Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Epifania Domnului
Anul C (A, B)

Lecturi:
Isaia 60,1-6
Efeseni 3,2-3.5-6
Matei 2,1-12

Matei 2,1-12

După ce s-a născut Isus în Betleemul Iudeii, în zilele regelui Irod, iată că au ajuns la Ierusalim niște magi din Răsărit și întrebau: “Unde este regele nou-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua lui la răsărit și am venit să ne închinăm lui”. Când a auzit aceasta, regele Irod s-a tulburat și tot Ierusalimul împreună cu el. Atunci i-a adunat pe toți arhiereii și cărturarii poporului și a căutat să afle de la ei unde avea să se nască Cristos. Ei i-au spus: “În Betleemul lui Iuda, căci așa este scris de profet: Și tu, Betleeme, pământ al lui Iuda, nicidecum nu ești cea mai mică dintre cetățile de seamă ale lui Iuda; căci din tine va ieși stăpânitorul care va conduce poporul meu Israel“. Atunci Irod, chemându-i pe magi în secret, a aflat de la ei timpul când li s-a arătat steaua. Și trimițându-i la Betleem, le-a spus: “Mergeți și informați-vă cu exactitate despre copil și, când îl veți fi găsit, înștiințați-mă și pe mine ca să merg și eu să mă închin lui”. După ce l-au ascultat pe rege, au plecat și iată că steaua pe care o văzuseră la răsărit, mergea înaintea lor, până când, venind, s-a oprit deasupra locului unde era copilul. Când au văzut steaua, au fost cuprinși de o bucurie foarte mare. Și, intrând în casă, au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui. Apoi, căzând la pământ, l-au adorat și, deschizând tezaurele lor, i-au oferit în dar aur, tămâie și smirnă. După ce au fost înștiințați în vis să nu mai treacă pe la Irod, s-au întors pe alt drum în țara lor.

 

Autori

pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto

 

* * *

 

Care este drumul spre Isus?

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Trei negri discutau într-o dimineață despre credințele lor religioase diferite. Într-un final discuția s-a încins atât de mult, încât au decis să apeleze la sfatul unui bătrân. L-au întrebat atunci pe Okoro, un bătrân respectat de toți: “Spune-ne care este religia cea mai bună?” Okoro și-a mângâiat barba albă gândindu-se pentru o clipă, apoi le-a spus: “Ei bine, știți că oază se află dincolo de dealul din fața noastră. Există trei moduri de a ajunge acolo, pentru a lua apă contra fructe. Puteți merge direct peste deal. Este drumul cel mai scurt, dar solicitant, având de urcat dealul cu fructele în spate. Puteți să o luați prin dreapta dealului. Drumul este puțin mai lung, dar cu bolovani mari. În fine, puteți merge prin stânga dealului: drumul este mai lung, dar nu ridică probleme.” Okoro s-a oprit puțin și apoi a adăugat: “Vedeți voi, când veți ajunge pe partea cealaltă la oază, bărbatul de la fântână nu vă va întreba pe care drum ați venit. Tot ce vă va întreba va fi: ‘Cât de bune sunt, omule, fructele tale?’”

În relatarea nașterii lui Isus, două grupuri speciale de oameni au venit să îl vadă pe Pruncul nou-născut: păstorii și magii. Biserica nu are nici o sărbătoare specială pentru a aminti de vizita păstorilor, dar avem această sărbătoare specială a Epifaniei, prin care celebrăm astăzi vizita magilor. De ce oare? Deoarece vizita magilor ne deschide ochii. Păstorii au aflat de nașterea lui Isus printr-o revelație directă: îngerii le-au apărut pe cerul nopții. Este o revelație directă și supranaturală. Nimeni nu o contestă. Magii, pe de altă parte, au aflat de nașterea lui Isus de la o stea. De fapt steaua nu le-a spus nimic. Ei au trebuit să interpreteze acest semn natural al stelei ca să știe ce înseamnă și unde îi conduce. Dacă îi pomenim astăzi pe magi, adică pe niște oameni care l-au cunoscut pe Dumnezeu citind mișcarea stelelor, atunci nu se poate să nu ne dăm seama că unele credințe populare ale noastre sunt greșite.

Asemenea negrilor din deșert, amintiți mai sus, și noi, de fapt toți oamenii care au o credință, tindem să credem că tradiția noastră religioasă este singura cale către Dumnezeu. Așa înțelegem noi cuvintele lui Isus “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14,6). Tragem de aici cu ușurință următoarea concluzie: calea lui Dumnezeu este calea tradiției noastre religioase. Și totuși, Dumnezeu ne avertizează: “Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre și căile Mele [nu sunt] ca ale voastre, zice Domnul” (Isaia 55,8). De aceea suntem atât de fascinați de relatarea vizitei magilor: este o poveste unică, ce ne deschide ochii pentru a înțelege că Dumnezeu nu este limitat la o tradiție religioasă.

Să ne gândim cum au ajuns tradiții religioase diferite să afle că Fiul lui Dumnezeu s-a născut. Păstorii, care erau priviți ca murdari și care nu puteau participa la slujbele din Templu fără purificare, au aflat direct de la îngeri. Magii au aflat din citirea stelelor. Iar cei de pe lângă regele Irod au ajuns la același adevăr cercetând scripturile. Viziuni, stele, scripturi – căi diferite de a ajunge la același adevăr. Desigur, nu înseamnă că orice tradiție religioasă este la fel de bună ca oricare alta. Să nu uităm că Matei ne spune că, după ce au fost atâta timp călăuziți de stea, atunci când au ajuns în Ierusalim lumina ei a pălit, și magii au trebuit să consulte scripturile pentru a ajunge direct la Betleem. Pentru a ajunge la Isus, pe lângă lumina naturală a stelei, magii au avut totuși nevoie de lumina supranaturală a scripturii.

Rămâne însă întrebarea crucială: cine ajunge să îl găsească pe Isus? Irod și oamenii săi, având scriptura nu au reușit totuși să îl găsească, dar magii în schimb au putut. De ce? Deoarece autoritățile iudaice, deși aveau adevărul strălucitor al scripturilor revelate, nu s-au folosit de această lumină. Nu au umblat pe calea luminată de scripturi. Magii pe de altă parte, care au pornit călăuziți de stea, au ajuns la destinație datorită luminii scripturilor. Nu posedarea adevărului contează, ci modul în care suntem dispuși să mergem în lumina adevărului pe care îl avem. Mai bine să avem o stea ce abia strălucește, dar o urmăm, decât să avem lumina strălucitoare a scripturii și să o neglijăm.

Noi, ca și creștini, credem că religia noastră are plinătatea adevărului. Dar ce folos din aceasta dacă nu mergem în adevăr? Cei care nu aduc cult Dumnezeului cunoscut de creștini, precum și necredincioșii care sunt hotărâți sincer să urmeze lumina slabă a rațiunii lor naturale, pot să ajungă la Isus înainte de creștinii care au adevărurile revelate direct de Dumnezeu lor, dar care nu le urmează. Acesta este adevărul care ne provoacă, adevărul pe care îl celebrăm astăzi, prin pericopa magilor păgâni care au venit și l-au găsit pe Domnul.

 

* * *

 

Misterul Evangheliei

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Mark Twain obișnuia să glumească spunând că a făcut următorul experiment: a pus un câine și o pisică în aceeași cușcă, să vadă dacă pot trăi împreună. Și au putut. A pus apoi în aceeași cușcă o pasăre, un porc și un țap. Într-un final s-au înțeles și au putut sta într-un loc. Dar când a pus în aceeași cameră un baptist, un presbiterian și un catolic, pereții au pușcat. Mark Twain nu a mers mai departe să experimenteze cu un creștin, un musulman și un hindus pentru simplu fapt că pe atunci așa ceva era de neimaginat. În lumea de astăzi însă, tot mai adesea creștinii trăiesc în aceeași cușcă, birou, bloc, oraș, cu oameni de tot felul de alte religii.

Astăzi, în sărbătoarea Epifaniei, ne amintim de magii care au venit de departe pentru a-l adora pe Pruncul Isus. Ei au venit călăuziți de o stea. Nu cunoșteau scripturile, așa că Dumnezeu li s-a revelat prin mijloacele religiei lor necreștine. Din stele, ei au putut afla de nașterea lui Isus. Urmând steaua au ajuns la Betleem. Au venit ca păgâni, l-au adorat pe Isus ca păgâni, și s-au întors acasă ca păgâni. Nu s-au convertit nici la iudaism, nici la creștinism. Dumnezeu a primit cultul pe care l-au adus, și le-a apărut apoi în vis avertizându-i, păsându-i de soarta lor, îngrijindu-se să ajungă cu bine acasă. Vedem astfel că Dumnezeu intră în relație și cu oamenii de altă religie decât iudaică sau creștină.

Există un singur Dumnezeu, și toți cei care îl caută cu inimă sinceră sunt conduși către El, pentru că El îi cheamă. Un singur lucru au în comun creștinii cu membri altor religii: îi aducem cult aceluiași Dumnezeu. Suntem cu toții copiii aceluiași Tată. Acest adevăr este dificil de acceptat de către persoanele religioase, deoarece fiecare vrea să îl aibă pe Dumnezeu, și adevărul Său, în exclusivitate.

În Vechiul Testament, evreii credeau că formau singurul popor al lui Dumnezeu. Ei împărțeau lumea în două: evreii, care erau poporul lui Dumnezeu, și neamurile, care nu erau ale lui Dumnezeu. Unii dintre profeți și înțelepți au încercat să corecteze această credință greșită a evreilor, amintindu-le de iubirea universală a lui Dumnezeu pentru omenire. Dar abia odată cu venirea lui Isus această idee a prins rădăcini solide. Așa după cum se spune în scrisoarea către efeseni, Cristos “a făcut una din cele două” grupuri, evrei și celelalte neamuri, “dărâmând zidul despărțitor” (Efeseni 2,14). Acesta este mesajul Evangheliei pe care Dumnezeu i-a încredințat-o lui Paul spre predicare: “păgânii sunt împreună-moștenitori, formează un singur trup și sunt împreună părtași ai promisiunii în Cristos Isus, prin evanghelie” (Efeseni 3,6).

A doua lectură de astăzi descrie acest adevăr ca fiind un mister: “prin revelație mi-a fost făcut cunoscut misterul” (Efeseni 3,3). Este un mister din două motive: (a) rațiunea umană singură nu poate să ajungă la o astfel de cunoaștere fără lumina revelației divine; (b) chiar după ce adevărul a fost revelat rămâne încă o enigmă sau un paradox pentru rațiunea umană. Este o enigmă a credinței creștine faptul că noi credem, pe de o parte, că evreii sunt poporul ales al lui Dumnezeu, și, pe de altă parte, că “Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice națiune, cel care se teme de el și face dreptate îi este plăcut” (Faptele Apostolilor 10,34-35).

În trecut, creștinii aveau tendința de a face aceeași greșeală cu evreii din trecut, pretinzând că nu există mântuire în afara Bisericii. Apoi a venit Conciliul Vatican II, când Biserica a deschis ferestrele pentru suflarea Duhului Sfânt, recunoscând că adevărul lui Dumnezeu este la îndemâna oricui, și a celor de altă religie, deși nu în aceeași măsură ca în Biserică. Diferența dintre credința creștină și alte credințe nu este deci faptul că noi posedăm adevărul lui Dumnezeu, și ei nu, ci că, mulțumită revelației unice a lui Dumnezeu în Cristos, noi putem să vedem mult mai clar adevărul lui Dumnezeu, să îl iubim mult mai mult pe Dumnezeu, să urmăm mai îndeaproape căile lui Dumnezeu în viața de zi cu zi. Trebuie însă mereu să ne amintim că dacă ne culcăm pe o ureche, chiar dacă suntem “mai buni”, alții mai puțin buni pot ajunge la destinație înaintea noastră. Să reflectăm asupra acestui mister astăzi, când îi celebrăm pe magii venind din ținuturi păgâne pentru a-l adora pe Isus tocmai născut, în timp ce “poporul ales” al lui Dumnezeu din Ierusalim dormea, fără să își dea seama că Împărăția lui Dumnezeu a venit.

 

* * *

 

Chemați să fim epifanii

Autor: pr. Joseph Pellegrino
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Epifania este o sărbătoare plină de imagini minunate. Avem steaua, magii, darurile lor, o mamă, un tată și un copilaș. Există multe povestiri bazate pe această sărbătoare, povestiri care ne-au impresionat de-a lungul timpului. G. K. Chesterton are acea frumoasă povestire despre regii lumii care au dorit să intre în rai cu daruri materiale, dar au fost refuzați pentru că au uitat de copil.

Recent am găsit o altă istorisire. Se spune că cei trei înțelepți, Gaspar, Balthasar și Melchior, erau de vârste diferite. Gaspar era tânăr, Balthasar adult iar Melchior bătrân. Ei au găsit peștera în care se afla Cel Sfânt și au intrat pe rând să îl salute. Melchior, fiind cel mai în vârstă, a intrat primul. A găsit înăuntru un bătrân ca el. Au depănat împreună amintiri. A urmat Balthasar. În peșteră a găsit un bărbat adult, vorbind amândoi cu pasiune despre cum să fii un lider și despre responsabilitate. Tânărul Gaspar a intrat ultimul. A găsit un tânăr profet așteptându-l. Au vorbit despre reforme și vise îndrăznețe. După aceea cei trei regi înțelepți au început să povestească între ei despre întâlnirea cu Cristos, fiind uimiți fiecare de povestea celuilalt. Au luat atunci aurul, smirna și tămâia și au intrat toți trei în peșteră. Au găsit acolo un copilaș, pe pruncul Isus de doar douăsprezece zile.

Această istorioară are un mesaj profund. Isus se revelează tuturor oamenilor, de orice vârstă, evrei sau ne-evrei. Imaginile noastre religioase despre Isus sunt în principiu cele ale artiștilor europeni. Este bine, dar să nu uităm că Isus a fost un evreu din Orientul Mijlociu. Dacă mergem în Mexic, imaginea lui Isus este cea a unui mexican. La fel, în Asia este reprezentat ca un asiatic. În Africa Isus este reprezentat ca un negru. Este normal, deoarece Isus se revelează tuturor oamenilor din toate locurile. În a doua lectură, din Scrisoarea către Efeseni, Sfântul Paul spune că acesta este marele mister al lui Cristos: El a venit nu doar pentru evrei ci pentru toți, evrei și neamuri deopotrivă.

El ni se revelează nouă, creștinilor, pentru ca noi să le relevăm celorlalți prezența Lui. Atâția oameni din lumea întreagă umblă în întuneric. Viețile lor sunt fie fără sens, fie frustrante. Caută lumina dar nu știu unde să o găsească. Noi, creștinii, am fost expuși luminii și iubirii. Ține de noi să fim epifanii, oameni care le arată celorlalți prezența Domnului. Pentru a face aceasta, trebuie cu toții să urmăm o stea. Trebuie să o găsim singuri. Această stea se află în noi și lângă noi. Steaua care ne conduce la Domnul este vocația noastră, chemarea pe care Dumnezeu ne-o dă fiecăruia, rațiunea pentru care existăm fiecare. Vocația noastră poate fi cea de soț sau de soție, de mamă sau de tată, de preot sau de celib. Circumstanțele vieții prin care fiecare ne definim pe noi înșine sunt ele însele stelele noastre. Fiecare avem o stea. Fiecare avem o chemare unică de la Dumnezeu. Această stea se mișcă, pentru că Dumnezeu nu încetează niciodată să ne cheme. Trebuie să urmăm această chemare, să urmăm steaua pentru a-l găsi pe Cristos, lumina noastră, așa după cum au făcut Magii.

Îl căutăm pe Domnul și îl găsim, iar pasul următor este să le transmitem celorlalți prezența sa prin cuvânt și prin exemplul propriu. Perioada Crăciunului se încheie mâine, cu Botezul Domnului, dar solemnitatea Epifaniei este ultima mare celebrare de Crăciun. Scopul ei este să ne pregătească pentru timpul comun de peste an, pentru viața noastră comună. La Epifanie fiecare dintre noi este chemat să arunce propria lumină în colțul de umbră al lumii noastre. Suntem chemați să îl revelăm pe Cristos celorlalți. Suntem chemați să fim epifanii ale Domnului.

 

* * *

 

O Epifanie pentru noi

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iasi
Copyright: Predici.cnet.ro

În cei doi ani anteriori, Sărbătoarea de astăzi ne-a prezentat ocazia de a reflecta serios asupra lui Cristos, care se manifestă popoarelor prin Biserică. Prin urmare o Epifanie, o manifestare de respirație universală: pe de o parte Cristos, de cealaltă parte lumea, iar în mijloc drept semn Biserica. Anul acesta vom aborda un aspect mai intim și mai personal al sărbătorii referitor, să spunem așa, la microcosmosul, nu la macrocosmosul credinței: Cristos în noi, în inima noastră. Tema este aceasta: “Cristos se manifestă inimilor celor ce-L caută cu suflet curat și sincer”. Aici ne va lămuri acel text luminos al Sfântului Paul care spune: “Dumnezeu, care a zis: ‘Să strălucească lumina din întuneric’, el însuși a strălucit în inimile noastre pentru luminarea cunoașterii gloriei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Cristos” (2Corinteni 4,6).

Nu este o temă străină de textele liturghiei de astăzi; dimpotrivă, este vorba de a pătrunde în miezul acestei sărbători. La începutul acestei liturghii ne-am rugat pentru ca Dumnezeu, care printr-o stea minunată a condus popoarele la Fiul lui Dumnezeu, prin credință să ne călăuzească și pe noi la a contempla măreția Slavei Sale. Este vorba despre a recupera semnificația autentică a episodului magilor: o lumină interioară și personală i-a condus la Betleem spre a fi solidari și tovarăși în căutarea aceluiași adevăr. La vederea stelei ei au avut o mare bucurie: evident, Acela pe care-L căutau îi îndruma în căutarea lor; era cu ei, chiar dacă nu recunoscut pe deplin. Sfântul Augustin spune: “Nu M-ați căuta dacă nu M-ați fi aflat”.

Epifania pe care o sărbătorim în acest an este tocmai de acest fel: o Epifanie, adică o manifestare a lui Isus Cristos, ce are loc în inima noastră, care poate fi văzută cu ochii inimii, mai mult decât cu cei ai trupului sau chiar a minții. O atare Epifanie, spune Paul, se realizează când Dumnezeu aprinde inima noastră și face să lumineze în ea Slava Sa, asemenea Slavei lui Isus Cristos. Cu alte cuvinte, atunci când, printr-o misterioasă întâlnire dintre acțiunea lui Dumnezeu și libertatea noastră, se aprinde în noi o lumină, în care îl recunoaștem pe Isus Cristos; îl vedem în slava Sa divină, așa cum l-au văzut cei trei apostoli pe muntele Tabor, atunci când s-a schimbat la față. Numai că în cazul nostru totul se petrece în intimitatea credinței, prin certitudinea că ne aflăm alături de Isus, experimentând fără urmă de îndoială că El este adevărul, speranța și mântuirea; El și nimeni altul! O certitudine care nu vine de la noi, ci este suscitată de Duhul Sfânt: “Duhul Adevărului, care purcede de la Tatăl, el va da mărturie despre mine”.

