta Scriptură mai găsim un simbol al puterii rugăciunii care este făcută în numele Sfintei Cruci. Atunci când poporul israelit se lupta cu madianiţii şi amaleciţii, în momentul în care Moise îşi ridica mâinile, în semnul crucii, poporul israelit era mai puternic însă atunci când îşi cobora mâinile poporul era învins. În acel moment Aron şi Or au susţinut mâinile lui Moise sub forma Crucii, şi rugându-se Moise către Domnul, israeliţii au învins. Tot aşa şi omul care în lupta vieţii cu greutăţile pe care aceasta i le oferă stăruie în rugăciune pentru a primi ajutor cu siguranţă va învinge, însă cel care va obosi să se roage în numele ei va fi cu siguranţă doborât şi învins.

Toate aceste episoade ne ajută să înţelegem ce este Crucea pe care o cinstim astăzi. Ea este aşa cum ne ajută să înţelegem şi sfântul Paul: taina cea mare a mântuirii neamului omenesc care a fost pregătită de Dumnezeu încă de la întemeierea lumii. De aceea ea se cuvine să fie purtată la loc de cinste nu numai în biserici, în casele oamenilor ci chiar în inimile noastre. Despre sabia cu care David l-a ucis pe uriaşul Goliat Sfânta Scriptură ne spune că ea era păstrată în Sfânta Sfintelor lângă efod, învelită cu o pânză pentru că era considerată sfântă de către popor. Cu atât mai mult trebuie să preţuim noi Crucea Domnului, pentru că prin ea Mântuitorul l-a învins pe stăpânul lumii acesteia şi toată împărăţia lui. Şi mai ales ea este semnul prin care primim binefacerile lui Dumnezeu, cu ea sfinţim toate, cu ea binecuvântăm, cu ea ne apărăm de ispitirile diavolului, sub semnul ei primim iertarea de păcate şi sub semnul ei sunt vindecaţi cei bolnavi.

Crucea este semnul care ne marchează întreaga viaţă. Ea este martora marilor evenimente din viaţa omului: cu ea am fost marcaţi la botez, în numele ei ne-am ales starea de viaţă, în numele ei ne vom încheia călătoria noastră pe pământ şi după ce vom fi părăsit această viaţă ea ne va străjui dând mărturie despre viaţa noastră. Crucea va fi semnul care ne va însoţi şi ne va apăra la judecata lui Dumnezeu pentru că ea este stema şi steagul de biruinţă a lui Cristos.

Sfânta Scriptură a Noului Testament când ne vorbeşte despre cruce ne-o prezintă în dubla ei semnificaţie şi anume crucea materială, aceea pe care a purtat-o Domnul nostru Isus Cristos şi pe care s-a şi jertfit. Avem apoi semnificaţia ei spirituală în care înţelegem toată suferinţa pe care el a îndurat-o pentru mântuirea noastră. În acest sens putem înţelege şi chemarea lui Cristos atunci când spune: “Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să mă urmeze”. În sens material, nu mai putem face lucrul asta. Dar în sens spiritual purtarea crucii devine o condiţie de neînlocuit pentru mântuire. Fiecare dintre noi are o cruce de purtat aşa cum i-a orânduit-o Dumnezeu: există o cruce a celor căsătoriţi, o cruce a celor care şi-au consacrat viaţa lui Dumnezeu pentru că intrarea într-o familie călugărească sau in preoţie nu înseamnă un bilet sigur pentru cer sau trăirea deja pe pământ a vieţii fericite a sfinţilor din cer, există o cruce a bolnavilor a văduvelor şamd. Cristos prin crucea pe care a purtat-o şi pe care a acceptat-o ne-a arătat calea care duce spre cer. De aceea cel care vrea să meargă în cer nu poate să meargă pe o altă cale paralelă şi care să ducă în acelaşi punct, sau la aceeaşi destinaţie. E o problemă dacă vreţi şi de matematică: două drepte paralele nu se întâlnesc niciodată. E total greşită atitudinea acelora care, atunci când Dumnezeu le pune o Cruce pe umeri, mai grea sau mai uşoară, primul lucru la care se gândesc este cum să scape mai repede de ea pentru că gândesc ei: dacă Dumnezeu mă iubeşte nu are cum să mă pedepsească pentru că aleg o cale mai uşoară ca să trăiesc. Dimpotrivă se bucură când vede că sunt descurcăreţ. Aceştia uită că tocmai iubirea pe care ne-a arătat-o Dumnezeu, s-a manifestat în modul cel mai evident posibil, în faptul că Cristos a suferit şi a murit pentru noi. Şi dacă Cristos ne invită să ne luăm Crucea şi să-l urmăm înseamnă că la rândul nostru ne arătăm iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii noştri ducându-ne, pentru mântuirea noastră şi a lumii, propria noastră Cruce. Un sfânt spunea că, atunci când vom ajunge la poarta raiului, vom vedea doua categorii de oameni: o parte care-şi duc crucea până la final şi cu aceasta bat în poarta raiului şi acestora poarta li se deschide, şi cei care au ajuns acolo cu mâinile goale, care şi-au abandonat crucea pe drum şi care acum plâng că nu au cu ce să ciocănească în poarta raiului iar aceasta va rămâne pentru ei veşnic închisă.

Cristos în sărbătoarea de astăzi iubiţi fraţi ne invită să iubim crucea. Nu pentru suferinţa pe care aceasta ne-o pricinuieşte ci pentru binele pe care ni-l dobândeşte. Cristos nu a iubit suferinţa dar a iubit mântuirea noastră şi a ştiut că pentru aceasta trebuie să sufere pentru noi. Să o cinstim şi să o respectăm în gândurile noastre, în cuvintele noastre şi în faptele noastre. În semnul crucii pe care-l facem înainte şi după rugăciune noi ne exprimăm de fapt toată credinţa noastră mărturisindu-l pe Dumnezeu Cel Întreit care ne-a creat şi ne-a mântuit. Să respectăm Crucea şi să o aşezăm totdeauna la loc de cinste în casele noastre, pentru ca ea să ne amintească pentru ce trăim, de ce suferim, spre cine ne îndreptăm, cu cine ne mântuim. Amin.

Pr. Emanuel Lucaci

 

* * *

 

Înălţarea Sfintei Cruci

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

În acel timp, Isus i-a spus lui Nicodim: “Nimeni nu s-a suit la cer, decât cel care s-a coborât din cer, adică Fiul Omului, care este în cer. După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă prin el viaţă veşnică. Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Căci Dumnezeu a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el”. (In 3,13-17)

Dincolo de modul în care Lemnul Crucii preasfinte a fost descoperit şi pus în mare cinste de către sf. Elena, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (numită de unii sfinţi părinţi Paştele de toamnă) ne invită, la începutul anotimpului morţii vegetaţiei, să reconsiderăm semnificaţia Pătimirii mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Accentele pe care le privilegiază textul evanghelic al acestei sărbători sunt următoarele: 1. Cel care ne poate revela profunda semnificaţie a Jertfei de pe Cruce nu este altul decât Cel care s-a coborât din, adică Fiul Omului; 2. Apropierea Evenimentului Crucii de cel al înălţării şarpelui în pustiu (Nm 21,8-9) este menită să scoată în evidenţă în Jertfa ce se consumă pe acest “altar” sursa de viaţă, de viaţă veşnică pentru oricine crede în El [Fiul Omului]; 3. Jertfa ce s-a consumat pe Cruce este rodul unei atari iubiri a lui Dumnezeu care a mers până acolo încât l-a dat pe Fiul său unul-născut. Iar amploarea iubirii divine se dovedeşte a fi cu atât mai mare cu cât jertfea Fiului avea drept scop mântuirea şi nu osândirea lumii.

Aşadar, pentru nimeni nu există mântuire dacă, prin credinţă, nu asimilează în propria existenţă logica Crucii aşa cum Isus Cristos a revelat-o şi a trăit-o.

