Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica Floriilor
Evanghelia: Ioan 12,1-18
Apostolul: Filipeni 4,4-9

Ioan 12,1-18

Deci, cu șase zile înainte de Paști, Isus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morți. Și I-au făcut acolo cină și Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Isus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur și, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis deci Isus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. A zis deci Isus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Deci mulțime mare de iudei au aflat că este acolo și au venit nu numai pentru Isus, ci să vadă și pe Lazăr pe care-l înviase din morți. Și s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui mulți dintre iudei mergeau și credeau în Isus. A doua zi, mulțime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Isus vine în Ierusalim, Au luat ramuri de finic și au ieșit întru întâmpinarea Lui și strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Și Isus, găsind un asin tânăr, a șezut pe el, precum este scris: “Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, șezând pe mânzul asinei”. Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Isus, atunci și-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui. Deci da mărturie mulțimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți. De aceea L-a și întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

 

Autori

pr. Jacques Sylvestre, O.P.
pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamțiu
pr. Anton Dancă
pr. Ilie Cleopa
pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Vasile Florea
pr. Eduard Patrașcu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Mihai Blaj
pr. George Dimopoulos
pr. Tertulian Langa
pr. Paul Butnaru
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Anton Iștoc
pr. Anton Dancă
pr. Șerban Tarciziu
pr. Lucian Păuleț
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
Diverși alți autori
pr. Alessandro Pronzato
FSC
pr. Ștefan Ciubotaru
pr. Vasile Rob
pr. Mihai Tegzeș
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Claudiu Dumea
FSC
pr. Olimpiu Todorean
PF Daniel Ciobotea
pr. Alessandro Pronzato
pr. Șerban Tarciziu

 

* * *

 

Îndemn la a fi risipitori în iubire

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Unul dintre cele mai frumoase episoade din Biblie este conținut în lectura Evangheliei din Duminica Floriilor. Suntem cu șase zile înainte de Vinerea Mare. Pe când Isus stătea la masă, a intrat o femeie. Numele ei era Maria; orașul ei, Magdala; reputația ei, o prostituată. Femeia s-a așezat la picioarele lui Isus. Se auzea că plânge. Lacrimile cădeau pe picioarele Mântuitorului. Ea a încercat să le șteargă cu părul ei, dar izvorul de lacrimi se pornise deja, ca urmare parcă a adâncii mizerii a vieții ei. Lacrimile vărsate pentru păcatele noastre, spun Părinții Bisericii, constituie un al doilea botez.

Apoi ea și-a amintit că sub haine avea un vas de mir, scump. Iuda, care punea preț la toate, l-a evaluat cam la salariul pe un an. Mirul era cu siguranță scump pentru Maria, dar nu prea scump pentru Fiul lui Dumnezeu. Nimic nu este vreodată prea scump pentru Isus. Maria nu s-a comportat așa cum am face tu sau eu. Noi am lua vasul cu mirul prețios și am turna din el încet, picătură cu picătură, pentru a da de înțeles prin această viteză generozitatea darului nostru. Nu așa a făcut Maria! Nu așa fac cei care iubesc. Ea a spart vasul pentru ca mirul să curgă pe capul și pe picioarele Mântuitorului!

 

Ea i-a pregătit Trupul pentru înmormântare.

Peste doar câteva zile, la Cina cea de Taină, Isus va frânge pâinea ca semn al Trupului Său ce va fi frânt pe Cruce. Cu inima plină de pocăință, pe care Dumnezeu nu o respinge niciodată, Maria a făcut ceva ce a prefigurat moartea lui Isus. După ce i-a uns capul și picioarele, le-a șters cu părul ei. Iuda a protestat: “Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor?” Isus a răspuns: “Lăsați-o. Ea a făcut ceea ce avea de făcut: mai dinainte a uns trupul Meu, spre înmormântare.” Maria nu a așteptat ca Isus să moară pentru a-i unge Trupul. A făcut-o înainte de moartea Sa. Aceasta ne face să ne gândim la cât de grijulii suntem față de o familie care și-a pierdut un membru, și ce cuvinte frumoase spunem după ce cineva a murit. Cât de bine ar fi dacă am spune lucruri frumoase respectivei persoane pe când trăiește, să îi aducem buchete de flori înainte să moară, nu când le putem pune doar pe mormântul ei. Maria a fost ultima care l-a tratat cu gingășie pe Isus, cât timp s-a mai aflat printre noi.

 

Risipă oare?

“De ce risipa aceasta?” (Matei 26,8) întreabă Iuda. Este oare o risipă să răspundem impulsului de a ne exprima iubirea? A fost o risipă când Isus și-a vărsat pe Cruce Sângele său scump pentru noi – și nu doar câțiva stropi, ci tot Sângele -, știind bine că nu toți oamenii vor accepta iubirea Sa? Sau a fost oare risipă când tatăl fiului risipitor a fost el însuși risipitor în iubirea sa, punând un inel pe degetul fiului său și încălțări noi în picioarele lui? Este oare vreodată risipă să trimitem scrisori de mulțumire? Este risipă să îi spunem cuiva cât de mult îl iubim și cât de recunoscător îi suntem? Este o risipă să îi faci cuiva un dar special sau să îi adresezi niște cuvinte speciale?

Iubirea știe bine că există anumite momente în viață ce vin și nu se mai întorc. Existau nenumărate ocazii de a-i ajuta pe săraci, dar dacă acea femeie nu s-ar fi agățat de acel moment pentru a face cunoscută iubirea ei pentru Isus, ocazia nu i-ar mai fi apărut niciodată în viață. Există momente în viață ce nu se mai repetă. Cât de mult trebuie să îl fi uns chiar la inimă, nu doar pe cap și picioare, gestul Mariei cu puțin timp înainte de moartea Sa. În Vechiul Testament, trei tipuri de oameni erau unși. Erau unși preoții (Ieșirea 29,7). Erau unși profeții (1Regi 19,16). Erau unși regii (1Samuel 9,16). Ungerea se cuvenea preotului, profetului sau regelui. Acceptând ungerea din partea acelei femei, Isus explicit a afirmat despre Sine că este Profetul care aduce oamenilor cuvântul lui Dumnezeu, Preotul ce a construit pentru oameni puntea spre Dumnezeu, și Regele ce cere oamenilor să ocupe tronul inimilor lor.

 

Risipa în iubire.

Există o anumită risipă în iubire. Vasul de alabastru cu parfum era destinat să fie folosit picătură cu picătură; putea să țină ani de zile, poate chiar o viață întreagă; dar într-un moment de devotament total, femeia l-a vărsat pe capul lui Isus. Există în iubire o nesocotință care refuză să calculeze costul.

Fiecare dintre noi are în interiorul său un vas cu ulei prețios. Darul adorației și al rugăciunii trebuie să fie spart și împărtășit. Trebuie să spargem sigiliul de la fântâna iubirii pentru a putea să o revărsăm pentru alții. Am spart vreodată vasul nostru de alabastru pentru Cristos? El ne cheamă să spargem vasul iubirii și să ne revărsăm pe noi înșine în iubire și slujire.

Odată o biserică era implicată într-un proiect destul de vast. Nevoia de bani era mare. Duminică a fost făcut un apel puternic. La ușa bisericii, o micuță doamnă i-a cerut preotului să vină acasă la ea în ziua următoare. Era o văduvă care trăia destul de prost dintr-o pensie. Când preotul a vizitat-o acasă, ea i-a înmânat un cec. Suma i-a tăiat acestuia respirația. Când a protestat spunând că nu poate lua atât de mult de la ea, i-a explicat că era o moștenire. “Vă rog, lăsați-mă să o dau toată”, a spus doamna. “Este vasul meu de alabastru.”

 

“Părul meu nu este suficient de lung!”

Atunci când Simon, cel care îl primise în casa lui pe Isus, a văzut-o pe această femeie ungând picioarele lui Isus, și-a spus în sine: “Acesta, de-ar fi prooroc, ar ști cine e și ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă” (Luca 7,39).

Ca și când Simon ar fi vorbit cu voce tare, Isus i-a răspuns: “Simone, am să-ți spun ceva… Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta și apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele și le-a șters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îți zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește. Și a zis ei: Iertate îți sunt păcatele” (Luca 7,44-48).

Atunci când această poveste cu Maria ungând picioarele lui Isus și ștergându-le cu părul ei a fost citită unei femei păcătoase, ea a întrebat printre suspine: “Se va mai întoarce vreodată?” “Cine?” “El – Isus Cristos. Am auzit spunându-se, cred, că va reveni într-o zi.” “De ce întrebi?” “Pentru că”, a spus ea într-o nouă izbucnire în lacrimi, “părul meu nu este destul de lung încă pentru a-i șterge picioarele.”

 

Rugăciune.

Preadulce Isuse, Tu ești Cristos, uns de Spiritul Sfânt pentru a fi Profetul, Preotul și Regele nostru. Împreună cu Maria acceptă și ungerea din partea noastră, căci și noi vărsăm pe picioarele Tale lacrimile pocăinței noastre, spărgând în același timp pentru Tine vasul de alabastru al iubirii și devotamentului nostru. Amin.

 

* * *

 

Duminica Floriilor

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină

“Osana! Binecuvântat este cel ce vine
întru numele Domnului, Impăratul lui Israil !”
(Ioan XII,13)

Continuându-și drumul, ultimul drum, spre Ierusalimul Patimilor Sale mântuitoare, Isus face un scurt popas în Betania, la prietenul său Lazar pe care de curând îl înviase din morți și care îl oprește la cină. A doua zi, astăzi în Duminica Floriilor, își face intrarea solemnă, ca Împărat, în Ierusalim. Pentru că Isus Cristos, acum când se apropia de sfârșitul vieții Sale pământești, voia să demonstreze că El este nu numai Profetul care a adus vestea cea bună a Răscumpărării, și nu numai Arhiereul suprem care, peste câteva zile, se va oferi pe Sine Tatălui ca unica și adevărata jertfă, ci El este și Pantocratorul, Împăratul Atotputernic al lumii, al firii văzute și al celei nevăzute, și numai Lui, care prin minunile săvârșite se dovedise Stăpânul vieții și al morții, I se cuvine “toată slava, cinstea și închinarea”.

Ca Împărat este anunțat de arhanghelul Gavriil la Bunavestire: “Va împărăți în casa lui Iacob în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit” (Luca I,32-33). Împărat este numit și de Magii din Răsărit veniți să I se închine, care, ajunși în Ierusalim, întreabă: “Unde este Impăratul Iudeilor, cel ce S-a născut?” (Matei II,2). Împărat este numit și de Natanail care, la prima întâlnire cu Isus, exclamă uimit: “Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești Împăratul lui Israil!” (Ioan I,49). Însuși Isus Se declară ca atare în fața procuratorului Ponțiu Pilat, când acesta Îl provoacă să-și declare identitatea prin întrebarea: “Tu ești Împăratul Iudeilor?” – “Tu zici”, îi răspunde Isus, ceea ce înseamnă: “Sunt într-adevăr.” Iar Sfântul Ioan, în Apocalipsul său, îl numește pe Isus: “Domnul Domnilor și Împăratul Împăraților.”

“Iată de ce, astăzi, în Duminica Floriilor, când seva mustește sub scoarța pomilor îmbrăcați în mantia albă a florilor, când pare că întreaga fire prăznuiește miracolul trezirii la viață, Cristos se arată lumii, în mod sărbătoresc, ca Împărat. Incalecă asinul regesc, simbol al păcii, și împreună cu prietenii săi se îndreaptă spre porțile cetății Ierusalimului. Drumul este plin de lume, iar sufletele de așteptarea Celui ce trebuia să vină în numele Domnului. Deodată, în sufletul unuia din mulțime se aprinde o lumină: Acesta este Împăratul Sionului, Acela despre care scrie profetul (Zaharia IX,9); și, neputându-și stăpâni bucuria descoperirii, strigă: “Osana! Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului!” Mulțimea îl recunoaște pe fiul lui David împăratul și începe să aclame: “Osana! Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului, împăratul lui Israil!”

Palmierii, măslinii și sicomorii se despoaie de crengi, florile sunt adunate grămezi și aruncate în calea Celui ce se apropie. Mai mult, unui împărat i se cuvine să calce pe pitorescul covoarelor orientale. De aceea – în lipsa acestora – mulțimea își arunca veșmintele în cale ca să treacă Împăratul Cristos peste ele.

Însuflețirea celor simpli și buni nu cunoaște margini. Norodul se îngroașă, cântând și agitând în mâini crengile de finic.

Isus intră în Cetate. Convoiului i se alătură acum mulțimea din oraș; străzile devin prea strâmte; vuietul crește, cetatea se cutremură când pe ulițele ei își face intrarea Marele Împărat în simplitatea Lui maiestuoasă. Incă un moment și toată lumea va fi la picioarele Lui, aclamându-L și recunoscând în persoana Lui pe: “Împăratul, cel ce vine în numele Domnului”.

Toți se bucură. Doar mai marii poporului și fariseii, care urzesc de mult uciderea lui Isus, freamătă de ură și teamă. Mai bine să moară El, decât să ne pierdem sau să ne primejduim noi situația – se gândesc ei.

Dar, în mijlocul ovațiilor și osanalelor , Isus nu se bucură, nici nu se întristează, ci își păstrează imperturbabila-I seninătate divină. El vede deja profilându-se nu departe, pe Golgotha, crucea. El știe că poporul este cel mai mare copil; de aceea nu se lasă îmbătat de urale. El, care cunoaște mai bine decât oricine nestatornicia inimii omenești, știe că aceștia care azi au răgușit slăvindu-L în osanale, peste cinci zile, în Vinerea Mare, când vor vedea filacteriile cu fire de aur și mătase ale lui Caiafa și acvila romană de pe pieptul procuratorului Pilat, nu-și vor mai aminti de ce sunt atât de răgușiți și pentru ce nu pot striga și mai tare: “Răstignește-L”. De aceea, Isus, acum, când este aclamat, nu se bucură, precum nu se va plânge când va fi biciuit și răstignit. Și totuși, de un singur lucru El se bucură, și anume: că peste câteva zile, prin Patimile Sale El va deschide poarta fericirii veșnice tuturor acelora care vor vrea să se folosească cu vrednicie de Jertfa Sa. Încolo, precum în pustiu respinsese viclenele ispite ale Satanei, tot astfel, acum, rămâne nemișcat la aplauzele și osanalele mulțimii. (I.Miclea, Ecouri din veșnicie, vol. I, p.180-182).

Ce minunată lecție ne dă Mântuitorul, și în această împrejurare, despre indiferența cu care trebuie să privim laudele în succesele noastre, neuitând că inima omului este atât de greșelnică și nestatornică în sentimentele, aprecierile și vrerile ei. O, de am ști învăța de la El înțeleapta știință de a prețui și cântări laudele și stima oamenilor cu cântarul și prețul vieții veșnice!

Iată prima învățătură ce ne-o oferă evenimentul sărbătorit azi.