Problema este ce anume ar trebui să facem pentru ca toate aceste lucruri să ni le însușim și noi? Cum să sărbătorim în duh și în adevăr, nu numai dintr-o simplă dorință veleitară, această epifanie a inimii? Mai întâi de toate trebuie început cu lucrările mici; acea faimoasă lumină, care se poate numi fervoare, bucurie sau credință, de multe ori se aprinde sau se stinge când ne așteptăm mai puțin. Trebuie să oferim Domnului ciuturile, chiar și goale, ori pline numai cu apă, pentru ca El să ne poată reda vinul Său… Alteori, un creștin de bunăvoință îl află pe Isus în inima lui numai pentru că a știut să-și impună o mică lipsă, ascultând de Evanghelie sau de conștiință, pentru că a început să se roage după atâta vreme, depășind o puternică repugnanță, pentru că a făcut un gest ascuns și dezinteresat, de dragoste față de aproapele, pentru că a avut curajul unei reconcilieri. Acestea sunt scântei, pe care noi le provocăm bucuroși, însă cu ele Dumnezeu poate aprinde un foc mare.

Această epifanie spirituală, care include toate momentele vieții, trebuie să își afle apogeul în Liturghie. Sfântul Ambrozie scrie: “O, Doamne, Isuse Cristoase, Tu mi te-ai arătat mie, față în față. Eu te-am întâlnit în Sfintele Sacramente!” A participa cu credință la un sacrament înseamnă a asista la o manifestare a lui Isus Cristos; aici în chip cu totul deosebit, slava lui Cristos strălucește în inimile noastre. Prin sacrament se actualizează ceea ce s-a actualizat prin întrupare: Dumnezeu se manifestă ascunzându-se. Trupul primit de către Cuvânt, atunci când s-a născut, a fost pentru El ca un văl: pe de o parte îi acoperea și îi ascundea divinitatea, iar pe de altă parte îi manifesta și îi făcea vizibilă prezența. Nici un om în această viață nu îl poate vedea pe Dumnezeu, așa cum este El, dar nici pe Cristos înviat așa cum este. Așa ceva se poate vedea numai în cerurile cele noi, după marea Epifanie care va urma morții.

De fapt, maiestatea lui Dumnezeu este de așa natură, încât nu poate fi văzută cu ochii trupului și a rămânea viu. Dumnezeu nu se poate manifesta altfel decât ascunzându-se. Același lucru se petrece și în sacramente, mai ales în sacramentul prin excelență, care este Euharistia. În întrupare, vălul era trupul omenesc; aici este pâinea și vinul: Isus ascuns pe care acum îl contemplu. Pâinea și vinul ascund ochilor noștri realitatea pe care o conțin, însă conțin realitatea pe care o ascund, de aceea ni-l fac prezent și accesibil nouă! Isus este prezent și vizibil în pâine și vin. Așa cum în templul din Ierusalim Sfânta Sfintelor era ascunsă după catapeteasmă, tot așa și aici. Nu avem un zid, ci un văl, care poate fi și chiar a fost înlăturat după moartea lui Isus: “Cristos a inaugurat o cale nouă pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinlăuntru, adică Trupul Său. Avem de-a face cu misterioasa putere a semnelor; tot ceea ce sugerează simbolurile, uimește și înflăcărează inima omului cu mai multă putere decât însuși adevărul lipsit de imagini, care vorbește numai minții omului și nu întregului om, trup și suflet. Sensibilitatea noastră de a trece de la realitatea concretă la realitatea spirituală, de pildă de la apă la Duhul Sfânt, de la pâine la Trupul lui Cristos, primește viață și se înflăcărează tot mai mult asemenea unei torțe în mișcare” (Sf. Augustin).

Așa ceva s-a întâmplat la Emaus: ucenicii, care nu-l cunoscuseră pe Isus nici după ce le explicase Scripturile, l-au recunoscut la frângerea pâinii. Acel gest simbolic și sacramental a tras vălul de pe ochii lor și l-au recunoscut pe Domnul. Prin urmare, Euharistia este o Epifanie a lui Cristos, chiar cea mai mare dintre toate epifaniile. Ea nu ni-l arată numai pe Isus cel pământesc, pe care l-au văzut magii, om între oameni, ci pe Isus mort și înviat, pe Isus Stăpânul glorios al universului. O lumină și o forță puternică se află în acele semne care nu sfârșesc niciodată să alimenteze întreaga viață a Bisericii, din trecut, din prezent și din viitor. Toată lumina aici își are focarul.

Dacă Biserica este semnul lui Cristos printre popoare, ea însăși este o epifanie, și pentru că are la loc de cinste Euharistia, adevăratul “rug arzând”, ce arde dar nu se mistuie, un rug care luminează în mijlocul sărăciei omenești a Bisericii, ca un foc după cortină. Acest caracter epifanic al Euharistiei era trăit pe vremuri de Biserică într-o manieră forte; în acele vremi se credea în epifania cultuală a lui Cristos, adică în Cristos care se arată credincioșilor în desfășurarea cultului euharistic. Dar Euharistia nu este întotdeauna și pentru toți o Epifanie a lui Cristos; pentru mulți ea continuă a fi un conglomerat de gesturi moarte sau de lucruri care nu mai fac nici o impresie, ori pur și simplu doar o impresie estetică. Pentru ce? Lipsește ceva?… Da, lipsește credința! Lipsesc ochii pentru a vedea fața pe care o ascunde vălul! Steaua strălucea pe cerul Ierusalimului pentru toți, dar numai trei au fost norocoșii care au văzut-o. Sacramentele nu sunt rituri magice, care activează oricum și mereu, ci sunt ritualuri umane “pentru oameni”, care vorbesc voinței, inimii și trupului omului, deci numai cine are urechi de auzit aude, și numai cine are ochi de văzut vede.

Îl recunoaște pe Isus în Euharistie numai acela care îl recunoaște în viață, numai cel ce îl întovărășește pe calea pe care îl cheamă, acela care îl cheamă în casa lui, cel ce nu-și reduce credința la o simplă haină pe care o îmbracă doar duminica, atunci când se duce la biserică, pentru ca, reîntors acasă, să o pună imediat la păstrare. La Euharistie trebuie să ajungem plini de dorință, pentru că numai așa se va produce ruptura vălului, și Îl vom putea recunoaște, și ni se vor înflăcăra inimile. Iată pentru ce am vorbit despre Epifania în viața cotidiană, mai înainte de a vorbi despre Epifania în cult; iată pentru ce am amintit rugăciunea, jertfa, dragostea, compătimirea, micile gesturi. Când există acest interes și această căutare a lui Isus, Euharistia nu dezamăgește niciodată; El este prezent nu numai pe altar, ci și în inimi.

Să punem la un loc toată credința, dorința și căința de care suntem capabili pentru ca această Euharistie pe care o celebrăm să fie într-adevăr o Epifanie a lui Cristos între noi și în fiecare dintre noi, pentru ca acel Dumnezeu care a spus la început: “Să strălucească lumina din întuneric”, să binevoiască a face să lumineze și în inimile noastre slava divinității lui Cristos.

 

* * *

 

Epifania Domnului

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 60,1-6)

Profeția pe care o avem în acest text – un cânt poetic măreț – este o viziune universalistică și unitară a popoarelor care se îndreaptă spre Ierusalim (cf. Ier 12,15-16; 16,19-21; Mi 4,1-3; Sof 3,9-10; Zah 8,20-23). Profetul vede o caravană care înaintează spre Cetatea Sfântă în două grupuri diferite: unul format din fiii și fiicele lui Israel care se întorc din exil (v. 4) și celălalt format din popoarele străine, atrase de lumina și slava lui Dumnezeu care dă lumină Muntelui Sion. Isaia se adresează poporului care ascultă: “Ridică-te, îmbracă-te cu lumină … ridică ochii și privește împrejur” (v.1.4). S-a terminat de acum timpul oboselii și al plânsului și a început timpul bucuriei și al speranței. Omenirea trebuie să iasă din individualism și din descurajare pentru ca să intre în certitudinea unei vieți noi, viață care se obține renunțând la întuneric pentru a se îndrepta spre Cetatea plină de lumină, pentru că Dumnezeu o umple de această lumină: “peste tine strălucește Domnul; slava sa apare deasupra ta. Popoarele se vor îndrepta spre lumina ta” (v. 2-3; Ap 21,9-27).

Planul lui Dumnezeu cuprinde toate națiunile: toate popoarele sunt chemate să fie învăluite de lumina Ierusalimului ceresc și de transparența prezenței lui Dumnezeu care locuiește în mijlocul poporului său. Dumnezeu însuși va fi farul care călăuzește și atrage popoare, neamuri și regi către Domnul lor. Iar în Ierusalim va avea loc marea manifestare (epifanie), iar cu această ocazie vor fi descoperite lucrurile ascunse. În nașterea lui Isus evengheliștii vor vedea manifestarea lui Dumnezeu și împlinirea profeției.

Lectura a II-a (Ef 3,2-3.5-6)

Paul recunoaște că misiunea care i-a fost încredințată este aceea de a duce evanghelia la toate popoarele; în același timp, explică faptul că planul lui Dumnezeu – care privește toată omenirea chemată să se îndrepte către lumina unicului Dumnezeu Tată – a ajuns la împlinire. Iar acest secret al misterului lui Dumnezeu este chemarea la unirea dintre popare, dintre toate popoarele: “păgânii sunt chemați, în Isus Cristos, să participe la aceeași moștenire, să formeze același trup” (v. 6). Iar Apostolul se simte investit – întrucât este colaborator al acestei misiuni a lui Isus – să lucreze pentru răspândirea evangheliei.

Adevăratul semn și mijloc al aceste viziuni universale de mântuire voite de Dumnezeu este Biserica. Ea are ca și misiune unirea popoarelor, fie (a)ducându-i pe toți la credința în Isus prin vestirea evangheliei, fie încercând să creeze legături de comuniune și fraternitate, în ciuda aparențelor și a multor diferențe. În fața unei lumi încă împărțite, dar în același timp dornice de (com)uniune, trebuie vestit cu bucurie și cu credință că Dumnezeu e iubire, comuniune: Tată, Fiu și Duh Sfânt, unitate în diferență: acest Dumnezeu îi cheamă pe toți să participe la comuniunea (iubirea) trinitară.

Într-adevăr, prin comuniunea cu Isus, capul Bisericii, este posibilă adevărata comuniune cu/între toți oamenii. Această unire și pace universală – pe care omul a căutat-o dintotdeauna – odată cu nașterea Fiului lui Dumnezeu este la îndemâna tuturor. El este cel care a realizat misterul lui Dumnezeu, acela de a readuce la unire toate popoarele. Fiindcă la aceasta suntem chemați: a trăi în pace ca adevărați frați și a fi uniți ca adevărați fii ai aceluiași Tată.

Evanghelia (Mt 2,1-12)

Epifania este manifestarea publică a mântuirii aduse de Isus, regele universului. Matei clarifică narațiunea biblică prin câteva elemente istorice și mai ales veterotestamentare (cf. Is 60,1-6; Num 23-24; 1Re 10,1-13; Mi 5,1) și ne vorbește de o manifestare extraordinară care îi conduce pe Magi, dându-le posibilitatea să-l descopere pe Regele Iudeilor ca și rege universal.

Cât îi privește pe magi, abia în secolul a V-lea a fost stabilit numărul lor, pe baza darurilor pe care le oferă, iar în secolul al VIII-lea le-au fost date și numele de Melchior, Gașpar și Baltazar. Însă pentru Matei, magii sunt persoane ilustre – păgâni – care exaltă demnitatea lui Isus, protagonistul evangheliei: îl caută (“Unde este regele iudeilor nou-născut?”: v. 2); îl recunosc ca și Mesia (“îl adoră“: v. 11) și-i prețuiesc simplitatea și sărăcia (“își deschid comorile oferindu-i aur (regalitatea), tămâie (dumnezeirea) și smirnă (umanitatea)”: v. 11bc), în timp ce Irod și Ierusalimul se tulbură când aud vestea nașterii Mesiei (v. 3) și caută să-l omoare.

Pruncul născut la Betleem este purtătorul veștii celei bune. El ia însă chipul unui exilat, întrucât este constrâns să fugă în Egipt: este Mesia cel căutat și refuzat, deoarece steagul său va fi crucea. Isus este semnul de contradicție: este alungat, marginalizat de către poporul său; este căutat cu speranță de către străini. Betleemul devine astfel noul Sion, orașul universal al popoarelor (v. 5.6.8), iar Ierusalimul va fi îndepărtat. Noul popor al lui Dumnezeu – moștenitor al promisiunilor – este continuarea celui vechi, doar că va fi format din toate popoarele care vor căuta și vor recunoaște “steaua dimineții” (2Pt 1,19) în profunzimea inimii lor.

 

* * *

 

Căutătorii de Dumnezeu

Autor: pr. Mihai Blaj
Copyright: Predici.cnet.ro

Nu m-am uitat de mult pe un program TV, dar îmi amintesc că în anii trecuți, în zilele de după Revelion, la mai multe ore din zi era trecută rubrica “Dacă doriți să revedeți”, în cadrul căreia se difuzau o parte din programele mai reușite din noapte. Și era cumva bine pentru că aveai posibilitatea ca, dacă nu ai văzut, să vezi, iar dacă ai văzut, să aprofundezi. Ceva în genul “Dacă doriți să revedeți” ni se propune prin sărbătoarea și evanghelia de azi: scena Crăciunului e adusă din nou în fața ochilor noștri, dar invitația e să o privim dintr-o altă perspectivă. Cu atât mai mult cu cât, la începuturile Bisericii, Crăciunul era sărbătorit astăzi, pe 6 ianuarie. Dar întrucât în lumea romană, în ziua de 25 decembrie era o mare sărbătoare păgână închinată soarelui, creștinii au înlocuit această sărbătoare cu ziua de naștere a Soarelui Isus Cristos. Iar sărbătoarea de azi a rămas să celebreze vizita pe care cei trei magi au făcut-o pruncului Isus.

Vă propun ca, plecând de la acest episod al vizitei magilor, să revedem Crăciunul, subliniind câteva aspecte care ne privesc pe noi, creștinii, sau pe ceilalți, care nu sunt creștini.

Evanghelistul Matei relatează cum trei magi – adică în limbaj modern: astrologi, cercetători ai cerului – vin la Betleem să adore un rege nou născut. Motivația lor e una cât se poate de simplă. Studiind cerul, au observat apariția unei stele neobișnuite. Și conform mentalității de atunci că fiecărui fenomen care se întâmplă pe cer îi corespunde un eveniment important de pe pământ, au ajuns la concluzia că undeva, pe pământ s-a născut un rege mare și neobișnuit. Urmăresc steaua și ajung astfel la Isus. Nu putem ști cu exactitate dacă această vizită a reprezentat cu adevărat un eveniment istoric, adică dacă s-a întâmplat întocmai. Cer este că magii devin un simbol pentru orice credincios: a fi credincios e sinonim cu a fi căutător al lui Dumnezeu. Mă explic.

Faptul că El a ales să se nască pentru această lume într-un grajd dintr-o localitate banală a acestui pământ înseamnă într-adevăr că a vrut să se umilească și să îmbrățișeze condiția cea mai de jos posibilă, dar mai înseamnă ceva. Dacă vrei să-l găsești și să-l vezi pe Dumnezeu, trebuie să-l cauți. El nu a venit în lume într-un mod în care cameramanii și reporterii să poată face un reportaj despre el, să-l filmeze și să-l arate lumii: fiți atenți, s-a născut Dumnezeu, așa arată el, dacă vreți să-l vedeți mergeți în cutare loc! El apare într-un colț al lumii și vrea să fie căutat. Așa a fost atunci, așa este și acum. Noi toți suntem căutători de Dumnezeu. Numai că spre deosebire de magi, noi n-o să-l găsim niciodată pe pământ în forma în care l-au găsit ei. Ei l-au văzut pentru că Dumnezeu era efectiv întrupat în acel copil. Noi îl putem găsi doar în formă spirituală și sacramentală. Și de aici neliniștea noastră. Îl căutăm mereu dar nu-l găsim niciodată cu adevărat și cu certitudine. Pentru că așa e stilul lui Dumnezeu: când ți se pare că l-ai găsit, se “ascunde”, iar tu ești nevoit să cauți mai departe. Iar viața de credință pare adesea a fi un joc “de-a v-ați ascunselea” cu Dumnezeu, descris cum nu se poate mai bine de Arghezi într-unul din Psalmii săi: “Ca-n oglindirea unui drum de apă / Pari când a fi, pari când că nu mai ești”. Și, de aceea, noi creștinii suntem căutători de Dumnezeu, dar nu găsitori de Dumnezeu. Se poate lăuda cineva dintre dumneavoastră că l-a găsit definitiv și cu certitudine pe Dumnezeu, că ne poate face un reportaj despre el sau că ni-l poate oferi pe tavă? Îl rog să vină în locul meu și să ni-l arate și nouă pentru că eu îl mai caut încă. Nu-mi cereți să vi-l arăt sau să vi-l ofer pe tavă pentru că nu pot să o fac. Dacă aș putea-o face, comunitatea noastră ar deveni loc de pelerinaj. Dar sunt și eu la fel ca dumneavoastră: înțeleg câte ceva, mă îndoiesc, întreb, mă enervez, o iau de la capăt și, mai mult decât orice, mă rog să nu mă descurajez.

Asta suntem noi: oameni care, urmărind steaua, căutăm Destinatarul. Știm că el există și că lumea e plină de stele care ne spun că Dumnezeu e aici. O asemenea stea e universul însuși, care ne spune că Dumnezeu e aici, căci e imposibil ca toată armonia, frumusețea și ordinea acestei lumi imense să fie rodul întâmplării. O asemenea stea o omul, care ne spune că Dumnezeu e aici, căci e imposibil ca această ființă atât de complexă și minunată să fie rodul hazardului. O asemenea stea sunt sfinții, care ne spun că Dumnezeu e aici, căci e imposibil ca toată viața și mărturia lor să fie doar autosugestie. Universul e plin de stele care îți spun: “Dumnezeu e aici!” Dar ele nu ți-l arată încă și, de aceea, trebuie să cauți.