Fraţilor, Isus Cristos rămânând Dumnezeu, nu a ţinut cu orice preţ să apară egal cu Dumnezeu, dar s-a înjosit pe sine luând firea sclavului şi devenind asemenea oamenilor. După înfăţişare era considerat un om ca toţi ceilalţi. S-a umilit, făcându-se ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce. De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit un nume, care este mai presus decât orice alt nume, pentru ca în numele lui Isus, toată făptura în cer, pe pământ şi în adâncuri să-şi plece genunchiul şi orice limbă să proclame spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl: Isus Cristos este Domnul!(Fil 2,6-11)

Imnul proclamat la lectura a doua a acestei sărbători (Fil 2,6-11) este menit să ne indice nu doar nivelul profund de percepţie a misterului (logicii) Crucii de către comunitatea primară, cât mai ales conţinutul lui pe care să ni-l însuşim noi creştinii de astăzi. În substanţă, imnul pune în lumină procesul prin care întreaga făptură, în cer, pe pământ şi în adâncuri ajunge la acea glorie de adoratoare şi de proclamatoare a lui Isus Cristos ca Domn. Acest proces presupune ca, în prealabil, Cristos să fi “renunţat” la egalitatea sa cu Dumnezeu şi să fi luat firea sclavului; să se fi umilit prin obedienţă (faţă de voinţa Tatălui) până la a accepta moartea pe cruce. Doar o astfel de kenoză a putut genera transfigurarea şi glorificarea lui Isus Cristos şi a întregii făpturi împreună ce El.

Acest proces, astfel schematizat, este valabil atât la scară cosmică cât şi la scara mai redusă a fiecărei persoane.

 

* * *

 

Înălţarea Sfintei Cruci

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

“Ne-nchinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm căci prin Sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea”.

Astăzi, ca şi în Vinerea Sfântă, în centrul Liturghiei se află Crucea lui Cristos. Cu toate acestea sărbătoarea de azi, Înălţarea Sfintei Cruci, se deosebeşte esenţial de cea din Vinerea Sfântă. Acea zi, în care celebrăm Pătimirea şi moartea lui Isus pe Cruce, e marcată de o profundă tristeţe şi e însoţită de post şi abstinenţă. În schimb, sărbătoarea de azi are un caracter deosebit de bucurie, bucurie care izvorăşte din faptul că Dumnezeu ne-a iubit dându-l la moarte pentru mântuirea noastră pe propriul său Fiu. De fapt, sărbătoarea se numeşte Înălţarea Sfintei Cruci, ceea ce nu înseamnă o înălţare undeva, ci înălţare în sensul de glorificare, de cinstire a Crucii.

Istoricul acestei sărbători.

Pentru prima dată această sărbătoare a fost celebrată în anul 335 după Cristos. Împăratul Constantin a construit două bazilici în Ţara Sfântă, una pe Golgota pentru a aminti de moartea lui Isus pe Cruce, şi alta pe locul Mormântului pentru a aminti de Învierea sa. În ziua de 14 septembrie 335 împăratul a organizat o mare sărbătoare, cu venerarea a ceea ce se mai păstrase din lemnul sfânt al Crucii. Era prima sărbătoare a Crucii.

Poate ni se pare ciudat să spunem SĂRBĂTOAREA CRUCII, pentru că sărbătoare înseamnă bucurie, triumf, victorie a vieţii, iar cruce înseamnă suferinţă, durere şi moarte.

Până la Cristos, Crucea era instrumentul de execuţie, de tortură, instrumentul prin care erau condamnaţi la moarte cei mai răi oameni. Însă, de la Cristos încoace, de când Mântuitorul a murit pe ea, Crucea a devenit un simbol creştin şi un obiect de cult, de veneraţie, şi în cinstea ei se organizează o sărbătoare.

Cinstind azi Crucea noi îl glorificăm, de fapt, pe Cristos care a murit pe ea, pe Cristos care, aşa cum ne spune Sf Apostol Paul în lectura a doua de azi, “s-a umilit făcându-se ascultător până la moarte şi încă moartea pe Cruce. De aceea Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dat un nume care e mai presus de orice alt nume”.

În Evanghelie, Sfântul Ioan ne prezintă Crucea ca revelare supremă a iubirii lui Dumnezeu: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul născut”…

Crucea e semnul iubirii lui Dumnezeu, ea ne arată cât de mult ne-a iubit Dumnezeu pe fiecare dintre noi. Isus stă pe Cruce cu braţele deschise voind să ne arate că iubirea sa îmbrăţişează lumea. Privind azi la Cruce descoperim iubirea nemărginită a lui Isus: “Dumnezeu ne-a iubit şi ni l-a dat pe Fiul său”. Sunt cuvintele care formează inima Evangheliei, cuvinte pe care trebuie să le medităm ori de câte ori contemplăm Crucea. Sfântul Paul spunea: “Cristos m-a iubit şi şi-a jertfit viaţa pentru mine”.

Mai întâi vreau să clarific un lucru. Crucea nu este de înălţat, suferinţa nu este niciodată plăcută lui Dumnezeu, El nu iubeşte jertfa în sine. O spun pentru a îndepărta tragica înclinaţie spre automutilare tipică creştinismului, înclinaţie care toloneşte creştinul în propria durere, gândind că aceasta îl apropie de Dumnezeu, înclinaţie care produce multe daune. Religia noastră riscă să rămână la Vinerea Sfântă, pentru că toţi avem o suferinţă de împărtăşit şi ne place ideea că şi Dumnezeu a suferit ca şi noi. Dar credinţa noastră nu rămâne la Calvar, nu se opreşte în mormânt; acesta e gol.

Fericirea creştină este o tristeţe depăşită, o cruce abandonată pentru că e inutilă, şi această cruce, goală, este înălţată. Crucea nu este semnul suferinţei lui Dumnezeu, ci al iubirii sale. Crucea este arătarea seriozităţii iubirii sale faţă de fiecare dintre noi. El a vrut să ne iubească până la acest punct, pentru că una este să foloseşti cuvinte frumoase şi mângâietoare, şi alta este să atârni în cuie, suspendat între cer şi pământ.

Crucea este paradoxul final al lui Dumnezeu, este admiterea înfrângerii sale, este declaraţia sa de supunere: pentru că ne iubeşte îl putem răstigni.

Înălţarea Crucii înseamnă înălţarea iubirii, înseamnă deschiderea inimii la adoraţie şi la uimire.

Înălţat pe Cruce Isus îi atrage pe toţi la sine. Îanintea unui Dumnezeu gol, desfigurat, atât de nerecunoscut încât necesită o învăţătură pentru a-l cunoaşte, putem să alegem: să cădem în disperare sau să cădem în genunchi la picioarele Crucii.

Sărbătoarea de azi ne ajută să ne eliberăm de ispita de a ne face un Dumnezeu după chipul şi asemănarea noastră, un Dumnezeu care răspunde nevoilor şi aşteptărilor noastre. Răstignitul ne salvează, înainte de toate, de o falsă imagine a lui Dumnezeu. Nu Dumnezeul care vrea să fie servit, dar Dumnezeul care slujeşte şi îşi dă viaţa. Nu Dumnezeul care împărăţeşte, dar Dumnezeul care iubeşte fără măsură. Nu un Dumnezeu atotputernic în pedepse, ci unul atotputernic în iubire, în milostivire şi în iertare.

Dumnezeu este departe de caricatura pe care ne-o facem despre El: El este acolo, dăruit pentru totdeauna.

Şi nouă ne-a cerut să ne purtăm crucea, crucea pe care ne-o procură atât alţii cât şi noi singuri. A purta crucea înseamnă să purtăm iubirea în viaţă, până la răstignire. Crucea nu e sinonimul durerii ci al darului.

