Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica Floriilor
Anul C (A, B)
Lecturi:
Isaia 50,4-7
Filipeni 2,6-11
Luca 22,14-23,56

Luca 22,14-23,56

Şi, ridicându-se întreaga adunare, l-au dus la Pilat şi au început să-l acuze, spunând: “L-am găsit pe acesta instigând poporul nostru şi oprindu-ne să plătim tribut cezarului şi spunând că el este Cristos, regele”. Atunci Pilat l-a întrebat: “Tu eşti regele iudeilor?” El i-a răspuns: “Tu o zici!” Iar Pilat a spus arhiereilor şi mulţimii: “Nu găsesc nici o vină în omul acesta”. Dar ei insistau, spunând: “Răzvrăteşte poporul, învăţând prin toată Iudeea, începând din Galileea şi până aici”. Când a auzit Pilat, a întrebat dacă omul este galileean, iar când a aflat că este de sub stăpânirea lui Irod, l-a trimis la Irod, care se afla şi el în zilele acelea în Ierusalim. Văzându-l pe Isus, Irod s-a bucurat mult, căci de mult timp dorea să-l vadă, pentru că auzise despre el şi spera să vadă vreun semn făcut de el. Aşadar, i-a pus multe întrebări, dar el nu i-a dat nici un răspuns. Arhiereii şi cărturarii erau acolo şi-l acuzau cu înverşunare. Irod, împreună cu soldaţii săi, după ce l-au tratat cu dispreţ, l-au îmbrăcat într-o haină strălucitoare şi l-au trimis la Pilat. În ziua aceea Irod şi Pilat au devenit prieteni, căci mai înainte erau în duşmănie unul cu celălalt. Atunci Pilat i-a convocat pe arhierei, pe comandanţi şi poporul şi le-a spus: “L-aţi adus la mine pe omul acesta ca pe un instigator al poporului şi, iată, judecându-l în faţa voastră, nu găsesc în omul acesta nici o vină de care îl acuzaţi. De altfel, nici Irod, căci mi l-a trimis înapoi; iată, nu a făcut nimic vrednic de moarte. Aşadar, după ce-l voi pedepsi, îl voi elibera”. . Atunci au început să strige împreună: “Ia-l pe acesta, eliberează-ni-l pe Baraba!” Acesta fusese aruncat în închisoare pentru o revoltă care avusese loc în cetate şi pentru crimă. Pilat, dorind să-l elibereze pe Isus, le-a vorbit din nou, dar ei strigau: “Răstigneşte-l, răstigneşte-l!” Pentru a treia oară le-a spus: “Dar ce rău a făcut acesta? Nu am găsit în el nici o vină care să merite moartea. De aceea îl voi pedepsi şi-l voi elibera”. Dar ei insistau, cerând cu strigăte puternice ca el să fie răstignit. Şi strigătele lor predominau. Atunci Pilat a decis să li se îndeplinească cererea. El l-a eliberat pe cel care fusese aruncat în închisoare pentru revoltă şi crimă, iar pe Isus l-a lăsat în voia lor. Pe când îl duceau, l-au prins pe un oarecare Simon din Cirene, care venea de la câmp, şi i-au pus lui crucea ca s-o poarte după Isus. Îl urma şi o mare mulţime de popor şi de femei care-şi băteau pieptul şi-l plângeau. Întorcându-se către ele, Isus le-a spus: “Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci mai degrabă plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri. Căci, iată, vor veni zile în care veţi spune: «Fericite cele sterile, cele care niciodată n-au născut şi pieptul care n-a alăptat!» Atunci veţi începe să spuneţi munţilor: Cădeţi peste noi! şi colinelor: Acoperiţi-ne! Căci dacă aşa fac ei cu lemnul cel verde, ce se va întâmpla cu cel uscat?” Împreună cu el mai erau duşi doi răufăcători ca să fie ucişi. Când au ajuns la locul numit Craniul, l-au răstignit pe el şi pe răufăcători, unul la dreapta şi altul la stânga. Atunci Isus a spus: “Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac”. Apoi, ca să împartă hainele lui, au tras la sorţi. Poporul stătea şi privea, iar conducătorii îşi băteau joc de el, spunând: “Pe alţii i-a salvat, să se salveze pe sine, dacă el este Cristos al lui Dumnezeu, alesul”. Şi soldaţii îl luau în râs, când se apropiau de el, şi-i aduceau oţet, spunând: “Dacă tu eşti regele iudeilor, salvează-te pe tine însuţi”. Deasupra lui era şi o inscripţie: “Acesta este regele iudeilor”. Unul dintre răufăcătorii răstigniţi îl insulta, spunând: “Oare nu eşti tu Cristos? Salvează-te pe tine şi pe noi!” Dar celălalt, mustrându-l, i-a răspuns: “Nu te temi de Dumnezeu, tu care suferi aceeaşi condamnare? Noi pe drept am primit ceea ce meritam pentru faptele noastre; dar el n-a făcut nici un rău”. Şi spunea: “Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta!” Iar el i-a spus: “Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis!” Era cam pe la ora a şasea şi s-a făcut întuneric pe tot pământul până la ora a noua. Soarele s-a întunecat. Catapeteasma templului s-a sfâşiat la mijloc. Isus a strigat cu glas puternic: “Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu“. Şi spunând aceasta, şi-a dat duhul. Când centurionul a văzut ceea ce s-a întâmplat, l-a preamărit pe Dumnezeu, zicând: “Cu adevărat, omul acesta era drept”. Şi toate mulţimile, adunate la această privelişte, văzând cele petrecute, se întorceau bătându-şi pieptul. Toţi cunoscuţii săi şi femeile care l-au urmat din Galileea stăteau mai deoparte şi priveau acestea.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Eduard Patraşcu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Mihai Blaj
pr. Paul Butnaru
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Claudiu Dumea
FSC
pr. Alessandro Pronzato
pr. Şerban Tarciziu