Și un al doilea aspect al sărbătorii de astăzi. Căutători nu suntem doar noi, creștinii. Și ceilalți îl caută pe Dumnezeu. Orice om îl caută pe Dumnezeu. Sărbătoarea de azi se numește Epifania Domnului, adică descoperirea, arătarea Domnului în fața neamurilor, a celor care nu-l cunoșteau pe adevăratul Dumnezeu. Trei magi care nu erau evrei și care nu auziseră niciodată de Iahve, îl recunosc și-l adoră. Dumnezeu nu a venit în lume numai pentru noi, creștinii, și nici nu ne-a mântuit numai pe noi, creștinii. Ceea ce înseamnă că în împărăția sa nu intrăm doar noi. Biserica a fost acuzată că în trecut și-a asumat monopolul mântuirii, adică faptul că a afirmat că “în afara ei nu există mântuire”. Că se mântuiește numai cine primește botezul și că nici măcar copiii care mor înainte de a fi botezați nu intră în cer. E adevărat că, în decursul istoriei, au fost și unii oameni în Biserică care au gândit astfel. Dar au greșit. Nu ne putem imagina că Dumnezeu e atât de crud încât să creeze miliarde de oameni și din aceștia, pe majoritatea să-i osândească. Magii sunt un semn că Dumnezeu e Dumnezeu pentru toți oamenii, indiferent de religia lor. Ce spune azi Biserica despre mântuirea necreștinilor?

Spune deschis, în primul rând, că există mântuire și în afara granițelor Bisericii și că se pot mântui chiar și musulmanii, hinduiștii ori cei care se mai închină încă la stele. Mântuirea nu e un privilegiu al nostru, al creștinilor, ci un dar făcut de Dumnezeu oamenilor. Ne mai spune apoi că toți cei care se mântuiesc, se mântuiesc numai prin Isus Cristos, căci el singur e Calea. Conform credinței noastre, dacă un musulman se mântuiește, se mântuiește nu prin Allah ori Mohamed, ci prin Isus Cristos, chiar dacă el nu știe, nu-l cunoaște și nu crede în el. Aceasta pentru că există un singur Dumnezeu și un singur Mântuitor. Însă chiar dacă marea majoritatea a oamenilor cred într-un alt Dumnezeu și nu cunosc adevărul, nu înseamnă că nu pot mântui căci ar fi absurd ca mântuirea să depindă de norocul locului în care te-ai născut.

Cum se mântuiesc însă ceilalți? Noi știm cum ne putem mântui: crezând în Isus Cristos, împlinind Evanghelia sa și folosind mijloacele pe care le avem la dispoziție, adică rugăciunea și sacramentele. Dar ceilalți, care nu cred în el, care nu au poruncile, care nu au sacramente? Din câte am reușit să înțelegem până acum, răspunsul este unul simplu: nu știm. Biserica ne învață că necreștinii se mântuiesc pe niște căi necunoscute nouă, dar cunoscute de Dumnezeu. Nu avem noi de unde să știm cum îi acordă Dumnezeu mântuirea unui musulman. Vă pot spune doar că cea mai îndrăzneață afirmație de până acum a documentelor Bisericii despre mântuirea necreștinilor e următoarea: necreștinii se mântuiesc ținând ceea ce e bun în religiile lor. Orice religie are și elemente pozitive pe care, dacă un adept al ei le ține, poate dobândi mântuirea, chiar dacă nu-l cunoaște pe adevăratul Dumnezeu.

Epifania Domnului e, așadar, sărbătoarea universalității mântuirii: Dumnezeu e Dumnezeu pentru toți oamenii, chiar dacă majoritatea nu o știu, iar acum, în cer, toate neamurile pământului îl adoră pe El, singurul Dumnezeu adevărat. Dar Epifania e și sărbătoarea noastră, a tuturor căutătorilor de Dumnezeu. Îndemnul sărbătorii de astăzi pentru fiecare dintre noi e următorul: decât să vă plângeți că e greu, că nu înțelegeți, că nu-l vedeți pe Dumnezeu, mai bine căutați-l mai departe căci numai cine caută găsește.

 

* * *

 

Epifania Domnului

Autor: pr. Paul Butnaru
Copyright: Predici.cnet.ro

Sărbătoarea de astăzi, Epifania Domnului, este sărbătoarea ce încheie timpul Crăciunului, timp în care invitația pe care am primit-o a fost aceea de a ne bucura de nașterea lui Cristos. Încheierea timpului Crăciunului nu înseamnă însă nicidecum sfârșitul bucuriei. Acest lucru îl dovedește ziua de astăzi prin tematica pe care o are, căci bucuria poporului ales trebuie să devină bucuria întregului pământ. Astăzi sunt confirmate cuvintele prin care îngerii le-au vestit păstorilor în noapte sfântă a Crăciunului pace pe pământ, tuturor oamenilor de bunăvoință. Bucuria acestei vestiri o trăim astăzi când sărbătorim adorarea lui Cristos de către toate națiunile, simbolizate de cei trei magi.

Tematica sărbătorii pe care o celebrăm astăzi ar putea fi sintetizată în aceste două idei: manifestarea lui Dumnezeu față de toate popoarele și căutarea de Dumnezeu sădită în inima oricărui om. Ceea ce caracterizează amândouă aceste realități este universalitatea: Dumnezeu se manifestă pentru toți oamenii și fiecare om, din orice timp și loc, îl caută pe Dumnezeu. În ciuda acestei invitații pe care Dumnezeu o adresează tuturor oamenilor de a-l căuta, atitudinea oamenilor nu este aceeași. Nu mai departe de textul evanghelic pe care l-am ascultat astăzi, putem găsi dovada acestor cuvinte, observând comportamentul diferit al celor ce aflaseră despre nașterea lui Cristos.

Pe de o parte îl avem pe Irod și toți înțelepții săi. Deși știau despre nașterea Mântuitorului nu au plecat în căutarea lui. În comportamentul lor vedem două reacții diferite. Pe de o parte, vedem ignoranța celor de la curtea lui Irod, care au preferat să nu îl întâlnească pe Cristos, pe noul rege. De ce le-ar fi trebuit un nou rege? Nu trăiu bine la curtea lui Irod? Aveau luxul necesar și plăceri destule. Nu aveau de gând să renunțe la aceste lucruri de dragul unui nou rege, fie el și Mesia. Deși erau moștenitorii aceleași speranțe de veacuri ca orice alt israelit, speranța din inima lor era sufocată de viața pe care trăiau. Nu uitaseră ce au vestit profeții, ci dimpotrivă, atunci când Irod le-a cerut să afle locul nașterii lui Mesia ei au amintit îndată de textul din profetul Miheia; dar acele promisiuni pe care ei le știau foarte bine nu mai aveau puterea de a-i entuziasma și de a-i face să meargă în căutare lui Cristos.

Împreună cu aceștia se afla Irod. El nu a fost ignorant în fața faptului că un nou rege s-a născut. Gândul său a fost instantaneu: moarte. Pentru a-și atinge planul el a recurs la un șiretlic: nu va mobiliza toată armata sa pentru a-l ucide pe rege atâta timp cât nu știe unde se află exact, însă atunci când va afla cu siguranță locul unde se află va merge de îndată și-l va ucide. Atât de tainic era acest plan al său încât s-a arătat cu siguranță încântat de nașterea noului rege în fața magilor, rugându-i să-l anunțe și pe el unde se află acesta pentru a merge și el să i se închine; un plan cum nu se poate mai diabolic. Era însă hotărât ca să nu lase cumva ca un nou rege să-i amenințe domnia de care se bucura.

În opoziție cu atitudinea celor de la curtea lui Irod se află magii. Provenind din țări îndepărtate ei vin să-l caute pe Cristos. Eforturile pe care le-au făcut au fost într-adevăr mari. A face o asemenea călătorie în acele vremuri nu era un lucru ușor. Dar pentru ei nu exista nici o piedică. Credința ce o aveau era mai mare decât pericolele la care s-au expus pornind pe acel drum lung pe care l-au făcut. Ei, deși nu erau moștenitorii unei speranțe adresate lor în mod direct, așa cum era cea a israeliților, purtau în sufletele lor dorința pe care Dumnezeu a sădit-o în inima oricărui om și credința că vor afla mântuirea. Nu cunoșteau profețiile din vechime, ca și evreii, și totuși au aflat din semnele cerului că se va naște un Mântuitor al întregii lumi, iar o stea i-a călăuzit până în Iudeea. Nu știau unde îi va purta steaua ce îi călăuzea dar erau dispuși să mergă să-l întâlnească pe acest mântuitor al lumii oricât de departe ar fi trebuit să ajungă pentru aceasta.

Două categorii de oameni diferite, două atitudini diferite în fața lui Cristos. Ce putem înțelege de aici? Cei care știau de Cristos și ar fi trebuit să-l primească, îl refuză pe Isus și chiar caută să-l omoare. Cei care însă nu beneficiau de toate acele cunoștințe despre venirea lui Cristos, îl caută cu insistență și îl primesc.

I.C., dar atitudinea noastră care este? Și noi știm despre venirea lui Cristos pe care am sărbătorit-o în tot acest timp al Crăciunului? Am căutat noi să-l întâlnim cu adevărat pe Cristos? A-l căuta și a-l primi pe Cristos este un lucrur care cere eforturi, renunțări; am arătat noi o astfel de disponibilitate care implică și renunțarea la ceea ce ne împiedică să-l primim pe Cristos? Sau nu cumva am preferat comoditatea vieții noastre păcătoase? Nu cumva am preferat ignoranța, în locul invitației pe care Crăciunul ne-a adresat-o de a primi și mărturisi bucuria venirii lui Cristos?

Gândurile pe care trebuie să le desprindem din mesajul sărbătorii de astăzi sunt mai multe. Mai întâi trebuie să mulțumim lui Cristos pentru faptul că am primit vestea cea bună a mântuirii, și darurile spirituale ale sacramentelor. Căci faptul că suntem creștini este în primul rând rodul inițiativei lui Dumnezeu. Cristos însuși spune: Tot ce-mi dă Tatăl va veni la mine (…) Nimeni nu poate să vină la mine, dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis… .(In 4,37.44) Acest adevăr i-a fost revelat și sfântului Augustin, căruia Dumnezeu i-a făcut cunoscut acest lucru într-o viziune: Tu nu m-ai fi căutat dacă eu nu te-aș fi găsit deja. Așadar, iubiți credincioși, recunoștința și preamărirea lui Dumnezeu pentru darul credinței pe care l-am primit trebuie să fie unul din roadele spirituale ale sărbătorii de astăzi.

Datoria noastră nu este însă numai aceea de a-i mulțumi lui Dumnezeu ci și aceea de a-l căuta mereu cu o inima cât mai sinceră. Este drept că nu putem merge la Betleem asemenea magilor dar trebuie să-l primim pe Cristos prezent în Cuvântul Sfintei Scripturi și în sacramente, și să-l întâlnim în frații noștri.

Se povestește că, în afară de cei trei magi care au pornit împreună în căutarea pruncului, a pornit și un al patrulea. Acesta și-a vândut tot ce avea pentru a procura banii necesari călătoriei, păstrând din bogățiile sale doar trei pietre prețioase ce vroia să le ofere pruncului în dar: un safir, un rubin și o perlă. Mergând spre locul de întâlnire cu cei trei magi a întâlnit pe drum un om rănit. L-a dus pe bietul om la doctor căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji, întrucât toți ceilalți bani îi cheltuise pentru proviziile necesare drumului. Întârziind din cauza acestui om rănit, el nu a mai ajuns la întâlnire și a trebuit să-și continue drumul singur. Dar steaua îl călăuzea și pe el. Ajuns la Betleem, era deja prea târziu. Aflase despre copil că, după ce primise vizita magilor a trebuit să plece din Betleem cu familia sa, din cauza lui Irod. Era tocmai în zilele când Irod căuta să-l ucidă pe Isus dând ordin să fie uciși toți copiii. Chiar în fața lui un soldat se pregătea să ucidă un copil pe care-l smulsese din brațele mamei sale. Cel de-al patrulea mag, văzând acest lucru l-a rugat pe acel soldat să cruțe copilul și el îi va da în schimb rubinul. Soldatul a fost de acord. După acest incident magul a luat drumul Egiptului în căutarea lui Isus. Îi rămăsese un singur dar: perla.

A străbătut întreg Egiptul timp de mai bine de treizeci de ani căutându-l pe Isus dar fără nici o izbândă. În cele din urmă a aflat că Isus predica în Palestina. A fost de ajuns pentru a se porni din nou la drum spre Iudeea. A ajuns în ziua răstignirii lui Isus. Grăbindu-se spre Golgota, a întâlnit pe drum doi soldați ce își băteau joc de o tănără evreică. Nu a putut să treacă pur și simplu. Oprindu-se, i-a rugat pe soldați să dea pace tinerei fete. Ei au fost de acord însă numai în schimbul perlei. Acum nu-i mai rămăsese nimic. Dar el a continuat alergând drumul spre Golgota. Ajuns sub cruce se bucura în sfârșit să-l întâlnească pe Cristos. Ceilalțiț îi spuseseră de un prunc dar el găsise un om gata să moară. Și totuși nu se îndoia deloc în inima sa că acela este salvatorul lumii. Avea însă o singură tristețe: nu mai avea nici unul dintre cele trei daruri pe care le pregătise pentru el. Cristos, de pe cruce, văzându-l i-a spus:

- Ai ajuns în sfârșit! Nu te îngrijora pentru darurile tale. Le-am primit deja pe toate. Iată, un om ce poartă urmele unor răni ține în mână un safir; un copil se joacă acum cu un rubin și o fată păstrează pentru mine o perlă. Toate aceste minunate lucruri le văd, iar aceste daruri și cei care le poartă acum pentru mine îmi vorbesc de tine. Fii binecuvântat că ai crezut în mine!

Învățăturile acestei istorioare sunt foarte clare și nu cred că mai sunt necesare explicații. Ceea ce însă doresc să mai precizez este faptul că noi, căutându-l pe Cristos cu adevărat vom conduce și pe ceilalți la mântuire. Trăind în iubire, ca adevărați frați, cu toți cei din jurul nostru vom fi într-adevăr lumina lumii, și luminând asemeni stelei de la Betleem ce i-a condus pe magi, vom conduce pe cei din jur la Dumnezeu.

Dacă vă îndoiți cumva de faptul că viața noastră de adevărați creștini va avea sorți de izbândă vă spun să nu vă îngrijorați. Amintiți-vă cuvintele lui Cristos: Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți discipolii mei: dacă aveți dragoste unii față de alții (In 13,35). Să nu uităm de aceea niciodată îndemnul lui Cristos: Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei, văzând faptele voaste bune să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri (Mt 5,16).

Aceasta este datoria noastră, să trăim astfel încât să-l arătăm pe Cristos lumii întregi, așa cum steaua a făcut-o, pentru ca toți să ajungă la mântuire.

 

* * *

 

Epifania Domnului

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Iată cum descrie Liturgia orelor conținutul acestei sărbători: “Trei evenimente celebrăm în această zi sfântă: azi steaua îi conduce pe magi la iesle, azi apa este schimbată în vin la nunta din Cana, azi Cristos este botezat de Ioan în râul Iordan, pentru mântuirea noastră”. Sărbătoarea constă, așadar, în tripla revelare a lui Cristos magilor, la nunta din Cana și la botezul din Iordan. Biserica a despărțit ulterior cele trei evenimente în sărbători distincte; semnificația lor comună, însă, de “manifestare”, adică de epifanie a rămas. Prin ele, Isus se revelează în mod progresiv, ca Mesia și mântuitor.

Epifania reprezintă, așadar, manifestarea lui Cristos tuturor, chiar și păgânilor, este sărbătoarea credinței oferite întregii lumi. Credința este o lumină minunată care ne provoacă la o alegere fundamentală de viață și care ne face, ulterior, să înaintăm pe un drum adesea dificil. Prima lectură din Cartea profetului Isaia cântă această lumină: “Scoală-te, luminează-te, Ierusalime, căci lumina ta vine și slava Domnului răsare deasupra ta”. Este vorba, desigur, de lumina misterioasă a credinței, care pune pe drumuri națiunile, păgânii, pe cei care nu fuseseră chemați.

Sfântul Paul se minunează în fața revelării acestui mister, după cum ne spune Scrisoarea către Efeseni. Este misterul revelării generozității divine care îi cheamă pe păgâni să participe la aceeași moștenire, la aceeași promisiune făcută poporului ales. Lumina credinței este o lumină misterioasă: este o stea pe cer, după cum aflăm din evanghelie, dar este o stea care indică un loc precis pe pământ. La steaua minunată și la vestea cea bună pe care ea o aduce omenirii face, cu siguranță, referire și psalmul responsorial, care spune că “cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu și firmamentul vestește lucrarea mâinilor sale (…). Nu e vorbire, nu sunt cuvinte ale căror glasuri să se poată auzi, și, totuși, vocea lor străbate tot pământul, vestea lor ajunge la marginile lumii”.

Astăzi, așadar, celebrăm universalitatea Bisericii, chemarea neamurilor la credință și unitatea profundă între Israel și Biserică. Locul stelei strălucitoare a fost însă luat de Evanghelie, care continuă și azi să cheme la Cristos oamenii din toată lumea. Să aprofundăm puțin, așadar, la ce fel de drum al credinței suntem invitați, așa cum reiese din pasajul evanghelic al vizitei magilor la Betleem, pentru a descoperi unele indicații practice pentru viața noastră. Căci evanghelistul Matei nu a intenționat doar relatarea faptelor, dar și să indice modele de urmat sau de care trebuie să fugim. Sunt evidente trei reacții diferite cu privire la anunțul nașterii lui Isus: cea a magilor, a lui Irod și a preoților.

I – Să începem cu cele ce trebuiesc evitate. Mai întâi, Irod. El, imediat ce a aflat de nașterea pruncului, s-a tulburat, a convocat adunarea preoților și a învățaților, dar nu pentru a cunoaște adevărul, ci pentru a pune la cale un complot. Adevărul nu îl interesează. Important este doar să-și mențină poziția, să nu aibă concurență. Această intenție se manifestă clar în recomandarea finală dată magilor de a merge și de a se întoarce apoi, pentru a-i spune ce s-a întâmplat. Planul său este de a-i transforma pe magi din mesageri în spioni.

Irod reprezintă persoanele care au făcut deja alegerea: între voința lui Dumnezeu și voința proprie, au ales-o pe a doua. Nici nu trebuie să ne gândim la o ură față de Dumnezeu ori ceva asemănător. E vorba doar de o ignorare crasă a adevărului evident, frapant și de reducerea orizontului general la cel propriu. Nu degeaba se spune că opusul iubirii nu este ura, căci ea presupune deja o relaționare, o luare de poziție față de iubire, ci indiferența. Și suntem nevoiți să o recunoaștem: pe noi, oamenii, ne doare cel mai tare atunci când nu suntem luați în seamă, ca și cum nu am exista, când suntem ignorați. Ura cuiva față de noi, din contra, uneori ne bucură, ne ațâță și mai tare orgoliul. Irod nu vede, așadar, decât propriul folos și este decis să înlăture orice ar putea deranja liniștea sa. Câți dintre noi nu se consideră normă de comportament sau reper pentru acțiunile celorlalți? Câți nu cred oare că propriul crez se identifică cu siguranță și cu adevărul, ce trebuie impus tuturor? Câți dintre noi nu demonstrăm o autosuficiență, care nu mai lasă loc în viața noastră nici celorlalți și cu atât mai puțin lui Dumnezeu? De câte ori nu refuzăm adevăruri evidente, aflate în conflict cu propriul orgoliu? Și… de câte ori nu mușamalizăm adevărul?!