În faţa durerii celui nevinovat, în faţa suferinţei neaşteptate, în faţa atâtor chipuri de persoane care au viaţa răvăşită de tragedia unei boli sau a unui deces, cuvintele devin slabe şi anunţul Evangheliei şchioapătă.

Unica obiecţie adevărată a existenţei unui Dumnezeu bun, aşa cum a venit să ni-l descopere Dumnezeu, este durerea celui nevinovat.

Multe suferinţe pe care le avem de îndurat îşi au originea în folosirea greşită a libertăţii noastre sau în slăbiciunea condiţiei umane. Dar în faţa unui copil care moare chiar şi cel mai puternic în credinţă se tulbură.

Creştinul nu e scutit de suferinţă, şi nu căutaţi în Biblie un răspuns clar la misterul suferinţei. Nu vom găsi un astfel de răspuns, dar vom găsi un Dumnezeu care ia asupra sa durerea lumii. Şi o răscumpără.

Dumnezeu ne-a luat în serios, riscând să fie unul din atâţia condamnaţi ai istoriei.

Sărbătoarea de azi este pentru noi o ocazie de a privi la măsura iubirii unui Dumnezeu care moare din iubire. Acesta e chipul lui Dumnezeu.

Cei care strigă la Dumnezeu pentru suferinţa lor trebuie să ştie că la sfârşitul rugăciunii lor nu vor găsi un chip insensibil, ci un Dumnezeu care moare cu noi. Şi atunci putem alege să-l blestemăm sau să-l acuzăm de oboseala, truda, noastră, sau să rămânem uimiţi ca acel tâlhar răstignit care nu ştia ce să creadă de atâta iubire nebună a lui Dumnezeu.

Acesta e adevărul: Crucea este unitatea de măsură a iubirii lui Dumnezeu. De aceea avem ce să celebrăm, să înălţăm, să preamărim.

pr. Nicolae Farcaş

 

* * *

 

Înălţarea Sfintei Cruci

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

În viaţa fiecărui creştin crucea are o însemnătate deosebită; pentru fiecare creştin crucea poate însemna durere, suferinţă, moarte, dar şi iubire, dăruire, eliberare. Când a murit Isus, crucea era semnul ruşinii, lemnul infamiei, instrumentul de execuţie rezervat sclavilor şi criminalilor condamnaţi la moarte. Timp de patru secole, adică atâta timp cât a mai fost în vigoare pedeapsa cu moartea prin răstignire, creştinii au ezitat să facă din cruce simbolul creştinismului. Ei foloseau alte simboluri cum ar fi: ancora, catargul de corabie care semăna cu crucea, peştele, coşul cu pâine şi altele. Crucile de pe dealuri, pe care erau răstigniţi făcătorii de rele, le aminteau îndeajuns de crucea lui Cristos.

Crucea capătă un cult deosebit şi este considerată obiectul cel mai preţios începând cu secolul al IV-lea când este descoperită. În curând se va fixa o zi şi în calendar pentru a cinsti lemnul crucii, pe care a murit Cristos, cu denumirea de Înălţarea Sfintei Cruci.

Este greu de înţeles că un instrument de tortură poate să ocupe un loc important în viaţa cuiva; că un mijloc de condamnare pentru tâlhari şi orice fel de nelegiuiţi poate să devină un obiect de cult. Şi totuşi acest lucru este posibil. Odată cu “înălţarea” lui Isus pe cruce, aceasta este sfinţită, începe să facă parte din viaţa creştinului. Altfel, lemnul crucii nu ar fi avut nici o însemnătate, căci nu lemnul crucii în sine ne-a mântuit, dar ascultarea lui Cristos faţă de Tatăl, după cum nu copacul din paradisul pământesc a osândit lumea, ci neascultarea lui Adam. Se spune că Adam, după ce a fost alungat din paradis; s-a retras şi a făcut pocăinţă într-o grotă săpată în muntele Calvar. Aici a murit şi a fost şi îngropat. Deasupra grotei se află stânca unde a fost înfiptă crucea lui Cristos. Această stâncă s-a despicat la moartea lui Cristos, iar o picătură din sângele celui răstignit s-a prelins pe ţeasta lui Adam spălându-i păcatul.

Aceasta este mărturia unei tradiţii iudaice care vrea să scoată în evidenţă un adevăr: că Isus a murit pe cruce pentru a răscumpăra întreaga omenire începând chiar de la Adam. Acesta este şi mesajul pe care liturgia cuvântului ni-l transmite în această zi: sacrificiul lui Cristos realizat pe Calvar, sacrificiu care este simbolizat de cruce. Aşadar crucea reprezintă înainte de toate semnul victoriei lui Mesia asupra marilor duşmani ai omenirii: Satana, păcatul, moartea, greşeala, dubiul, neliniştea şi oricare alt rău.

Toată viaţa lui Cristos a fost o luptă cu duşmanul Împărăţiei lui Dumnezeu şi al fericirii omului şi de fiecare dată Isus a ieşit învingător. Un moment semnificativ al acestei lupte îl reprezintă ispitirea în pustiu. Dar, confruntarea decisivă între bine şi rău, dintre Isus şi puterea întunericului este rezervată altui moment. Acest moment este acela al pătimirii, asaltul ultim al diavolului (cf. Lc 22,53}. Însă chiar atunci când duşmanul credea că a obţinut victoria, primeşte înfrângerea sa totală şi iremediabilă. Tocmai acesta este marele paradox al răscumpărării căci prin moarte Cristos reduce la neputinţă “pe cel care avea puterea morţii”, adică diavolul şi eliberează astfel, “pe cei pe care frica morţii îi ţinea în sclăvie toată viaţa” (Ev 2,14ss). Cu moartea lui Isus pe cruce nu se sfârşeşte totul. Crucea nu este un punct final, dar este o punte de trecere din această lume în împărăţia Tatălui. Pătimirea şi moartea lui Isus sunt drumul spre Înviere şi Glorificare căci însuşi Isus le spusese celor doi ucenici de la Emaus: “Oare nu trebuia să pătimească acestea Cristos pentru a intra în slava sa?” (Lc 22,4).

Astfel Învierea şi Glorificarea lui Isus sunt acelea care dau un sens suferinţei şi morţii sale. Numai înviat şi glorificat Cristos îi poate atrage pe toţi la sine. Înălţat pe cruce, înălţat la Tatăl, El se aseamănă cu şarpele înălţat de Moise în pustiu. Oricine era muşcat şi privea spre şarpe era vindecat. Dar, oare şarpele ucidea sau dădea viaţă? Oare în lupta cu amaleciţii braţele lui Moise făceau războiul? Ele dădeau viaţa? Cu siguranţă că nu. Atâta timp cât israelţii îşi înălţau privirile, spre cer şi acceptau domnia şi dărnicia Tatălui lor care este în cer învingeau, erau vindecaţi, altminteri pierdeau (Cf. Mishna).