 

* * *

 

Ora bilanţului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Acum, în preajma morţii lui Isus, ne întrebăm: Ce a realizat Mântuitorul pe pământ? Care este testamentul său? Ce ne-a lăsat ca moştenire?

Patriarhii, profeţii şi sfinţii Vechiului Testament s-au zbuciumat cu problema spiritualităţii neamului omenesc; au voit să-i dea un curs ascendent. Dar Isus? Mântuitorul le apreciază efortul, îl pune în evidenţă şi vrea să-l transmită mai luminos şi eficient pentru viitor. Toată spiritualitatea trecutului este întruchipată în Moise şi Ilie, cărora, Isus pe muntele Tabor le dă o nouă strălucire în lumina feţei sale. Isus a ţinut cu tot dinadinsul să clădească cetatea luminii pe vârful muntelui, ca să servească întregii omeniri ca punct de orientare, ca toţi să poată ajunge în lumina ei, nu numai la convingerea că sunt chemaţi să se împărtăşească din adevărul care îi face liberi (cf. In 8,32), dar chiar de împărtăşirea reală a acestei fericiri.

Ceea ce îi împiedica pe mulţi iudei să ajungă la această împărtăşire a adevărului era mulţimea legilor care le apăsa umerii mult prea greu. Isus le reduce la una singură: legea iubirii, afirmând că Legea, precum cea a sabatului, este făcută pentru om şi nu omul pentru Lege (cf. Mc 2,27), uşurând astfel povara de pe umerii slăbiţi de păcat.

Isus a demonstrat oamenilor într-un chip magistral că nu ceea ce îi face fericiţi pe acest pământ este bine, ci numai ceea ce este bine îi poate face fericiţi pentru totdeauna, că fără moralitate nu este posibilă o fericire durabilă. Din acest motiv a recomandat înfrânarea poftelor sensibile, fiindcă ceea ce este legat de trup nu poate mulţumi dorinţa spirituală a sufletului care tinde spre infinit. Dar, ca să putem face binele care ne face fericiţi pe pământ, care ne asigură fericirea învierii şi fericirea vieţii veşnice, Isus ne-a dat ca hrană trupul şi sângele său în Euharistie, prin care aducem Tatălui mulţumirea supremă pentru tot ce suntem şi pentru tot ce avem. Cred că în Taina euharistică Isus ne-a dat forma supremă a cultului, legătura intimă cu Dumnezeu, pe care a promis-o femeii samaritene la fântâna lui Iacob: Vine ceasul şi acum a venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi adevăr; fiindcă astfel de închinători îşi doreşte Tatăl. Dumnezeu este duh şi cei care i se închină, se cuvine să i se închine în duh şi adevăr (In 4,23-24). A-i oferi Tatălui suspinele Duhului Sfânt care se roagă în noi, împreună cu jertfa lui Cristos care pune în evidenţă adevărul suprem al iubirii divine, este ceea ce îşi doreşte Tatăl din partea noastră.