II – Să trecem la atitudinea preoților! Consultați despre locul în care ar trebui să se nască Mesia, ei nu au ezitat să răspundă: “În Betleemul lui Iuda, căci așa este scris de profet: Și tu, Betleeme, pământ al lui Iuda, nicidecum nu ești cea mai mică dintre cetățile de seamă ale lui Iuda; căci din tine va ieși stăpânitorul care va conduce poporul meu, Israel”. Ei știu unde s-a născut Mesia; sunt în măsură să o indice cu amănunte și altora, dar nu se mișcă deloc într-acolo. Nu pornesc spre Betleem, după cum ne-am aștepta de la persoane care nu doreau decât venirea lui Mesia sau, cel puțin, așa spuneau; ei rămân comozi mai departe în casele lor, în cetatea din Ierusalim. După cum spunea sfântul Augustin într-unul din discursurile sale, “ei se comportă precum indicatoarele: indică o stradă, un loc anume, dar nu se mișcă într-acolo”.

Putem observa o asemănare frapantă între atitudinea lor și comportamentul nostru. Știm bine ce înseamnă a-l urma pe Isus și cuvântul său, știm să teoretizăm foarte bine exigențele mesajului său, știm să o recomandăm altora, uneori o facem chiar într-un mod foarte intransigent și cu mult zel, dar ne lipsește curajul și radicalitatea de a pune în practică învățătura cuvântului său. Iar pericolul acesta nu îi privește doar pe preoți, așa cum poate unii ar fi tentați imediat să gândească, ci pe toți cei botezați, deveniți prin acest sacrament “martori ai lui Cristos”. Preoții știau foarte bine că Isus se afla la Betleem, “cea mai mică dintre cetățile de seamă ale lui Iuda”. Și noi știm că Isus se află astăzi printre cei săraci, umili și suferinzi. Dar la ce folos doar să o știm? Dacă am crede cu adevărat, faptele noastre ar fi cu totul altele, căci există o legătură inseparabilă între crez și viață. Ce înseamnă în acest context, de fapt, a crede?

Se spune că într-o localitate nu mai căzuse de luni de zile nici o picătură de ploaie. Săptămânile se înșirau una după alta tot mai fierbinți și uscate. Pământul era ars și crăpat, iarba se ofilise, frunzele palide și îngălbenite de abia se mai țineau pe crengi, iar oamenii deveneau din ce în ce mai încordați și nervoși, scrutând mereu, parcă, cerul de cristal.

Parohul acelei comunități a organizat atunci în piața din fața bisericii o oră specială de rugăciune, pentru a implora ploaia de la Dumnezeu. La ora stabilită, locul era ticsit de lume îngrijorată, dar plină de încredere. Mulți aduseseră cu ei obiecte care dădeau mărturie despre credința lor. Parohul privea cu admirație Bibliile, crucile, rozariile… Nu reușea însă să-și dezlipească privirile de la o fetiță așezată cuminte în primul rând. Pe genunchi ea avea în schimb… doar o umbrelă roșie.

III – Așadar, a te ruga înseamnă să ceri ploaia, a crede, însă, înseamnă să-ți iei umbrela. Altfel spus, a crede înseamnă să acționezi deja conform acestei credințe, să te pui în mișcare. Și iată că evanghelia zilei ne oferă un exemplu cum nu se poate mai potrivit de credință adevărată, transpusă în fapte. Și nu e vorba, așa cum poate s-ar fi așteptat unii, nici de preoți, nici de Irod, ci de magi. Am putea spune chiar că ei sunt adevărații protagoniști ai acestei sărbători. Și oare de ce? Iată ce spun ei: “Am văzut steaua lui la răsărit și am venit să-l adorăm”.

* “Am văzut și am venit”: aici aflăm marea lecție a acestor “predicatori” anonimi. Nu au stat pe gânduri și au acționat imediat. Dacă ar fi stat pe gânduri să calculeze mai întâi, unul câte unul, pericolele, necunoașterea drumului, nu ar mai fi plecat ori, poate, ar fi ajuns, dar nu la timp. De câte ori nu întârziem noi să acționăm prompt la cuvântul lui Dumnezeu? Ne facem atâtea griji, facem atâtea planuri, calculăm cu prudență pașii pe care dorim să-i facem și nu ne dăm seama că astfel nu facem decât să sufocăm inspirațiile providențiale pe care le primim? Preocupându-ne, aproape în mod obsesiv, să nu dăm greș, nu-i mai lăsăm loc și lui Dumnezeu în viața noastră: totul devine propriul nostru drum, în care, ca protagoniști, pe drept cuvânt, am decis în mod exclusiv însă noi totul. Totul s-a rezumat la un “eu” atât de orgolios, încât, preocupat fiind să-și scrie propria istorie, nu a lăsat nici un centimetru liber, pentru ca nimeni, inclusiv Dumnezeu, să nu poată perturba proiectul inițial. În câte dintre alegerile noastre putem spune că am procedat astfel: “Am văzut steaua lui la răsărit și am venit”, “am luat act de glasul de glasul lui Dumnezeu și am acționat în consecință”?

* Scopul vizitei magilor este exprimat clar: “am venit să-l adorăm”. Acest cuvânt, “să-l adorăm”, are o profundă semnificație teologică, în contextul nașterii lui Isus. Evanghelistul Matei utilizează din nou acest cuvânt, când spune că magii, “intrând în casă, văzură copilul și pe Maria, mama lui, și, căzând la pământ, l-au adorat”. Magii știau prea bine ce înseamnă “a adora”, căci practica a luat naștere printre ei, în corturile orientului. Aceasta însemna a acorda cuiva maxima onoare posibilă, a-i recunoaște cuiva suveranitatea absolută. Este prima oară când acest verb a fost folosit în Noul Testament în raportul oamenilor cu Cristos și, de aceea, aceasta este prima recunoaștere a divinității și a suveranității sale.

* O ultimă indicație prețioasă care ne este oferită despre magi este că, “fiind înștiințați în vis să nu mai treacă pe la Irod, s-au întors pe alt drum în țara lor”. Fără a forța sensul acestor cuvinte, putem surprinde puternicul loc caracter parenetic, moralizator. Odată întâlnit Cristos, nu ne mai putem întoarce pe același drum. Schimbându-ne viața, schimbăm și calea, drumul. Întâlnirea cu Cristos trebuie să provoace o cotitură, o schimbare de atitudine. Nu putem, chiar și noi, cei prezenți la această celebrare, să ne întoarcem acasă pe același drum pe care am venit, adică așa cum eram înainte de a intra în biserică. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fi schimbat ceva în interiorul nostru, ceva din convingerile și, de ce nu, din intențiile noastre. Cum vom demonstra oare aceasta?

În sărbătoarea Epifaniei Domnului, cuvântul Domnului ne-a așezat deci înaintea ochilor minții și inimii noastre trei modele, fiecare dintre ele reprezentând de fapt o alegere fundamentală de viață: Irod, preoții și magii. Pe care dintre ele vrem să ni-l apropriem? Despre magi evanghelia ne spune că erau cuprinși de o bucurie foarte mare, la găsirea pruncului; nimic asemănător nu ni se spune însă despre cei care știau sau nu vroiau să știe de Emanuel, Dumnezeu venit între noi. Atitudinea noastră comportamentală, chipul nostru, faptele noastre vor arăta cu siguranță ce alegere am făcut.

Închei folosind cuvintele sfântului Augustin, care spunea astfel într-unul din discursurile sale despre Epifanie: “Și noi am fost conduși să-l adorăm pe Cristos cel adevărat, care strălucește în Evanghelie, precum o stea de pe cer; și noi, recunoscându-l și adorându-l pe Cristos ca rege și preot, mort pentru noi, îl cinstim cu aur, tămâie și smirnă. Ne mai lipsește acum să-l mărturisim, începând o nouă viață, întorcându-ne acasă pe un alt drum decât cel pe care am venit”.

Ce ne mai poate împiedica? Să avem deci curajul să devenim cei care trebuie să fim!

 

* * *

 

Între tulburare și dorința după lumină

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Dumnezeu se face cunoscut prin mister

Doi termeni. Unul folosește la caracterizarea sărbătorii de astăzi: Epifania. Celălalt pe care ni-l oferă Paul în a doua lectură: mister. Dumnezeu se manifestă. Ni se descoperă. Dumnezeu este lumină. Dumnezeu este epifania. Dumnezeu se face cunoscut. Dar prin intermediul misterului. Misterul nu poate fi cucerit, nici cu atât mai puțin forțat cu “armele improprii” ale rațiunii. Poate fi numai dezvăluit. Și aceasta este un dar, har, oferire de lumină (ba chiar de “lumini”), comunicare secretă care are loc în moduri, locuri și timpuri surprinzătoare, și unor persoane la care ne gândim cel mai puțin.

Mister. Adică este cu totul adevărat. Dar nu cum ne-am aștepta. Promisiunea era știută, a fost repetată. Dar realizarea reprezintă o noutate descumpănitoare. Ceea ce era ascuns devine știre. Dar conținutul și aducătorii și destinatarii nu sunt cei prevăzuți. Se realizează profeția lui Isaia. Dar în alt fel. Ierusalimul rămâne cetatea luminii. Deasupra ei strălucește gloria Domnului. Dar de acum este practic imposibil de a fixa locul Ierusalimului într-un punct geografic precis.

Pe de altă parte, în timpul în care scria al Treilea Isaia, Ierusalimul cu toată probabilitatea era încă redus la o grămadă de moloz (și același lucru se repetă când Matei redactează evanghelia sa). Chiar și magii află lumina în afara Ierusalimului. La Ierusalim sunt numai în trecere, să culeagă informații. Dar în cetate nu descoperă ceea ce căutau. Rămâne “cetatea sfântă”. Ceea ce contează, totuși, este o persoană. Este cazul să ne dăm seama că epifania nu este rezervată Magilor “veniți din orient”. Și pe calea noastră sunt numeroase epifanii, infinite revelații. Semnalele nu sunt în mod necesar zgomotoase (ba chiar, chiar nici nu sunt deloc). Dar oferirea luminii (ba chiar, a “luminilor”) continuă să fie făcută fiecăruia dintre noi. Dumnezeu așteaptă mereu pe cineva dispus să deschidă ochii. Mai bine: să se lase ca să i se deschidă ochii.

Apropiere și îndepărtare

Revelarea luminii vine conform unor criterii paradoxale. Să accentuăm câteva. Cetatea este construită pe putere (Irod), pe siguranța înțelepciunii (scribii), pe tradiții religioase care au înghețat trecutul (marii preoți). Și Dumnezeu nu stă în centrul acestei cetăți. Se așează în afara ei. Dincolo de ziduri, dincolo de textele sacre, dincolo de obiceiuri și de riturile obișnuite. Dumnezeu părăsește centrul față de pozițiile stabilite de cei puternici și învățați. Dumnezeu se stabilește la periferie. Nu acceptă să fie un suport al siguranței puterii și al înțelepciunii. Dumnezeu este, pentru a spune așa, “periferic”.

Adevărul este nomad. Scribii și marii preoți sunt în cea mai perfectă ortodoxie. Dar nu în adevăr. Este imposibil, de acum, de a stabili cine este aproape și cine este departe. Irod, scribii, populația Ierusalimului par să fie cei mai apropiați evenimentului. Îl ating. Și totuși nu ajung la el. Rămân străini. De-a dreptul excluși. Cei îndepărtați sunt admiși să descopere secretul. Da, cu adevărat “fiii vin de departe”, nu cresc în familie. Epifania deschide un orizont de universalitate. Dar această universalitate trece în mod necesar prin “calea strâmtă” a micimii: un copil lipsit de apărare, pe care îl înconjoară oameni care nu contează. Un cadru modest, nesemnificativ. Ceea ce este important, decisiv, nu este observat de mulți. Valorile cele mai prețioase apar “neglijabile”. Adevărul poate fi găsit de cel care a văzut aprinzându-se în orizontul său o stea. Și a acceptat, la rândul său, să devină mic, cerșetor, umil căutător.

Adorația este revoluționară

Să avem prezente personajele care ocupă scena. Irod, tot Ierusalimul, marii preoți și scribii, de o parte. De cealaltă, Magii. Sistemul religios și cel al înțelepciunii sau unit cu puterea. Ba mai mult, se pun de-a dreptul în slujba sa, la dispoziția sa, docili la ordinele sale (“Regele Irod… adunând laolaltă pe toți marii preoți și cărturarii…”). Cele trei puteri, în acest caz, se întăresc reciproc, apărându-se de ceea ce îi amenință. Este subliniată “tulburarea” regelui. O tulburare care molipsește și pe consilieri și aliați.

Este o preocupare în camerele palatului în fața unui pericol obscur, a unei sosiri neprevăzute de protocolul curții. Toate acestea sunt provocate de o simplă frază a acelor străini: “Am venit să-l adorăm”. Acele personaje misterioase și descumpănitoare au venit să adore, nu pentru altceva. Scopul principal este adorația, nu oferirea darurilor. Și apoi darurile vor merge în altă parte, desigur nu în tezaurul templului sau în casele de bani ale regelui. Puterea se simte tulburată, amenințată, pusă în discuție de oamenii dispuși să-și plece genunchii în fața Domnului, și care nu se lasă impresionați de mărețiile false (dimpotrivă, pune în discuție fără milă), reușesc să relativizeze tot ceea pretinde să se considere ca absolut.

Este greu să plece, să integreze, să manipuleze indivizi care rezervă adorația Unicului care are dreptul. Adevărații adoratori insensibili, incontrolabili, imprevizibili. Nici un domn abuziv nu poate “dispune” de indivizi capabili de adorație. Regele convoacă după plăcerea sa scribii săi, care îi oferă răspunsuri dorite. Dar adoratorii pun întrebări neliniștitoare, puțin asiguratoare, ne programate, în afara textului stabilit. Adorația autentică devine destabilizatoare, subversivă pentru structuri, privilegii, echilibre, interese.

“Tulburarea” populației Ierusalimului, dimpotrivă, este diferită. Aceia sunt oamenii cufundați în indiferență, abandonați în amorțeală. Sosirea acelor personaje exotice și întrebarea pe care o pun provoacă o ușoară tresărire la suprafață, o mișcare de curiozitate, aprind atenția pentru o clipă. Apoi totul se întoarce la normalitate. Nimic mai mult decât o emoție trecătoare, care nu lasă urme în adâncime. Ce ne trebuie pentru a ne zgudui, pentru a trezi un interes real, pentru a exploda o insatisfacție, pentru a da gustul unei căutări serioase, pentru a ne dărui dorința după un drum diferit, într-o masă amorfă liniștită, resemnată, și devenită impermeabilă la chemările care vin din depărtare? Este o întrebare neliniștitoare care nici astăzi nu a găsit un răspuns.

În fața acestor oameni “tulburați” de ce nu are nimeni intenția de a se schimba, de a părăsi pozițiile dobândite, de a renunța la propriul prestigiu, sau numai ușor efervescente pentru a se întoarce imediat în inerție, stau acei înțelepți veniți de la răsărit, care se încăpățânează să fie creaturi ale dorinței, să ducă la capăt o călătorie deloc confortabilă, pentru a reuși în sfârșit să descifreze semnul misterios care le-a apărut pe orizontul lor domestic.

A căuta ceea ce s-a primit

Și se precizează astfel două atitudini opuse. “Adunați toți marii preoți și cărturarii poporului…” “Am venit să-l adorăm…” Deci, atitudinea celor care știu, au primit ca moștenire exclusivă, se simt deținătorii adevărului. Ei țin textele. Și atitudinea celor care caută… Aceștia din urmă țin numai o cale. Cei dintâi cred că lichidează situația neplăcută, că rezolvă problema plictisitoare, pronunțând cu gravitate: “așa este scris…” Da, totul este scris în cărți. Acolo sunt răspunsurile. Orice problemă este rezolvată, nu este cazul de a se tulbura: totul este deja scris, prevăzut. Este scrisă dreptatea, sunt scrise drepturile omului, este scrisă sacralitatea persoanei, este scrisă toleranța, este scrisă demnitatea femeii, este scrisă pacea, este scris dialogul, este scrisă iertarea, este scrisă sărăcia, sunt scrise valorile altor culturi.

Magii, însă, sunt acolo pentru a demonstra cu prezența lor incomodă că nu este suficient ca ceva să fie scris. “Am venit…” Cărțile sunt importante, dar nu sunt suficiente. Documentele sunt (cel puțin uneori) necesare, dar cuvântul obligatoriu rămâne deschis. În texte este totul, dar textele nu sunt totul. Când cineva știe, explică, discută, nu face progres în cauza adevărului. Și nici el nu progresează în adevăr. Adevărul are nevoie de pași. Adevărul nu stă pe paginile frunzărite, ci fixează întâlnirile sale de-a lungul drumului care nu este parcurs odată pentru totdeauna. Cărțile sunt folositoare când trimit la viață, când sunt aruncate cu violență pe drum, lansează într-o aventură riscantă. Și Magii aveau cărțile lor. Însă nu s-au limitat să știe. Nu s-au mulțumit cu știința lor precedentă. Au plecat, au întreprins o călătorie care i-a condus cine știe unde.

“Am venit…” Da, au venit să caute, să vadă, să găsească. “Intrând în casă, au văzut copilul cu Maria Mama sa, și prosternându-se l-au adorat”. “Apoi au deschis comorile lor…” Nu au venit pentru a face afaceri, ci pentru a oferi. Comorile lor sunt destinate “noului rege” care a reușit să-i scoată din casă. S-au despuiat de averea lor, lăsându-se îmbrăcați în lumină. “Pe un alt drum s-au întors în țara lor…” În fond, acest itinerariu trebuie să-l parcurgem și noi. Ceea ce am primit, ceea ce știm, trebuie căutat, descoperit, “văzut”, făcut al nostru, parcurgând calea noastră, irepetabilă. Va fi epifania și pentru noi dacă nu ne mulțumim să consumăm ochii pe cărți, dar ne lăsăm cuprinși de o lumină care se dăruiește acelora care iubesc calea.

 

* * *

 

Reîncep profețiile

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Se cuvenea să vină și magii să se închine lui Isus. După îngerii cerului, reprezentanți ai lumii nevăzute, după păstorași, reprezentanți ai lumii văzute, după natura fără suflet și fără cuvânt, reprezentată de cele două animale – bou și măgăruș -, după lumea materială, reprezentată de steaua luminoasă, vin magii; ei vin ca oameni de știință călăuziți de un simț religios al sufletului, își pleacă genunchii lângă ieslea lui Isus ca recunoaștere a izvorului înțelepciunii lor în divinitate și ca o profeție că în cele din urmă știința va juca un mare rol în opera răscumpărării, va aduce un omagiu mântuirii. Străvechiul neam intelectual, sacerdotal și cultural al Răsăritului își pleacă fruntea în fața noului Domn, care îi va trimite pe magi ca pe primii vestitori ai evangheliei la popoarele păgâne, devenind în țările lor profeți și apostoli. Învățații îngenunchează în fața celui care va înlocui învățătura vorbelor cu noua învățătură a faptelor izvorâte din tezaurul infinit al iubirii lui Dumnezeu.