Aşadar, aşa cum privirea încrezătoare a evreilor era o condiţie de vindecare şi de viaţă, tot aşa, privirea plină de credinţă asupra lui Isus cel răstignit şi glorificat dă sănătatea spirituală şi viaţa veşnică. Astfel,lemnul crucii nu-şi pierde niciodată puterea, el rămâne pentru toţi oamenii mereu viu, fecund şi rodnic. Crucea este “arborele vieţii crescut pe Calvar, arborele prin care Împăratul veacurilor a răscumpărat mântuirea noastră”, arbore care, răsărind din adâncurile pământului, “s-a înălţat în mijlocul pământului şi sfinţeşte totul până la marginile lumii” (din Liturghia bizantină). Toţi, din orice timp şi orice condiţie socială, vor găsi mereu în acest pom nu numai linişte pentru durerile şi suferinţele lor, dar şi flori şi roade de mântuire. Sfinţii Părinţi au citit acest adevăr şi în rugăciunea Psalmilor unde se spune: “va fi un pom sădit lângă apă care va da rod la timp şi frunzele lui nu vor cădea niciodată” (Ps 1,3). Din acest pom putem culege, putem beneficia de roadele crucii însă cu o condiţie: ni se cere ascultare şi supunere totală la voinţa lui Dumnezeu după exemplul lui Cristos căci El a fost, ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce. Raţiunea umană nu ar fi acceptat un astfel de adevăr nemaiauzit dacă Dumnezeu însuşi nu i-ar fi îndeplinit. Dumnezeul revelaţiei creştine are o inimă aşa de mare şi aşa de milostivă încât oferă omenirii păcătoase persoana cea mai dragă Lui, care este Unicul Său Fiu. Ce abis există între dumnezeul indiferent al filosofilor şi Dumnezeul creştinilor. Aşa cum Abraham îşi demonstrează credinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu aşa încât se lipseşte de unicul său fiu pe care îl iubeşte, tot astfel Tatăl ceresc ne oferă semnul cel mai elocvent şi concret al dragostei sale atunci când îl oferă pe Fiul Său Unic pe care-L iubeşte, pentru mântuirea lumii.

Cine se revoltă împotriva acestui adevăr, cine strânge pumnii înaintea lui Dumnezeu nu are nici un folos de la crucea lui Cristos căci cu pumnii strânşi nu se pot culege fructe dintr-un pom. Ştim cu toţii care este semnul distinctiv al comunismului: pumnul strâns, ridicat către cer. Acest semn era cunoscut în lumea antică: era gestul lui Prometeu care în numele oamenilor, s-a revoltat împotriva zeilor, era un gest de ameninţare a cerului, un gest privit de toate culturile ca simbol al luptei sacrilege a omului contra lui Dumnezeu. De aceea, omul religios din antichitate răspundea la acest gest îndreptând pumnul strâns în jos, ca un exorcism cu care ameninţă iadul. Creştinii în schimb răspundeau cu un alt gest: ridicau mâinile în sus cu palmele deschise spre cer, în semn de supunere în faţa voinţei lui Dumnezeu ca pentru a primi cu mâinile deschise darurile lui Dumnezeu şi a culege roadele crucii.

Dar, oare care sunt roadele crucii de care poate beneficia creştinul de astăzi? Cu siguranţă dacă crucea a fost un semn al victoriei lui Mesia, ea devine şi un semn al victoriei omului. Această victorie a omului obţinută prin Crucea lui Cristos nu este triumfalism deoarece nu este un avantaj al oamenilor faţă de alţi oameni nici de supremaţia unei culturi, a unei ideologii asupra altor culturi şi ideologii, dar este victoria omului asupra duşmanilor veşnici, este victoria omului asupra morţii. Moartea a fost distrusă. Unde este moarte biruinţa ta? Întreabă Sf. Apostol Paul.

Acum este învins păcatul însuşi, cauză a tuturor relelor oamenilor, căci Isus a purtat păcatele noastre în trupul său, pe lemnul crucii. Omul vechi din noi a fost răstignit cu El pentru ca să fie distrus trupul păcatului şi noi să nu mai fim sclavi ai păcatului. Crucea lui Cristos învinge ura. Astfel, iubirea faţă de duşmani nu mai este considerată o pierdere sau o umilire, însă este o îmbogăţire: Cristos este exeoplu în acest sens iertându-i pe călăii care l-au răstignit şi chiar rugându-se pentru ei.

Aşadar ce atitudine trebuie să avem noi în faţa crucii lui Cristos? Ne răspunde Sf. Paul în lectura a doua: “orice faptură să-şi plece genunchiul în numele lui Isus şi orice limbă să proclame spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl: Isus Cristos este Domnul”. Să privim, deci la Isus răstignit pe cruce. El este cu braţele întinse ca şi cum ar voi să ne îmbrăţişeze pe toţi, este cu pieptul deschis pentru a ne dărui viaţa, este cu capul plecat pentru a asculta rugăciunile noastre. Creştinul de astăzi trebuie să-şi depună toate jertfele, suferinţele, neîmplinirile dar şi mulţumirile şi laudele la picioarele crucii lui Cristos, căci numai pe această cale ele pot urca până la cer. Numai prin acest semn, care este crucea, pot fi învinse toate obstacolele vieţii. În acest semn vei învinge – aceste cuvinte le-a citit împăratul Constantin văzând în soare semnul crucii, înaintea unei bătălii. În acest semn, în crucea lui Cristos, vom învinge şi noi, vom obţine viaţa veşnică. Iată, pe altar stă întotdeauna crucea lui Cristos spre a ne aminti că Sfânta Liturghie nu este altceva decât jertfa lui Cristos pe cruce, “sângele lui Cristos să cadă asupra noastră şi asupra urmaşilor noştri”, au strigat evreii, răstignindu-L pe Cristos. Era o blasfemie şi o osândă pe care o cereau. Aceleaşi cuvinte să le spunem şi noi acum, dar cu alt înţeles: Sângele lui Cristos care se varsă la Sfânta Jertfă a Liturghiei să cadă asupra noastră ca să ne spele şi să ne curăţe de păcate, să ne întărească şi să ne mântuiască.

Damian Spătaru

 

* * *

 

Înălţarea Sfintei Cruci

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Astăzi, ca şi în Vinerea Sfântă, crucea lui Cristos este în centrul liturgiei. Cu toate acestea, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci se diferenţiază esenţial de cea din Vinerea Sfântă. Aceasta din urmă, ca zi a morţii lui Cristos, ca memorie care reactualizează patima şi moartea sa, este marcată de o profundă tristeţe şi compasiune şi este însoţită de post şi abstinenţă. Fără îndoială, în ritul Adorării Sfintei Cruci străluceşte întrucâtva bucuria mântuirii atunci când, în cântecele responsoriale, spunem: “Adorăm crucea ta, Doamne, lăudăm şi glorificăm Învierea ta sfântă, de la lemnul crucii a venit mântuirea în toată lumea”, însă, imediat după aceea suntem cuprinşi de tristeţe: “Poporul meu, spune-mi ce rău ţi-am făcut sau cu ce te-am întristat, răspunde-mi”. În Vinerea Sfântă, bucuria mântuirii noastre nu-şi găseşte manifestarea sa deplină.

Diferită este situaţia cât priveşte sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, care ar putea fi numită şi sărbătoarea Glorificării. Această sărbătoare are un deosebit caracter de bucurie, care izvorăşte din faptul că Dumnezeu ne-a iubit, dăruindu-l pe propriul său Fiu la moarte pentru mântuirea noastră.

Acesta este mesajul sărbătorii de astăzi, şi suntem îndemnaţi să spunem cu sfântul Paul: “Singura noastră mândrie să fie crucea Domnului nostru Isus Cristos. În el avem viaţa şi învierea. Prin el am fost mântuiţi şi eliberaţi”. (Gal 6,14). Domnul nostru Isus Cristos nu a vorbit niciodată de învierea şi gloria sa cerească fără să facă referinţă la nebunia crucii.

În dialogul său cu Nicodim, din evanghelia de astăzi, Isus vorbeşte despre glorie, a cărei condiţie trebuie să fie crucificarea. Isus trăia o viaţă cerească şi o viaţă pământească; o viaţă cerească, ca Fiu al lui Dumnezeu, şi o viaţă pământească, ca Fiu al Omului. Deşi continua să fie una cu Tatăl din ceruri, s-a sacrificat pentru noi oamenii, pe pământ, “a luat fire de sclav” (Fil 2,7), după cum spune sfântul Paul. Lui Nicodim i-a declarat că singura condiţie de care depindea mântuirea oamenilor este propria sa pătimire, propria sa moarte. L-a făcut să înţeleagă acest lucru cu cea mai cunoscută prefigurare a crucii, care se găseşte în Vechiul Testament: “După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot astfel trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să nu moară ci să aibă viaţă veşnică” (In 3,15).