Dar episodul ce se desfășoară azi sub ochii noștri mai are pentru noi încă o semnificație, de o deosebită importanță supranaturală.

Mântuitorul este Impărat, dar nu lumesc. Împărăția Sa, cum subliniase El, nu este din lumea aceasta, ci este o împărăție din spirit și adevăr ce coboară de Sus și se înstăpânește prin har în sufletele noastre, transfigurându-le. Fermentul de viață divină, al harului, prin care se întâmplă această transfigurare, spiritualizează și trupul, împărtășindu-i după moarte, prin înviere, gloria cerească, după modelul lui Cristos Cel Înviat. Din coasta Sa, străpunsă pe Cruce, au izvorât nesecatele fântâni de apă vie ale celor șapte Taine sau Sacramente, prin care sufletul are oricând putința de a se primeni și reînnoi neîncetat, îmbogățindu-se în viața divină prin permanentul contact vital cu Cristos Mântuitorul.

Iată de ce, evenimentul istoric al intrării triumfale a lui Isus în Ierusalim trebuie să însemne pentru noi voința Sa de a intra și a se înstăpâni în inimile noastre ca împărat al ființei noastre întregi, deoarece, de drept, în baza Creării și Răscumpărării, Îi aparținem Lui. El ne-a spus că Împărăția cerurilor este în noi. Suntem deci Ierusalimul în care vrea să stăpânească El ca Împărat, templul viu în care vrea să troneze pe altarul sufletului, instaurând ordinea, curățenia și pacea cu Dumnezeu, cu noi înșine și cu aproapele.

Singur El poate săvârși în noi această lucrare. Dar nu poate intra în sanctuarul inimii, decât dacă noi înșine îi deschidem ușa, deoarece respectă libertatea ce ne-a dat-o ca dar. Cheia cu care îi vom deschide este harul smereniei și al căinței, “inima înfrântă și smerită”, har pe care ni-l va dărui dacă I-l vom cere.

Purificați și împăcați în baia Sfintei Spovedanii, El își va face intrarea triumfală în noi prin împărtășirea cu El în Taina Iubirii, chezășia învierii și vieții noastre veșnice. Căci El ne-a asigurat: “Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viața veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” Amin.

 

* * *

 

Despre împlinirea proorociilor pentru Hristos și despre orbirea spirituală

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Și Iisus, găsind un asin tînăr, a șezut pe el, precum este scris: Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, șezînd pe mînzul asinei (Ioan 12, 14-15)

Iubiți credincioși,

Dacă citim în Sfînta și dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament aflăm că toate proorociile care au fost spuse despre Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care la plinirea vremii a venit la neamul omenesc, s-au împlinit cu mare uimire la vremea lor. Așa vedem că sfinții prooroci, prin descoperire de la Sfîntul Duh, au arătat cu mii de ani înainte că Mîntuitorul nostru Iisus Hristos Se va naște după trup din sămînța femeii (Facere 3, 15); că Se va naște din sămînța lui Avraam (Facere 22, 17-18); că va fi din neamul lui David după trup (Isaia 9, 6).

La fel și pentru ziua acestui mare și prealuminat praznic al Intrării Domnului în Ierusalim, vedem împlinindu-se proorocia Sfîntului Prooroc Zaharia, care a zis: Bucură-te foarte, fiica Sionului, veselește-te fiica Ierusalimului, că iată Împăratul tău vine la tine, drept și biruitor, smerit și călare pe mînzul asinei (Zaharia 9, 9).

Dar, frații mei, ce simbolizează mînzul asinei despre care a proorocit Zaharia atît de arătat, iar Domnul șezînd pe el a împlinit proorocia? Mînzul asinei, ca orice mînz, este sălbatic și anevoie de îmblînzit, iar ca un asin este necurat; pentru aceea nici nu era primit între cele ce se aduceau lui Dumnezeu după lege, ci se schimba. Necurate erau toate neamurile pămîntului pentru necredința lor și sălbatice și cu anevoie de îmblînzit, pentru că erau lipsite de legile lui Dumnezeu.

Șederea lui Iisus Hristos pe mînzul asinei însemna suspinarea neamurilor către El; și vezi că Apostolii au adus la Iisus mînzul asinei, precum zice dumnezeiescul Luca, și aruncîndu-și hainele pe el au pus pe Iisus deasupra. Hainele așternute pe jos erau semne și închipuiri arătate cum că Apostolii, întinzînd propovăduirea Evangheliei la neamuri, le-au adus și le-au supus lui Hristos, Care le-a umplut de darurile Lui cele dumnezeiești. Apoi zice dumnezeiasca Evanghelie: Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar cînd S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El și că I le-au făcut Lui (Ioan 12, 16).

Poporul care era din Betania împreună cu cei din Ierusalim, auzind că Mîntuitorul a făcut acea mare și preaslăvită minune, a învierii lui Lazăr, mort de patru zile, numai prin strigarea: Lazăre, vino afară!, a ieșit înaintea Domnului cu mare evlavie și mirare și L-a întîmpinat cu stîlpări și cu ramuri. Dar oare tot cu această e-vlavie și credință l-au primit pe Mîntuitorul arhiereii, fariseii și cărturarii? Nu. Aceștia erau plini de zavistie și de ură împotriva Mîntuitorului și, auzind despre preaslăvita minune cu învierea lui Lazăr, nu numai că nu au crezut, ci s-au și grăbit să ia toate măsurile pentru a ucide pe Iisus. Căci adunînd sinedriul, ziceau: Ce facem, pentru că Omul acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm așa toți vor crede în El și vor veni romanii și ne vor lua și țara și neamul (Ioan 11, 47-48).

Vedeți, frații mei, cîtă orbire și răutate era în mintea și inima cărturarilor, arhiereilor și a fariseilor împotriva lui Iisus? Cîtă deosebire era între popor și între conducătorii lor sufletești! Poporul cu atîta evlavie și cinste îl primea pe Mîntuitorul. Încă și mulți din iudeii, care veniseră la Maria și care văzuseră ce a făcut Iisus, au crezut în El (Ioan 11, 45). Iar arhiereii și fariseii, orbiți de ură, de răutate și necredință, nu numai că nu au crezut în El, ci în grabă pregăteau și planul de a-L omorî. Cîtă dreptate avea Mîntuitorul cînd îi mustra pe acești cărturari și farisei și le zicea: Nebuni și orbi! (Matei 23, 17). Cîtă orbire sufletească și cîtă ură și zavistie era în mintea și în inima acestor conducători spirituali ai poporului lui Israel! În loc să creadă în preaslăvita minune a învierii lui Lazăr și să-L laude pe Iisus Hristos, auzi ce zic: Ce facem pentru că Omul acesta face multe minuni? (Ioan 11, 47).

Auzi nebunie, auzi orbire din zavistie și ură! Despre această orbire și împietrire a fariseilor, a arhiereilor și cărturarilor a proorocit marele prooroc Isaia, zicînd: Că s-a învîrtoșat inima poporului acestuia și cu urechile sale greu a auzit și ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și cu urechile să audă, și cu inima să înțeleagă și să se întoarcă și să-l vindece (Isaia 6, 10).

Iubiți credincioși,

Cauzele împietririi și orbirii sufletești a arhiereilor și fariseilor erau ura și zavistia, pe care le aveau împotriva Mîntuitorului. De aceea căutau felurite pricini spre a-L pierde. Astfel am socotit să vorbim cîte ceva despre blestemata pricină a zavistiei, nu cu cuvintele noastre, ci cu ale Sfinților Părinți.

Ascultați ce zice Sfîntul Vasile cel Mare despre zavistie: “Bun este Dumnezeu și de bine dătător celor vrednici. Rău este numai diavolul și izvoditor a tot felul de răutăți și precum la cel bun lipsește zavistia, așa la diavol există zavistia. Să ne păzim, fraților, de patima zavistiei ca să nu ne facem părtași lucrurilor diavolului și potrivnicului și să ne aflăm osîndiți întru aceeași osîndă cu el. Că dacă cel ce se mîndrește, cade în osînda diavolului, cum zavistnicul va scăpa de munca cea gătită diavolului? Că nici o patimă mai pierzătoare decît zavistia nu rămîne în inimile oamenilor, care preapuțin mîhnește pe cei de afară, dar este cea întîi și mai aproape răutate la cel ce o are.

Căci precum rugina roade în fier, așa zavistia mănîncă în sufletul celui ce o are. Precum viperele mănîncă pîntecele celor ce le poartă ca să se nască, așa și zavistia are putere a mînca sufletul celui ce o are. Pentru că zavistia este mîhnire pentru binele aproapelui, de aceea niciodată scîrbele și întristările nu lipsesc de la omul zavistnic. A rodit țarina aproapelui său, este îndestulată casa lui cu toate cele necesare vieții. Bucurii de la bărbatul acela nu lipsesc. Toate acestea sînt hrană bolii și sporesc suferințele celui zavistnic. Pentru aceasta cu nimic nu se deosebește de omul gol care de toți se rănește. Este cineva viteaz? Este sănătos? Acestea rănesc pe cel zavistnic. Altul este mai frumos la față. Altă rană a zavistnicului. Cutare întrece mult darurile sufletești și pentru înțelepciunea și puterea cuvintelor este văzut și rîvnit. Altul este bogat, dă multe daruri celor săraci și se laudă de cei ce dobîndesc de la el faceri de bine.

Acestea toate sînt bătăi și răni care pătrund în inima celui zavistnic. Și ce este mai rău la patima aceasta este că nici a o spune nu poate. Ci caută cu privirea în jos și este posomorît și se tulbură, cîrtește, și se păgubește de răul acesta și amintindu-i-se de patima sa, se rușinează să-și arate necazul, că este zavistnic și amărît și se chinuie de bunătățile prietenului și de veselia fratelui și nu poate suferi bunătățile și îndestularea aproapelui. Deci nevoind a-și spune patima, ține boala întru adînc care roade și mănîncă cele dinlăuntru ale lui. Ba nici doctor al bolii acesteia, nici vreo doctorie vindecătoare nu poate afla, măcar că sînt pline Scripturile de leacuri pentru ea…” (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron, 1988, p. 117).

Să auzim și pe Sfîntul Ioan Gură de Aur vorbind despre zavistie. “Nu este alt păcat mai rău care desparte pe om de Dumnezeu și de ceilalți oameni ca zavistia, adică pizma. Această boală rea este mai cumplită decît iubirea de argint. Pentru că iubitorul de argint atunci se bucură cînd dobîndește banii; iar invidiosul și zavistnicul atunci se bucură cînd altul pătimește și păgubește și își pierde munca lui și socotește cîștig primejdiile și pagubele altora.

Deci care altă patimă este mai rea decît aceasta? Că răutățile lui nu le cercetează, iar de binele altora se topește pe sine și se lipsește de rai. Nici în lumea aceasta zavistnicul nu are nici un bine. Căci în ce chip cariul mănîncă lemnul și molia roade lîna, așa și pizma roade cu totul sufletul și oasele omului zavistnic și pizmaș, căci aceste patimi sînt mai rele decît fiarele, care pentru hrană, sau din fire se pornesc spre mînie. Iar oamenii zavistnici și pizmași, cînd le face cineva bine, ca și cînd le-ar face o strîmbătate, asemenea demonilor, sînt nemilostivi și amari vrăjmași. Zavistnicii și pizmașii fug de adunarea și vorbirea cea firească și nici mîntuirea lor nu o doresc. Pentru că pizma nu știe a cinsti ceea ce este de folos. Unii ca aceștia pururea se află plini de tulburări și de mîhnire și sufletele lor merg la iad. Că nu este alt păcat mai rău decît pizma și zavistia”.

Iubiți credincioși,

Astăzi este Duminica Floriilor cînd Mîntuitorul nostru Iisus Hristos intră ca un împărat în Ierusalim, spre a se da de bună voie la chinuri și la moarte pentru noi păcătoșii. Ați auzit în Sfînta Evanghelie cu cîtă bucurie Îl însoțea mulțimea și cu cîtă ură și zavistie Îl priveau cărturarii și arhiereii iudeilor.

Astăzi se încheie Postul Mare și începe Săptămîna Mare a Sfintelor și mîntuitoarelor patimi. Cei care ați fost mai silitori cred că pînă acum v-ați spovedit și împărtășit cu Trupul și Sîngele Domnului. Care încă nu v-ați curățit de păcate prin spovedanie și Sfînta Împărtașanie, mai aveți numai cîteva zile pînă la Sfintele Paști. Nu mai amînați, ci alergați la preot, că nu putem să ne bucurăm de Învierea Domnului necurățiți și plini de păcate. Nu vă lăsați pe ultimele zile că săptămîna aceasta preoții sînt foarte ocupați.

Frații mei, din seara aceasta încep deniile, cu patimile lui Hristos. Sînt cele mai frumoase și mișcătoare slujbe și cîntări de peste an. Veniți seară de seară cît mai mulți la sfînta biserică. Cum putem noi să dormim sau să lipsim de la biserică cînd Hristos priveghează și se roagă pentru toată lumea? Cum putem noi să rîdem și să bem cînd Fiul lui Dumnezeu este dat în mîinile hulitorilor și ucigașilor necredincioși? Cum putem noi să mîncăm acum cînd Domnul vieții, postește și suspină pentru noi? Cum să lipsim de la biserică acum, cînd Hristos este trădat de propriul său ucenic și este vîndut iudeilor ca să fie judecat și răstignit?

Să mergem săptămîna aceasta după Iisus Hristos, pe drumul Crucii, care pentru noi este drumul vieții, al iertării și al mîntuirii. Fără acest drum nimeni dintre oameni nu se poate mîntui.

Iată astăzi Hristos intră triumfal în Ierusalim însoțit de mulțime de oameni cu ramuri de finic în mîini. Să-L întîmpinăm și noi pe Hristos cu stîlpări de fapte bune. Hristos blesteamă smochinul fără roade care se usucă. Să ne temem și noi, că sîntem ca niște pomi fără roade pe pămînt, lipsiți de multe bunătăți duhovnicești. Hristos primește pe femeia păcătoasă să-I spele picioarele. Să ne apropiem și noi de Domnul și cu lacrimi de pocăință să-I udăm picioarele și să I le sărutăm.

Hristos este vîndut de Iuda la iudei pe 30 de arginți. Să ne ferească Dumnezeu să-L trădăm și noi pe Domnul pentru bani, pentru cinste sau din frică. Hristos spală picioarele ucenicilor la Cina cea de Taină, ca să ne învețe smerenia pe toți. Hristos Mîntuitorul nostru săvîrșește prima Sfîntă Liturghie la Cina cea de Taină, întemeiază deci jertfa liturgică și împărtășește pe ucenici, înainte de patima Sa. Să prețuim toată viața biserica, să mergem regulat la Sfînta Liturghie și să ne apropiem cu evlavie și pregătire de Sfînta Împărtășanie, mai ales la marile praznice și sărbători creștine. Numai Iuda, vînzătorul, cînd s-a împărtășit “a intrat satana în el”, căci a primit cu nevrednicie Trupul și Sîngele Domnului. Așa vor pătimi toți cei ce se împărtășesc cu necredință și cu păcate mari pe suflet. Vai de cei ce zac în păcate grele și nici măcar în sfintele posturi nu se pocăiesc și nu se împacă cu Mîntuitorul.