Ernest Renan, scriitor francez (1823-1892), comentează cuvintele lui Isus de mai sus în felul următor: El spune pentru prima dată cuvântul pe care se va clădi aşezământul religiei eterne. El a întemeiat cultul cel mai curat, fără dată, fără patrie, acela pe care îl vor practica spiritele înalte. Nu numai că religia sa în acea zi a fost religia cea mai bună pentru omenire, dar a fost însăşi religia în sensul absolut: şi dacă alte planete sunt locuite de oameni înzestraţi cu darul raţiunii şi al moralităţii, nu se poate ca religia lor să se deosebească de aceea pe care Isus a promulgat-o lângă fântâna lui Iacob.

Isus aduce această religie sublimă şi plină de cea mai înaltă înţelepciune într-un moment când rabinii declarau sentenţios şi cu emfază că, decât să dai învăţătura Legii pe mâna femeilor, mai bine s-o arunci în foc. Iată că Isus pune în evidenţă, prin cultul suprem, valoarea de persoană a femeii, capabilă să i se închine Tatălui în duh şi adevăr.

Mai departe, de importanţă capitală este şi învăţătura lui Isus despre suferinţă. Dacă el a pătimit şi a murit pe cruce, fără să ceară sau să aştepte o intervenţie miraculoasă din partea Tatălui, deşi suferea nevinovat, cu ce drept ne plângem noi cei vinovaţi şi aşteptăm minuni ca să fim eliberaţi de suferinţe? Isus ne-a dat învăţătura sa, pe care a întărit-o cu exemplul său: dacă nu stă în puterea noastră să înlăturăm suferinţa şi moartea din lume, ne putem servi de ele ca de un instrument de purificare şi înălţare spirituală pe scara cea mai nobilă a iubirii. În felul acesta suferinţele şi moartea apar ca o adevărată binefacere, ca o pregătire pentru a intra în slava învierii şi fericirii veşnice, după cum spune Mântuitorul celor doi ucenici în drum spre Emaus: Trebuia să pătimească toate acestea Cristos şi astfel să intre în slava sa (Lc 24,26). Misterul gloriei veşnice este cuprins în ceea ce pătimim pe pământ şi trebuie să fim fericiţi de această garanţie. Cred că avea dreptate Goethe, scriitor şi om de ştiinţă german (1749-1832), când spunea: Cel care niciodată nu şi-a mâncat pâinea în durere şi niciodată n-a petrecut orele de noapte aşteptând în lacrimi dimineaţa, acela nu va cunoaşte puterile cerului. Credinţa că Dumnezeu iubeşte lumea ca un tată, fiindcă a creat-o, în aşa măsură încât îşi sacrifică pe singurul său Fiu, constituie o formidabilă şi nesecată forţă spirituală care înviorează şi înalţă omenirea până la desăvârşire, descătuşând sufletul de lanţurile orgoliului şi ale materiei.

Prin parabola Tatălui milostiv (a fiului risipitor), Isus ne învaţă că legea iubirii este mai presus de legea dreptăţii. Pe când legea dreptăţii tinde spre osânda celui vinovat, legea iubirii se străduieşte să-l salveze.

Nu trebuie să uităm un alt lucru deosebit de important şi anume: de la Isus avem revelaţia cea mai înaltă despre atributele dumnezeirii. Ar fi o eroare fundamentală să se creadă că poate exista iubire sinceră faţă de oameni acolo unde lipseşte iubirea de ordin metafizic, de ordin supranatural. Cum poate să iubească cineva cu adevărat şi să ajute pe aproapele, dacă nu-i în stare să iubească ceea ce revelează expresia absolutului şi a desăvârşirii? Cum poate cineva să se înduioşeze în mod sincer de durerea şi suferinţa semenilor săi, când pe el nu-l cutremură fiorul infinitului, misterul creaţiei şi taina existenţei sale? Cum poate cineva să lupte în mod serios şi eficace pentru dreptate şi omenie, pentru progresul societăţii, dacă nu iubeşte expresia cea mai înaltă a ideii de dreptate, de adevăr, bine şi progres? Este ceva absurd din punct de vedere logic şi imposibil din punct de vedere psihologic. Fără noţiunea iubirii supreme a lui Dumnezeu, nu poate exista iubire sinceră faţă de oameni, deoarece aceasta din urmă nu-i decât manifestarea celei dintâi. De aceea, adevărul moral cuprins în parabola Samariteanului milostiv nu va putea fi depăşit niciodată, fiindcă el reprezintă culmea perfecţiunii atinsă în domeniul eticii.