Fragmentul din cartea Numerilor ne relatează că, în momentul în care poporul evreu a vorbit împotriva lui Dumnezeu în pustiu, a fost pedepsit prin trimiterea şerpilor veninoşi, mulţi israeliţi murind din această cauză. Văzând însă Dumnezeu că poporul s-a căit, i-a spus lui Moise să facă un şarpe de aramă şi să-l înalţe pe un stâlp, ca semn; şi toţi cei care erau muşcaţi de şarpe, privind acest semn, se însănătoşeau.

Acum, Cristos declară că el trebuie să fie înălţat, după cum a fost înălţat şarpele în pustiu. Şi dacă şarpele de aramă avea doar aparenţa unui şarpe, şi era evident fără venin, tot aşa şi Cristos, atunci când va fi înălţat pe cruce, va avea înfăţişarea unui păcătos, însă el va fi fără păcat; şi după cum toţi cei care priveau şarpele de aramă erau vindecaţi de muşcături, tot astfel, toţi cei ce vor privi spre Cristos cu iubire şi cu credinţă, vor fi vindecaţi de muşcătura şarpelui răului. Nu era de ajuns ca Fiul lui Dumnezeu să coboare din cer şi să apară ca Fiul Omului, căci în acest caz, el ar fi fost doar un învăţător şi un mare exemplu, dar nu un mântuitor. Pentru el era mai importantă realizarea scopului venirii sale: să ne mântuiască de păcat, fiind el însuşi om adevărat, să-i redea omului demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. Învăţătorii transformă oamenii cu exemplul propriei lor vieţi. Cristos ne-a transformat cu exemplul vieţii sale.

Dar, deşi a venit pentru a muri pe cruce, el a scos de mai multe ori în evidenţă că a făcut acest lucru voluntar, şi nu că ar fi fost prea slab ca să se apere de duşmani. Singura cauză a morţii sale a fost iubirea. În acea noapte în care bătrânul Nicodim s-a dus ca să-l găsească pe Învăţătorul divin, Cristos i-a povestit acestuia întreaga istorie a vieţii sale; o viaţă care nu începea la Betleem, dar care exista dintotdeauna în Dumnezeu. Cel care este Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul Omului, pentru că Tatăl i-a încredinţat misiunea de a mântui oamenii prin iubire, iubire care s-a manifestat pe cruce. “Da, Dumnezeu este iubire! Şi tocmai de aceea, l-a dat pe Fiul său spre a-l revela până la sfârşit ca iubire. Cristos este acela care a iubit «până la capăt» (In 13,1), adică acceptând toate consecinţele păcatului omului, luându-le asupra sa. Omul durerilor este revelaţia acelei iubiri care toate le îndură (1Cor 13,7), a acelei iubiri care este cea mai presus. Este revelaţia faptului că Dumnezeu nu este iubire oarecare, ci «iubire turnată în inimile noastre de Duhul Sfânt»” (cf. Rom 5,5; Papa Ioan Paul al II-lea, Să trecem pragul speranţei).

În gândirea sfântului Ioan, crucea nu e numai suferinţă, umilinţă, care-şi găseşte un sens prin planul lui Dumnezeu; este deja gloria lui Dumnezeu anticipată. Pentru Ioan, Isus triumfă deja pe cruce. A fi înălţat se referă la o continuă acţiune de urcare. Isus reîncepe întoarcerea la Tatăl când se apropie de moarte, o continuă prin Înviere şi o împlineşte prin Înălţare. Privirea profetică a lui Isus refuza să considere crucea numai ca supliciu de durere şi de ruşine. El o prezintă ca o înălţare la o viaţă superioară, de care trebuie să beneficieze întreaga umanitate. Această viaţă superioară este viaţa fiilor lui Dumnezeu, viaţa care vine de sus, de la Duhul Sfânt. Când Isus va fi înălţat pe cruce şi apoi la cer, trimiterea Duhului Sfânt va constitui un izvor de viaţă pentru cei care cred în el (Cf. In 7,37-39).

Această privire profetică asupra crucii este însuşită de Biserică pentru a ne-o comunica nouă, creştinilor. Prin sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, ea ne ajută pe noi, cei descumpăniţi de misterul crucii, să descoperim o înălţare pentru viaţa noastră. Înălţarea, care se află exprimată şi ascunsă în cruce, îşi asumă întreaga sa valoare în viaţa creştină. Crucea, suferinţa, conduc totdeauna la o înălţare spirituală, la o nobleţe a sufletului.

Eva Lavallière, o mare artistă franceză a zilelor noastre, tocmai când era foarte respectată, adulată, invidiată, a încercat să se arunce în râul Sena. Mai târziu, s-a îmbolnăvit şi l-a descoperit în timpul suferinţei sale pe Dumnezeu. Iată ce mărturiseşte ea unei prietene: “Sunt atât de fericită! Nu-ţi poţi da seama cât sunt de fericită! În ciuda durerilor pe care le ai? Tocmai din cauza durerilor mele. Da! Spune celor care mă cunosc că ai văzut femeia cea mai fericită”.

Necazurile, suferinţele, într-un cuvânt crucea de fiecare zi a creştinului, nu au un scop în ele însele, dar acceptate, dăruite lui Dumnezeu, sunt mijlocul prin care omul se reînnoieşte, ajungând prin aceasta să experimenteze bucuria.

Paradoxal, bucuria, speranţa, iubirea pot convieţui împreună cu durerea. O mamă suferă durerile naşterii, se trudeşte în îngrijirea copilului, însă ochii săi obosiţi se luminează imediat când are în braţe odrasla sa, care-i absoarbe toată energia. Un tată înfruntă dificultăţile muncii şi nu-i este uşor să fie bine dispus cu proprii copii când se întoarce seara, când trupul cere odihnă, iar mintea linişte; şi totuşi există în el un surâs plin de bucurie când îşi oferă spinarea care-l doare spre bucuria copiilor săi. Bucuria, deci, poate însoţi suferinţa atunci când acea oboseală, acea durere este suportată, acceptată din iubire.

Creştinul, deşi suferă, trăieşte bucuria care izvorăşte din iubirea lui Dumnezeu, din faptul de a-l fi pus pe Dumnezeu pe primul loc în viaţa sa. Prin calea crucii, noi suntem chemaţi să dezvoltăm în existenţa noastră umană, generozitatea iubirii. În crucea de fiecare zi putem da întreaga măsură a curajului, a spiritului nostru de dăruire. Acolo unde viaţa pare să se strângă, noi o putem face să se dilate şi să se întărească.

În acest sens, Înălţarea Sfintei Cruci exprimă destinul umanităţii care, prin intermediul căii dureroase, nu încetează să urce şi să devină mai bună.

Eduard LUCACI

 

* * *

 

Înălţarea Sfintei Cruci

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

“După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu,

tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului,

pentru ca oricine crede în el să aibă prin el viaţă veşnică”

(In 3,14).

Poate aţi auzit sau chiar aţi avut şansa în viaţă să priviţi odată un renumit tablou al lui Rembrandt care se numeşte “Cele trei cruci” (The three crosses). Nu este deosebit doar prin maniera în care a fost realizat, respectiv gravarea părţii metalice prin scrijelire, dar mai ales printr-un detaliu, la prima vedere nesemnificativ. Privirea oricui se afla în faţa tabloului este cu siguranţă captată în primul rând de crucea pe care moare Cristos, singurul învăluit de fapt în lumină din toată scena. Apoi însă, privind în jurul crucii, pot fi văzute numeroase alte chipuri fantomatice care parcă sunt ascunse de lumina obscură, respectiv soldaţi, preoţi, femei, ucenici, cu reacţii dintre cele mai diverse, toate trăsăturile chipurilor trimiţând însă la un numitor comun, care ar voi să exprime spaima în faţa îngrozitoarei crime de a-l fi fost crucificat, ei toţi, pe însuşi Fiul lui Dumnezeu. Lumina din centrul tabloului se pierde parcă spre extremităţile lui. Cel care este însă curios, poate descoperi într-un colţ întunecat o figură în ceaţă, parcă nedefinită, ascunsă în umbră. Unii critici de artă afirmă că este o reprezentare a lui Rembrandt însuşi (ştiută fiind mai ales pasiunea lui pentru autoportret, căci s-au păstrat peste 90), prin care el ar recunoaşte că prin păcatele sale a contribuit şi el la crucificarea lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Dar, cred eu, acest chip din umbră poate fi oricare dintre noi.