Învățații îngenunchează în fața Pruncului divin prevestind destrămarea credințelor și sfărâmarea zeilor păgâni, îndreptând privirile scrutătoare spre noua religie creștină, care va fi pentru omenire ceea ce steaua minunată a fost pentru ei înșiși: lumina neamurilor.

Scriitorul italian Papini declară: Magii la Betleem înseamnă vechile teologii care recunosc desăvârșirea revelației; știința care se umilește în fața nevinovăției; bogăția care se culcă la picioarele sărăciei.

Și darurile magilor sunt profetice.

Magii îi aduc aur, recunoscându-l rege. Primesc, în schimb, iubirea, a cărei valoare este inestimabilă, deoarece când toate se vor preface în cenușă, când chiar credința, nădejdea și toată știința lumii se vor sfârși, iubirea va dăinui veșnic (cf. 1Cor 13,8). Sfântul Iosif și preacurata Maria, mama lui Isus, au înțeles valoarea aurului și îndată l-au schimbat în iubire, l-au împărțit săracilor, prefațând învățătura Fiului: Mergi și vinde tot ce ai și dă săracilor și apoi vino și urmează-mă! (Mt 19,21).

Magii i-au adus tămâie. Ea este simbolul evlaviei, semnul spiritualității, al rugăciunilor. În schimb, primesc din partea lui Isus darul cunoașterii lui Dumnezeu, își înțeleg sensul profund al simțului religios din propriul suflet. Dăruindu-i lui Isus tămâie, magii recunosc cu smerenie greșeala idolatriei și a jertfelor păgâne, înțeleg că Dumnezeu cheamă toate popoarele la cunoașterea singurului Dumnezeu adevărat vrednic de toată închinarea. Sfântul Iosif și preacurata Maria vor duce tămâia la templu, ca mirosul ei plăcut să umple casa Domnului, prefațând cuvintele și acțiunea energică a lui Isus de eliberare a templului de orice fel de negustorie, fiind casa Tatălui său, casă de rugăciune (cf. In 2,1), prefigurând marele templu ceresc în care cele patru ființe și cei douăzeci și patru de bătrâni se vor închina Mielului, având alăute și cădelnițe de aur pline cu tămâie din care parfumul se înalță spre tronul regesc împreună cu rugăciunile de laudă ale îngerilor și ale sfinților (cf. Ap 5,8; 8,3-4).

Darul magilor, tămâia, profetizează că noul rege de curând născut va fi omul rugăciunii. Nu s-au înșelat, fiindcă azi știm că numai rugăciunea lui Isus, unică, sacerdotală și stăruitoare, dă valoare tuturor rugăciunilor de pe pământ, încheindu-se: Prin Domnul nostru Isus Cristos, singurul mijlocitor la Tatăl.

Magii i-au adus smirnă. Și ea este profetică. Smirna și uleiul de aloe se foloseau la îmbălsămarea trupurilor pentru înmormântare. Au prevestit magii moartea și îngroparea lui Isus? Orice rege era îmbălsămat spre a-i recunoaște nemurirea și trecerea sa în rândul zeilor. Dorința lor ca noul rege de curând născut să-și găsească nemurirea a fost răsplătită printr-un extaz, în care o ființă nemuritoare, un înger slujitor al noului rege Isus, îi conduce pe alt drum spre țările lor, fără a mai trece pe la Irod. Preacurata mamă a noului rege Mesia va păstra smirna pentru ziua în care sabia profețită de bătrânul Simeon îi va străpunge inima pe Calvar, folosind-o la îmbălsămarea trupului lui Isus dat jos de pe cruce.

Îngenuncheați prin paiele grajdului în bogatele lor mantii, înainte de a-și lua rămas bun, se consfințesc pe ei înșiși slujirii noului rege Cristos, împlinind profeția lui Isaia: Toată valea se va umple și tot muntele se va pleca; căile strâmbe se vor îndrepta și cele colțuroase se vor netezi; și va vedea toată făptura mântuirea lui Dumnezeu. Tot ei sunt acei care duc la îndeplinire profeția regelui David, care spunea: Et adorabunt eum omnes reges, omnes gentes servient ei. Erit nomen eius benedictum in saecula, dum lucebit sol permanebit nomen eiusÎl vor adora toți regii, toate neamurile îi vor sluji. Numele lui va fi binecuvântat în veci, cât timp va străluci soarele va rămâne și numele lui. Istoria celor două mii de ani o confirmă.

Și măcelărirea pruncilor nevinovați din partea lui Irod este profetică.

Tot Ierusalimul s-a cutremurat la sosirea magilor, căutându-l pe acela care era în mijlocul lor și pe care ei nu-l cunoșteau din vina lor, fiindcă păstorii împânziseră vestea că s-a născut Mântuitorul lumii, numai că la această veste s-au mulțumit numai cu uimirea și n-au făcut un pas să-l caute. De fapt, cine s-ar fi încumetat să dea crezare unor oameni de la marginea societății, unor oameni care nici la tribunal nu erau admiși ca martori. Numai când constată că magii au făcut sute de kilometri și i-au adus daruri, atunci și-au amintit de cele spuse de păstori și i-a cuprins frica. Vor plăti cu multe lacrimi nepăsarea și necredința lor atunci când Irod va porunci să le fie uciși pruncii de doi ani și mai mici.

Noi nu avem să ne reproșăm vreo neglijență în credință față de vestea mântuirii? Nu magii, nici păstorii, nici chiar îngerii, ci însuși Cristos Domnul în persoană a venit să ne avertizeze că la sfârșitul veacurilor se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile pământului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și cu slavă mare (Mt 24,30). Nu ca să ne mirăm, a spus Isus acestea, dar ca să-l căutăm cu sârguința cu care l-au căutat magii, să-i dăruim iubirea, credința și speranța noastră printr-o sfântă adorație și o viață curată. O nouă stea în formă de cruce va apărea pe cer în Parusie. Cei care nu se lasă călăuziți de prima, de steaua de la Betleem, și nu cred revelația divină, se vor îngrozi de a doua, de crucea de pe cer.

Magii, primind înștiințare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, s-au întors pe altă cale în țările și la casele lor. Și noi, de câte ori nu am primit înștiințare să nu ne mai întoarcem la Irod, la păcatele de mai înainte, dar i-am dat ascultare? Cuvântul Domnului de azi, ca o stea strălucitoare, ne călăuzește spre Betleem. Betleem înseamnă Casa pâinii. Cuvântul Domnului ne conduce spre Tabernacol, spre Isus din taina Euharistiei. Să nu-l lăsăm aici! Să-l luăm în sufletele noastre și să-l ducem în casele noastre! Și el, care singur cunoaște drumul veșniciei, ne va conduce pașii pe calea care ne duce la casa Tatălui ceresc. Amin.

 

* * *

 

În căutarea divinului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

În paradisul pământesc, Adam și Eva au mâncat din pomul oprit în speranța că se vor întâlni cu divinitatea și vor fi ca Dumnezeu (cf. Gen 3,5).

În străvechiul Babilon, locuitorii s-au adunat și au pus la cale construirea unui turn înalt, să atingă cerul, ca să urce până la Dumnezeu (cf. Gen 11,4).

Patriarhul Iacob vede în vis o scară care lega cerul cu pământul, cobora de la tronul lui Dumnezeu până la piatra de la căpătâiul său, iar îngerii făceau un du-te-vino continuu pe ea. Revenindu-și din extaz, patriarhul Iacob a dat locului numele de Betel – Casa Domnului – (cf. Gen 28,19), locul unde omul se poate întâlni cu Dumnezeu.

Tendința de a-l căuta și de a-l găsi pe Creator este înnăscută în firea omului, este un fel de instinct divin al omenirii. Datorită acestui instinct divin din firea noastră a exclamat sfântul Augustin: Ne-ai creat pentru tine, Doamne, și neliniștită va fi inima noastră până când nu se va odihni în tine. O dată cu venirea lui Cristos în lume, această tendință s-a accentuat. Crăciunul ne duce mereu spre izvorul bucuriei noastre: dragostea lui Dumnezeu. Magii au plecat în căutarea Crăciunului.

Peste tot Ierusalimul domnea liniștea. Era o liniște care prevestea furtuna. Irod folosise deseori sabia împotriva acelora pe care îi bănuia că ar unelti împotriva scaunului său regal. Deodată bătrânul oraș este zguduit într-un chip foarte ciudat de sosirea unei caravane din Orient. Persoanele de viță aleasă care însoțeau caravana, îmbrăcămintea lor strălucitoare, cămilele cu mersul lor legănat și impunător, mulțimea sclavilor tuciurii și cu fețe mohorâte etc. toate au produs în oraș o frământare vie. Mai ales cuvintele lor au fost acelea care au făcut să izbucnească furtuna, fiindcă întrebau și se interesau în dreapta și în stânga de un nou rege al iudeilor născut de curând. Trei stăpâni ai caravanelor reunite afirmau sus și tare: Am văzut steaua lui din Răsărit și am venit să ne închinăm lui. Nu lui Irod au venit să i se închine, ci unui nou rege despre care Irod nu știa nimic. Despre ce fel de trădare poate să fie vorba?

Toate popoarele erau în așteptarea unei mari revelații cerești. Sibila Delfica prezisese că se va naște un prunc divin și magii îi vor aduce daruri; Balaam, fals profet păgân, descântător și escroc, constrâns de Dumnezeul adevărat, anunță lumii păgâne: Va ieși din sămânța lui (Israel) un om care va stăpâni neamuri multe și stăpânirea lui va întrece pe cea a lui Agag și împărăția lui se va înălța [...]; îl văd, dar nu e aproape; o stea răsare din Iacob; un toiag se ridică din Israel (Num 24,7-17).

Trei favoriți ai cerului au văzut steaua și au pornit în căutarea noului rege.

Cine erau aceste personaje ale căror strălucire și cuvinte au mișcat atât de profund Ierusalimul? Erau regi? Erau profeți? Erau patriarhi? Ce erau, de au găsit trecere în fața lui Iahve? Magii nu erau regi, spune scriitorul italian Papini, dar în Mezia și Persia erau stăpânii regilor. Regii porunceau noroadelor, dar magii îi călăuzeau pe regi. Erau aducători de jertfe, tălmăcitori de visuri, profeți și dregători; nimeni alții nu știau viitorul și ursita; omorau cu mâna lor fiarele vătămătoare și păsările cobitoare; nici un rege n-ar fi plecat la război, fără să-i asculte mai întâi pe ei. Cunoșteau multe din tainele plantelor medicinale, ale rocilor minerale și mai ales din tainele cerului înstelat etc. Erau superiori peste toți concetățenii lor în numele înțelepciunii și evlaviei. În mijlocul unui popor care trăia pentru trup, pentru carne, pentru patimi, ei înfățișau partea duhului, a înțelepciunii (Papini, Viața lui Isus Cristos).

Magii au ajuns la Ierusalim călăuziți de o stea luminoasă, despre care sfântul Ioan Gură de Aur spune că era un înger sub această formă stelară. Era minunată fiindcă apărea și dispărea în funcție de necesitățile de pe pământ cu care se confruntau magii. Steaua dispare, lăsându-i pe magi să întrebe, trezind interesul locuitorilor, dar și punându-i în situația nu atât ridicolă de a nu-și cunoaște propria menire, cât mai ales de a fi lumină pentru neamurile păgâne și totuși să ceară lumină.

Personal cred că steaua era o formă de manifestare a Duhului Sfânt asupra magilor păgâni, prevestind zămislirea Bisericii în totalitate, fiindcă Isus, capul Bisericii, a apărut în lume. Duhul Sfânt este lumină pentru minte și mângâiere pentru inimă.

Că unii oameni de știință caută o înțelegere naturală a fenomenului de care s-a folosit Dumnezeu pentru a vesti întregului cosmos evenimentul unic de pe pământ, rămâne de datoria lor de a cerceta pentru a crede. În decembrie, anul 1603, celebrul astronom Kepler (1571-1630) a observat, pe când se afla la Praga, joncțiunea foarte luminoasă a planetelor Jupiter și Saturn din constelația Peștilor. Kepler, prin calcule ingenioase, a stabilit că acest fenomen care provoacă o lumină foarte intensă și vizibilă pe bolta cerului, a mai avut loc și în anul 7 înainte de Cristos. Tot el a mai descoperit un comentariu antic asupra Sfintei Scripturi al rabinului Abarbanel, care afirmă că potrivit unei credințe a evreilor, Mesia va apărea pe pământ tocmai când planetele Jupiter și Saturn își vor uni lumina în constelația Peștilor. Mai târziu s-a constatat că monahul Dionisie cel Mic, calculând în anul 533 începutul erei noi, a comis o greșeală de calcul și a fixat cu circa șase ani mai târziu data nașterii lui Isus. Când s-a constatat această eroare, lumea și-a dat seama de importanța descoperirii lui Kepler: joncțiunea luminoasă a celor două planete corespundea cu steaua văzută de magi. Potrivit unui calendar al astronomilor babilonieni, în anul 7 înainte de Cristos, joncțiunea celor două planete în acea constelație a avut loc de trei ori: la 29 mai, la 1 octombrie și la 5 decembrie. De notat că această joncțiune are loc o dată la 794 de ani și numai o singură dată, dar în acel an a avut loc de trei ori, după cum se pare că ne sugerează și sfânta evanghelie (cf. Mt 2,2-10).

Prin urmare, atât din punct de vedere religios cât și științific, fenomenul a avut loc în istoria neamului omenesc.

La întrebarea magilor: Unde este noul rege, aceștia sunt conduși la Irod, deși știau că lui Irod nu i se născuse nici un copil de curând. Irod, ascultându-i, se tulbură la gândul că un nou pretendent îi amenință tronul. Liniștea impusă cu sabia nu a fost de durată. Nici o altă persoană de alt neam nu avea dreptul să stea pe tronul lui David. Cuvintele legii erau clare: Nu vei pune asupra capului tău un rege străin. Or, Irod nu era evreu, nici roman, ci idumeu, de neam barbar; copil al unui vânzător; furase domnia stăpânilor săi, a celor din urmă asmonei. Ca să apară totuși de neam evreiesc, s-a căsătorit cu o nepoată a asmoneilor, cu Miriam; dar pe care, datorită unor bănuieli nedrepte, a omorât-o. Nu era cea dintâi crimă: puțin mai înainte îl înecase, tot prin vicleșug, pe cumnatul său, pe Aristobul; l-a condamnat la moarte pe al doilea cumnat, pe Iosif și apoi pe Hircan al II-lea, cel din urmă domnitor al învinsei dinastii. Nemulțumit numai cu moartea soției sale, Miriam, pune să fie omorâtă și mama ei, Alexandra; a dat poruncă să fie executați și copiii distinsului Baba, numai pentru că se înrudeau cu asmoneii. A ars de vii pe Iuda din Sarifeu și pe Matei din Margaloth, împreună cu alte căpetenii ale fariseilor, deoarece i-au reproșat că nu i se cuvine tronul lui David. Mai târziu, de teamă ca nu cumva copiilor, pe care îi avusese cu Miriam, să le treacă prin minte să-și răzbune mama, a dat poruncă să fie sugrumați. Și, pe patul de moarte fiind, a poruncit să fie omorât Antipater, al treilea copil al său; Arhelau a reușit totuși să scape cu viață și îi va urma la tron. La 70 de ani, fiind bolnav și simțind că nu mai are mult de trăit, a dat poruncă să fie adunați toți fruntașii poporului în circul din Ierihon și să fie omorâți o dată cu încetarea lui din viață, pe motivul: ca să fie jale și plânset la moartea lui. Din fericire, ordinul nu a fost îndeplinit. Irod a murit în chinuri groaznice, ieșit din minți și părăsit de toți, după cum relatează istoricul Iosif Flaviu. Cunoscându-i cruzimea, împăratul August a spus: Mi-ar plăcea mai bine să fiu purcelușul decât copilul lui Irod.

La curtea acestui rege crud au fost îndrumați magii. Aflând că s-a născut un nou rege, ce putea să-și pună în gând altceva decât tot o crimă? Viclean, ca de obicei, vrea să se asigure de timpul și de locul unde s-a născut Mesia. Hillel și Sammai, căpeteniile Sinedriului, care au fost consultați, nu s-au sfiit să-i răspundă că noul-născut trebuie să fie din Betleem, deoarece este scris: Și tu, Betleeme, pământul lui Iuda, tu nu ești cea mai mică dintre cetățile Iudeii, căci din tine va ieși căpetenia care va cârmui pe Israel, poporul meu. Aflând acest lucru, i-a chemat pe magi și i-a trimis la Betleem, ca să-l caute pe noul rege și apoi să-i dea de știre, ca să meargă și el să i se închine. De fapt urmărea să-l afle pentru a-l omorî. Nu este de mirare că, nemaiprimind vestea de la magi, a dat poruncă să fie măcelăriți toți pruncii din Betleem și împrejurimi, de la doi ani și mai mici.

Ceea ce avem de învățat de aici este faptul că Dumnezeu, prin Cristos, a deschis calea mântuirii și pentru cei mai cruzi tirani. Ba chiar le dă lumină ca să călăuzească și pe alții la Mântuitorul lumii, deși fără voia lor.

Sfântul evanghelist Matei, voind să arate evreilor consecințele respingerii lui Isus ca Mesia, sintetizează toate profețiile amenințătoare ale lui Ieremia în cuvintele: Un țipăt s-a auzit din Rama. Plângere și tânguire mare. Rahela își plânge copiii și nu vrea să fie mângâiată, pentru că nu mai sunt (Mt 2,18). Profetul Ieremia ceruse mereu redresarea religioasă a Israelului. Nu a fost ascultat. Toți cei sortiți deportării, consecință a neascultării, au fost adunați la Rama, localitate la distanță de 10 kilometri de Betleem. De aici au fost duși în Babilon, cu plângere și jale mare. Rahela a fost soția iubită a lui Iacob, mama lui Iosif și Beniamin; ea a murit la nașterea lui Beniamin sau Ben-one (Fiul durerii). Este socotită mama poporului israelit, tocmai pentru faptul că și-a dat viața pentru a avea fii. Mormântul ei se află la o distanță egală dintre Ierusalim și Betleem. Evanghelistul spune că din mormânt Rahela plânge fiindcă ea s-a jertfit ca fiul să trăiască pentru a asigura descendență pentru Mesia, iar acum Irod îi omoară pe fiii lui Israel.

Năpasta s-a abătut asupra Betleemului și a împrejurimilor, susțin unii predicatori, fiindcă lor le-au vestit păstorii că s-a născut Mesia în sărăcia unui grajd. Ei s-au mirat, dar n-au făcut nici un pas pentru a-i veni în ajutor cu ceva. Au plătit scump nepăsarea!