Religiile superioare se pot judeca după rugăciunile pe care le rostesc, spune Adolf Harnack. Or, în această privinţă, rugăciunea Tatăl nostru, lăsată nouă de Isus, reprezintă expresia desăvârşită a gândirii morale şi religioase. Este rugăciunea simplă pentru cei simpli, dar nespus de profundă pentru mintea cea mai ascuţită şi pătrunzătoare. Prin ea, bogatul şi săracul, cel sănătos şi cel bolnav, stăpânul şi sclavul, femeia şi bărbatul, cel negru ca şi cel alb ca rasă umană, orice fiinţă care este în stare să-i spună lui Dumnezeu Tată, îmi este frate, soră; mă rog pentru ei şi ei se roagă pentru mine. Această comuniune cu toţi oamenii şi cu Dumnezeu constituie expresia cea mai bogată în conţinut teologic şi moral, fiindcă ruga porneşte de la Duhul lui Dumnezeu din noi şi ajunge la Tatăl prin Cristos Domnul nostru.

Aceste adevăruri să le medităm în faţa crucii cu toată seriozitatea în aceste zile din Săptămâna Mare şi vom înţelege bogăţia spirituală pe care Isus ne-a lăsat-o ca moştenire în testamentul său şi datoria noastră sfântă este de a o transmite mai departe prin viaţa de fiecare zi. Amin.

 

* * *

 

El a murit pentru noi

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

În Liturghia folosită înaintea Conciliului Vatican II, lectura Patimilor avea loc într-un context de tăcere totală. Nu exista predică. Nici măcar exclamarea de după lectura Evangheliei nu era pronunţată. Într-o zi ca aceasta, simt uneori că cel mai elocvent răspuns pe care îl putem da la cuvântul Domnului este… să tăcem. Chiar şi cele mai bune predici pot să ne distragă de la starea de meditare profundă în care ne aflăm la finalul relatării despre suferinţele şi moartea Domnului nostru Isus Cristos. Dar pe de altă parte o predică poate să fie utilă, orientând şi concentrând meditaţia noastră în direcţia bună. Altfel am putea fi ca micul Johnny, care avea note mici la toate lucrările până când părinţii au decis să îl dea la o şcoală catolică. La sfârşitul anului Johnny era acum pe primul loc. Părinţii l-au întrebat cum a reuşit aşa ceva, iar el a răspuns: “Vedeţi voi, în momentul în care am intrat în noua şcoală şi l-am văzut pe nenea acela atârnând pe cruce am ştiut că oamenii pe aici sunt foarte serioşi, aşa că m-am gândit că nu e de glumă şi m-am pus pe învăţat.”

Crucifixul se poate să îl fi ajutat pe Johnny să ia note mai bune, dar este evident că băiatul nu a ştiut să îi citească bine semnificaţia. Omul de pe cruce nu este acolo pentru a-i speria pe băieţi ci pentru a le arăta cât de mult îi iubeşte. Nu este acolo pentru a le arăta ce vor păţi dacă nu se comportă frumos, ci pentru a le arăta că El a plătit deja pentru păcatele lor. Omul acela nu a murit pentru ceea ce a făcut El, ci pentru ceea ce eu şi tu am făcut. Pentru că ne iubeşte. El a murit pentru noi.

“El a murit pentru noi.” Majoritatea am auzit această propoziţie de atâtea ori încât s-a golit de şocul faptului că cineva a murit pentru ceea ce noi am făcut sau al veştii cele bune că am fost eliberaţi de moarte. Ne va fi de folos atunci să auzim acest mesaj astăzi ca pentru prima oară, în povestea unui om care a murit pentru păcatele fratelui lui.

Doi fraţi locuiau împreună în acelaşi apartament. Fratele cel mare era onest, lucra din greu şi avea frică de Dumnezeu, pe când cel mic era necinstit, un derbedeu interesat de arme şi droguri. De multe ori fratele cel mic venea seara târziu, beat şi cu o mulţime de bani, iar fratele cel mare petrecea ore în şir cu el încercând să îl convingă să ducă o viaţă curată. Dar tânărul nu vroia să audă. Într-o zi a apărut în casă cu o armă în mână şi plin de sânge. “Am ucis un om”, a spus el. În câteva minute casa era înconjurată de poliţie iar cei doi ştiau că nu au scăpare. “Nu am dorit să îl ucid”, a mai spus fratele cel mic. “Nu vreau să mor!” Poliţia bătea deja la uşă. Fratelui cel mare i-a venit atunci o idee. Şi-au schimbat între ei hainele. Poliţia l-a arestat, a fost judecat şi condamnat pentru crimă. Fratele cel mic a scăpat cu basmaua curată, dar el a fost executat. A murit pentru fratele său.