Primul lucru pe care aş dori să-l clarific la începutul acestei predici este motivaţia prezenţei noastre în acest moment la această Sfântă Liturghie aici, în această biserică, şi atitudinea pe care ne-o apropriem în faţa misterului pe care Sfânta Biserică ni-l propune spre a-l celebra în această zi: Înălţarea Sfintei Cruci.

Aşadar prima întrebare: ce caut aici?! Dacă aţi venit pentru o masă copioasă, cu sarmale, cărnuri grase şi vinuri limpezite, cred că aţi greşit ora. Dacă aţi căutat doar o petrecere pe banii altora, îmi pare rău, aţi greşit adresa. Iar dacă v-aţi gândit că participaţi la un eveniment de rutină, cu turma, ca întâlnirile extraordinare actuale ale partidelor politice, la care se vând slogane ieftine şi promisiuni demagogice de duzină, şi de la care speraţi să vă întoarceţi liniştiţi la rutina cea de toate zilele, iarăşi îmi pare rău să vă dezamăgesc: aţi greşit instituţia. Într-adevăr, este vorba de o masă la care suntem hrăniţi, de o sărbătoare care trebuie să ne aducă doar bucurie şi de o promisiune care la întrece pe toate celelalte prin dimensiuni şi concreteţe, dar izvorul este cu totul altul, de aceea şi participarea noastră şi atitudinea ce ne-o însuşim nu poate fi doar formale. Nu ne putem mulţumi cu un loc doar în umbră, într-un colţ obscur la marginea misterului mântuirii noastre.

Exact acest mister al mântuirii noastre celebrăm noi astăzi: Fiul lui Dumnezeu, viaţa însăşi, se lasă ucisă pentru noi pe lemnul sfânt al crucii (aşadar, moartea cea mai ruşinoasă) pentru ca noi să ne bucurăm de viaţă, să ştim să dăm sensul corect vieţii noastre pe acest pământ şi să nu pierdem niciodată din vedere adevărata viaţă, plinătatea ei care nu poate fi trăită decât în comuniune cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii în împărăţia sa. Este un mister care ne hrăneşte, ne dă viaţă, ne bucură şi nu ne mai permite să rămânem în anonimat. În faţa lui Dumnezeu de pe cruce nu mai poţi rămâne în umbră, ascuns, în obscuritate şi îndoială. Cristos tocmai de aceea a murit pentru ca să ne aducă de la limita/marginea existenţei noastre, unde ne-a împins păcatul, la lumină, iar farul luminos este însăşi Sfânta Cruce, instrumentul universal de mântuire pentru toţi oamenii.

Există o legendă interesantă, care leagă crucea de pomul cunoaşterii din rai. La moartea lui Adam, fiii săi au hotărât să-i facă sicriul din pomul care semnificase păcatul neascultării protopărinţilor noştri. Copacul uriaş a fost tăiat. Sicriul lui Adam a consumat o parte infimă din lemn. Tot ce a rămas a fost păstrat ca un semn al amintirii păcatului şi a promisiunii răscumpărării noastre. Când Noe a primit poruncă să construiască arca – simbolul mântuirii noastre, Biserica – el a folosit marele copac din mijlocul raiului, tocmai fiindcă era legat de promisiunea salvării. La terminarea potopului, apele au adus părţi din lemnul corabiei până în ţara sfântă. Oamenii au văzut lemnul care era dintr-o esenţă necunoscută şi foarte tare. Un dulgher a luat a luat tot ce a găsit din copacul respectiv şi a cioplit o masă mare şi grea, care s-a moştenit din generaţie în generaţie, până în vremea lui Iisus. După ce, prin intrigile şi acuzaţiile evreieşti, Mântuitorul a fost condamnat la moartea pe cruce, ultimul descendent al vechiului dulgher şi-a adus aminte de lemnul special moştenit de la strămoşi şi a făcut din masă o cruce mare şi grea pe care a oferit-o spre crucificarea lui Cristos. Astfel a murit Isus pe crucea făcută din lemnul păcatului adamic, lemn care a devenit instrumentul ispăşirii păcatelor omenirii prezente atunci şi cea viitoare, până la Judecata Finală. Legenda ascunde în ea mai ales un sens spiritual: legarea păcatului adamic de iertarea neamului omenesc prin moartea lui Cristos pe cruce.

Şarpele şi căinţa

În prima lectură de la această Sf. Liturghie, luată din cartea Numerilor, ni s-a istorisit nu atât o legendă, cât o prefigurare a misterului pe care îl celebrăm astăzi. Nu mai are rost să spunem pe cine simbolizează şarpele, pe Cel rău şi “tată al minciunii”, care cu viclenia sa a reuşit încă din primele pagini ale Bibliei să fure privilegiul nemuririi omului, să vicieze relaţia de comuniune care exista între creator şi creatură. Şarpele semnifică ruptura dintre Dumnezeu şi om, adică păcatul. Este vorba de acel murmur contra lui Dumnezeu care i-a îndepărtat pe israeliţi de Dumnezeu, motiv pentru care trebuiau să moară. Totuşi, Moise va interveni pentru popor şi la porunca Domnului înalţă şarpele de aramă. Cel muşcat de şerpii veninoşi putea privi la acest şarpe înălţat în pustiu pentru a recunoaşte în el ruptura de Dumnezeu, adică vina, păcatul propriu şi putea astfel să se vindece, să trăiască, în ciuda veninului din corpul propriu.

Astfel a devenit acest şarpe de aramă o prefigurare a lui Cristos înălţat pe lemnul crucii care dăruieşte prin gestul său salvific tuturor celor care îşi ridică privirea spre el mântuirea de veşnica ruptură dintre om şi Dumnezeu. Să nu uităm că Dumnezeu nu a îndepărtat şerpii veninoşi, nu a eradicat răul din lume. În ciuda veninului păcatului care va fi veşnic în noi şi în toţi oamenii de la Adam şi Eva şi până la ultimul om de pe pământ, şansa mântuirii există pentru toţi aceia care îşi ridică privirea spre El şi recunosc în el ruptura de Creator, comisă prin păcat. Fără recunoaşterea vinei şi fără a întinde mâna spre cel care poate oferi mântuirea, nu există vindecare. Aviz celor care preferă să rămână în umbră sau cred că au linie directă cu Dumnezeu, că nu au nevoie de Biserică, de sacramentele pe care ea le împarte şi nu au curajul să îngenuncheze în faţa unicului instrument de mântuire care este crucea, care ne întâmpină când îngenunchem spre exemplu la confesional şi în orice moment din viaţă…

A ridica privirea spre adevăratul Dumnezeu care oferă mântuirea

Trăim azi într-o lume a centrelor comerciale, a super/hipermarket-urilor. Am impresia adesea că ne aflăm într-un veşnic supermarket. Biserica a devenit doar o alternativă, una dintre opţiuni, o tejghea spre care se mai îndreaptă cei care cred că au neapărat nevoie de ea ori care s-au obişnuit să “cumpere” marfă de la ea. Trăim într-o lume în care ni se propun staruri, vip-uri iar cultul lor, cultul personalităţii ori a pseudo-personalităţilor apare ca şi substitut, surogat al religiei, o opţiune mai la modă şi mai pe gustul majorităţii (de parcă consensul majorităţii ar da verdictul pentru adevăr în viaţă!). Pe vremuri, turnul unei biserici era cea mai înaltă clădire într-o localitate, care domnea peste toate celelalte. Astăzi se înalţă alt fel de tunuri, care adăpostesc birouri, sedii de firme şi de bănci. Ele tronează peste toată lumea. Şi care este Dumnezeul adăpostit de ele? Banul. Să fie doar o impresie falsă?