Iată, Vinerea Mare! Fiul lui Dumnezeu este răstignit între doi tîlhari, pentru mîntuirea noastră. Să mergem cu sfintele femei mironosițe să plîngem pe Iisus Hristos și mai ales să ne plîngem păcatele noastre lîngă Crucea Lui. Hristos își dă duhul și apoi este pus în mormînt. Să îngenunchem cu mare credință la Mormîntul Domnului, să-L tămîiem, să ne rugăm și să ne cerem iertare, să ne împăcăm unii cu alții și în noaptea sfîntă a Sfintelor Paști să așteptăm clipa de taină a Învierii Domnului și a învierii noastre.

De vom face așa, ne vom bucura cu toții de lumina învierii Mîntuitorului și vom putea cînta cîntarea îngerească de biruință asupra morții și a iadului. Amin.

 

* * *

 

Bucuria Floriilor

Autor: pr. Vasile Florea
Copyright: Predici.cnet.ro

Sărbătorim astăzi intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim. Ne amestecăm și noi printre cei care îl însoțesc pe Isus, avem și noi ramuri în mână cu care îl salutăm pe Isus, cântăm și noi “Osana!”, simțim cu toții bucuria acestei sărbători. Și cu toate acestea nu putem să facem ca gândurile noastre să nu anticipeze ceea ce va urma să se întâmple în Săptămâna Mare. Știm că în Săptămâna Patimilor, Isus nu va mai fi preamărit, ci dimpotrivă tratat cu ură, cu dispreț, cu răutate extremă. Iată așadar că această duminică a Floriilor este o sărbătoare, însă una în care suntem mai reținuți, tocmai pentru că știm că în săptămâna care vine Isus va fi crucificat pentru noi. Este potrivit, cred, să ne întrebăm astăzi: Cine este Isus și cum se face că într-un timp atât de scurt poate trezi în rândul mulțimii reacții total opuse? Pe de o parte urarea de bun venit, sintetizată în strigătele de “Osana!”, iar pe de altă parte vocea biciuitoare a poporului care-i strigă lui Pilat “Răstignește-l!” Nu putem ști precis dacă cei care au strigat “Osana!”, s-au numărat și printre cei care au strigat “Răstignește-l!” Dacă însă cei care-l preamăreau pe Isus au ajuns ca numai peste câteva zile să-l blesteme și să-l umilească, însemnă că aceste persoane erau lipsite de caracter, fără o personalitate proprie, care se amestecau în mulțime și care nu aveau identitate ci se aprindeau sau se emoționau în funcție de reacția întregii mase. În societatea în care trăim nu sunt străine de noi astfel de atitudini, în care persoane lipsite de identitate devin extrem de curajoase și de bătăioase atunci când se adaugă mulțimii și se lasă manipulați. Acesta este un act de lașitate, de egoism de lipsă de curaj. Omul este dator să-și asume responsabilitatea faptelor sale, să nu se lase manipulat, dar pentru aceasta este nevoie ca omul să-și asculte glasul propriei conștiințe. Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru a forma o mulțime, ci fiecare om are identitate proprie și chiar dacă oamenii formează o comunitate de iubire, Biserica, fiecare răspunde personal pentru faptele sale, la fel cum fiecare poate fi util sau dăunător societății în care trăiește.

Să revenim însă la întrebarea: Cine a fost Isus, ce a reprezentat El, dacă astăzi este preamărit și peste câteva zile ucis? Este o întrebare la care nu trebuie să dăm un răspuns imediat, ci este o întrebare care trebuie să ne însoțească în Săptămâna Mare. Poate ne întrebăm în această Săptămână: Ce prețuim noi la Isus? Ce înseamnă El pentru noi? Care cuvinte, care fapte, care din minunile pe care El le-a făcut sunt importante pentru mine și pe care mi le amintesc spontan? Ce ecou este în inima mea atunci când mă gândesc la Isus? Sunt întrebări extrem de utile. Ca și creștini suntem strâns uniți cu Cristos, așa cum nu suntem uniți cu nici o persoană. Din momentul botezului noi suntem ai lui Dumnezeu care ne provoacă mereu. Ca și orice altă relație și relația noastră cu Dumnezeu trebuie cultivată și dezvoltată. Iar această perioadă specială în care ne aflăm și care culminează cu Învierea Domnului este un timp potrivit pentru a aprofunda legătura noastră cu Dumnezeu. În căutarea răspunsurilor la aceste întrebări, întrucât formăm Biserica, suntem călăuziți de Spiritul Sfânt. Un răspuns inspirat de Spiritul Sfânt la întrebarea noastră “Cine a fost Isus?”, ni-l dă Sfânta Scriptură: “Isus Cristos, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu” (Filipeni 2,6). El este Fiul lui Dumnezeu întrupat, promis nouă de Dumnezeu Tatăl. Dumnezeu fiind i se cuvine mărire: “Binecuvântat să fie cel ce vine întru numele Domnului”. Dar Fiul lui Dumnezeu “S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 7-8). Iată așadar ce ne învață Isus: a suferi din iubire pentru oameni și a merge pe drumul acesta până la moarte, nu este semn de slăbiciune ci de tărie. Dumnezeirea lui Isus se descoperă tocmai în acceptarea de bună voie a suferinței și a morții. Să-l rugăm pe Dumnezeu ca să ne facă vrednici de binecuvântarea Sa în zilele ce vin, atât pentru viața noastră cât și pentru întreaga lume. Amin.

 

* * *

 

Cel care vine

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” (Ioan 12,13).

În Duminica Floriilor, dragi credincioși, Sfânta noastră Biserică ne amintește de intrarea regească a lui Isus în Ierusalim. Această intrare, conform Scripturii, a avut loc exact cu șase zile înainte de Paștele evreiesc: “cu șase zile înainte de Paști, Isus a venit în Betania” (Ioan 12,1). Intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim a fost profețită cu 745 de ani înainte de către proorocul Zaharia: “Bucură-te foarte, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept și biruitor; smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zaharia 9,9). În întreg Vechiul Testament nu există nici un profet care să nu menționeze, care să nu profețească cel puțin un eveniment din viața și/sau activitatea Domnului nostru.

Cristos vine de bunăvoie la Ierusalim, motivația Sa fiind aceea declarată în rugăciunea Sa: “Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească” (Ioan 17,1). În alte momente din ministerul Său public când se afla în fața morții, Isus pleca din acel loc. Dar acum El vine să își întâlnească față în față dușmanii. Acest lucru trebuie să slujească drept exemplu pentru noi: să nu ne ghemuim de frică înaintea dușmanilor Evangheliei, ci să îi înfruntăm cu curaj.

Înainte ca procesiunea triumfală să se îndrepte spre Ierusalim, Isus s-a oprit la casa prietenului Său Lazăr, pe care îl înviase din morți. La masă două persoane au ieșit în evidență prin comportamentul lor: Maria, sora lui Lazăr, și Iuda, discipolul lui Isus, numit și Iscarioteanul. Maria, simțind oarecum că slujirea lui Isus pe pământ se apropia de sfârșit, a luat “o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Isus și le-a șters cu părul capului ei”. Casa s-a umplut imediat de parfumul plăcut al mirului. Iuda, însă, întotdeauna conștient de valoarea financiară a tuturor lucrurilor, a dezaprobat actul pios al Mariei, acuzând-o de risipirea la ceea ce “se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor” (Matei 26,9). Îl vedem atunci pe Isus în rolul Său de Apărător al săracilor și al celor oprimați. Ioan Gură de Aur remarcă faptul că aici pietatea lui Iuda este cu siguranță ipocrită, la fel ca și condamnarea de către el a Mariei. Sf. Paul ne spune că Satana însuși se transformă într-un înger al luminii (2Corinteni 11,14).

Iuda nu reușește să ascundă motivația sa reală; i-ar fi plăcut să fure mirul și să îl vândă pentru profitul său personal. Mulți dintre noi astăzi suntem vinovați de acest păcat al lui Iuda, în particular cei care ar lipsi biserica de podoabele ei liturgice, condamnându-le ca pe un lux. Nu că ar fura ei de la biserică; dar ori de câte ori este nevoie de un nou potir pentru Sfânta Împărtășanie ei vor obiecta că banii sunt irosiți nebunește, la fel ca în cazul ornatelor, al icoanelor, al cărților liturgice. Orice sumă de bani cheltuită în scopuri religioase, și în special pentru a-i aduce pe alții la credința mântuitoare în Cristos, este, potrivit acestor oameni, irosită. Ar fi de prisos să analizăm starea spirituală a acestor suflete avare.

În timp ce se afla în casă, o mulțime mare din Ierusalim s-a adunat afară. Ei doreau să îl întâlnească pe Domnul nostru; doreau de asemenea să îl vadă pe Lazăr, despre care auziseră că Isus îl înviase (ceea ce era adevărat). Acești oameni erau simpli și direcți în cuvintele și comportamentul lor. Însă și treceau cu ușurință dintr-o parte în alta. Deoarece aceiași oameni care l-au întâmpinat pe Domnul nostru cu ramuri de măslin, și au strigat “Osana Fiul lui David”, peste câteva zile urmau să ceară sângele lui Isus, și eliberarea lui Baraba în locul lui Cristos. Câtă obrăznicie; ce decădere totală! Să prefere un hoț în locul Fiului întrupat al lui Dumnezeu, care i-a vindecat pe bolnavii lor și i-a înviat pe morții lor. Și totuși istoria este plină de astfel de exemple. Cei buni sunt condamnați; cei fără rușine sunt ridicați în slăvi. Isus a intrat cu umilință în Ierusalim, permițând mulțimii să facă așa cum dorește pentru ca să se împlinească Scriptura. Ioan Gură de Aur contrapune intrarea lui Cristos cu aceea a unui erou militar victorios, subliniind umilința supremă, marea blândețe a Fiului lui Dumnezeu. Discipolii înșiși nu au înțeles aceste evenimente până când nu au fost iluminați de Duhul Sfânt, în ziua Rusaliilor.

Preaiubiților, cum îl vom primi astăzi pe Cristos? A-l ignora este totuna cu a-l respinge. El nu ne cere să îl întâmpinăm cu ramuri de palmieri; cere doar o inimă plină de căință. El caută astăzi să intre, nu în Ierusalim, ci în sufletele noastre. Să Îl acceptăm ca pe Mântuitorul nostru; nu a dus El pe cruce păcatele noastre? Să îl acceptăm ca pe Învingătorul morții, și să domnim cu El în viața veșnică. “Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului”. Amin!

 

* * *

 

Duminica Floriilor

Autor: pr. Tertulian Langa
Copyright: Editura Galaxia Gutenberg

Intrarea în Ierusalim

În urma repetatelor invazii și ocupări ale Țării Sfinte de către puterile străine, poporul lui Israel a cunoscut un dureros proces de părăsire a solului natal: unii de teama persecuțiilor, alții în căutarea unui trai mai bun, în alte locuri, prin străini. Grupele, mai mari sau mai restrânse, de iudei statorniciți în jurul bazinului mediteranean au căpătat cu timpul numele generic de diaspora. Această emigrație a devenit masivă odată cu robia babilonică din sec. al VI-lea î.Hr. Numărul celor plecați reprezenta o parte importantă a poporului iudeu, care ajunsă izolată în culturi străine, risca să-și piardă identitatea națională și cea spirituală. De aceea conducătorii lor spirituali au hotărât ca toți, oriunde ar fi fost, să facă un pelerinaj obligatoriu, o dată pe an, de Paști, la Templul Sfânt de la Ierusalim, unde să-și reînnoiască jurământul de fidelitate față de Legile lui Moise și față de popor. În acest fel se explică faptul că în Duminica de dinaintea Paștilor, Ierusalimul și satele din jur erau supraaglomerate cu cei veniți la Praznic. Avem și noi o Diasporă a noastră, din cauza comunismului ateu, dar nu avem și noi o revenire periodică pentru regenerarea românească și spirituală a celor care au plecat.

Este bineștiută setea cu care, veac după veac, poporul Israel își aștepta Izbăvitorul de sub puteri străine, Învățătorul care să le purifice credința și morala, atât de infestate de practici păgânești. Noi, cum suntem acum? Ne așteptăm cu sete plânsă și înfrigurată purificarea cu care să participăm la Sfânta Înviere? Deodată, toate mulțimile de veacuri trăitoare prin străini, unii nemaiștiind nici limba, dar își păstrau credința, sunt străbătute de un fior istoric al memoriei, stârnit de zvonul insistent și incredibil că cineva din neamul lor, un Nazarinean numit Isus, l-a înviat din morți pe Lazăr în Betania și că acest Isus a înviat și pe un tânăr în Nain și pe fetița lui Iair, că a tămăduit leproși și paralitici, că, pe deasupra, izgonește dracii! Cine este acesta? Nu este El Mesia, pe care noi și toți strămoșii noștri Îl așteptăm de vremuri? Să mergem să-L vedem! Veniți! Acum este împlinirea atât de fascinantei profeții, neînțeleasă până acum și care zice: “Spuneți Ierusalimului: Nu te teme, fiică a Sionului, căci Acela Care vine acum la tine, călare pe un măgăruș, e Regele tău și Împăratul păcii”. Atunci, cei circa 300.000 de oameni sosiți pentru pelerinaj au năvălit spre drumul de la Betfaghe, pe care cobora Isus. Văzându-L pe Nazarinean, s-au repezit la puii de smochin, la crengile de palmieri, să-I facă arcuri triumfale, să Îl ovaționeze, să își aștearnă hainele pe drum, ca Împăratul să le binecuvânteze cu mersul peste ele. Sub cerul de cristal primăvăratic care învăluia albastru întreg Ierusalimul, au izbucnit, apoteotic, mari strigăte de slavă: Osana! Osana! Trăiască Regele! Trăiască trimisul lui Dumnezeu! Trăiască Împăratul slavei! Slavă lui Dumnezeu, Celui ce este mai presus de ceruri! Sărbătoritul, așa cum nimeni n-a mai fost, a zăbovit însă o clipă și a privit, îngândurat și trist, Ierusalimul care Îl aclama, dar care nu-L voia pe El, ci pe un slobozitor al hoardelor spre pradă și spre vicii, spre nimicirea tuturor străinilor. Oprit din mers, a lăcrimat Isus: Ierusalime, Ierusalime, dacă ai fi înțeles cele ce ar fi fost spre pacea ta! Acum însă, e prea târziu… Te vor împresura dușmanii și vei trăi zile nefericite. Vor fi exterminați toți cei din lăuntrul tău și nu va mai rămâne din tine nici piatră peste piatră, căci n-ai voit să-L înțelegi pe Cel trimis la tine acum, ca să te cerceteze. Nu L-a crezut Ierusalimul. Nu a voit blândețea, nici pacea și nici adevărul. Voia putere, voia avere și stăpânire peste toate. Și lăcrima Isus… Vedea în zări, cum peste 40 de ani, se va stârni revolta, vedea cum generalul Titus, chiar de pe Muntele Măslinilor, va declanșa atacul, masacrul și distrugerea totală. Plângând pe viitorul crâncen, Isus, cântat de glasul pruncilor de sân, purtat de aclamații, intra-n Ierusalim și se-ndrepta spre Templu, continuând să plângă, nevăzut, în Sine; plângea pe bucurii păgâne. Ieșind din Templu, soarele tocmai asfințea, însângerând peisajul. Ierusalime, Ierusalime, care-ți ucizi Profeții și îi omori cu pietre pe cei trimiși de Domnul. Cât am dorit să te adun sub aripile Mele… Însă ai tăi nu au voit. Copiii aclamau: Osana! iar Fariseii unelteau să-L piardă. Ce dramă, numai de El știută, să fi trăit atunci Isus? Ce s-a întâmplat atunci? S-a întâmplat un lucru extraordinar: acela că nu s-a întâmplat nimic – nici Templul nu s-a dărâmat, nici munții nu s-au prăbușit și nici pământul n-a crăpat ca să îi nimicească pe cei ce refuzau să creadă în adevăr și în iubire. Nimeni nu a-nțeles de ce Isus, atunci, în momentul regalității Sale absolute, nu Și-a ales ca tron decât atrocitatea unei cruci: crucea răscumpărării din iubire.