Prin lume trece caravana care îl vestește pe Cristos: este Biserica. Ea nu-i condusă de magi, ci de apostoli, adevărați păstori și vestitori ai marelui adevăr: S-a născut Mântuitorul.

Îl căutăm? N-a venit să ne ia, ci să ne dea mântuirea, viața cea nouă care s-a zămislit de la Duhul Sfânt în sânul feciorelnic al Mariei și care ne garantează că într-o zi vom fi ca îngerii lui Dumnezeu. El este Domnul; ne dă viața cea nouă, ca să moștenim fericirea sa cea veșnică. Amin.

 

* * *

 

Epifania Domnului

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Sărbătoarea de astăzi este una dintre cele mai vechi și mai îndrăgite sărbători ale Bisericii. Poporul nostru i-a dat și denumirea populară de Bobotează, însă în Misalul Roman ea apare sub numele de Epifania Domnului. Este considerată “al doilea Crăciun”, iar în Orient are origini mai vechi decât Crăciunul însuși. “Epifania” este un termen grecesc și înseamnă manifestare, arătare. Așadar, Biserica sărbătorește astăzi arătarea lui Cristos, venit pe pământ, neamurilor păgâne reprezentate prin cei trei magi de la Răsărit.

În orice manifestare a lui Dumnezeu, principală rămâne inițiativa divină. În fața lui Dumnezeu omul nu poate avea pretenții, căci Dumnezeu are întotdeauna inițiativa. Noi putem să-l găsim, să-l întâlnim pe Dumnezeu numai pentru că El ne caută mai întâi, și ne trimite lumina sa. Iar întâlnindu-ne, Dumnezeu ne cheamă permanent de la întuneric la lumină, de la păcat și pierzare la mântuire. Acest adevăr a fost subliniat și de profetul Isaia, cu vreo șapte sute de ani înainte de nașterea lui Cristos, așa cum am auzit în prima lectură. Într-un strălucit poem, profetul celebrează epifania Ierusalimului, transfigurarea lui prin lumină divină: “Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, căci vine lumina ta, și slava Domnului peste tine a răsărit!”. Acest Ierusalim spre care se îndreaptă popoarele și bogățiile universului este imensa cetate mesianică, acel oraș nou, frumos și împodobit ca o mireasă, pe care apostolul Ioan l-a văzut coborându-se din ceruri. Nu este Ierusalimul pământesc, închis între zidurile sale, ci e Biserica fără frontiere, fără hotare, în care toți oamenii și toate popoarele sunt chemate la lumină, la mântuire.

Același caracter universal al mântuirii este exprimat și de Sfântul Matei în pericopa evanghelică de astăzi. Urmărind drumul magilor spre Betleem, să reflectăm puțin și asupra drumului credinței noastre. Totdeauna istoria magilor de la Răsărit a preocupat frenetic imaginația credincioșilor. Ei nu s-au mulțumit doar cu relatarea succintă a Sfintei Scripturi, dar s-au străduit să o completeze cu alte amănunte și culori poetice. Astfel le-au stabilit numărul: trei, după numărul darurilor pe care le-au oferit Pruncului. Mai mult încă, le-au dat și nume: Gaspar, Melchior și Baltazar. Dar, înainte de toate, ar trebui să răspundem la o întrebare: cine au fost de fapt acești magi de la Răsărit? În Evul Mediu erau prezentați drept regi, crai, făcându-se referință la profeția lui Isaia, potrivit căreia din Tars și din Saba vor veni regi și vor aduce daruri. Magii însă nu erau regi. Ei veneau din Media și din Persia unde se poate spune că erau stăpânii regilor. Regii porunceau noroadelor, însă magii îi călăuzeau pe regi. Aducători de jertfe, tălmăcitori de vise, proroci și dregători, ghicitori și astrologi, acestea erau ocupațiile lor la curtea regilor. Nimeni altul în afară de ei nu știa viitorul și ursita. Sacrificau ei înșiși fiarele și păsările pentru jertfe. Nici un rege n-ar fi pornit la război fără să le ceară mai întâi părerea. Ei cunoșteau tainele cerului și ale pământului. În cartea sa Viața lui Isus, scriitorul Giovanni Papini, referindu-se la magii din Evanghelie, sintetizează minunat imaginea lor prin aceste cuvinte: “În mijlocul unui neam ce trăia pentru carne, magii înfățișau partea Duhului”. Așadar, magii erau niște păgâni, însă Dumnezeu i-a chemat de la întunericul credinței lor magice, obscure, la lumina credinței în Cristos. Provenind “de departe” în sens geografic și religios, ei reprezintă toate popoarele lumii chemate la mântuirea adusă de Cristos. Ei sunt primiția manifestării universalității mântuirii. Privind la ei, ne amintim că prin Botez, Dumnezeu ne-a scos și pe noi din întunericul păcatului și ne-a condus la lumina sa, la demnitatea de a fi copiii săi adoptivi și mărturisitori ai mântuirii universale.

Ceea ce ne surprinde în primul rând la acești magi este promptitudinea, atitudinea lor hotărâtă de a răspunde chemării: “Am văzut steaua lui la răsărit și am venit să ne închinăm Lui”. Au trebuit probabil să suporte ironia celor chibzuiți și practici, să suporte sarcasmul celor “înțelepți”, compasiunea generală. Au fost considerați de unii drept “nebuni”. Insă nimic nu i-a reținut, nimic nu i-a împiedicat în hotărârea lor, și au plecat de îndată. Oare noi dăm dovadă de aceeași disponibilitate, de aceeași promptitudine, în îndeplinirea datoriilor noastre sufletești? Cu siguranță, sunt puțini aceia care ar putea răspunde sincer “Da”. De multe ori ne creem singuri diferite scuze și motivații care însă nu sunt altceva decât niște paravane în spatele cărora se ascund lenea, comoditatea, delăsarea spirituală. Exemplul magilor constituie un îndemn pentru noi: viața noastră trebuie să fie o continuă căutare a lui Cristos și a învățăturii sale. Toată propaganda care se face împotriva lui Cristos și a Bisericii catolice trebuie să întețească în noi această căutare și nu să o înăbușe.

Magii au fost călăuziți de o sete nepotolită de a-l găsi pe Mesia, de a se închina în fața lui, de a-l adora. Iar această sete i-a ajutat, le-a dat puteri să depășească toate greutățile, toate obstacolele care s-au ivit în drumul lor. Aceeași sete după Cristos trebuie să caracterizeze viața creștinului, a fiecăruia dintre noi, căci altfel există riscul să ne pierdem credința prin superficialitate, prin răceală, prin rutină. În autobiografia sa, celebrul regizor și actor Charlie Chaplin, descrie proiectul unui film pe care însă nu l-a realizat niciodată. Pe podeaua ringului de dans al unui club de noapte strălucitor era reprezentată scena pătimirii lui Cristos. Oamenii, distrați, vorbeau despre afaceri și despre meniu. Numai un om sărman izbucnește în plâns: “Priviți, strigă el, L-au crucificat și nu-i pasă nimănui! Ce creștini bravi!” Imediat este îmbrâncit afară pentru că deranjează atmosfera și spectacolul. Obișnuința, distracția, răceala, indiferența, pot să ne abată de la calea cea bună a credinței, pot umbri sau chiar eclipsa total strălucirea stelei care ne conduce pe drumul spre Dumnezeu, stea care este însuși Cristos Domnul. Și astfel se produce în noi o apostazie lentă, o moarte a căutării, a angajării, a dăruirii totale lui Dumnezeu.

Spre deosebire de atitudinea magilor, ceea ce ne uimește în Evanghelia de azi este atitudinea opusă a învățaților de la Ierusalim, a preoților, a cărturarilor, a fariseilor și chiar a regelui Irod, conducătorul și reprezentantul oficial al poporului evreu. Aceștia, deși cunoșteau ceea ce spun Scripturile referitor la nașterea lui Mesia, faptul că această naștere trebuia să aibă loc la Betleem, conform profeției lui Mihea, cu toate acestea nu fac nici măcar un singur pas pentru a-l vedea pe Mesia, deși Betleemul e la numai câțiva kilometri depărtare de Ierusalim. Venirea lui Cristos în mijlocul lor îi lasă complet reci, indiferenți, deși pe ei ar fi trebuit să-i intereseze în primul rând. Ce-l ținea pe Irod departe de Betleem, de Mesia? Viața sa depravată și celelalte patimi care l-au orbit. Sfinții Părinți au văzut în Irod întruchiparea satanei în lupta contra lui Cristos și simbolul tuturor prigonitorilor Bisericii. La acea vreme “Irod cel Mare“, cum îl numește istoria, avea cam 66 de ani. Acest calificativ de “mare” l-a meritat din plin pentru cruzimea lui. Pervers și sadic, Irod și-a organizat o curte păgână în care puteau fi întâlnite toate viciile. Acaparase totul în mod ilegitim și pentru a-și păstra puterea cunoștea un singur mijloc: teroarea. Nu era iudeu, ci idumeu, și provenea dintr-o familie de sclavi eliberați. Era atât de crud încât și-a omorât mai multe soții, mai mulți copii și alte rude care, în mintea sa orbită de putere, atentau la tronul său. Despre el spunea împăratul Augustus: “Aș prefera să fiu mai degrabă porcul lui Irod decât nevasta sau copilul său”, deoarece Irod ținea obiceiul evreilor de a nu tăia porcii, însă pe oameni îi omora fără milă. Ne putem ușor imagina criza de isterie pe care a făcut-¬o Irod când magii i-au adus vestea că s-a născut un nou rege al iudeilor. Ne spune evanghelistul că regele Irod s-a cutremurat și tot Ierusalimul împreună cu el. Spaima poporului se explică probabil prin frica de o nouă vărsare de sânge, care ar fi putut urma după plecarea magilor. Precizând: “și tot Ierusalimul împreună cu el”, Sfântul Matei vrea să arate că Irod întruchipa în mare parte gândirea și atitudinea poporului iudeu, mai ales a conducătorilor politici și religioși, a cărturarilor și fariseilor. Aceștia din urmă, în loc să apere și să promoveze credința în unicul și adevăratul Dumnezeu, îndeplineau cu fidelitate toate capriciile lui Irod, practicau cultul personalității tiranului, elogiindu-l chiar cu titlul de Mesia. Și pentru ce toate acestea? Pentru a nu-și pierde privilegiile, favorurile, funcțiile.

Steaua, care dispăruse la apropierea magilor de Ierusalim, reapare atunci când ei părăsesc cetatea și pornesc din nou la drum. Reapariția stelei călăuzitoare a produs mare bucurie magilor care treceau prin momente de derută și de neliniște, dar care nu și-au pierdut speranța și curajul. În cele din urmă ei au ajuns cu bine la Betleem, la capătul călătoriei lor și “Intrând în casă au văzut pe Prunc impreună cu Maria, mama sa, și prosternându-se înaintea Lui, l-au adorat”. Pentru a fi un bun creștin, nu este suficient să fii botezat, să cunoști ceva despre Isus, despre viața și învățătura sa, însă cel mai important lucru este să trăiești cu adevărat credința în Cristos. În ce fel? Îngenunchind înaintea lui și adorându-l.

Istoria magilor ne amintește că Dumnezeu i-a inspirat să nu se mai întoarcă la Ierusalim, ci pe altă cale să meargă la casele lor. Acela care îl întâlnește pe Isus și îl acceptă nu mai poate umbla pe vechile drumuri ale păcatului, dar se întoarce și incepe un alt drum.

În sărbătoarea Epifaniei, pășind pe urmele magilor, să ne îndreptăm și noi spre Betleem, cu inima plină de bucurie și recunoștință, pentru a-l întâlni pe Cristos. Să nu mergem însă cu mâna goală. Ce-i putem duce oare Pruncului Isus? Doamne, uită-te la noi și vezi: mâinile noastre sunt goale, și suntem săraci. Tu însă ne spui ce dorești de la noi: Fiule, fiică, dă-mi inima ta! Nu-i nimic dacă e goală; eu o voi umple cu aurul iubirii mele. Nu-i nimic dacă e rănită; o voi vindeca cu smirna milostivirii mele. Nu-i nimic dacă e întunecată; eu voi aprinde în ea lumina credinței.

Claudiu Gherghel

 

* * *

 

Stea și stele

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

În stilul său profetic, Isaia anunță că popoarele lumii se vor îndrepta spre Domnul ca să-i cânte laude, datorită unei lumini călăuzitoare care vine năvalnic alungând întunericul și bezna din lume.

Ce este această lumină și pe cine reprezintă?

Evanghelistul Ioan, vorbind despre întruparea cuvântului divin, spune: Cuvântul era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om (In 1,9).

Sfântul apostol Paul scoate în evidență faptul că lumina lumii este evanghelia. Ea ne revelează că și păgânii, adică toți oamenii, sunt chemați prin Cristos la înviere și la moștenirea împărăției lui Dumnezeu.

Ceea ce este surprinzător pe pagina evangheliei de azi, este faptul că lumina unei stele călăuzește pașii unor magi din Răsărit spre peștera din Betleem, sau locul unde se afla pruncul Isus într-o casă, după cum precizează evanghelistul Matei. Nu numai această stea, dar toate stelele de pe cer sunt o chemare de a-l căuta pe Dumnezeu, fie cu nevinovăția micuței Tereza a Pruncului Isus, care spunea tatălui său: Privește, tăticule, cât de bun este Dumnezeu! El mi-a scris numele meu cu stele pe bolta cerului; fie cu maturitatea spirituală a sfântului Francisc de Assisi, care cânta: Să te laude, Stăpâne, sora lună și voi stele, ce sunteți podoaba nopții, credincioase santinele; fie cu credința poporului care cântă deseori cu toată însuflețirea: Dacă două mâini rebele nu te-ar ține orb mereu, te-ai opri în clipe grele și, privind cu drag la stele, ai vedea că-i scris pe ele: Dumnezeu.

Pentru aceasta spune sfântul apostol Paul că în ziua judecății nici păgânii nu vor avea scuză că nu l-au respectat pe Dumnezeul cel viu și adevărat, fiindcă au avut posibilitatea să-l cunoască, deoarece cele nevăzute ale lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica lui putere și dumnezeire (Rom 1,20). Oricine poate citi măreția, veșnicia, atotputernicia, înțelepciunea, frumusețea, ordinea etc. lui Dumnezeu în marea carte a naturii.

Sfântul Anton, pustnicul, își trăia viața în sihăstrie, dar într-o zi au venit să-l vadă niște filozofi păgâni care, aflând că nu cunoaște buche de carte, nimic din literatura clasică elenistică și romană, au început să râdă. Sfântul le-a spus cu toată smerenia: Cartea mea este natura întreagă, o carte veșnic deschisă înaintea ochilor mei, în care pot citi cuvântul Domnului ori de câte ori vreau.

Magii n-au descifrat oare din marea carte a naturii chemarea lui Dumnezeu? Dacă Diderot (1713-1784, filozof materialist, scriitor și estetician, inițiator și redactor principal al Enciclopediei franceze) a spus: Cu ochiul și cu aripa unui fluture poți strivi un ateu, vă invit la o călătorie printre stele, care pot zdrobi toate tendințele atee din noi, ca apoi, îngenuncheați în fața pruncului Isus din iesle, să-i aducem darul iubirii, tămâia închinăciunilor noastre și smirna statorniciei în hotărârile sfinte. Acestea vor fi balsamul miraculos ce ne va păstra integritatea personală pentru învierea din ziua de apoi. Să sorbim învățătura din frumusețea, ordinea, mărimea și tainele stelelor, ca să simțim bucuria magilor!

Toate drumurile duc la Roma, se spunea în vechime. Parafrazând zicala, putem spune: toate stelele universului duc la ieslea pruncului Isus, în care, prin care și pentru care s-au făcut toate (cf. In 1,3).

Știm oare câte stele sunt pe cer? Ca să fim pe placul magilor, care sigur erau astrologi, adică cititori în stele, să facem puțină astronomie. Cu ochiul liber se pot număra până la vreo șase mii de stele, iar cei care se bucură de o vedere mai bună, pot vedea cu două mii mai mult; folosind telescopul se pot observa circa 57 de milioane. În popor se spune că la nașterea unui copil apare o stea pe cer, dar constatăm că sunt mult mai multe stele decât oameni pe pământ, deoarece numai nebuloasa Săgetătorul, adică acea dâră albicioasă și luminoasă de pe bolta cerului, pe care o numim Calea Laptelui, numără circa 800 de milioane de stele. Numărul complet al stelelor numărate până la ora actuală este de circa 100 de mii de miliarde. Soarele este și el o stea. În centrul lui temperatura este de 20 de milioane de grade; este de un milion și trei sute de mii de ori mai mare decât pământul; în medie, distanța de la pământ la soare este de 150 de milioane de kilometri. Un tren, care ar merge cu o sută de kilometri pe oră fără oprire, ar avea trebuință de 171 de ani pentru a parcurge această distanță. Trebuie ținut cont că soarele este mult mai apropiat de noi decât oricare altă stea. Soarele, cu tot cortegiul lui de sateliți și planete, aleargă cu 20 de kilometri pe secundă și parcurge în fiecare an câte 600 de milioane de kilometri, dar cu toate acestea îi trebuie 200 de milioane de ani pentru a face o rotație în jurul axei proprii, așa încât de când există, după aprecierea savanților, el s-a învârtit în jurul axei proprii doar de zece ori. În jurul sorilor centrali din Calea Lactee, numeroși sori numărați din timpuri străvechi, stelele mai mari și mai mici se mișcă așa, ca un roi de albine. Dar și mai departe se află nebuloase în spirală care formează, ca tot atâtea Căi Lactee cu circa 100 de milioane de stele fiecare, un decor ceresc feeric. Nebuloasa Andromeda se află la o distanță de circa 800 de mii de ani-lumină depărtare de noi. Un an-lumină corespunde distanței pe care lumina o parcurge într-un an, mergând cu 300 de mii de kilometri pe secundă, înmulțit cu 60 de secunde dintr-un minut, cu 60 de minute dintr-o oră, înmulțit cu 24 de ore dintr-o zi, înmulțit cu 365 de zile, 5 ore, 48 de minute și 45,6 secunde dintr-un an, dă cifra astronomică de 9 bilioane și jumătate de kilometri. Și când ne gândim că există cam 100 de milioane de nebuloase stelare, tot atât de mari cât Calea Lactee, mintea se oprește în loc. Sirius este steaua cea mai apropiată de soare și se află la distanța de patru ani și jumătate lumină; steaua Vega, tot vecina soarelui, se află la 26 de ani-lumină; Steaua Polară este la o distanță de 300 de ani-lumină. Nu există stele fixe, toate se mișcă într-o ordine atât de desăvârșită încât nici ceasurile electronice cele mai perfecte nu le pot egala.

Sărmanul nostru pământ nu-i decât un mic satelit, mai bine zis o planetă a unei stele care se numește soare și are menirea de a purta în cârca lui o mulțime de viermișori numiți oameni, care au pretenția de a fi cineva, de a contesta existența unui creator atotputernic, a unei minți uimitor de pricepute și de a atribui toate întâmplării. Unui astfel de om i-aș spune că nici chiar apariția lui ca nebun pe lume nu-i întâmplătoare, deoarece revelația divină dă mărturie că nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu (Ps 14,1 și 53,2).