Această poveste aparent poliţistă este de fapt o poveste de iubire. Este similară poveştii – adevărate – a suferinţei şi morţii lui Isus, ascultată în Evanghelia de astăzi. O poveste de iubire. O poveste a iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Cum trebuie să îi răspundem? Cum v-aţi aştepta să răspundă fratele cel mic la moartea fratelui său? Ne-am aştepta ca răspunsul lui să fie RECUNOŞTINŢA. Recunoştinţa faţă de generozitatea fratelui său ar trebui să marcheze o schimbare radicală în viaţa lui, o rupere definitivă cu trecutul. Ar fi un idiot nerecunoscător dacă ar continua să ducă acelaşi stil de viaţă pentru care a murit fratele lui. Recunoştinţa ar trebui să îl facă să aibă mereu vie amintirea fratelui său. Nici o zi nu ar trebui să treacă fără să îşi amintească faptul că fratele lui a murit pentru el. Iar dacă fratele cel mare ar fi avut o soţie şi copii, ne-am aştepta ca fratele salvat, din recunoştinţă, să îi iubească şi să aibă grijă de ei.

Ceea ce Dumnezeu aşteaptă astăzi de la noi este recunoştinţa. O recunoştinţă suficient de puternică încât să urâm orice nuanţă de păcat; suficient de puternică încât să ne facă să traducem iubirea noastră pentru Dumnezeu în iubirea tuturor oamenilor lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Duminica Floriilor

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 50,4-7)

Fidelitatea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni – faţă de misiunea primită în favoarea lor – îl face pe Slujitorul lui Yhwh tare în a suporta suferinţa, dispreţul, aparentul faliment. Ucenic atent al Cuvântului lui Dumnezeu, profet şi maestru de înţelepciune pentru popor, prin soarta sa el prefigurează soarta lui Cristos, cel blând care nu opune rezistenţă voinţei lui Dumnezeu şi su se “furişează” să scape de răutatea oamenilor, fiind sigur – până şi în ceasul suprem al crucii – că planul lui Dumnezeu este un dar de mântuire făcut tuturor (v. 7; cf. Mc 15,35 şi Lc 23,43.46).

Lectura a II-a (Fil 2,6-11)

Acest fragment constituie un minunat imn cristologic pre-paulin. Complex în expresiile care îl compun, poate fi înţeles plecând de la expresia “cu orice preţ” (în greacă: harpagmos care în mod normal însemnă “ceva care se prestează să fie răpit”, o comoară). Ce semnificaţie poate avea afirmaţia: Cristos care este de natură dumnezeiască nu a considerat egalitatea sa cu Dumnezeu un “ceva demn de răpit”?

Aici trebuie subînţeleasă asemănarea cu Adam, cel care nefiind de natură divină a voit să o “răpească”. Paul îl oferă ca şi exemplu comunităţii din Filipi pe Noul Adam, adică pe Cristos. Acesta acceptă să răscumpere prin intermediul umilinţei şi al ascultării până la moartea cea mai ruşinoasă, neascultarea orgolioasă a întâiului Adam datorită căreia întreg neamul omenesc a căzut în păcat şi în moarte (Cf. Rm 5,18 şi urm.)

Cristos “s-a golit de sine însuşi” şi a asumat condiţia de sclav, adică a noastră (v. 7), trăind-o până la capăt. Înjosirii sale voluntare, libere răspunde acţiunea lui Dumnezeu (v. 9-11) care nu doar “l-a înălţat”, ci “l-a preamărit”. Întregul univers este de acum chemat să vestească faptul că Isus Cristos este Domnul, adică Dumnezeu: această mărturisire se face spre slava Tatălui.

Evanghelia (Lc 22,14-23,56)

În naraţiunea pasiunii după sf. Luca, Isus demonstrează în sine realizarea a ceea ce a predicat. Astfel, la Ultima Cină, dăruirea totală de sine făcută în pâinea şi vinul transformate în Trupul şi Sângele său se concretizează în exemplul slujirii celei mai umile (22,26-28). Anunţului negării lui Petru este unită rugăciunea pentru ca să nu se piardă în urma încercării şi pentru ca, după ce se va fi întors, să poată să-i susţină pe fraţii săi în credinţă. Pasiunea este pre-văzută şi văzută ca şi lupta finală (escatologică) împotriva Satanei (22,53) care se întoarce la ceasul potrivit/fixat (4,13). Isus dă să se înţeleagă că în acest tip de luptă vor fi implicaţi şi ucenicii (22,31.36-38), victorioşi datorită faptului că au perseverat cu El în încercări (22,28-30) sau datorită căinţei (22,61 şi urm.) care obţine iertarea. Agonia din Ghetsemani (22,44) trebuie deci înţeleasă ca şi “lupta pentru victorie”, o luptă pregătită de rugăciunea intensă şi plină de suferinţă, însă sobră (“îngenunchind”) şi pe deplin abandonată voinţei Tatălui.