Totuși, un lucru s-a-ntâmplat: acela că un smochin, în care Isus cu sete căuta un fruct când Se ducea spre moarte, acel smochin neroditor, secat a fost de viață, pentru totdeauna. Și eu sunt un smochin în calea lui Isus, în drumul Său spre răstignire, spre care merge însetat de mine…

În poartă de Ierusalim…

Frumoasa imagine de film pe care o desprindem din binecunoscutul text ioanic referitor la triumfala Intrare în Ierusalim a lui Isus Hristos se-ntâmplă, uneori, să fie reținută ca simplă scenă de spectacol, cu ramuri de măslin și palmieri, cu haine așternute sub pași sfinți de profet, cu imnuri și ovații fără precedent. Nu e greșit să le vedem și nici să le reținem, însă nedrept și chiar nătâng ar fi să nu pătrundem, prin imagine, în sens.

Viața lui Isus Hristos nicicând nu trebuie redusă la un prezent istoric, de douăzeci de veacuri depășit. Esențial este să îi pătrundem sensul și să aplicăm semnificația spirituală prezentului pe care îl trăiește fiecare în conștiința prin care participă la praznicul de astăzi. Cu trupul, noi nu suntem acolo, însă cu mintea și cu dorul vom fi întreaga veșnicie. Din freamătul și din entuziasmul, cum n-a mai fost vreodată la porțile Ierusalimului, neadormitul spirit critic al Fariseilor și Cărturarilor a fost lucid șocat de glasul pruncilor mărunți, pe drept considerat ca glas al viitorului. Care e glasul nostru? Cu ce Îl preamărim pe Domnul din fața porții Ierusalimului din noi, în care vrea, acum, să intre Dumnezeirea întrupată? Avem ceva să Îi așternem sub picioare? Nu zdrențe inutile, nu glasuri exersate în osanale de Partid, nu adorații fără conținut și viață, ci tot ce este mai de preț în noi. Pe acestea să I le oferim acum. Anume ce? – Desigur, bunul la care renunțăm mai greu. Intensitatea alipirii este criteriul valorii pe care un bun o are în sufletele noastre. Am înțeles, desigur, că păcatul este falsul bun de care ne despărțim mai greu. Nu-ncerc să-l denumesc. Cu toții ni-l cunoaștem. Avem și bunuri pozitive ce-I pot fi oferite-n dar: o suferință, o faptă de virtute, o rugăciune generoasă, după intenția Mântuitorului Isus.

Dar în acest prezent, în care ne aflăm, avem un bun pe care l-a iubit în chip deosebit Isus, dar l-am iubit și noi. Și să I-l oferim cu bucurie, chiar dacă încă ne doare despărțirea. Însăși durerea despărțirii de Marele Pontif Ioan Paul al II-lea să fie ofranda de ram de palmier al păcii și al preamăririi pe care I-o ridicăm în față. Și mai avem un bun de înălțat spre cer, un bun care de-acuma e al nostru și se numește Benedict al XVI-lea. Ioan Paul cel Mare, de repetate ori, făcea apel la rugăciunea noastră, el care, făcând o ultimă minune, a fost recunoscut de o întreagă lume ca om de o factură extraordinară. Dar Benedict al XVI-lea, urmașul său, să nu aibă și el nevoie de rugăciunea noastră? Este adevărat, comentatorii personalității noului Pontif îl socotesc ca pe un om de o cultură vastă și teolog de forță, un vorbitor de zece limbi străine, un intelectual de mare subtilitate și precizie, un imbatabil apărător al dogmelor vieții, un inflexibil apărător al demnității omului subestimat de dictaturi și de civilizațiile fără Dumnezeu, un om care n-a ezitat să spună despre comunism că “este o rușine pentru rațiune”. Toți însă sunt convinși că încă nu-l pot descifra, cum n-au putut, fără credință, să descifreze nici suferința inexplicabil de senină a lui Ioan Paul cel Mare, cel parcă logodit cu biruința prin durere. Ca o expresie a incapacității de a descifra misterul personalității lui Benedict al XVI-lea, iscoditorii s-au ițit să-i deconspire numele. Ba că ar fi doar succesorul, după număr, al lui Benedict al XV-lea; ba că, prin vasta lui cultură, ar fi urmașul de idei al Papei Benedict al XIV-lea, care a insistat asupra formării și perfecționării clerului și, tot prin explorarea numelui de Benedict, legat de Benedict al XV-lea, care s-a implicat puternic în mijlocirea păcii după primul Război Mondial, prevăd în el un nou “Pontif al păcii și al Misiunilor”. Nici unii nu fac legătura dintre Pontiful Benedict și sfântul fondator al vieții monahale organizată, în Occident, de Benedict de Nursia, evanghelizatorul vechii Europe, care a trăit prin anul 500 d.Hr. și care, după căderea civilizației elene și romane, sfărmate de barbarii intrați cu ghioaga în Europa, când nimeni nu mai putea să-i stăvilească, acest călugăr sfânt a cutezat ca, blând, să intre printre ei, cu Evanghelia și cu surâsul, să îi învețe agricultura și viața sedentară și să-i culturalizeze. Pentru acest motiv, Papa Paul al VI-lea l-a și numit “Patron al Europei”. Nu ar fi deci firesc ca, în această Europă – care, masonic, își contestă rădăcinile civilizației creștine – noul Pontif, cu numele de Benedict, să își dedice pontificatul reîncreștinării Europei și unificării în credință a celor care își mărturisesc același crez întru Isus Hristos? Nu ne putem pretinde mai vizionari ca alții, dar ne putem impune ca, acum, când toți creștinii așteaptă să intre cu Domnul în Ierusalim, să Îi așternem, sub pașii de profet al unei ere noi de pace și unire, întreaga noastră încredere și cea mai fierbinte rugăciune ca Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea să fie învrednicit cu misiunea de pacificator și unificator al Europei, al Bisericii și al întregii omeniri, cea pentru care, acum, Hristos pătrunde în Ierusalim ca să Se răstignească din iubire și să ne lase moștenire Preasfânta Euharistie prin care să realizăm, în El, o nouă Europă. Așa să ne ajute ruga Preacuratei și a lui Ioan Paul, cel Mare și iubit. Amin.

 

* * *

 

Floriile

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Drumul postului pe care creștinul l-a parcurs timp de șase săptămâni a ajuns la ultima treaptă, când Sf. Biserică ne-a pus în față importante scene din viața lui Isus Hristos, scene edificatoare sufletului, pentru a primi cu bucurie ziua Învierii Domnului Isus Hristos.

O dată cu postul am pornit de la Marea Galileei, apoi am început să urcăm încet, trecând prin orașe și sate, ca să ajungem în Betania, orășel la poalele Muntelui Măslinilor unde Isus a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile.

Și astăzi Mântuitorul ne cheamă, prin glasul Bisericii, ca să urcăm alături de El pe vârful muntelui pentru a intra în Ierusalimul sufletului nostru, bucurându-ne că ne-a învrednicit să luăm și noi parte la acest urcuș sfânt. Etapele acestea noi le-am făcut în Biserică, alături de Hristos și cu cât ne apropiem de vârful muntelui, cu atât fețele noastre se înseninează de dorința vie de a depune un ultim efort spre a ajunge să poposim sus, acolo unde mireasma dumnezeiască e mai simțită, acolo unde corul îngerilor este mai auzit.

Multă lume din depărtate ținuturi urcau cu câteva zile înainte dealul Ierusalimului ca să serbeze Paștile, cu dorința vie și gând curat de a vedea pe Isus. În cetatea Ierusalimului, în jurul fariseilor și preoților se pune la cale prinderea lui Isus, cel care aducea o viață nouă, cel care nu tolera ca minciuna să fie elogiată, perfidia să fie ridicată la rang de virtute, iar crima, sub toate formele ei, admisă ca un bun firesc.

Dar Isus, cu blândețea și dragostea dumnezeiască pe care a propovăduit-o, se îndreaptă încet, cu ucenicii lui, spre Betania, ca să intre în casa lui Lazăr pe care-l înviase, și să ia masa cu el. Trebuia să arate tuturor că Lazăr a înviat cu adevărat și totodată trebuia să-i pregătească pentru a putea înțelege Învierea Sa din morți, în acel chip tainic cum avea să se întâmple la numai o săptămână.

Ca un semn de respect și recunoștință pentru cel ce aduce lumină în casa lor, Maria, sora lui Lazăr, toarnă mir de nard curat, de mare preț, peste picioarele lui Isus și cu părul capului îi șterge picioarele. Câtă dragoste față de Învățătorul, câtă umilință plină de respect la sora lui Lazăr, care mai târziu a devenit ucenica lui Isus.

La observația lui Iuda Vânzătorul – că de ce nu s-a vândut, mai bine, mirul -, Domnul Isus, plin de durere de ceea ce gândea fiul pierzării, răspunde: “Las-o în pace, căci ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele. Pe săraci îi aveți tot timpul cu voi iar pe Mine nu mă aveți întotdeauna” (Mat. 26, 11).

Din Betania, Domnul Isus se îndreaptă, a doua zi, spre Betfaghe, de unde trimite doi ucenici în satul din apropiere ca să aducă asina ce o vor găsi legată și mânzul asinei, să-i dezlege și să-i aducă la El, iar dacă va întreba cineva de ce fac aceasta, să spună că “Domnul are trebuință de ei și îndată îi va trimite”.

Aceasta spre a se împlini profeția proorocului Zaharia, care zice: “Nu te teme, fiica Sionului, iată că împăratul tău vine călare pe mânzul asinei” (Zaharia 9, 9). Aducându-se mânzul asinei, mulțimea așterne haine peste asin și El se așază deasupra. Covor de veșminte și de ramuri de copaci se întindea înaintea lui Isus, iar mulțimea, cu ramuri de finic și măslin în mână, striga: “Osana! Fiul lui David! Bine este cuvântat cel ce vine în numele Domnului. Osana, întru cei de sus” (Marcu 11, 7-10).

În mijlocul acestei mulțimi entuziaste se aflau și “oameni dintre farisei”, pe care această primire îi nemulțumea profund. Nu mai erau ei cei lăudați de popor, cei admirați pentru cucernicie și fapte bune, cu care le plăcea să se laude. “Învățătorule, ceartă-ți ucenicii”. Atunci, Isus le-a răspuns: “de vor tăcea aceștia, pietrele vor striga” (Luca, 19, 39-40). Sfântul Evanghelist Matei întregește discuția cu arhiereii și cărturarii iudei, care îi zic: “Auzi ce zic aceștia?” La care Isus răspunde: “Da. Au niciodată n-ați citit că din gura pruncilor și a celor ce sug voi primi laudă?” (Mat. 21, 16).

De Duminica Floriilor, Duminica Stâlpărilor sau a ramurilor de finic, cu care a fost întâmpinat Mântuitorul nostru la intrarea triumfală în Ierusalim, cu șase zile înainte de răstignire, sunt legate multe fapte și întâmplări, care au rezonanță până în zilele noastre și vor avea până la sfârșitul veacurilor.

Mântuitorul a intrat de multe ori în Ierusalim, dar totdeauna simplu, smerit, fără alai, însoțit numai de ucenicii săi.

În Duminica Floriilor, însă, toate se schimbă: Mântuitorul nu vine smerit, pe furiș, ci călare pe un mânz de asină, însoțit încă din Betania de popor mult, iar la porțile Ierusalimului mulțime de bărbați, femei și copii îl primesc cu ramuri de finic, ca pe un împărat, strigând: “Osana! Fiul lui David, împăratul lui Israil, binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului” (Mat. 21, 9; Ioan 12, 13).

Poporul era în delir, fremăta de bucurie și entuziasm, așternea hainele în calea Domnului, și de ar tăcea norodul, pietrele ar striga: “Osana”! Singur Mântuitorul e trist, până în adâncul sufletului Său.

Ce se întâmplase în ziua aceea? Cum de se schimbaseră iudeii în așa măsură? Doar trei ani de zile a vorbit Isus despre Împărăția lui Dumnezeu, în mijlocul acestui popor și a grăit atât de frumos, ca nimeni altul ca El, a săvârșit minuni, vindecări, a dat nenumărate semne despre Dumnezeirea Lui, dar poporul L-a primit neîncrezător, apoi L-a urât de moarte, căutând să-L omoare de mai multe ori.

Ce s-a întâmplat cu acest popor, ce schimbare s-a produs dintr-o dată în sufletul lui? Mântuitorul a încălecat pe mânzul asinei și a intrat triumfal în Ierusalim, ca să se împlinească întocmai cele scrise despre El de profeți (Mat. 21, 5). Dar poporul evreu, egoist și dornic de răzbunare, a văzut altceva acum. Văzându-L călare și înconjurat de atâta popor, a crezut că Mesia a dat semnalul revoluției în contra stăpânirii romane. Fiecare iudeu avea câte un dușman, care trebuia pedepsit și fiecare credea că acum începe realizarea aspirațiilor lor politice, o împărăție pământească. Ei nu pricep că împărăția lui Hristos este împărăția păcii, a iertării și a iubirii. Ei nu pricep că Domnul îi lasă să cânte și să-L slăvească numai ca să dea pildă că cel ce merge la moarte pentru întreaga omenire, Fiul lui Dumnezeu, trebuie să fie preamărit mai mult decât oricare alt om.

Aceasta a vrut să le arate Domnul prin intrarea triumfală în Ierusalim, dar ei n-au priceput.