Dacă ne gândim la spusele poetului nostru Eminescu, spuse care nu sunt decât un adevăr științific, vom constata că și stelele, unele mor și altele se nasc, dar cum?

La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă. // Poate de mult s-a stins în drum / În depărtări albastre, / Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre. // Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie; / Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, și nu e.

Steaua magilor a răsărit, azi n-o vedem, dar este; este cuprinsă pe paginile nemuritoare ale evangheliei și strălucește vederii noastre sufletești prin credință, invitându-ne să privim și ceea ce vedem cu ochii, cu simțurile trupești, să privim milioanele de milioane de stele care ne călăuzesc spre Creatorul lor, ca să-l lăudăm cu psalmistul: Cerurile și pământul slava Domnului o cântă

Și de-a sa mândră lucrare toate stelele cuvântă (Ps 19,1).

Mărire ție, Doamne Isuse, că ai venit să ne descoperi un univers infinit mai frumos și în sânul căruia nu există durere, nu există lacrimi, nu există moarte: împărăția Tatălui ceresc și ai binevoit să ne fii în lume tu însuți steaua noastră călăuzitoare. Amin.

 

* * *

 

Epifania Domnului

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

După ce am celebrat cu bucurie și recunoștință solemnitatea Sfintei Maria, Născătoare de Dumnezeu, astăzi, liturgia Bisericii, prin lecturile sfinte și prin celebrarea Euharistiei, îndreaptă privirea noastră spre o realitate aflată într-o continuă dezvăluire: răscumpărarea înfăptuită de Dumnezeu.

Textul biblic luat din cartea profetului Isaia sugerează indirect contextul existențial în care s-a aflat comunitatea întoarsă din exilul babilonian. Suferințele, nostalgia după curțile templului Domnului, după legea lui Iahve, care pentru israeliți însemna viață și alegere preferențială din partea lui Iahve, riscul de a slăbi încrederea în alianță și în fidelitatea Dumnezeului cel viu, uitarea zilelor de odinioară în care Ierusalimul cu templul său era înconjurat de semințiile lui Iahve venite să aducă jertfe și să laude numele Domnului, s-au făcut simțite de către cei deportați. Și totuși existența lor va fi tensionată de o realitate nouă. Această realitate este anunțată de profet: gloria lui Iahve va fi văzută de cei care au supraviețuit ruinei Ierusalimului și exilului, dar și de către celelalte popoare. De eliberarea săvârșită de Dumnezeu, de bucuria, fericirea și de entuziasmul de viață generate de această nouă intervenție a lui Iahve vor beneficia atât cei care reveneau din exil, dar și mulțimile de popoare atrase fiind de măreția gloriei lui Iahve.

Evanghelia lui Matei ne relatează tocmai împlinirea acestei profeții a lui Isaia. În timpul lui Irod, supranumit de cronica vremii cel Mare datorită personalității sale: politician abil, mare constructor de cetăți elenistice, rege crud, sosesc trei magi. Aceștia, pentru evanghelist, sunt înalții funcționari și sfetnici ai regilor care se ocupau cu astronomia și astrologia. Ei vin din Orient, leagănul înțelepciunii antice, la Ierusalim pentru a afla locul în care era noul rege. Reacția lui Irod înspăimântă cetatea Ierusalimului. Profeția lui Mihea, citită de către unul dintre cărturarii lui Irod, indica cetatea Betleem ca fiind locul unde urma să se nască regele davidic așteptat de popor. Trimiși de Irod și călăuziți de stea, magii ajung la Betleem unde găsesc pe prunc cu mama sa.

Cu puțină atenție, se disting în textul evanghelic proclamat două atitudini diferite: una adoptată de autoritățile oficiale iudaice și o alta de către magi. Deși din punct de vedere cronologic regele Irod cel Mare a domnit până în anul 4 î.C., evanghelistul îl pune în contact cu Isus a cărei naștere este plasată între anii 7-6. Face acest lucru pentru a anunța conflictul dintre autoritățile oficiale și Cristos-Mesia, conflict care va culmina cu condamnarea la o moarte crudă și josnică, consecință nu a falsei identități regale a lui Isus, dar a atitudinii de respingere adoptată de către liderii politici și spirituali ai acelui moment istoric. A doua atitudine pe care evanghelistul Matei o scoate în evidență este cea a magilor. Prin adorația magilor, el arată că profețiile mesianice ale Vechiului Testament se împlineau; națiunilor păgâne li se arată regele promis de Iahve, cel care le va conduce spre împărăția Dumnezeului cel viu. Apostolul Paul, adresându-se efesenilor, amintește de misiunea sa fundamentată pe harul primit fără vreun merit personal în călătoria sa spre Damasc. Tot în acel moment, el a primit ceea ce i s-a făcut cunoscut, misterul lui Cristos, printr-o revelație excepțională. Apostolul Paul, în continuare, prezintă misterul lui Cristos pornind de la economia lui Dumnezeu care i-a fost dezvăluită și pe care o vede ca fiind o modalitate prin care Dumnezeu face să împlinească planul său răscumpărător. Misterul lui Cristos la care se referă apostolul Paul în această scrisoare nu este ceva abstract, legat de viziuni, imaginații. Misterul lui Cristos este o realitate tainică, divino-umană. Este astfel pentru că tocmai acesta este planul etern al lui Dumnezeu, odinioară ascuns oamenilor și acum împlinit în Cristos și revelat tuturor apostolilor, profeților și celor botezați de către Duhul Sfânt în Biserică. Menirea acestui mister divin nu este alta decât manifestarea gloriei lui Dumnezeu tuturor națiunilor. Această finalitate, pentru apostol, se înfăptuiește în predicarea Evangheliei păgânilor, în vestirea împlinirii în persoana Fiului a promisiunilor făcute de Dumnezeu în economia vetero-testamentară. Acesta, prin evenimentul unic al învierii, săvârșește o ruptură și o trecere: smulge din lumea veche pe toți cei care cred în el și îi introduce în noua creație, în lumea harului. Drept urmare, iudeo-creștinii, păgânii, prin intermediul Evangheliei sunt admiși la aceeași moștenire, devin membrele aceluiași Trup, beneficiari ai aceleiași promisiuni în Cristos-Domnul. Noi, creștinii, cetățeni ai acestei lumi și în același timp mădulare ale Trupului mistic al lui Cristos, suntem alături de predecesorii noștri, destinatari, și în mod necesar, vestitori ai răscumpărării săvârșite de Dumnezeul istoriei în persoana Fiului, în favoarea omenirii. Despre această stare dinamică, existențială vorbește și Conciliul al II-lea din Vatican în Decretul despre apostolatul laicilor afirmând că: “Biserica s-a născut pentru ca, răspândind pe întreg pământul Împărăția lui Cristos, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, să-i facă pe toți oamenii părtași la răscumpărarea mântuitoare și prin ei lumea întreagă să-i fie supusă lui Cristos în adevăr” (AA 2).

Într-o importantă publicație italiană Famiglia cristiana, s-a relatat în luna ianuarie a anului 1997 o istorie aparte: “După o lungă și teribilă boală, la începutul acestui an, soțul meu m-a lăsat. El era unica persoană care mă înțelegea cu adevărat, era tovarășul, confidentul meu, totul. Trăiam pentru el și boala nu a făcut altceva decât să ne apropie tot mai mult. Odată cu decesul lui, totul a fost uitat și înmormântat cu el de către colegii și familia lui, eu fiind unica care nu reușesc să găsesc un motiv pentru a continua să trăiesc. Sunt prea obosită și tristă. Nu mai reușesc să mă rog. Poate am pierdut credința. Știu că trebuie să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru anii frumoși trăiți alături de soțul meu, dar nu sunt capabilă. Diferite persoane m-au încurajat spunându-mi să fac un efort pentru a-l uita, că viața continuă, că trebuie să am credință și să trăiesc numai din ea, că soțul meu mă ajută din cer, că sunt tânără și timpul va vindeca rănile. Toate acestea nu m-au ajutat. Oare există și altceva care m-ar putea ajuta în acest moment dificil al vieții mele? Dacă da, spuneți-mi!”

Răspunsul dat de către această revistă a fost următorul: “Responsabilitatea vă va face să ieșiți din această noapte a vieții angajându-vă din nou în viața de zi cu zi”. Faptul de a fi creștin este un dar al lui Dumnezeu care solicită responsabilitatea umană. Aceasta, pentru noi creștinii, rămâne o condiție esențială pentru trăirea și răspândirea mesajului evanghelic devenit istorie în întruparea și răscumpărarea obiectivă săvârșite de Dumnezeu Tatăl în Fiul și în Duhul Sfânt. Tot ea, va da semnificație spațiului și timpului, chiar și oricărei existențe umane marcată de lumini și umbre, de teamă și de bucurie, durere și speranță.

Octavian ENACHE

 

* * *

 

Epifania Domnului

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro

În Italia toți știu că Epifania este sărbătoarea “Bobotezei”… Și de fapt este ceva simpatic în această tradiție a Bobotezei care aduce daruri copiilor etc. Riscul constă în faptul că acest aspect șăgalnic și fantastic al sărbătorii Epifaniei poate atrage asupra sa întreaga atenție… Ca și cum această sărbătoare nu ar avea nici o altă semnificație și nici o altă importanță.

Personajul imaginar al “Bobotezei” (o babă probabil corespondenta Moșului de la Crăciun) a apărut din denaturarea numelui un pic cam misterios al acestei vechi sărbători a Bisericii: “Epifania” Domnului.

Dar Epifania nu este ceva aparținând domeniului fabulelor și fanteziei… Este vorba despre o sărbătoare a Bisericii, adică despre o sărbătoare a credinței creștine. Ceea ce înseamnă că la mijloc există ceva important, pentru cel care se recunoaște în numele de “creștin”.

De obicei, în sărbătorile Bisericii pericopa Evangheliei care se citește la Liturghie este cea care constituie punctul esențial de referință pentru a înțelege semnificația acelei sărbători.

Baiul constă în faptul că și Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi riscă să apară și ea în ochii sau urechile noastre ceva similar cu o poveste. Magii, steaua, Isus copilul, visul…: trebuie să recunoaștem că această pagină din Matei are ceva din stilul unui basm; adică al unei relatări în care se întâmplă lucruri miraculoase…, și care nu se întâmplă în realitatea vieții de zi cu zi.

Și totuși nu este vorba despre un basm, o poveste: nu este vorba despre pură fantezie ceea ce relatează Evanghelia lui Matei referitor la Magi. Chiar dacă, pe de altă parte, trebuie să renunțăm la reconstituirea pas cu pas, conform criteriilor moderne ale criticii istorice, “cum s-au întâmplat într-adevăr lucrurile”.

Dincolo de o exactă și deschisă cronică a faptelor, această pericopă din Evanghelie conține un mesaj de o extremă importanță. Un mesaj din anumite puncte de vedere revoluționar, în raport cu lumea ebraică de atunci, când a fost scrisă Evanghelia după Matei; și un mesaj de mare actualitate în lumea modernă. Dar un mesaj care trebuie căutat și cules tocmai lăsându-ne oarecumva “provocați” de acele elemente un pic misterioase care se întâlnesc în relatare.

Misterioși sunt “Magii”, despre care – dincolo de acest nume cu care sunt numiți – Evanghelia nu ne spune nimic: nici cine au fost și nici câți au fost… Nu se spune sigur că ar fi fost trei; și cu atât mai puțin că ar fi fost regi (aceste date au fost adăugate prin fantezia tradiției la datele Evangheliei…).

Singurul lucru pe care ni-l spune Evanghelia este că “au venit din Orient”. Aceasta constituie o indicație destul de vagă referitor la țara lor de origine; dar ne face să înțelegem singurul lucru într-adevăr important referitor la acel mesaj pe care evanghelistul vrea să ni-l transmită: acești “Magi” nu erau evrei.

Cuvântul “magi” indică probabil pe niște “înțelepți” babiloneni, studioși ai cerului și stelelor. Este practic imposibil pentru noi să identificăm exact la ce fenomen astronomic corespunde acea “stea” despre care ne vorbește Evanghelia… Dar aceasta nu are multă importanță.

Ceea ce contează pentru evanghelist este faptul că “steaua” corespunde simbolului regal despre care vorbea o veche profeție din Biblie; și – lucru straniu – o profeție făcută de un păgân, vrăjitorul, ghicitorul Balaam:

“Îl văd dar nu acum,
îl privesc, dar nu de aproape:
O stea răsare din Iacob
și un sceptru se ridică din Israel…”
(Nm 24,17)

“Magii” sunt păgânii, veniți să-l adore pe regele Iudeilor. Sunt primii reprezentanți ai tuturor acelor non-evrei care-l vor recunoaște drept Domn și Mântuitor al lor pe acel “Mesia” pe care-l așteptau evreii.

Venirea Magilor – cu reacțiile conexe din partea autorităților religioase și politice din Ierusalim – devine la rândul ei o profeție referitoare la Mesia: în sânul poporului său, nu va fi recunoscut și nici primit de mulți; iar dintre celelalte popoare, va fi recunoscut și adorat de mulți ca Fiu al lui Dumnezeu și Mântuitor al tuturor oamenilor.

Și tocmai acesta este mesajul cel mai important al Evangheliei: dacă pe de o parte Isus este într-adevăr Mesia așteptat de evrei, născut la Betleem conform cuvântului profetului Miheea, pe de altă parte Isus este Răscumpărătorul întregii omeniri.

Și de asemenea acesta este și mesajul “serios” al Epifaniei, drept încheiere a sărbătorilor Nașterii Domnului: Isus nu a venit în lume numai “pentru cineva”; el a venit pentru toți. El nu este monopolul nici unui popor și nici unei religii (nici chiar al nostru al creștinilor…). Isus este singurul datorită căruia toți oamenii pot “participa la aceeași moștenire” (lectura a doua) și la aceeași viață veșnică a lui Dumnezeu.

Cuvântul “epifanie”, înseamnă “manifestare”: manifestându-se lumii în persoana și istoria lui Isus, Dumnezeu ne-a manifestat, ne-a revelat în același timp și planul său: acela că “toți oamenii sunt mântuiți” (2 Tm 2,4) prin Isus Cristos.

Iată de ce Biserica, drept comunitate a celor care cred în Cristos, este “catolică”, adică universală prin natura sa: pentru că ea ” este în Cristos ca sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc” (Lumen gentium, 1).

De aceea, sărbătoarea Epifaniei reprezintă pentru toți creștinii o invitație la depășirea oricărei forme de “închidere” în mica și propria lume (cea a propriei parohii, a propriului grup, a propriei țări, a propriilor idei, a propriilor gusturi…), pentru a-și forma o mentalitate deschisă dimensiunilor lumii întregi, într-un spirit de solidaritate și de fraternitate fără frontiere și în deplin respect față de orice persoană și de orice cultură…

 

* * *

 

Epifania Domnului

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Arătarea Domnului și căutarea omului

“Fiii tăi vin de departe…” (Is. 60, 1-4)

“Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoștință de taina aceasta…” (Ef. 3, 2-3)

“I-am văzut steaua la răsărit și am venit să ne închinăm Lui…” (Mt. 2, 1-12)

Ajung neașteptații

Încă odată, va fi cazul de a nu insista prea mult asupra cămilelor și dromaderilor, asupra stelei, asupra lui Irod, asupra darurilor și relativului simbolism, ca și asupra tuturor elementelor legendare intervenite cu privire la Epifanie, pentru a descoperi semnificația esențială a acestei sărbători, considerată ca o a doua naștere a Domnului, și care în Orient, își revendică origini și mai vechi decât Crăciunul însuși. Ne vom ocupa mai ales de două subiecte esențiale: arătarea lui Dumnezeu; căutarea omului.

Și aici primează inițiativa divină. Oamenii pornesc spre Dumnezeu pentru că însuși Dumnezeu a plecat întru întâmpinarea oamenilor. Dumnezeu ne-o ia întotdeauna înainte. Noi îl putem afla numai pentru că El ne caută. Avem posibilitatea de a ajunge până la El numai pentru că El a venit la noi. Darul pe care El ni-l face nu este o răsplată pentru forțarea noastră, ci presupusul punct de plecare, cauza forțărilor noastre. Omul nu-l cucerește pe Dumnezeu ci se lasă cucerit de El. Arătarea Domnului își asumă astăzi contururi planetare. Nu este admisă nici o însușire privilegiată și exclusivă din partea nimănui: nici din partea lui Irod și nici a consilierilor lui religioși, nici a păstorilor și nici măcar a poporului ales în complexitatea lui.

Fiii tăi vin de departe… (Is. 60, 4). Vin neamurile (Ef. 3, 6). Vin adoratori neprevăzuți (Mt. 2, 11). Dumnezeu se arată necunoscuților, unor oameni, care nu figurează pe listele celor invitați și nici în cataloagele celor care ar avea dreptul. Este cu neputință de a învăța geografia lui Dumnezeu. Arătarea Domnului dă loc unei mișcări neprevăzute, necontrolabile și neregulamentare. Personajele acestea care vin de departe, de cine știe unde (vag spus: “din răsărit”), pe drumuri necunoscute, ajung la Ierusalim, la Betleem, și apoi sunt obligate de a se reîntoarce în țările lor pe o altă cale.

Geografia lui Dumnezeu nu va putea fi niciodată în nici o facultate teologică. Cine ar putea preda sau învăța o geografie fără hotare, fără frontiere, o geografie în care este cu neputință de stabilit, cine este și cine nu este vecin, unde distanțele sunt înlăturate de o străfulgerare de lumină, de o neliniște tainică, de o nostalgie incurabilă, care ating ținuturi de negândit? Ierusalimul este un loc de trecere și de verificare. Cărțile, oricât de sfinte ar fi ele, stau la locul lor. Persoanele competente, care le-ar putea folosi par a fi anchilozate, stau nemișcate.

Deținătorii puterii autorizate, dau răspunsul exact, dar fără a-și părăsi poziția privilegiată (care exclude fără drept de apel de eveniment, nu-și dau nici cea mai mică silință de a înțelege ceva, și nici să se lase implicați în eveniment. Bunăstarea lor sigură îi lipsește de întâlnirea decisivă și de respectul istoriei. Socotindu-se mai mari decât toți, ei nu-și dau seama de faptele mărețe ale lui Dumnezeu manifestate în afara programelor și a regulamentelor fixate de cărțile lor, dincolo de locurile și de metodele stabilite pentru ceremonia primirii. Posedarea științei omenești îi lipsește de tot ce este esențial, adică de nerăbdarea așteptării și a surprizei întâlnirii. Bieții oameni! Își închipuie că Dumnezeu depinde de ei, se află la cheremul lor, fără să-și dea seama că El nu depinde decât de propria lui libertate și gratuitate infinită.