Isus este mărturisitorul (în greacă: martirul) autentic, decis în afirmaţiile sale pe care le face în faţa Sinedriului şi a celor puternici; blând în batjocuri, lovituri, în faţa creşterii urii faţă de El. Profet plin de milă faţă de “Fiicele Ierusalimului”, Isus este mijlocitorul îndurător care mijloceşte pentru duşmanii săi (23,34) şi Mântuitorul care îl poate duce chiar de acum în Împărăţia Tatălui pe cel care se încrede în El (23,42). “Acolo unde este Cristos, acolo este Împărăţia”, spunea S. Abroziu. Tocmai pe Cruce această coincidenţă se realizează pe deplin, deoarece acolo se împlineşte deplina abandonare a lui Isus în mâinile Tatălui (23,46) spre convertirea şi mântuirea lumii (23,47 şi urm.).

 

* * *

 

Chemaţi să facem să înflorească o ramură uscată

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Apelul este amânat pe mâine

Prea uşor, astăzi. Nu costa nimic să fim prezenţi. Aclamaţiile, entuziasmul, primirea sărbătorească a “Celui care vine, ca rege, în numele Domnului” erau cuvenite, dar nu cereau prea multă oboseală. Faci parte din cor. Vocile altora întăresc vocea ta. Aplauzele îţi vor da căldură şi curaj. Te simţi sigur în mijlocul “multora”. El a dorit această intrare solemnă, i-a plăcut “recunoaşterea” mulţimii. Mesia vine spre a fi primit, să se manifeste, nu pentru a fi clandestin.

Totuşi acesta a fost numai prologul. Apelul este amânat până mâine. Începând de mâine se face socoteala celor prezenţi. Mâine se numără nu “iubitorii de sărbători”, ci cei dispuşi să se lase implicaţi în acea aventură care s-a inaugurat în mod triumfal şi se va încheia într-un fel mai senzaţional, dar trecând prin drama cea mai descumpănitoare.

Da, ceea ce este important este ceea ce se va urma “după o zi”. Săptămâna Patimilor îţi fixează întâlnirea pentru “a doua zi”, şi apoi pentru următoarea, şi aşa mai departe. Mâine nu va mai fi problema de a fi prezent, ci de a te compromite , de a te decide. Astăzi era suficient “să fii acolo”, să te laşi cuprins de acea atmosferă de jubilare populară. Mâine va fi problema să nu fugi, chiar dacă regele merge în întâmpinarea înfrângerii, şi rămâne singur, expus la toate loviturile. Este un rege care contează pe prietenii curajoşi când merge în mod voit spre întâmpinarea dezastrului. Vei fi cu adevărat “al său”, numai dacă vei accepta “să pierzi” şi “să te pierzi” cu el.

În casă, nu la piaţă

Ştia foarte bine că că erai în alai. Te-a notat. Dar, pentru anumite acţiuni, el nu face recrutarea în piaţă. Îţi vine în casă. În ziua următoare.

“…Veţi găsi un mânz legat, pe care nu l-a mai încălecat nimeni; dezlegaţi-l şi aduceţi-l aici”. De această dată vine El personal. Nu are nevoie, însă, de mânzul tău, nici de maşina ta, nici de altceva. Are nevoie de tine. Vrea “să te dezlege” de frica ta de a te compromite, de a fi în mod deschis de partea lui în momentele dificile, în împrejurări mai puţin favorabile. Vrea “să de dezlege” de compromisurile, de ambiguitatea, de nehotărârea, de ezitarea ta ca să trăieşti un creştinism cu o respiraţie amplă. Doreşte “să te dezlege” de adăposturile tale sigure, de poziţiile tale confortabile, pentru a te împinge în larg.

Şi iată că apare “de nerecunoscut”. “S-a despuiat pe sine, primind condiţia de sclav…” (a doua lectură). “A expus spatele către biciutori… nu şi-a întors chipul din faţa celor care îl insultau şi-l scuipau” (prima lectură). Acesta este regele pe care trebuie să-l primeşti “după o zi”. Acesta este Domnul care îţi cere să-l urmezi pe calea înjosirii, pentru a ajunge la glorificare.