Mântuitorul este trist. Îi este milă de popor. Aceasta este ultima chemare la mântuire ce o adresează El însuși poporului ales, dar știe că nu va fi ascultat. Ochii Săi dumnezeiești văd patimile ce vor urma. Numai câteva ceasuri vor trece și acest popor se va schimba iarăși. Numai câteva ceasuri vor trece și poporul se va lepăda de El, îl va urî și-I va dori moartea, căci El, în loc să apuce sabia și să ucidă pe dușmani, va rosti cu glas blând: “Iubiți pe vrăjmașii voștri”, apoi va lua biciul și va goni negustorii din templu, arătând că Dumnezeu pedepsește cu însuși brațul Său pe batjocoritorii celor sfinte.

În seara intrării triumfale în Ierusalim, fiul lui David, Împăratul iudeilor va merge în Betania ca să nu fie ucis înainte de plinirea vremii. Alaiul se apropie tot mai mult de Ierusalim și Mesia este din ce în ce mai trist. El știe că numai câteva zile vor trece și alaiul acesta ce-L însoțește săltând de bucurie se va preface în adunare mișelească, ce în loc de “Osana”, va striga: “Răstignește-L! Răstignește-L!” Mântuitorul știe că cei ce cântă acum “Împăratul iudeilor, Osana, bine este cuvântat”, vor rosti cea mai josnică minciună, că n-au alt împărat decât pe Cezarul, și vor cere ca sângele lui Isus să cadă asupra lor și asupra copiilor lor.

Ochii dumnezeiești ai Mântuitorului văd cum ramurile de finic se prefac în bici și în cunună de spini; mâinile ce aruncă flori în calea lui se strâng în pumni care îl vor lovi fără milă, iar buzele ce-L preamăresc îl vor scuipa și-L vor huidui. Peste strigătele de “Osana”, Mântuitorul aude cum i se ascut piroanele răstignirii.

Iată de ce este trist Mântuitorul. El știe că poporul nu va pricepe cercetarea Lui. El știe că Tatăl nu va lăsa nepedepsită răutatea poporului ales, după cum s-a și întâmplat în anul 70. În mijlocul strigătelor “Răstigniți-L”, Isus a întrezărit crucea de pe Golgota și dincolo de aceasta, El vedea zorile Învierii.

Ce lecție minunată pentru noi! Între “Osana” și “Răstignește-L” se desfășoară și scurta noastră viață pământească.

Întâmplările din Duminica Floriilor trebuie să ne fie spre înțeleaptă învățătură. Să desprindem din ele că Dumnezeu pedepsește pe cei ce nu ascultă glasul Său. Să înțelegem că pe oameni greu ne putem baza, căci sunt, de cele mai multe ori, schimbători după diferitele lor interese. Cine te laudă astăzi, mâine te poate huli, cei ce sunt astăzi prieteni, mâine pot deveni cei mai înverșunați dușmani ai tăi.

De aceea, să venim și să ne încredem în Dumnezeu și să ascultăm glasul Său când ne cheamă și să nu-L întristăm cu răutatea noastră.

Sufletul nostru să-l primească pe Isus cu bucurie, ca odinioară Ierusalimul, căci azi vine ca biruitor al morții și izbăvitor vieții.

Sufletul nostru să fie o cetate a virtuților, pe care să n-o poată cuceri nici un păcat din lume. Cetate a sfințeniei, a milei, a bunătății și a dragostei, cetate a ascultării de Domnul Isus Hristos, cu legea poruncilor Lui, cu îndrumarea Evangheliei Sale, cu apărarea zidului de nebiruit a inimii noastre, cu adevărat credincioasă numai Domnului Împăratului nostru veșnic.

Vine săptămâna Sfintelor Patimi, când Isus urcă spre Golgota.

Să alergăm și noi înaintea Mântuitorului, să așternem înaintea Lui florile și ramurile de finic ale credinței noastre și hainele faptelor noastre frumoase, deschizând larg porțile cetății inimii noastre ca să intre Domnul puterilor.

Să străbatem cu El drumul acesta pe tot parcursul vieții noastre.

Să fim cu El în suferință ca să ne învrednicim a fi cu El și în ziua cea luminată a Învierii.

Învrednicește-ne, Doamne Isuse Hristoase, să te lăudăm, să te binecuvântăm și să te mărim, cântând și strigând și noi “Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Duminica Floriilor

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

“Binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului” Io. 12,13

Intamplarile din Duminica Floriilor ar trebui sa fie pentru fiecare crestin sfinte invataturi nu numai pentru ca ne inalta si ne duc in Imparatia lui Dumnezeu, dar si pentru ca, respectandu-le, sunt chezasia sanatatii acestei vieti, trecatoare, de pe pamant. Din cele petrecute in urmatoarele zile dupa intrarea triumfala a lui Isus in Ierusalim trebuie sa retinem cat de schimbatoare este fata multimilor, care daca astazi sunt cu tine, laudandu-te si adulandu-te, maine, prin manipulare, iti vor cauza cel mai mare rau. Daca astazi omul iti este prieten, maine poate fi calaul tau. Pentru a intelege si cauza pentru care multimile care-l primesc pe Isus in Ierusalim ca pe un imparat este necesar sa facem o mica incursiune in sfanta Scriptura, care este si istoria poporului ales. Datorita numarului mare de popoare care au ravnit la Tara Sfanta, aceasta a fost ocupata si pradata in mod repetat de popoarele vecine dar si de altele barbare. Si din aceasta cauza, un numar din ce in ce mai mare al iudeilor plecau din tara si se stabileau printre straini, in alte tari.

Cea mai mare migratie a lor s-a inregistrat odata cu robia babiloniana din secolul al VI lea cand un mare numar de evrei nu s-au mai intors in tara natala. Numarul acestor emigranti ajunsese foarte mare incat ameninta insusi existenta poporului iudeu in granitele tarii, reprezentanti religiosi ai acestora au hotarat si dispus tuturor evreilor, indiferent unde s-ar afla ca, odata pe an, de Pastile lor, sa se intoarca la Ierusalim si sa se roage, impreuna, in Templul Sfant. Acest fapt a dus si la mentinerea lor ca natiune si la consolidarea aliantei facute de Moise cu Dumnezeu, reusindu-se pastrarea identitatii nationale si a unitatii spirituale a acestui popor. Dupa cum am aratat, acest pelerinaj era premergator sarbatorilor pascale si cei raspanditi printre straini se intorceau in Israel cu mai multe zile inainte de acestea pentru a sta mai mult timp impreuna cu rudeniile lor si a afla ce s-a intamplat in ultimul an in Tara Sfanta. La el participau, aproape in totalitate, toti evreii, de la mic la mare, de la tanar la batran, fiind o adevarata placere a reuniunii tuturor. Asa se explica si numarul desosebit de mare al populatiei ce se gasea in Ierusalim si in satele din jur in ziua intrarii Domnului in Ierusalim.

Cu ocazia rugaciunilor de la Templu se citeau pasaje mari din sfanta Scriptura si, evident, se punea accent pe profetiile si proorociile facute la adresa poporului ales de Dumnezeu prin aceste voci. In acestea se vorbeste despre trimiterea de catre Dumnezeu a unui Salvator care sa salveze neamul iudeu din mainile barbare si sa ridice jugul cotropitor al ocupantului strain, redand libertatea mult dorita si asteptata. Si, pentru ca, nu cu mult timp in urma, un nazarinean care este printre ei, cu numele Isus, a inviat din morti pe un anume Lazar din Betania si despre care s-a auzit in tot Israelul, ca a mai inviat pe fiul unei vaduve din Naian, pe fiica lui Iair, ca a vindecat si a insanatosit atatea bolnavi din randul poporului iudeu: leprosi, ologi, orbi, posedati de duhuri rele, etc.

Cand il vad intrand in Ierusalim, conform proorociei lui Zaharia: “calare pe un manz de asina” convingerea ca, Isus din Nazaret, este acel Izbavitor mult asteptat si promis, de secole, de Dumnezeu ca sa se lupte cu ocupantul strain, sa-l nimiceasca si sa redea libertate poporului, este generala. De aceea toti il ovationaza si-i asigura o intrare triumfala in Ierusalim, intampinandu-l cu ramuri de maslin, flori si crengi de palmier si, cu hainele lor aruncate in cale, precum un covor pus in fata imparatilor pamanteni intorsi victoriosi de la razboi. Toti sunt bucurosi si salta de bucurie, cantand: “Osana ! Fiul lui David ! Imparatul lui Israel. Binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului !” Io. 12,13.

In aceasta manifestatie, aproape unanima, se afla si mai marii religiosi ai poporului, care vazand ca admiratia poporului se indreapta spre cel care a dat dovada practica a sfinteniei sale, prin minunile pe care le-a facut in mijlocul acestui popor si, simtind amenintarea statutului lor, rosi de invidie, uneltesc schimbarea directiei acestei puternice manifestatii de entuziasm. Si, dupa cum ne istorisesc profetii Vechiului Testament si sfintii evanghelisti, reusesc. Isus, chiar daca vede ca, toate aceste aclamatii sunt pentru el, nu se bucura, ramane ingandurat privind in departare deoarece stie, ca un Dumnezeu, cat de schimbatoare este multimea si, asa dupa cum afirma un confrate, “aceasta multime nu-si va aminti peste cateva zile de ce este atat de ragusita si nu poate sa strige mai tare “Rastigneste-l ! Rastigneste-l !” Deasemenea stie ca, ea nu-l doreste, de fapt, pe el. Poporul are cu totul alte nazuinte pe care le asteapta a fi rezolvate in cu totul alt mod decat cel pe care-l reprezinta Isus. Vede agonia din Gradina Ghetsemani si transpiratia de sange, vinderea ucenicului sau si arestarea, procesul si batjocura la care va fi supus, lepadarea lui Petru si pe ucenici sai fugind. Simte spinii, care se infing in frunte, siroaiele de sange ce-i brazdeaza fata, piroanele care-i patrund in palme si picioare, dar si tot ceea ce se va intampla, in veacurile viitoare, cu poporul ales, cu Templul Sfant si cu Ierusalimul.

Astazi se incheie Postul Mare, al Sfintelor Pasti si incepe Saptamana Patimilor lui Isus, cele liber asumate pentru a ne ispasi pe noi de intunericul iadului si a ingropa pacatele omenirii daruindu-ne lumina si viata vesnica. Sfintele Evanghelii din post ca si cele din Triod v-au indemnat la spovada. Predicile din aceste duminici v-au explicat necesitatea Pocaintei. Voua v-a ramas doar dispozitia sufleteasca de a urma indemnurile si invatatura lui Isus. Oare v-ati nevoit in acest mare post sa le aplicati in viata de zi cu zi, spovedindu-va si impartasindu-va? Daca nu ati facut-o pana acum, nu mai amanati ca si asa timpul este scurt si lucrarea preotilor multa. Spalati-va sufletele in baia sfintei Spovezi pentru a reusi sa va nutriti, curati, cu Trupul si Sangele Domnului “ca sa aveti viata in voi.” Si astfel, prin aceasta viata, sa primiti in inimile voastre lumina sfintei Invieri. In aceasta saptamana se prefigureaza, asa dupa cum am mai spus, comemorarea Patimelor lui Isus si jertfa sa pe Altarul mantuirii. In seara cea de Taina, din Joia Mare, se cuvine sa fim prezenti cu totii in Biserica pentru a asculta, cu evlavie si cutremur, procesul Domnului Nostru Isus Cristos, istorisit de catre cei 4 evanghelisti in cele 12 Evanghelii ale lor.

Si sa ne rugam, impreuna cu Isus, care s-a rugat, nu numai pentru ucenicii pe care i-a ales, ci si pentru intreg neamul crestinesc, castigat prin Jertfa sa. In acest timp, cand Biserica impreuna cu Isus si cu intreg corul ingeresc fac rugaciuni pentru noi, nu avem voie, ca noi, sa facem alte lucruri. Oare, putem sa ne simtim impliniti, facand altceva in timpul cand, Mielul lui Dumnezeu, insetat de oboseala si urcarea Golgotei sub greutatea crucii, plin de sange, cere apa? Iar in Vinerea Mare, vrei sa fii si tu unul dintre calaii care-i strapung mainile cu piroane si-i apasa cununa de spini pentru a intra, mai adanc, in trupul Sfant? Oare vei lipsi, in aceasta seara a Prohodului, de la rugaciunile, cele dimpreuna facute, cu Maica Domnului, femeile indurerate si ucenicul iubit ca sa-i aline lui Isus durerile mortii? Doar, nu vrei, cumva sa fii si tu ucenicul ce i-a dat ultima sarutare sau Petru si ceilalti ucenici care s-au lepadat de el si care, cand avea mai mare nevoie de ei, l-au parasit? Daca in aceste zile ale durerilor lui Isus nu-l ajuti sa-si duca crucea prin rugaciunile tale si nu participi la agonia lui Isus, premergatoare crucificarii si la ultimelor sale clipe, inainte de “sfarsit,” nu ai cum sa traiesti, cu lacrimi de bucurie, glorioasa Inviere a Fiului lui Dumnezeu. Amin.

 

* * *

 

“Ungerea”, omagierea Domnului

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro

Centrul activității lui Isus este Galileea, iar Ierusalimul este orașul care îl refuză pe Isus și unde poporul îi pregătește “crucea”. “Săptămâna Sfântă” – a patimilor Domnului – începe cu intrarea lui Isus în Ierusalim. Misiunea începută de Isus în Galileea se apropie de sfârșit. Ultimul popas este Betania, lângă Muntele Măslinilor, cum notează evanghelistul Marcu (11, 1-10).

Prima parte a Evangheliei de astăzi ne relatează “ungerea lui Isus”, eveniment pe care îl vom analiza, pornind de la gestul Mariei și de la reacțiile lui Iuda și Isus.

Pericopa scoate în relief opoziția dintre gestul generos, minunat al Mariei și nemulțumirea lui Iuda; descrie tensiunile care apar între Isus și autoritățile religioase ale epocii. În fața reacției poporului, care crede în Isus, căpeteniile hotărăsc uciderea Lui. Căpeteniile încercaseră de mai multe ori să-L omoare, astfel încât, Isus ducea o viață ca un “clandestin”, putând oricând să fie prins (cfr. Io 10, 40; 11, 54). Isus fusese la Betania înainte cu câteva zile pentru a-l învia pe Lazăr, dar se îndepărtase, ca urmare a hotărârii sinedriului de a-L ucide.

Persecutat de iudei, cu șase zile înainte de Paști, Isus pleacă la Betania, la prietenii Săi, Betania însemnând “casa sărăciei”. Reîntoarcerea la Betania arată că și Isus “are nevoie de odihnă” în compania prietenilor Săi adevărați, care-L primesc cu iubire sinceră. Domnul era urmărit de autoritățile (cfr. Io 11, 57) care doreau să-L ucidă (cfr. Io 11, 50). Știind că este căutat, prietenii Îl primesc și-I dau să mănânce. Maria-L omagiază prin ungerea picioarelor cu ulei parfumat.