Mântuirea însă nu o poate oferi decât unul singur, este acel Dumnezeu care s-a făcut el însuşi om. Mulţi sunt cei care au visat sau încă vor să devină (ca) Dumnezeu, dar un singur Dumnezeu a devenit om, cu toate consecinţele ce a trebuit să le suporte: foame, teamă, durere, chiar moartea. Acesta este Dumnezeul nostru, Domnul nostru Isus Cristos! Pe cruce ia asupra sa păcatul lumii întregi şi dă vieţii noastre o nouă strălucire: acum nu mai trebuie ca omul să moară pentru neascultarea şi murmurul său, aşa cum au făcut israeliţii, ci Dumnezeu însuşi moare pentru el şi pentru mântuirea lui. Omul este vindecat de veninul pe care şarpele l-a introdus de la început în el. Crucea ne fereşte de pericolul de a ne încrede în orice alt Dumnezeu pe care îl propune societatea de astăzi, indiferent cum s-ar numi el ori cât de bine ar arăta el.

Recunoştinţa

Dacă ne gândim bine, ce anume a declanşat murmurul poporului ales? Dorul după oalele cu carne din Egipt şi sila faţă de hrana pe care Domnul le-o dădea zilnic, mana. De câte ori nu ne comportăm şi noi la fel? De câte ori nu suntem noi nemulţumiţi de “pâinea” pe care ne-o oferă Domnul, cu toate bucuriile şi necazurile pe care le presupune cotidianul nostru? Pur şi simplu nu ne mai place şi atunci coacem noi o “pâine” nouă, pe gustul nostru, adică ne facem viaţa după criteriile noastre, astfel încât să ne bucurăm de ea la maximum. Pedeapsa primită de poporul ales în pustiu vrea astfel să ne dea o lecţie de viaţă, să învăţăm să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru tot ceea ce suntem şi avem şi apoi să avem capacitatea să ne recunoaştem greşeala şi să nu avem pretenţia că putem trăi viaţa primită în dar de la Dumnezeu fără el. Nimic din tot ceea ce există nu poate exista fără Dumnezeu.

Mă întreb dacă nu cumva intră în aceeaşi categorie a oamenilor nerecunoscători sunt şi acele persoane care tânjesc după “oalele de carne” din trecut, care spun uneori, sub povara greutăţilor zilnice, “pe vremuri era mai bine!” Poate oare tânji un creştin după acele vremuri când “a fi creştin” era considerată o ruşine şi o dezonoare, când a face semnul crucii pe stradă era un act de bravură care te putea duce după gratii, când au murit atâţia din cauza credinţei? Am sacrifica libertatea religioasă pentru sclavia din Egipt, bogată ce-i drept, pentru unii, în oale cu carne?! Oare nu ne-am făcut din această viaţă şi din oalele cu carne ce o întreţin singurul scop al existenţei noastre?

Concluzie

Urmează acum ultima parte a predicii, ce-i drept cea mai scurtă dar şi cea mai grea. Este momentul ca să coborâm din copac şi să ne lăsăm provocaţi de misterul pe care-l celebrăm la o hotărâre de viaţă, la un angajament concret. Altfel eu nu am făcut decât un exerciţiu de oratorie iar dumneavoastră un efort de a rămâne treji. Să punem aşadar punctul pe “i”.

Mi-aduc aminte, deşi eram doar un copil pe atunci, cum a început istoria comunităţii “Sf. Cruce” din Bacău… Crucea care a fost bătută în pământ atunci când s-au început lucrările la această biserică era firavă şi fără vreo valoare artistică, deşi puţini intuiau că valoarea ei va creşte pe măsură ce şi anii ne vor convinge că ea ne-a marcat definitiv şi că am primit-o ca şi parte constitutivă din viaţa noastră. A fost un timp când ne înghesuiam într-un subsol micuţ, care încă nu vorbea de vreun locaş impunător de cult în acest loc. A fost un timp când, în mijlocul verii, noi ne rugam Calea Sfintei Cruci, şi-l imploram pe Dumnezeu să îndepărteze problemele ce puneau în pericol continuarea lucrărilor la biserică, indiferent că era vorba de teren sau de lucrări de construcţie. A durat mult timp până am văzut ridicată crucea care acum domină interiorul acestei biserici. A mai trecut ceva timp până când, la sfârşitul unor misiuni, s-a înălţat şi o cruce firavă, modestă pe vârful bisericii. A trecut şi mai mult timp în care am fost nevoiţi să acceptăm din partea tuturor trecătorilor exclamaţia “Iată o biserică fără turn” şi s-a terminat în sfârşit şi timpul când o cruce serioasă a fost aşezată pe vârful turnului ce s-a lăsat mult aşteptat.

Dacă acum însă s-a realizat dezideratul de a avea o construcţie care să domine cât de cât această parte a oraşului, mai rămâne o întrebare esenţială fără răspuns: Ne mai reprezintă această cruce? Suscită vreo reacţie în noi? Suntem conştienţi că nu ne putem apropia de ea decât îngenunchind, într-un gest care să exprime căinţa pentru păcatele prin care ne-am rupt adesea de Dumnezeu şi de ceilalţi? Ne îndreptăm cu credinţă şi recunoştinţă privirea spre acest Dumnezeu care vrea să ne mântuiască, de pe cruce? Sau ne-a furat deja peisajul monden, dominat de alte turnuri, în care sălăşluiesc alţi Dumnezei? Ce este crucea pentru noi? Este cu adevărat instrument de mântuire sau un semn de care ne ruşinăm şi pe care îl înlocuim ori de câte ori avem ocazia?

Trebuie să recunoaştem cel puţin că este un semn care ne deranjează. Pe de o parte, crucea ne descoperă starea de păcat a lumii şi responsabilitatea omului pentru organizarea infernală a veacului nostru şi, pe de altă parte, este provocarea lui Dumnezeu contra concepţiei fataliste a răului şi a morţii, căci ea constituie cursa în care Mântuitorul a prins pe stăpânitorul lumii acesteia. Crucea este şi simbolul Bisericii lui Cristos care stă cu rădăcina înfiptă în dealul Golgotei, trăgându-şi seva din sângele jertfei lui Isus. Ea se înalţă până la cer prin braţul vertical şi cuprinde în ea întreaga lume pe care o îmbrăţişează salvator prin braţele orizontale. Ea închipuie verticalitatea Bisericii, ancorarea ei în piatra unghiulară şi cheia de boltă Cristos şi înălţarea la ceruri, dar şi dimensiunea ei orizontală, socială, pentru toată viaţa pământească a omului.

Şi dacă e să plecăm acasă cu un gând, aş dori să fie acesta: nu există nici un alt semn prin care să ne putem mântui. Acest Dumnezeu de pe cruce ne învaţă cum trebuie să trăim cu adevărat. El ne dă sensul vieţii, chiar şi atunci când ni se pare că totul e doar cruce, în sens negativ. El ne spune că, datorită gestului său răscumpărător, prin moarte, viaţa noastră adevărată, în plinătatea ei, de abia începe. Miza e prea mare ca să ne jucăm cu ea, ca să ne permitem să o pierdem: e veşnicia, o veşnicie în care nu puteam însă intra fără cruce.