“Ziua următoare” se destramă alaiul, pentru că în locul covoarelor şi al ramurilor, pe cale curge sângele şi pe fundal apare instrumentul de tortură pentru răufăcători. Inutil să ne facem iluzii. Acest rege merge spre moarte. Este o cruce pregătită pentru el. Şi este şi crucea ta. Îl vei găsi trădat de prieteni, insultat de mulţime, dezonorat de oamenii imprtanţi, luat în râs, torturat crud, părăsit de Dumnezeu. Şi va trebui să dai mărturie public că îl recunoşti, că eşti dintre “ai Săi”, să împărtăşeşti nebunia Sa, să adopţi slăbiciunea Sa dezarmantă.

Îţi va cere să rezişti în întuneric, să nu fugi de încercare, să rămâi fidel când se face un gol în jur, să nu cedezi când totul pare că se năruie, să nu îţi pierzi încrederea când proiectele tale se prăbuşesc. Te va invita să crezi, să speri, atunci când cei înţelepţi şi puternici vor da sentinţa cu ironie: “s-a terminat”. Va cere de la tine iubirea când va apărea inutil, dispreţuit, când pare să triumfe ura şi violenţa.

Deci: Săptămâna Sfântă începe cu “ziua următoare”. Şi încă “ziua următoare”. A spune “da” nu înseamnă aplauze. Tu va trebui să te sfâşii de oboseala decepţiei, a oboselii, a lacrimilor. …Şi să nu ai teama că rămâi singur. “Ziua următoare”, dacă nu vei închide tremurător uşa, dacă nu te vei retrage după ce ai împlinit datoria ta de a participa la procesiune, vei descoperi că, împreună cu El, suferinţa acceptată cu iubire devine bucurie.

Fructele ramurii de măslin

Există o responsabilitate precisă şi pentru ramura de măslin care ţi-a fost dăruită de preot şi ai aşezat-o în casă. Nu trebuie s-o scapi din vedere. Nu trebuie să laşi să cadă frunzele uscate. Acea ramură trebuie să rămână verde, şi să aducă roade. Nu este un talisman. Constituie o datorie precisă.

Chiar şi dorinţa serioasă de pace începe “în ziua următoare”.În acelaşi fel ca pâinea, şi pacea este dobândită zilnic cu sudoarea frunţii. Ramura de măslin nu-ţi garantează automat pacea. Dar te avertizează că trebuie s-o cucereşti şi s-o oferi altora (pornind de la cei mai “îndepărtaţi”, care sunt adesea cei care stau alături de tine). Pacea trebuie s-o construieşti şi s-o aperi adoptând un stil de blândeţe, răbdare, bunătate. Rupând crusta dură a egoismelor cu tandreţea. Răzbunându-te împotriva ofenselor cu iertarea. Rugându-te pentru duşmani. Făcând fapte de împăcare. Restabilind unitatea frântă. Surâzând către acela care îţi arată o faţă feroce sau oarecum ostilă. Iubind pe cei care nu o merită. Salutând în mod spontan pe cei care arată indiferenţă faţă de tine. Binecuvântând pe cei împotriva cărora ai avea destule motive să te plângi. Încercând să înţelegi persoana care nu te înţelege. Respectând pe adversarul care nu se gândeşte ca tine. Făcând bine acelui individ meschin care îţi provoacă destule necazuri. Neexcluzând din raza bunătăţii tale pe cei “antipatici”. Convingându-te că răutăţile sau lipsa de delicateţe a altuia nu pot în nici un chip să împiedice generozitatea ta.

Trebuie să-ţi pui în cap că nimeni nu este ţinut să “merite” bunătatea ta, primirea ta, serviciul tău. Fii tu, de acum, cel care trebuie să meriţi dreptul de a iubi aşa cum El a iubit, sau ca un “nebun”, gratuit, fără calcule, limite, condiţii, independent de comportamentul altuia, fără a aştepta nimic în schimb… La câte te obligă acea ramură de măslin, nu? Pe de altă parte, a crescut pe un trunchi ” chinuit”… Şi cât efort ne trebuie pentru a nu-l lăsa să se usuce, mai mult pentru a-l constrânge să producă roadele aşteptate. Da. “Săptămâna Sfântă” începe “ziua următoare”. Nu te speria. “Ziua următoare” poate deja actualiza Învierea. Ajunge să nu pierdem din vedere acea ramură care îţi anticipă unul din roadele cele mai preţioase ale Paştelui Domnului.

Pe urmele lui Petru

În legătură cu relatarea Pătimirii după Luca, aş vrea să mă refer pur şi simplu la declaraţia lui Petru: – Doamne, cu tine sunt gata să merg la închisoare şi la moarte… Chiar şi eu, probabil, aş fi spus acelaşi lucru. Înainte de furtună. Nu mă obosesc să mă recunosc în semeţia lui Petru, care ascunde teama. Îmi este uşor să-l urmez în declaraţiile sale peremptorii. Pentru ce să-l lăsăm pe Învăţătorul să formuleze pronosticuri de dezastru, fără ca noi să ne simţim datoria de a profeţi victoriile noastre sigure? Să anunţe El de trei ori un drum de umilire, de slăbiciune, de moarte, este un lucru care nu ne priveşte.