Dacă la Ierusalim Domnul a fost aclamat “Rege al iudeilor“, “Fiul lui David“, acum El caută persoane care să-L iubească cu adevărat, nu pentru titlurile Sale ci pentru ceea ce El este. Frații din Betania nu-L văd doar ca pe un Mesia, ci și ca pe un prieten. Isus are nevoie de această căldură umană, dezinteresată, înainte de a înfrunta jertfa crucii.

Era periculos să ospătezi un om urmărit, dar iubirea celor trei frați este mai mare decât frica lor de pedeapsă. Iudeii au hotărât să-l ucidă pe Lazăr, deoarece învierea sa era proba clară că, Isus era Mesia: “Numai Dumnezeu poate să învie morții“. De aceea lumea-l căuta, dorind să vadă îndeaproape “proba vie”a puterii lui Isus. O comunitate sfântă este mereu în pericol de moarte, pentru că este dovada incontestabilă, a faptului că Evanghelia este adevărată.

Gestul Mariei

În timpul cinei, Maria unge picioarele Domnului cu jumate de litru de ulei parfumat (cfr. Lc 7, 36-50). Ea împlinește un ritual de omagiere al oaspetelui, în conformitate cu tradiția iudaică. Era un ulei scump. O livră avea 330 de grame, și costa 300 de dinari. Vocea Mariei nu se aude. Ea doar acționează. Gestul ei vorbește pentru ea. Ungându-I picioarele, se declară slujitoarea Domnului. Isus va repeta acest gest la Cina cea de taină (cfr. Io 13, 5).

La Betania, în casa prietenilor, Isus a dorit să-și petreacă ultimele zile și să trăiască clipe plăcute în compania lor.

Maria vrea să-I arate toată prietenia și iubirea ei. Se pare că ea este singura care înțelege că Isus se apropie de clipa în care își “dăruiește” întreaga viață.

Ioan ne relatează că Maria unge picioarele lui Isus, pregătindu-L pentru îngropare: nu se ungeau picioarele unei persoane vii, ci picioarele unui cadavru, ca parte a unui ritual care pregătea tot trupul pentru înmormântare. Prin urmare, ungerea lui Isus, pe care Maria o împlinește, este un semn profetic al ceremoniei înmormântării, prevestind uleiul cu care trupul Său urma să fie uns după moarte. Totodată ungerea reprezintă și un gest de prietenie, de primire călduroasă, de duioșie. Acest ulei, vărsat înainte de moartea Domnului, exprimă siguranța Mariei, în urma episodului învierii lui Lazăr, că Isus nu poate să moară.

Gestul ungerii este uman, înălțător, prin faptul că exprimă sentimente de o adevărată iubire, plină de admirație față de Maestru. La prefacere, auzim cuvintele lui Isus, care ne spun că și-a dăruit trupul pentru noi; ungerea săvârșită de Maria este mulțumirea pentru jertfa lui Isus, pentru ceea ce Domnul a făcut pentru noi toți, săracii pământului.

Prin gestul său, Maria ne învață cum să fim alături de Isus, de săraci. Calea pe care a urmat-o până a-I săruta picioarele Maestrului, este calea ce duce la mântuire, la apropierea de Isus. Săracii sunt mereu cu noi și pot să ne spună câtă nevoie au de “uleiul” iubirii și al dreptății.

Făcându-se sărac între săraci, Isus ne învață cum să cheltuim “uleiul”, duioșia și iubirea noastră, ca dar al vieții noastre, în favoarea celor din urmă, a săracilor. Cei săraci nu au nevoie doar de lucruri materiale, cum credea Iuda, ci și de iubirea și de afecțiunea noastră. Evanghelia trage un semnal de alarmă față de gesturile pe care le facem celor de lângă noi.

Isus apreciază “cheltuiala” Mariei: cheltuiala mare reprezintă o iubire mare. Cel care iubește, gândește cu inima și nu economisește în iubire. Iubirea dă tot, fără să pună o limită (cfr. Elena Bosetti).

Reacția lui Iuda

Iuda consideră gestul Mariei, o cheltuială inutilă: el nu a înțeles cine era Isus. Maria era singura dintre toți care a priceput că Isus se apropie de moarte. Ea a înțeles că în acea clipă, Domnul era cel mai sărac dintre toți și că acel ulei îi aparținea.

Cei care nu cred, nu apreciază și nu sunt de acord cu gestul Mariei. Iuda, spera într-un câștig. Evanghelistul ne spune că “era un hoț”… Iuda este supărat. Inima lui era stăpânită de profit. Înșelătorul ban îl va împinge la trădarea lui Isus, pentru 30 de dinari.

Văzându-l ca pe o cheltuială fără rost, Iuda critică gestul Mariei. De fapt, 300 de dinari era salariul pentru 300 de zile de muncă. Iuda spune că banii ar fi trebuit dați săracilor. Evanghelistul Ioan adaugă că lui Iuda, un hoț, nu-i păsa de săraci. De fapt, Ioan îl condamnă pe Iuda și nu interesul său pentru săraci, ci faptul că se slujește de săraci pentru a se îmbogăți. Gândindu-se doar la interesele sale egoiste, Iuda nu înțelege ce are Maria în suflet, criticând-o. Isus citind în inima Mariei, o apără: “Las-o! Să-l pună în păstrare pentru ziua înmormântării Mele!” Și imediat adaugă: “Săracii îi aveți mereu cu voi, dar pe Mine nu mă aveți pentru totdeauna” (Io 12, 7-8).

Discursul lui Iuda scoate și mai mult în relief credința și iubirea Mariei față de Domnul. Ea a înfăptuit un gest duios, tandru, fără să țină seama de preț. În schimb, Iuda își descoperă inima meschină, urmărind ca suma de bani să ajungă în mâinile sale, pentru a și-o însuși.

Chiar dacă Iuda Îl însoțea aproape de trei ani pe Isus, iar Maria îl vedea pe Domnul, o dată, de două ori pe an, când Isus urca la Ierusalim, Maria ne demonstrează că-i mai aproape de Domnul. A sta cu cineva fără să-l iubești, nu te ajută să-l cunoști. Dimpotrivă, te orbește. Iuda era orb. Asemenea lui Iuda, mulți creștini frecventează Biserica și se roagă, dar nu-L cunosc pe Domnul (cfr. Mt 7,21).

Reacția lui Isus

Cu ce stare de suflet Domnul a înfruntat zilele patimilor? Cu câtă speranță, frică, tulburare a urcat la Ierusalim? Poate că Isus se întreba: oare într-adevăr va servi cuiva, faptul că îmi jertfesc viața? Va înțelege, în sfârșit, omul, cine este Dumnezeu și cât de mult iubește?

Isus ia apărarea Mariei și ne explică faptul că sensul gestului ei este profetic, prevestind ungerea trupului Său înainte de moarte.

Două afirmații ale lui Isus merită să le analizăm acum, mai îndeaproape.

a) “Pe săraci îi aveți mereu cu voi“.

Oare Isus vrea să ne spună că nu trebuie să ne preocupăm de săraci, pentru că “sărăcia” lor este un destin impus de Domnul? Ce să înțelegem din spusele Lui? În timpul lui Isus evreii cunoșteau pe de rost VT. Era îndeajuns ca Isus să spună doar începutul unei fraze din VT și ei cunoșteau continuarea acesteia. În acest caz, fraza începe astfel: “Pe săraci îi aveți mereu cu voi!” (Deut 15, 11a) și se continuă cu: “De aceea îți poruncesc eu: deschide mâna ta fratelui tău, săracului tău și celui lipsit din pământul tău” (Deut 15, 11b). În conformitate cu legea aceasta, comunitatea trebuie să-i primească pe săraci și să împartă cu ei din darurile sale.

Iuda dorea să ajute săracii, dar cu banii altora. Sunt mulți care, asemenea lui Iuda, își fac “publicitate” cu banii de pe urma vânzărilor bunurilor altora și nu cu banii proprii. Cel care este asemenea lui Isus, amintește altora de obligația de a-i primi pe săraci și de a împărți cu ei bunurile proprii, deranjându-i pe alții și se supunându-se riscului de a fi condamnat.

Prin cuvintele: “Pe săraci îi aveți mereu cu voi“, Isus nu dorește să descurajeze preocuparea noastră față de săraci, ci să ne amintească faptul că întotdeauna și în orice fel de acțiune, are întâietate atenția față de Dumnezeu, rugăciunea.

b) “Ca să îl păstreze pentru ziua înmormântării Mele“.

Moartea pe cruce era o pedeapsă teribilă, adoptată de romani pentru a-i pedepsi pe cei care se revoltau față de Imperiu. Persoana condamnată la moarte nu putea fi nici îngropată, nici unsă. Rămânea pe cruce până când cadavrul era mâncat de animale sau, era înmormântat simplu, asemenea săracilor. Mai mult, după Legea VT, răstignitul trebuia să fie considerat o persoană “blestemată de Dumnezeu” (cfr. Deut 21, 22-23). Isus a fost condamnat la moarte, pentru grija Sa față de săraci și pentru fidelitatea Sa față de planul Tatălui. Nu ar fi trebuit să fie îngropat. De aceea, odată mort, nu mai putea fi uns. Știind acestea, Maria anticipează ritualul ungerii, ungându-L înainte de a fi răstignit. Prin gestul său arată că-L recunoaște pe Isus ca fiind Mesia, chiar dacă este un crucificat.

Ca Dumnezeu, Isus s-a dăruit prin întrupare, acum își dă viața ca om. Se face sărac și cel mai nevoiaș, dorind mângâiere, iar acel ulei vărsat cu atâta duioșie este “rugăciunea”, răspunsul omului față de un Dumnezeu, care s-a făcut om.

Fraților! Isus ne cere să ne facem timp pentru rugăciune și nu să ne dedicăm doar activităților practice, chiar și când acestea sunt în favoarea aproapelui. Caritate fără rugăciune nu există! Isus ne amintește că iubirea necesară pentru a ne trăi viața ca o slujire, trebuie să o cerem de la El. Putem considera gestul Mariei ca fiind o rugăciune.

Iubiți credincioși! Evanghelia ne spune că Isus are nevoie de timpul prietenilor Săi. Să încercăm, în aceste zile care ne-au rămas până la sărbătoarea Învierii, să dăm din timpul nostru săracilor, nevoiașilor, marginalizaților. Acest fel de a fi, de a acționa, depinde de libertatea noastră de a alege și de a ne deschide inima iubirii. Isus este singur. Așteaptă, se roagă, mănâncă împreună cu prietenii Săi, cu gândul îndreptat la ceea ce se va întâmpla. Și noi suntem chemați să medităm aceste simțiri. Suntem chemați să aducem lauda și recunoștința noastră pentru ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi.

A doua parte a pericopei de astăzi prezintă intrarea triumfătoare a lui Isus în Ierusalim. Ea este o prevestire a victoriei Sale împotriva păcatului și a morții.

Marcu relatează că Isus trimite pe doi dintre ucenicii Săi ca să-i aducă “un măgăruș”. Acest lucru înseamnă că Domnul vrea să intre în Ierusalim într-un mod nou; dorește să arate misiunea Sa de adevărat păstor al lui Isdrael, chiar dacă acest fapt îl va costa moartea. Acesta a fost momentul crucial pentru misiunea și viața Sa. Sosise “ceasul” Său, momentul pentru care a venit în lume, în mijlocul oamenilor.

Isus nu a intrat în Ierusalim într-un car, cum ar face căpetenia oștilor eliberatoare, ci pe “mânzul asinei”, împlinind profeția din Zah 9, 9. Prin urmare, Isus intră în Ierusalim ca Rege, ca și Mântuitorul pe care Dumnezeu L-a trimis pentru eliberarea poporului Său. Acest tablou era semnul datorită căruia poporul trebuia să-L recunoască pe Regele său.

În centrul evenimentului “intrării în Ierusalim” se află Isus, ucenicii și mulțimile fiind în planul al doilea.

Mânzul asinei reflectă profeția din (Gn 49, 11) care relatează despre binecuvântarea lui Iacob, fiului său Iuda. Mesia era așteptat să vină din tribul lui Iuda. Versetul de dinainte (Gn 49, 10) zice: “Nu va lipsi sceptrul din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia I se vor supune popoarele“. Isus este stăpânitorul popoarelor, vestit de patriarhul Iacob.

Isus pe mânzul asinei este semn al faptului că, acum a venit în Israel Regele adevărat al poporului. Dacă lumea, din gesturile și din vorbele sale, se pare că a înțeles, ucenicii vor înțelege doar după un timp, adevărata regalitate și mărire a Celui înviat.

Despre acest Rege mântuitor, Isaia (62, 11) și Zaharia (9, 9) vestiseră că va aduce pacea peste Ierusalim și îndemnară locuitorii orașului să-L primească cu bucurie! Dar Ierusalimul nu se bucură, nu are nevoie de Regele-Isus, care aduce pace și mântuire poporului aflat în suferință: “arcul de război va fi distrus, va vesti pacea între popoare” (Zah 9, 9-10).

Isus nu se prezintă ca un rege care judecă și pedepsește, ci ca un rege blând și bun. Dorește să-i dăruiască mântuirea Ierusalimului, iar Ierusalimul este invitat să o accepte. Isus este singurul care poate scăpa oamenii de violență și de război, de nedreptăți și sclavie; unicul care poate întoarce oamenii de la iubirea exclusivă de sine, la o viață mai umană, bazată pe solidaritate. Acest lucru îl deducem din exemplul vieții Sale. El nu a venit să distrugă, ci, pentru mântuirea oamenilor; nu pentru a condamna, ci pentru a învia, iar acesta a fost scopul măreț al vieții Sale.

De fapt, la baza răscumpărării, a mântuirii noastre, se află patima, moartea și învierea Domnului. Isus, Dumnezeul făcut om este cel care împacă omul cu Dumnezeu, pentru că în numele omenirii și în folosul ei, repară refuzul lui Adam față de Dumnezeu, care cauzase moartea tuturor oamenilor: “Într-adevăr, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulți au devenit păcătoși, tot așa prin ascultarea unuia, mulți oameni vor deveni drepți” (Rm 5, 19).

În Ghetsimani, Isus se abandonează în mâinile Tatălui. “Tată, nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu!” (Mt 26, 39). Dacă păcatul a fost un act de neîncredere în Dumnezeu, opusul său este un semn de încredere totală în Domnul. Acelui act de ascultare până la jertfa de Sine îi va răspunde Tatăl, înviindu-L din morți și ridicându-L și cu umanitatea Sa în ceruri. Astfel, Isus a deschis umanității noastre, poarta cerului.

Mulțimea din jurul lui Isus era cea a pelerinilor, care veniseră să sărbătorească Paștile și nu locuitorii Ierusalimului. Ei aruncau înaintea Lui, hainele lor, gest care făcea parte din ceremonia de întronare a regelui; dar aruncau și ramuri din copaci, ca semn de omagiere (cfr. 2 Regi 9, 13). Însă mulțimile care îl aclamau, după câteva zile vor striga: “răstignește-L”. Iată că lumea se schimbă repede, lăsându-se influențată de cine strigă mai tare, nu judecă, nu analizează și nu decide în funcție de adevăr.