Părăsesc palatul, pentru aflarea stelei

Și acum este de trebuință ca harnicii cercetători, căutători ai “regelui iudeilor” să părăsească palatul regesc, să nu mai asculte interminabilele discursuri filozofice, să se depărteze de perimetrul cetății sfinte, și să nu se mai încreadă decât în semnul lui Dumnezeu, adică în steaua cea luminoasă oferită de Dumnezeu pentru descoperirea noului loc sfânt, acolo unde El s-a hotărât să vină întru întâmpinarea omului, care-l caută.

“Steaua s-a oprit deasupra locului unde se afla pruncul”. Aici se determină deosebirea, separarea. De semn la realitatea însăși. Semnul a fost spectaculos. În vreme ce realitatea apare modestă, obișnuită, aș spune chiar deziluzionată. O casă oarecare. O scenă comună; oameni de rând, așa ca pe oriunde. “Au intrat în casă, au văzut pruncul cu Maria, mama lui…” Atâta tot, și nimic mai mult! În cazul acesta, semnul grandios, face să ne gândim la o realitate dintre cele mai mici, oarecum chiar nesemnificativă.

“… S-au aruncat cu fața la pământ și i s-au închinat”. Din moment ce credința intră în scenă, steaua nu mai are nici un rost, și-a îndeplinit misiunea. Numai credința îngăduie de a pătrunde cu vederea dincolo de aparențe. De a cădea în genunchi și de a se închina. Numai credința este aceea care consimte de a contempla Slava și Măreția infinită, ce poate fi conținută în exclusivitate de micime, de modestie. Micimea nu este limită, ci ostensoriu. Nu poate fi impediment ci transparență.

Epifania, Arătarea Domnului, se petrece înlăuntrul unei case, ca multe altele, în care o mamă oferă privirilor pătrunse de credință și de uimire, un prunc, ca atâția alții, deși deosebit, în așa fel încât toți cei de față să fie obligați de a-și pleca genunchii și de a i se închina lui. Irod poate sta liniștit pentru că nu va fi detronat. Irod se teme de concurență. Dar acest “rege al iudeilor”, nu va intra niciodată în competiție cu el. El are trebuință de a se arăta, de a apărea, de a se impune atenției oamenilor prin niște semne exterioare, care să provoace nu numai admirația ci chiar și teama. Isus preferă să se ascundă, să călătorească incognito, să aprindă, lăuntric în cineva o stea, un foc, care să-i oblige a pleca la drum, o lumină discretă, care să permită a-l recunoaște, o dorință arzătoare de a i se închina.

Irod nu va fi expulzat. Noul venit nu va avea nici o pretenție la palatul lui și nici la tronul lui prețios (lui îi vor ajunge două bârne încrucișate). “Regele iudeilor care s-a născut”, nu așteaptă tămâieri sau omagii exterioare și slugarnice. El îi așteaptă pe cei neașteptați. Pe cei care vin de departe. Pe cei care au văzut steaua, fără ca măcar să se uite în sus, dar care au citit și au descifrat în ea voința Domnului. “și-au deschis visteriile și i-au adus daruri: aur, smirnă și tămâie…” Da, acestea sunt daruri importante, mai ales prin semnificația lor. Însă Destinatarul a prețuit mai mult decât toate acestea numai darul esențial, adică prezența lor. În sfârșit, au ajuns neașteptații, adică tocmai aceia pe care El îi aștepta. Truda nu le-a fost zadarnică.

Uimirea ca busolă

Ce ne spun nouă toate acestea? Că Arătarea Domnului nu este destinată celor care știu, acelora care-și tocesc vederea citind cărți, ci acelora, care înfruntă riscul călătoriei, fără altă busolă decât uimirea, și fără alte dorințe decât să descopere pe Unicul, în fața căruia cei mari ai pământului să-și plece genunchii.

 

* * *

 

Am venit să ne închinăm

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Dumnezeu singur este vrednic de toată închinarea îngerească și omenească.

Greșeala omenirii dintotdeauna a fost tocmai aceasta: n-a știut cum să i se închine lui Dumnezeu în așa fel ca să-l mulțumească. Isus s-a născut ca să-i aducă Tatălui un cult desăvârșit și să învețe toată făptura rațională să se încadreze în actul suprem de închinare și prin el întreg universul. Iosif și Maria contemplă Pruncul din iesle. Îngerii prezenți la Betleem îi cântă Mărire în cer. Păstorașii îl binecuvântează. Dar restul lumii?

Dar universul?…

Într-o zi au venit la apostolul Filip câțiva greci și i-au spus: Domnule, voim să-l vedem pe Isus. Când i s-a adus la cunoștință dorința lor, Isus s-a bucurat și a exclamat: “A sosit ceasul ca să se preamărească Fiul omului [...] Părinte, preamărește numele tău!” În acel moment s-a auzit glasul Tatălui ceresc: “L-am preamărit și iarăși îl voi preamări” (In 12,20-28). Astăzi trebuie să ne imaginăm cât a tresărit inima pruncului Isus când i-a văzut pe magii care au venit, nu numai să-l vadă, ci să i se închine, să preamărească numele Tatălui ceresc, adică pe Isus, care înseamnă Dumnezeu mântuiește, când îi mulțumesc pentru steaua care i-a călăuzit.

Profetul Isaia tresaltă de bucurie numai la gândul că Domnul va veni și va vizita pe poporul său (Lec. I: Is 60,1-6). El strigă Ierusalimului: Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, căci a venit lumina ta și slava Domnului a răsărit asupra ta. Pe câtă vreme întunericul acoperă pământul și bezna popoarele, ție îți răsare Domnul și slava sa strălucește peste tine. Dumnezeu însuși va fi punctul de atracție pentru toate popoarele, aurora care împrăștie întunericul, farul care călăuzește toate navele spre limanul vieții. Spre lumină și viață se îndreaptă fiii și fiicele Sionului și toate neamurile. Un cult unic pornit din Ierusalim va constitui nucleul închinării universale (cf. CBL pag. 625). “Mulți – va accentua Isus mai târziu – vor veni de la răsărit și de la asfințit și vor ședea la masă în împărăția cerurilor împreună cu Avram, Isac și Iacob” (Mt 8,11).

Masa, despre care vorbește Isus, nu poate fi alta decât masa euharistică. În jurul ei se vor aduna toți acei care au credința cea adevărată, credința părintelui Avram. El este primul om care a crezut într-o mântuire universală. Dumnezeu i-a promis că într-o zi toate popoarele se vor uni cu urmașii săi; și patriarhul a crezut. A fost primul act de credință făcut de om.

Ceea ce a crezut Avram că se va împlini în urmașii săi, Israelul avea misiunea să ducă la bun sfârșit. Numai că mijloacele folosite – legea, sabatul și circumciziunea – au fost ineficiente. Numai credința lui Avram – a cărui început și desăvârșire este Cristos însuși (cf. Evr 12,2) – va fi capabilă să unească toate națiunile.

Evanghelistul Matei continuă descrierea evenimentelor copilăriei lui Isus în lumina profețiilor (Mt 2,1-12). Spre deosebire de Evanghelia după sfântul Luca din noaptea și aurora zilei de Crăciun care se refereau doar la poporul israelit, aici orizontul se lărgește: păgânii sunt atrași de lumina lui Isus rege. Noul Sion nu mai este Ierusalimul, ci Betleemul. Faptul constituie o întoarcere la origini. Între Ierusalim și Betleem poate fi o legătură adevărată dacă se bazează pe aceeași credință. Din păcate, Ierusalimul dă dovadă de rea-credință și astfel Betleemul rămâne ca începutul unui nou popor bazat pe credința profeților împlinită, desăvârșită în Cristos regele întregului pământ.

Magii veniți cred în dumnezeirea pruncului, se bucură în credință și îi oferă daruri. Prin ei Isus începe să reunească popoarele, să dea unitate marii familii umane, atrăgând pe toți spre Tatăl prin jertfa crucii, formând Biserica pe care o va călăuzi el însuși ca un “soare răsărit din înălțimi” (cf. Lc 1,78), adică prin iubirea sa dumnezeiască mai strălucitoare decât orice stea.

Despre magii veniți să i se închine am vorbit în predica de Epifanie din anul trecut. Acum doresc să ating, deși pe scurt, o altă problemă pe care o cred esențială și anume: magii, intrând în casă, au găsit Pruncul cu Maria, Mama lui. Acest lucru ne sugerează gândul că magii n-ar fi găsit Pruncul, dacă n-ar fi fost și Maria, Mama lui; dacă n-ar fi găsit-o pe Maria, n-ar fi găsit nici Pruncul.

Se înșală acei sectari care cred că îl pot găsi pe Isus independent de Mama sa, că i se pot închina cum se cuvine neglijându-i mama sau chiar disprețuind-o. Magii au învățat cum să i se închine pruncului Isus de la aceea care i s-a închinat mai întâi în calitatea ei permanentă – plină de har – care, dacă înainte de zămislire a făcut ca Domnul să fie cu dânsa, cu atât mai mult Domnul va fi mereu cu dânsa după naștere, pentru a-l arăta tuturor oamenilor, tuturor popoarelor. Nu se poate numi creștin adevărat acela care nu găsește Pruncul împreună cu Maria, Mama lui, căruia ea nu-i oferă Fiul spre adorație. Pe drept este Maria recunoscută de adevărații creștini ca Mamă a Bisericii.

În calitatea sa de Mamă a lui Isus total – Fiu al lui Dumnezeu și cap al Trupului Mistic, al Bisericii – preacurata Fecioară Maria are misiunea de a-l oferi pe Mântuitorul tuturor oamenilor, tuturor popoarelor.

Sfântul apostol Paul nu se laudă când afirmă că lui i s-a încredințat misiunea de a vesti păgânilor misterul ascuns de veacuri (Lec. a II-a: Ef 3,2-3a. 5-6). Misterul i s-a descoperit Mariei, doar predicarea lui i s-a încredințat lui Paul. Harul de a predica comportă o acțiune bărbătească de a face tabu la rasa din naționalismul iudaic și de a se îndrepta deschis spre popoarele păgâne. Acest lucru, sfântul Paul nu-l face din proprie inițiativă tocmai el, evreu și fiu de evreu, fariseu de dreapta, circumcis în a opta zi, din neamul lui Israel (cf. Fil 3,5), ci pentru că Dumnezeu l-a chemat. Misiunea sa este aceea de a vesti lumii întregi că nu mai sunt nici persoane, nici familii, nici partide și nici popoare care să pretindă că Isus le aparține numai lor, că l-au monopolizat pe Dumnezeu. A fost până acum un mister că numai evreii l-au cunoscut pe Dumnezeul cel adevărat, dar acum s-a terminat. De fapt profeții au scrutat misterul, dar naționalismul exagerat l-a ascuns și mai mult, ba chiar atât de mult încât numai Dumnezeu putea rupe vălul despre sine însuși descoperind inscrutabila bogăție a lui Cristos (cf. CBL pag. 1673), de a face ca toate popoarele să-l caute și să i se închine.

Dacă profeții au întrevăzut universalitatea mântuirii în atotputernicia lui Dumnezeu, nimeni n-a putut bănui infinita iubire pe care el ne-a arătat-o în Cristos, aproape de necrezut că “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât ne-a dat pe Fiul său unic” (In 3,16), iar acesta s-a smerit luând chipul sclavului (cf. Fil 2,7), suferind pentru întreaga lume înălțarea pe lemnul crucii ca să-i atragă pe toți la sine (cf. In 12,32), ca apoi să-și continue opera prin Trupul său Mistic, prin Biserică.

Aici, în fața magilor, a început prin Mama Pruncului divin catolicitatea Bisericii lui Cristos care recunoaște în celelalte religii căutarea, încă în umbră și închipuire, a Dumnezeului necunoscut dar apropiat deoarece el dăruiește tuturor viață, suflare și orice lucru și [...] vrea ca toți oamenii să fie mântuiți. Astfel, Biserica apreciază tot ceea ce este bun și adevărat în diferite religii drept o pregătire la evanghelie și un dar al aceluia care luminează pe tot omul ca să ajungă la viață (CBC nr. 843; LG 16). Biserica lui Isus nu-i catolică numai pentru că are o conducere unică prin papa drept vicar al său, sau pentru că membrii săi se află în mijlocul oricărui popor și națiune de pe toată fața pământului, ci pentru că ea îmbrățișează cu iubirea lui Cristos și a Macii sale preacurate pe toți oamenii, din toate națiunile, de toate religiile, ba chiar pe păgâni și pe atei.

Noi creștinii, în așa fel trebuie să ne trăim credința încât prin noi, toți cei nebotezați să ajungă în împărăția Tatălui ceresc. De aceea să ne rugăm cu întreaga Biserică: Dumnezeule, care, prin steaua călăuzitoare, l-ai descoperit astăzi neamurilor pe Fiul tău Unul-Născut, dă-ne, te rugăm, harul ca noi, care te-am cunoscut prin credință, să ajungem să privim chipul măririi tale (LR), devenind în același timp pentru întreaga lume stea călăuzitoare spre închinarea eternă cuvenită numai ție. Amin.

 

* * *

 

Epifania Domnului

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Un copil întâlnea mereu un coleg la o intersecție de lângă școală. Primul care ajungea îl aștepta pe celălalt; sau punea o pietricică pe o bancă din piatră. Dacă pietricica era dedesubtul băncii, însemna că prietenul nu trecuse încă pe acolo și putea să-l aștepte.

Care dintre trecători, mai ales dacă erau cu mașina sau pe bicicletă, putea înțelege semnificația prezenței sau a absenței pietricelei de pe bancă, sau măcar să-și dea seama de existența ei? Erau necesari ochii prieteniei, nu numai pentru a ști ce înseamnă acea pietricică, dar și pentru a o vedea.

Așa se întâmplă cu semnele pe care Dumnezeu ni le dă în bunătatea sa: e nevoie de ochii prieteniei pentru a le înțelege (O. BESSIERE, Gesù ci precede, Gribaudi, Torino 1976).

2. Tema

Dumnezeu cheamă toate popoarele în împărăția sa: fericiți sunt cei care ascultă.

3. Mesajul zilei

Epifania: cuvânt dificil. Înseamnă: manifestare, micuțul Isus se manifestă, se face cunoscut ca promisul Mesia, ca Fiul lui Dumnezeu. Cum? Cui?

Iată o caravană de lumină.

- Caravana magilor.

- De ce caravană de lumină? Pentru că urmează steaua. Pentru că se îndreaptă spre cetatea luminii, Ierusalim, învățătoare de adevăr religios. Pentru că se îndreaptă spre Isus: lumina lumii. Pentru că este o invitație la credință adresată evreilor și tuturor oamenilor.

Iată o caravană a iubirii.

- Dumnezeu îi arată iubirea trimițând o stea, dar, mai ales, dăruindu-l lumii pe Fiul său, Isus, pentru mântuirea tuturor.

- Magii își arată dragostea prin darurile lor: aur, tămâie și smirnă.

Iată caravana vieții.

- Viața este plină de bucurie, dar și de obstacole.

- Magii trebuie să facă o călătorie lungă prin deșert… Îndoieli… luări în râs… curse (a lui Irod)… dar nimic nu reușește să-i oprească pe curajoșii magi: îi atrage Pruncul Isus.

Iată o caravană a bucuriei.

- Bucurie, pentru că au primit și descoperit “semnele”, care sunt semne de credință și de iubire.

- Steaua este semnul iubirii lui Dumnezeu față de magi; este semnul iubirii lui Dumnezeu față de cei îndepărtați; este semnul lui Isus: Mântuitorul tuturor oamenilor.

- Caravana ajunge, în sfârșit, la Isus: “Magii s-au bucurat foarte mult”. Și, ca expresie a acestei bucurii, i-au oferit aur, tămâie și smirnă. Aurul arată că Isus este rege. Tămâia arată că Isus este Dumnezeu. Smirna arată că Isus este cu adevărat om, că va trebui să sufere pentru noi.

La drum cu magii.

- Pentru a-i imita pe magi, trebuie să urmăm glasul inimii, adică glasul lui Dumnezeu.

- Trebuie să înțelegem semnele iubirii lui. (Să se facă împreună cu copiii o mică listă de “semne”: frumusețile creației, sacramentele, gesturile și obiectele sacre și, mai ales, unele evenimente din viață etc.).

- Însă trebuie să fim atenți, pentru că nu toate semnele ne duc la Isus. Numai dacă vom fi gata și atenți îl vom vedea pe Prunc împreună cu Maria, Mama lui, vom îngenunchea și îl vom adora cu mare bucurie.

4. Exemple

a) În viață e bine să fim atenți la Dumnezeu… dacă vrem să fim fericiți.

În jungla din America de Sud nu este ușor să te orientezi. Dar se știa că într-un loc ascuns era un tezaur care l-ar fi făcut bogat pe oricine ar fi reușit să-l găsească. Mulți s-au gândit să-l caute, dar numai de puțin timp s-au găsit elemente utile. S-a propus organizarea unei expediții. Ba, mai mult, aproape în același timp, au plecat de la bază doi exploratori, echipați și hotărâți să găsească tezaurul. După ce a fost parcursă prima parte a drumului, fiecare ar fi trebuit să intre în contact radio cu baza.

Unul dintre cei doi era un expert în pădure și a vrut să meargă mai departe pe cont propriu: a aruncat chiar și radio-emițătorul, pentru a fi mai ușor. Așa s-a întâmplat ca, în scurt timp, să se piardă; au fost nevoiți să-l caute pentru a-l salva.

În schimb, celălalt era sigur că nu era singur. Intra deseori în contact cu baza, de unde a plecat chiar un elicopter care controla situația de sus. Astfel, unindu-și propria voință de a ajunge la țintă cu indicațiile precise pe care le primea de la cel care l-a trimis, Într-un climat de încredere, prietenie și colaborare, a ajuns la tezaur. Era un tezaur pe care se merita într-adevăr să-l găsești (A.C.R. di Milano, Tabor, EDB, 15).

Numai urmând semnalele lui Dumnezeu, cu încredere și cu supunere, îl găsim pe Isus.

b) Un bătrân înțelept, plin de credință și de virtuți, a fost luat în râs într-o zi de un tânăr lipsit de caracter, pentru că s-a rugat în public lui Dumnezeu:

- Sunteți atât de retrograd și superstițios, încât mai credeți încă în Dumnezeu? Dar l-ați văzut vreodată?

- Desigur, dragul meu, nu l-am văzut niciodată în persoană, dar l-am văzut în operele sale minunate! Da, am văzut atotputernicia sa strălucind în stelele cerului; puterea sa manifestată în energia din univers și în atomi; frumusețea sa în creaturi; respectul său față de libertatea noastră în faptele malefice ale omului; bunătatea sa în viața mea.

c) Sfat practic

Procesiunea de la ofertoriu, așa cum credeți mai potrivit, să reînnoiască sosirea magilor: “Plini de bucurie, au intrat, l-au văzut pe Prunc împreună cu Maria, Mama sa, și au îngenuncheat pentru a-l adora. Apoi și-au deschis tezaurele lor și i-au oferit aur, tămâie și smirnă…”