 

* * *

 

Înălţarea Sfintei Cruci (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Abia ieşit din închisoare, unde a stat 23 de ani, episcopul chinez de Canton (mort în 1995) a povestit câteva dintre nenumăratele sale suferinţe. La întrebarea cum a putut persevera, a răspuns: “Isus nu părăseşte”.

“Prin pătimire şi cruce, Părinte, l-ai făcut să intre în slava învierii pe Cristos, Fiul tău, şi l-ai chemat la dreapta ta, rege nemuritor al secolelor şi Domn al universului” (Rug. Euh.).

2. Tema

Isus m-a iubit şi s-a jertfit pe sine pentru mine.

3. Mesajul zilei

De pe cruce primim exemplu pentru toate virtuţile (schemă luată de la sfântul Toma de Aquino).

Dacă vrei un exemplu de caritate, aminteşte-ţi: “Nimeni nu are o dragoste mai mare decât aceasta: să-şi dea viaţa pentru proprii prieteni” (In 15,13).

- Acest lucru l-a făcut Cristos pe cruce. Şi, prin urmare, dacă el şi-a dat viaţa pentru noi, nu trebuie să ne fie greu să suportăm orice rău pentru el.

Dacă vrei un exemplu de răbdare, găseşti unul cât se poate de bun pe cruce.

- Într-adevăr, răbdarea este considerată mare în două circumstanţe: fie când cineva suportă cu răbdare mari nenorociri, fie când sunt suportate nenorociri care ar fi putut fi evitate, dar nu au fost.

- Cristos ne-a dat pe cruce un exemplu atât dintr-un punct de vedere, cât şi din celălalt. Într-adevăr, “când suferea nu ameninţa” (1Pt 2,23), şi ca un miel a fost dus la moarte şi nu şi-a deschis gura (cf. Fap 8,32).

- Aşadar, mare este răbdarea lui Cristos pe cruce: “Cu statornicie să alergăm la lupta ce ne aşteaptă, cu ochii îndreptaţi la Isus, întemeietorul şi împlinitorul credinţei. În locul bucuriei ce i se oferea, el a îndurat crucea, fără a ţine seamă de înjosire, iar acum şade la dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evr 12,2).

Dacă vrei un exemplu de umilinţă, priveşte-l pe cel răstignit:

- într-adevăr, Dumnezeu fiind, a permis să fie judecat sub Ponţiu Pilat şi să fie răstignit.

Dacă vrei un exemplu de ascultare, urmăreşte-l pe cel care s-a făcut ascultător Tatălui până la moarte:

- “După cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au devenit păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unuia, o mulţime vor deveni drepţi” (Rom 5,19).

Dacă vrei un exemplu de dezlipire de lucrurile pământeşti, urmăreşte-l pe cel care este regele regilor şi Stăpânitorul stăpânitorilor, “în care sunt ascunse toate tezaurele înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Col 2,3).

- El este gol pe cruce, batjocorit, scuipat, lovit, încoronat cu spini, adăpat cu fiere şi oţet.

- Nu-ţi lega, aşadar, inima de haine şi de bogăţii, pentru că “şi-au împărţit între ei hainele mele” (In 19,24);

- nu te lega de onoruri, pentru că am îndurat jigniri (cf. Is 53,4);

- nu te lega de demnitate, pentru că, făcând o coroană de spini, mi-au pus-o pe cap (cf. Mc 15,17);

- nu te lega de plăceri, pentru că “atunci când mi-a fost sete mi-au dat să beau oţet” (Ps 68,22).

-

4. Exemple

Şi astăzi sunt unii care slăvesc crucea lui Isus.

Părintele Amelio Grotti din PIME povesteşte:

De cinci zile trăiesc viaţa dură de prizonier, când în adâncul nopţii aud plânsul sfâşietor al unei fetiţe şi imediat după aceea vocea sufocată a mamei care o îndeamnă să se liniştească. Era Siao-Mei, micuţa de trei ani şi jumătate, botezată de mine cu un an înainte. Mama a fost închisă cu fiica ei, pentru că s-a opus împreună cu alte nouă persoane poliţiei care îl arestase pe episcop, victimă a unei provocări a gărzilor roşii.

Aşa începea agonia fetiţei şi disperarea mamei. O agonie ce consta în plâns, foame, insomnie. Toţi cei din închisoare erau îndureraţi şi consternaţi din această cauză. Probabil şi directorul. De aceea, în a cincea zi i-a spus mamei:

- Nu te doare inima pentru micuţă? De ce nu te hotărăşti? Îmi este suficient să promiţi că vei spune că nu mai eşti creştină şi că nu vei mai merge la biserică, ca să te pot elibera împreună cu fetiţa.

Femeia, disperată, a promis şi a fost eliberată.

După două săptămâni a fost nevoită să urce pe un podium şi, în faţa a zece mii de persoane a fost constrânsă să proclame:

- Nu mai ascult de episcop, nu mai sunt creştină.

Micuţa Siao-Mei a spus:

- Mamă, astăzi Isus nu mai este mulţumit de tine.

Stânjeneala mamei era enormă şi a vrut să se justifice:

- Micuţa mea, în închisoare nu vrei să stai, plângi! Din iubire faţă de tine am fost nevoită să spun acele cuvinte!

Iar Siao-Mei:

- Mamă, îţi promit: dacă este pentru Isus, nu voi mai plânge în închisoare.

Mama a izbucnit în lacrimi şi şi-a strâns fetiţa la piept. S-a dus în fugă la un preot încă liber, pr. Giovanni Carbone, pentru a se spovedi de apostazia ei. Dezlegată, s-a dus să se predea directorului închisorii:

- Tu, din iubire faţă de fetiţă, m-ai făcut să spun lucruri pe care nu le puteam spune, dar fetiţa mea este mai tare decât mine.

Aşa au fost aruncate din nou în închisoare. Siao-Mei nu mai plângea. Directorul, înduioşat de curajul micuţei, i-a permis să se plimbe liberă prin închisoare.

Într-o zi, Tu Zin Yuen, o tânără de 18 ani care făcea cu rândul cu alte creştine ca să meargă la închisoare pentru a încerca să îi ajute pe fraţii de credinţă închişi, a văzut-o pe fetiţă printre gratii şi a chemat-o.

- Siao-Mei, aşteaptă pentru că acum mătuşa merge să-ţi cumpere ceva.

Puţin mai târziu, Ta Zin Yuen i-a dat o batistă plină cu alune, spunându-i:

- Du-le mamei tale ca să îţi dea câteva din când în când.

Şi aşa a făcut!

Mama a găsit înăuntru un bileţel: “Pregătiţi fetiţa pentru că vrem să vă aducem Împărtăşania!”

Imediat, mama a instruit fetiţa ce trebuia să facă pentru ca Isus să nu fie profanat.

- Ştiu că în Ostie este Isus şi dacă paznicul va încerca să mi-o ia, o voi mânca, asigură fetiţa.

Două zile mai târziu, Tu Zin Yuen a revenit cu obişnuita batistă, dar de această dată având trei pâiniţe coapte la aburi. Trebuie să ştim că în China pâinea este coaptă întotdeauna cu aburi, motiv pentru care nu face coajă, ci doar o pieliţă subţire care se poate îndepărta cu uşurinţă.

- Ia, Siao-Mei, este pentru tine!

Fetiţa, care ştia deja totul, a luat şi s-a dus în fugă. Isus a intrat astfel în închisoare. Astfel, au putut să se împărtăşească alături de mama şi alte femei din închisoare.

După trei luni, mama şi fetiţa, eliberate din închisoare, s-au dus la pr. Carbone, care planificase strategia, iar acesta i-a spus fetiţei:

- Ai fost extraordinară! Ce vrei ca răsplată?

Ea a răspuns:

- L-am dus pe Isus, dar nu l-am putut primi! Acum vreau şi eu să-l primesc!

Aşa se făcu că Siao-Mei a fost admisă la prima împărtăşanie la doar trei ani şi nouă luni.