Strigătul “osana” se traduce prin “ajută-ne, deci”. În acest context se traduce cu “trăiască”! adresat lui Mesia, care vizitează orașul Său.

Bine este cuvântat, cel ce vine în numele Domnului” (Ps 118, 26) era salutul cu care erau întâmpinați pelerinii la poarta Templului, însă în contextul de față are un sens escatologic: și Isus va fi salutat astfel, la a doua Sa venire (cfr. Mt 23, 39).

Iubiți credincioși! Isus, Mesia, nu profită de primirea călduroasă a mulțimilor, pentru că nu se lasă ispitit de mirajul puterii. Pentru ca să fim uniți cu El, trebuie să știm birui ispitele bogăției și puterii. Prietenia noastră trebuie să-i vizeze pe cei nevoiași, pentru a aduce roade pentru Împărăția cerurilor. Astfel, rugăciunile din Biserică să fie confirmate de viața noastră socială de într-ajutorare a săracilor, prin ascultarea răbdătoare, prin sfătuirea prudentă, alinându-i și ajutându-i să treacă peste momentele dificile din viața lor.

Cadourile pe care regele Isus le aduce orașului sunt: mila față de păcătoși și pacea, în opoziție cu violența. Regele fără spadă și scut va deveni victima orașului său.

Ramurile de palmieri sunt simbolul martiriului, iar cele de măslin, simbolul păcii. Procesiunea cu ramurile de măslin înseamnă: să-L primim pe Isus, care actualizează gesturile sale mântuitoare, prin care ne dăruiește mântuirea.

A duce ramurile de măslin la noi acasă, înseamnă a-L recunoaște pe Domnul regele nostru, cu alte cuvinte, a participa la rugăciunile Bisericii și la sfintele sacramente, pentru ca învierea Sa să ni se transmită și nouă.

După puține zile de la intrarea triumfătoare în Ierusalim, lucrurile se schimbă. Se ajunge repede la patima și răstignirea Sa. Această duminică ne invită să trăim triumful și patimile lui Isus, împreună cu El.

Intrarea în Ierusalim este cea a unui rege, dar singura cunună care i se pune pe cap este cea de spini!… Unicul baston… o trestie! Astfel ramurile de măslin, semn al sărbătorii, se schimbă în sudori de sânge, în fața chinurilor și a fricii de moarte.

Isus nu fuge de la Ierusalim. Acceptă crucea și o poartă până la sfârșit. Cel care a creat bine toate lucrurile, este scos din oraș și omorât. Aparent, Domnul a fost învins. Nu putea nici vorbi, nici vindeca. De fapt, moartea Lui a fost o victorie: era concluzia logică a unei vieți cheltuite pentru Domnul și pentru noi, oamenii! Numai Domnul putea muri așa: să uite de Sine, pentru a Se dărui în întregime pentru alții! Un păgân și-a dat seama! Iar Tatăl bun L-a înviat pe Fiul Său. N-a permis morții, să biruie Iubirea Sa.

Răul și moartea nu sunt mai tari ca Iubirea. Ucenicii lui Isus continuă și astăzi să-i iubească pe săraci, pe bolnavi, pe marginalizați, pe bătrâni, pe cei care nu au cu ce-i răsplăti, deoarece iubirea biruie puterea răului și a morții! Chiar dacă răul există, nu are ultimul cuvânt: mântuirea noastră se realizează dacă stăm aproape de Isus, care și-a dat viața pentru noi și pentru lume. Amin.

 

* * *

 

Duminica Floriilor

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Suntem în pragul Săptămânii Patimilor. Ne apropiem de momentele de glorie și de maximă însemnătate pentru istoria lumii, pe care Isus le-a petrecut pe Pământ. Se împlinesc profețiile și Universul aclamă intrarea Celui care aduce Mântuirea lumii: Osana! Simțind măreția momentului, cei simpli și umili, poporul Îi iese în întâmpinare cu ramuri de palmier în mâini și aclamă : Osana! Iată, vine Cel ce a arătat tuturor că este Dumnezeu adevărat și că Tatăl Îi ascultă rugămințile având putere și asupra morții, pentru că l-a înviat pe Lazăr : Osana! Dar cât de deșartă și de schimbătoare este gloria lumii… Nu trec decât două – trei zile și Cel întâmpinat de către atâția oameni cu strigăte de bucurie va fi arestat, batjocorit, bătut, condamnat și răstignit pe Cruce ca un tâlhar.

În pacea și în liniștea celui care știe ce face, în timpul Cinei de Taină Isus spune Apostolilor : « …Fiul Omului merge precum I-a fost orânduit» (Luca 22, 22). Și întreaga viață a ascultat de planul Tatălui : fiind Dumnezeu, a devenit om. Iată o umilință inimaginabilă! Va fi un Om, nu cel mai bogat, nici cel mai puternic, nici înzestrat cu diplome sau titluri universitare. Din viața care i s-a oferit, nu alege ce este accesibil, ci calea grea și plină de spini. Despre El spune Apostolul Pavel: «S-a deșertat pe Sine, chip de serv luând, făcându-se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-se ca un om. S-a umilit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, și încă moartea de pe cruce» (Filipeni. 2, 7-8). A fost asemănat cu răufăcătorii (Isaia 53, 12).

Neascultarea primului om, Adam, prin care omenirea se îndepărtează de Dumnezeu este reparată de ascultarea Fiului, devenit om pentru noi și pentru a noastră mântuire. Ascultarea este totală, până la moarte, înflăcărată fiind legată de iubirea față de Tatăl și față de omenire. Dintre toate lucrurile de care oamenii se servesc în acțiunile lor, nu numai că a fost, dar va și rămâne cel mai demn lucru de a fi respectat și onorat, iubirea. Iar Isus știe cel mai bine, că unde există iubirea adevărată, acolo se află și dorința de perfecțiune, de sfințenie, cea mai înaltă aspirație a omenirii. Acolo este cel mai înalt zbor al sufletului. Acolo se găsește cea mai demnă și înaltă încoronare a vieții. Hristos S-a născut într-un staul, tinerețea Și-a petrecut-o în sărăcie și în muncă. Și-a început misiunea după ce l-a alungat pe cel care I-a propus glorie, bogăție, putere și popularitate – satana (Matei 4, 1). Minunile și binefacerile făcute oamenilor sunt însoțite de umilință și tăcere (Matei 9, 4). Nu ocupă nici un loc de judecător sau administrator al bunurilor create. Fuge dinaintea coroanei de rege oferită Lui, de către oameni. Chiar și astăzi, în Duminica Floriilor ne amintește acest lucru, intrând în Ierusalim călare pe un asin, iar în loc de garda militară, care ar fi trebuit să-L primească și să facă cunoscută sosirea Lui, este întâmpinat de oamenii cei săraci, tocmai pentru a demonstra că nu este interesat sub nici o formă de deșertăciunea pământească (Luca 19, 29). Pe Calvar permite ca hainele să fie rupte de pe El, astfel că pe Cruce nu ia nimic din ceea ce ar fi putut spune că este «al Meu». Însă pe Cruce își va arăta bogăția Lui. Mai mult, permite ca sulița soldatului să-i străpungă pieptul, din inima iubitoare țâșnind prețiosul Sânge care spală păcatele omenirii.

Dumnezeu, care nu poate fi înșelat de către aparențe, Îl recompensează pe Isus cu Gloria Sa pentru drumul pe care L-a urmat, drum – privind din exterior – al înjosirii și umilinței, dar în realitate – drumul spre culmile cele mai nobile, glorioase și înalte, ale eternității.

Oare noi cum îi răspundem lui Isus pentru iubirea Sa față de noi? Tocmai noi, care primim atât de mult de la El ! A-L urma pe Hristos, în această Duminică a Floriilor când este întâmpinat cu strigăte de bucurie, înseamnă să nu te oprești la aceasta, ci a continua să fi alături de El până la moartea de pe Cruce. Duminica Floriilor este invitația pentru a intra în Săptămâna Mare, singura cale care duce la Ziua Învierii.

Rugăciune

Ajută credinței noastre, celor care se încred în Tine, o Dumnezeule. Și ascultă cu îndurare rugăciunile celor care se roagă ție și nouă, celor ce purtăm aceste ramuri de palmier spre venerarea lui Hristos. Împărate, împarte-ne darurile Tale pentru a fi uniți permanent cu Hristos aducând roade bune, prin faptele vieții noastre. O, Isuse, Profetul oamenilor care Te întâmpină, ai șezut pe asin și ai dat un exemplu de o inexprimabilă umilință atunci când poporul Te-a întâmpinat cu urale pe calea pe care veneai spre Ierusalim, oamenii așternându-și în calea Ta veșmintele și ramurile de finic, cu care Te întâmpinau. Atunci când poporul Tău Îți cânta cântări de mărire, Tu nu ai uitat niciodată de îndurarea Ta, plângând pentru ceea ce avea să se întâmple cu Ierusalimul. Ridică-te, servitor al Mântuitorului și în cântările Sionului du-te și vezi pe adevăratul Împărat al tău… Unește-te cu Domnul cerului și al pământului care merge pe asin. Mergi împreună cu El cu ramurile de măslin și palmier ale faptelor sfințeniei și virtuților învingătoare. Amin.

 

* * *

 

Duminica Intrării Domnului în Ierusalim

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiți credincioși,

Sfântul Părinte, în scrisoarea “Noul mileniu“, invită comunitățile credincioase să reconsidere chipul lui Cristos. Procesiunea cu ramuri de măslin cu care credincioșii retrăiesc intrarea în Ierusalim este o manifestare a voinței de a alege pe Domnul în viața noastră pentru a face din el un interlocutor direct și nemijlocit.

Ei aduseră măgărușul la Isus, își puseră hainele pe măgăruș, iar pe Isus îl urcară deasupra (Lc. 19,35). Iată icoana cristologică a acestei duminici a floriilor: un rege ce încalecă un măgăruș. Acum începe să se întrevadă proiectul lui Cristos cu privire la om, proiect care se contrapune oricărui proiect uman, nu numai din acele vremuri, ci din orice timp.

Atunci când Isus se pregătește să intre în Ierusalim, face o alegere importantă, chiar dacă la o primă vedere pare un gest banal. El alege să încalece un măgăruș, un animal nepotrivit pentru război. Orice șef revoluționar din acea vreme, (de exemplu zeloții), dacă ar fi voit să-și facă intrarea în oraș pentru a instaura o nouă suveranitate politică și religioasă prin agresiune, ar fi ales calul, animal mai potrivit pentru a merge la război. De aceea recurgerea la măgăruș nu este doar o chestiune irelevantă, nesemnificativă și pitorească, ci este un act care dădea intrării în capitală o semnificație precisă. Paradoxul proiectului lui Isus constă tocmai în apropierea dintre “împărăția” care este cântată de mulțimea care îl primește pe Domnul ca pe un rege “al tatălui nostru, David” și alegerea blândeții, indicată de încălecarea unui măgăruș, care este o prezentare dezarmantă, pacifică, fără intenții agresive, a celui care a zis: “Fericiți sunt cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul”. Dar, blândețe nu înseamnă evadare în deșert, într-un loc izolat, ci modalitatea în care te comporți, zi de zi, în societate. De aceea Isus intră în oraș, alege să acționeze și să se confrunte în locul unde omul se agită sub greutatea multor dificultăți și sclavii, trecând de la speranță la disperare.

Începe să prindă contur proiectul lui Isus. Dacă tot ceea ce a făcut s-ar reduce la o imagine a unei vieți individuale, am putea crede greșit că Isus împlinește un act politic. Unind la sine un grup de oameni, se prezintă ca unul ce are un proiect, un program, o platformă socială. Acest lucru l-am putea deduce foarte ușor dacă am privi înspre toți cei care fac același lucru, fie din epoca respectivă, fie politicienii din ziua de astăzi.

Dar, Isus intră în oraș, înfruntă viața de fiecare zi, nu predică ura, ci iubirea dușmanilor, a adversarilor religioși sau laici și nu numai a dușmanului personal. Isus refuză tentația de a se lăsa proclamat rege și de aceea refuză reducerea programului său la dimensiunea orizontală, ce se vede din intrarea în oraș, pentru a aduce în istoria mântuirii omului dimensiunea verticală, de deschidere spre Tatăl, în rugăciune. Isus refuză imaginea revoluționarului ce recurge la violență, de aceea, pentru a intra în Ierusalim, alege să încalece un măgăruș, un animal nepotrivit pentru război.

Cu atât mai puțin s-ar putea apropia de figura unuia care fondează o teologie revoluționară. Cristos mănâncă și cu publicanii care din punct de vedere social sunt privilegiații societății. Cristos se abate de la orice frontiere, dar nu creează altele noi: însă tuturor le cere să accepte să facă parte din proiectul lui, trăind misterul morții și învierii sale. Biserica însăși este sacramentul acestei milostiviri care îmbrățișează pe toată lumea neexcluzând pe nimeni. Apostolii, care sunt începutul și prototipul bisericii, aparțin unor clase diverse, (pescar, vameș, cu sau fără știință de carte) care, în plan sociologic, se contrapun unii altora. Proiectul milostivirii lui Cristos cheamă în serviciul milostivirii lui Dumnezeu pe toți oamenii, pe zelot ca și pe publican, pe simplul țăran sau pescarul din Galileea, ca și pe iudeul ce era expert în Scripturi. Și un semn ce rămâne veșnic al acestei milostiviri este Euharistia. Amin.

 

* * *

 

Duminica Floriilor

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

Sfânta Evanghelie din Duminica Floriilor care încheie Postul cel de 40 de zile al Sfintelor Paști a fost rânduită de Biserică spre a fi citită în ziua sărbătorii Intrării Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos în Ierusalim, praznic numit în popor și sărbătoarea Floriilor. În această Evanghelie plină de înțelesuri duhovnicești se pomenește mai întâi de mirul de mare preț al recunoștinței Mariei față de Isus pentru învierea din morți a fratelui ei și al Martei, Lazăr din Betania, care era și prieten al Domnului Isus Hristos.

În al doilea rând, vedem în Evanghelia de astăzi că Intrarea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos în Ierusalim este o sărbătoare a biruinței Sale asupra morții lui Lazăr și o prefigurare sau anticipare a biruinței Sale asupra propriei Sale morți, prin învierea Sa din morți.

Mai observăm că această sărbătoare a Intrării Domnului în Ierusalim este o deschidere spre Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Isus Hristos,pătimiri ca fiind confruntări ale Lui cu mai-marii cărturarilor și ai fariseilor care Îl invidiau și Îl urau, dar și pătimiri ca suferințe pricinuite trupului Său prin umilirile și lovirile pe care le îndură ca urmare a răutății și violenței oamenilor vicleni, aroganți și ignoranți. Toată această prevestire a Săptămânii Sfintelor Pătimiri ale Domnului Isus Hristos este cuprinsă în textul Evangheliei din această zi ca un început al tensiunii și conflictului dintre Isus și căpeteniile preoților care s-au hotărât să-L omoare pe El și pe Lazăr, deoarece mulți iudei credeau în Isus mai ales după ce El a înviat pe Lazăr.

Proorocia lui Zaharia prevestește bucuria poporului iudeu care L-a întâmpinat pe Hristos în Ierusalim

Evanghelia evidențiază că Mântuitorul Isus Hristos intră în Ierusalim, iar această intrare în Ierusalim a fost prezisă de către prooroci (cf. Isaia 62, 11), și, anume de proorocul Zaharia (cf. Zaharia 9, 9), care a prevăzut cu mai multe veacuri înainte că Mesia, adică Isus Hristos, va intra ca Împărat în Ierusalim șezând pe un mânz de asină.

Evanghelia ne mai spune că numai după ce Hristos S-a preaslăvit prin Învierea Sa din morți și prin Înălțarea Sa la ceruri au înțeles ucenicii Săi că ceea ce s-a întâmplat atunci, la Intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, nu era ceva întâmplător, ci în evenimentul respectiv se împlinea un plan al lui Dumnezeu. Prin aceasta vedem că între evenimentul Intrării Domnului Isus Hristos în Ierusalimul pământesc și preamărirea Sa cerească după Înviere există o legătură tainică. Cu alte cuvinte, Intrarea Domnului în Ierusalimul pământesc prefigura sau anticipa trecerea Lui prin suferință și moarte, iar apoi prin Învierea Sa și Intrarea Sa cu trupul înviat în Ierusalimul ceresc, adică în slava Preasfintei Treimi. Însă, Evanghelia este astfel împărțită astăzi pentru lectură, încât ea ne arată că Intrarea Domnului în Ierusalimul pământesc va fi urmată de trecerea Lui prin suferință și prin moarte. Acest adevăr îl auzim sau îl vedem duhovnicește în Evanghelia de astăzi fiind tâlcuit de Însuși Mântuitorul Isus Hristos când explică de ce Maria, sora lui Lazăr, a turnat mir de mare preț pe picioarele Lui și le-a șters cu părul capului ei: ‘Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat’. Maria din Betania care toarnă mir de mare preț pe picioarele Mântuitorului și le șterge cu părul capului ei nu este aceeași femeie cu femeia păcătoasă din Nain despre care vorbește Sfântul Evanghelist Luca (cap. VII, 36-50), întrucât aceea amesteca mirul de mare preț cu lacrimile pocăinței pentru păcatele ei. Așadar, mirul de mare preț al Mariei din Betania este altul decât cel al femeii păcătoase din Nain.

Mirul de mare preț, gest profetic pentru îngroparea Domnului

Totuși, ceea ce au în comun gesturile celor două femei amintite mai înainte este recunoștința, aici recunoștință pentru învierea lui Lazăr din Betania, iar dincolo recunoștință pentru iertarea păcatelor pe care Hristos o dăruiește femeii păcătoase din Nain, ca urmare a pocăinței și a dorinței ei de a-și schimba viața trăită în păcate.

În Evanghelia de astăzi, Mântuitorul Isus Hristos spune: ‘Pe săraci pururea îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți pururea.’ Cu alte cuvinte, nu Mă aveți prezent cu trupul acesta care poate fi uns cu mir de mare preț înainte de a fi îngropat. De fapt, Maria, sora Martei și sora lui Lazăr, prin gestul ei a arătat recunoștință față de Isus, dar ea nu știa că gestul ei are și înțelesul de prevestire a îngropării Mântuitorului Isus Hristos. Ea nu știa că gestul ei era un gest profetic, adică prevestea moartea și îngroparea lui Isus. Numai Mântuitorul Isus Hristos descoperă acest gest al ei ca având o semnificație mai profundă decât aceea a recunoștinței ei față de El pentru că a înviat din morți pe Lazăr, fratele ei.

Vedem, așadar, că Mântuitorul Isus Hristos leagă tainic între ele evenimente diferite și descoperă înțelesuri profunde ale acestora. Desigur, Duhul Sfânt a inspirat-o pe Maria, sora lui Lazăr, să săvârșească gestul acesta de mare recunoștință, turnând pe picioarele Mântuitorului mir de preț ca simbol al recunoștinței și al prețuirii față de Hristos Domnul, dar inspirația aceasta nu este totdeauna percepută imediat de orice om.

Sfântul și Marele Mir, simbol al îngropării lui Hristos și pecetluire a creștinilor botezați în taina Morții și Învierii lui Hristos

Mirul de mare preț folosit de Maria, sora lui Lazăr, pentru a unge picioarele Mântuitorului Isus Hristos, Care va trece prin suferință și moarte pentru a învia din morți, a devenit în credința Bisericii o preînchipuire a Sfântului și Marelui Mir care se sfințește de Sinodul unei Biserici Ortodoxe Autocefale prezidat de patriarh sau de un mitropolit primat. Acest mir numit Sfântul și Marele Mir a fost, deci, prefigurat de mirul de nard curat din Evanghelia de astăzi. Ce anume se unge cu Sfântul și Marele Mir? La sfințirea unei biserici noi se unge mai întâi Sfânta Masă din sfântul Altar pentru că Sfânta Masă din Altar reprezintă mormântul Mântuitorului, și apoi toată biserica. De aceea, când cădim Sfânta Masă spunem: ‘În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul, pe tron împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost, Hristoase Dumnezeule, Cel ce ești necuprins!’ Iar în altă rugăciune se spune: ‘Mormântul Tău este izvorul Învierii noastre.’ Cu Sfântul și Marele Mir se mai unge și Antimisul, care este o icoană de pânză având pictată sau imprimată pe ea punerea în mormânt a Mântuitorului Isus Hristos ca moment premergător al Învierii Sale din morți. Cu Sfântul și Marele Mir se ung și cei botezați (Taina Mirungerii), când preotul zice: ‘Pecetea darului Duhului Sfânt’! Iată cum Sfântul și Marele Mir exprimă legătura tainică dintre moartea și Învierea lui Hristos pentru sfințirea vieții Bisericii.

Din Evanghelia de astăzi vedem că ungerea cu mir de mare preț a picioarelor Mântuitorului a fost o prevestire a morții și îngropării Sale, fapt confirmat mai ales când El a fost pus în mormânt, trupul Său fiind uns de către Iosif din Arimateea cu ulei de aloe, pentru îmbălsămarea Lui, ca semn de prețuire pentru El.

Învierea lui Lazăr intensifică atât iubirea poporului simplu față de Hristos-Domnul, cât și ura fariseilor și cărturarilor față de El

În timp ce poporul simplu, având cuget curat și smerit, Îl iubește mai mult pe Mântuitorul Isus Hristos pentru că a înviat pe Lazăr din morți, un alt grup de persoane, desigur, mult mai mic, dar cu o mare autoritate morală în Israel, și anume grupul cărturarilor și al fariseilor, sporea în invidia și ura lui față de Hristos. Cu cât Isus făcea mai multe minuni de ajutorare a săracilor, hrănind pe cei flămânzi, vindecând pe cei bolnavi sau chiar înviind din morți pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair și pe Lazăr din Betania, cu atât creștea mai mult ura celor care-L invidiau pe Acesta. Deci vedem aici o tensiune între iubirea lui Hristos față de oamenii suferinzi, pe de o parte, și invidia mai marilor fariseilor și cărturarilor, pe de altă parte. Acest conflict se intensifică sau sporește mai ales după ce Lazăr, prietenul Mântuitorului Isus Hristos, a fost înviat din morți. Evanghelia ne mai arată că în mintea unor cărturari și farisei invidioși și răi s-a zămislit și ideea ca împreună cu Isus să ucidă și pe Lazăr cel înviat de Isus, ca să nu mai fie el mărturie a puterii dumnezeiești și vindecătoare a Mântuitorului Isus Hristos. Cu alte cuvinte, Evanghelia ne arată cum crește întunericul păcatului și al patimilor omenești egoiste sau rele, pentru a respinge lumina harului dumnezeiesc lucrător în Isus Hristos – Fiul lui Dumnezeu.

Duminica Floriilor este duminica bucuriei poporului simplu

Când Mântuitorul Isus Hristos intră în Ierusalim, El merge, de fapt, spre suferință ca, prin Sfintele și mântuitoarele Sale Pătimiri, să vindece patimile omenești egoiste, întunecate și ucigătoare de oameni, adică: invidia cărturarilor și fariseilor, lăcomia de bani și trădarea lui Iuda, frica prea mare a lui Petru, lașitatea lui Pilat, violența soldaților romani, ignoranța mulțimilor folosită de conducători cu viclenie, pentru a stăpâni peste popor.

Totuși, ca simbol al prevestirii Învierii lui Hristos, Duminica Floriilor este Duminica bucuriei poporului simplu care primește pe Isus ca fiind deja biruitor asupra morții prietenului său Lazăr și prevestind, de asemenea, biruința Sa asupra păcatului, asupra iadului și asupra propriei Sale morți.

Prin intrarea Sa în Ierusalim, Mântuitorul Isus Hristos împlinește un plan al lui Dumnezeu-Tatăl, și anume planul de mântuire al întregii omeniri, arătându-ne că nu se poate ajunge la Înviere fără Cruce. Nimeni nu poate în lumea aceasta bolnavă de păcat să ajungă la biruință fără luptă. De aceea, în ultima săptămână dinainte de Sfintele Paști, săptămână distinctă de Postul cel de patruzeci de zile al Sfintelor Paști, se intensifică postul și rugăciunea, dar nu atât un post de pocăință ca postul din timpul celor patruzeci de zile, cât un post al împreună-pătimirii noastre cu Hristos, pentru ca împreună cu El să și înviem. De aceea, în noaptea de Paști, Biserica poate cânta: ‘Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat’. Deci, când noi ascultăm tot ce spun Evangheliile care ne reamintesc de faptele și cuvintele Mântuitorului rostite în zilele dinainte de moartea Sa, trăim și noi oarecum clipele acelea pe care le-a trăit Hristos Domnul. Acum le trăim împreună cu El în Duhul Sfânt, ca interiorizare a suferinței Crucii Lui pentru a ajunge și noi la bucuria Învierii Lui. Dar în Săptămâna Sfintelor și Mântuitoarelor Patimi ale Mântuitorului Isus Hristos, ne gândim și la păcatele noastre, prin care am răstignit, adesea, iubirea lui Hristos pentru semenii noștri, când i-am făcut să sufere din cauza păcatelor noastre. În acest sens, Săptămâna Sfintelor Pătimiri este o săptămână în care noi cerem iertare Mântuitorului Isus Hristos pentru toate relele pe care le-am făcut, pricinuind suferință altora. Să-L rugăm ca El, Cel mult-răbdător și întru totul smerit, să ne dăruiască puterea de-a răstigni sau de-a birui patimile rele din noi: ura, mânia, lăcomia, trădarea, viclenia, duplicitatea, pentru a primi în suflet smerenia, iubirea, răbdarea și sfințenia Mântuitorului nostru Isus Hristos. Cu alte cuvinte, Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Isus Hristos ne arată că nu e suficient să avem multe cunoștințe teologice teoretice despre Hristos, ci trebuie să cerem și ajutorul lui Isus Hristos pentru a trăi Evanghelia Lui așa cum ne-o cere El. În felul acesta, creștinismul nu este primit de noi doar ca o învățătură sfântă, ci și ca o viață nouă, iar această viață nouă este viața lui Isus Hristos, Cel răstignit și înviat, prezentă și lucrătoare în noi.

Aceasta este binecuvântarea Săptămânii Sfinte și Mari în care intrăm acum, și anume să-I cerem lui Hristos Cel răstignit și înviat să lumineze viața noastră pentru a simți bucuria învierii sufletului nostru din moartea păcatului. În Săptămâna Sfintelor Pătimiri se intensifică postul, întrucât răstignim mai mult în noi lăcomia de orice fel, sporim pocăința, această perioadă scurtă de timp fiind ultima săptămână de pregătire pentru cei care încă nu s-au spovedit și nu s-au împărtășit. E bine ca cei care nu s-au spovedit și împărtășit până acum să o facă în Sfânta și Marea Joi; nu în noaptea de Paști, întrucât în Sfânta și Marea Joi Mântuitorul a instituit Cina cea de Taină zicând: ‘Luați, mâncați, acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi’ și ‘Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi care pentru voi și pentru mulți se varsă’.

Stâlpările, simbolul virtuților adunate în timpul Postului Sfintelor Paști

Duminica Intrării Domnului în Ierusalim este o zi care prevestește Învierea lui Hristos, ea este, oarecum, un Paște anticipat, o arvună a biruinței asupra morții, asupra păcatului, asupra răutății oamenilor, o biruință a iubirii lui Hristos-Dumnezeu, iubire mai tare decât orice ură și invidie, decât orice trădare și lașitate, decât orice lăcomie de bani și de putere lumească trecătoare.

De ce purtăm în această zi ramuri de copaci, în special salcie, și flori? Purtăm în mâini aceste ramuri, în primul rând, ca memorial sau aducere aminte de evenimentul care s-a petrecut cu aproape 2000 de ani în urmă când Mântuitorul Isus Hristos a intrat în Ierusalim, fiind întâmpinat, mai ales de copii, cu stâlpări sau ramuri de finic. Însă, purtăm în mâini ramuri de copaci și flori și pentru că s-au încheiat cele 40 de zile de post în care am adunat în suflet florile credinței cultivate prin post și rugăciune. Vecernia din Vinerea dinaintea Sâmbetei lui Lazăr spune clar în cântările ei că acum s-au împlinit cele 40 de zile de post. Sâmbăta lui Lazăr și Duminica Floriilor fac, așadar, trecerea spre o altă săptămână, care nu mai face parte din cele 40 de zile de post, ci este un timp mai sfânt și mai sfințitor, pentru că este timpul unei participări mistice sau tainice la Sfintele și Mântuitoarele Patimi ale lui Hristos, ca noi să ne despătimim de patimile rele sau păcătoase din firea omenească, patimi care au pricinuit răstignirea și moartea lui Hristos. În acest sens, florile pe care le purtăm în mână în Duminica Floriilor reprezintă florile virtuților adunate în timpul postului: lumina rugăciunii, smerenia postirii, bunătatea inimii milostive și darnice, curăția minții dobândită prin pocăință, sfințirea sufletului și trupului dobândită prin spovedanie și prin împărtășire mai deasă, pe scurt florile iubirii sfinte față de Dumnezeu și față de semeni. Acestea sunt florile cultivate în timpul Postului pe care le aducem noi ca daruri cultivate în ogorul sfânt al Bisericii dreptmăritoare.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca și noi, care purtăm în mâini ramuri de salcie (întrucât salcia se arată a fi cel mai smerit dintre copaci, deoarece își pleacă permanent înaintea Domnului crengile sale), să ne smerim și să primim cu evlavie pe Mântuitorul Isus Hristos, Care intră acum nu numai în Ierusalimul pământesc, ca odinioară, ci și în sufletul nostru și în casa noastră, dacă Îl primim cu multă credință, spre bucuria Lui și mântuirea noastră. Amin!