Noi suntem primii din clasă şi vrem să proclamăm succesul fără a trece pe acea cale. Petre, eu unesc siguranţa mea la a ta. Noi nu suntem ca ceilalţi! Vin cu tine, Petru. Am nevoie să stau cu tine. Ştiu că mă vei purta de-a lungul unei străzi la capătul căreia nu va fi premiată fidelitatea noastră, dar ne vom da seama că am pierdut, din fericire, siguranţa iniţială. Şi va fi un mare câştig. Atunci, şi numai atunci, vom putea să devenim împreună “piatră”.

Petre, aşteaptă-mă. Vreau să vin cu tine. Nu din motivul a ceea ce afirmi că posezi. Ci pentru ceea ce “ar trebui” să pierdem pe cale.

 

* * *

 

Calvarul, Învierea şi oamenii

Autor: pr. Mihai Blaj
Copyright: Predici.cnet.ro

Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile făcute pe jumătate, cele făcute de mântuială şi nici măcar cele făcute din întâmplare. Şi poate de aceea nu-mi plac oamenii care dau cu măsură, care iubesc numai cu o parte a inimii, care nu pun pasiune în ceea ce fac. Sau cei care se grăbesc, care vor să ajungă la capăt, nu contează cum, numai să ajungă, cei care nu simt niciodată satisfacţia unui lucru bine făcut. Într-un cuvânt, nu-mi plac oamenii superficiali. Şi cred că nu mi-ar fi plăcut să iubesc un Dumnezeu care, întrupat fiind, ar fi fost astfel. Nu mi-ar fi plăcut un Dumnezeu banal, care ar fi făcut lucruri obişnuite şi ar fi ales o cale normală. Nu mi-ar fi plăcut să stea numai pe Tabor sau să se grăbească şi, de la Florii să sară direct la Paşti. Îl iubesc şi îl respect tocmai pentru ceea ce a făcut între Florii şi Paşti.

Mă umple într-adevăr de respect Isus Cristos din evanghelia aceasta lungă care se citeşte doar de două ori pe an. Şi asta mai ales din două motive. Pe primul am să-l ilustrez printr-un exemplu.

O povestioară spune cum, la sfârşitul lumii, oamenii au fost adunaţi pentru judecată. Miliarde de persoane aşteptau pe o câmpie întinsă, tulburaţi de măreţia evenimentului. La un moment dat, cei din primele rânduri au încep să se agite şi să se revolte: “Cu ce drept ne judecă pe noi Dumnezeu? Cu ce drept mă judecă el pe mine?”, strigă un evreu, arătându-şi numărul de deţinut de pe mână. “Ştie el ce înseamnă să fii deţinut într-un lagăr nazist?” “Dar de asta ce zici? – zise un bărbat de culoare – Am fost torturat, bătut şi ucis doar pentru simplul fapt că m-am născut negru!” “Iar eu – se ridică o studentă care a fost violată – de ce a trebuit să sufăr atât? Nu a fost vina mea!” Pe toată întinderea câmpiei s-a iscat un murmur de protest la adresa lui Dumnezeu: cu ce drept ne judecă el? Ce ştie el despre suferinţele din lumea noastră, despre durerea de a fi om? Ce înţelege el care trăieşte într-un loc “unde curge lapte şi miere”?

Atunci au început să-şi aleagă reprezentanţi dintre cei care au suferit mai mult, ca să meargă la Dumnezeu pentru a susţine cauza oamenilor. S-au adunat în mijlocul câmpiei, s-au sfătuit între ei şi au ajuns la următoarea concluzie: dacă Dumnezeu vrea să ne judece, atunci el trebuie să îndure ceea ce înduraseră ei înşişi. Legitimitatea naşterii sale să-i fie pusă la îndoială. Să fie dus în exil, să fugă, să se ascundă. Să fie trădat de cei mai apropiaţi prieteni. Să fie judecat şi condamnat pe nedrept de un tribunal fals. Să fie torturat. Ceilalţi să-şi bată joc de el şi să-l calce în picioare. Să simtă ce înseamnă să fii singur şi părăsit de toţi. Să nu moară de moarte naturală, dar să fie ucis. Şi lista continua. De fiecare dată când erau rostite aceste sentinţe, mulţimea din jur înălţa murmure de aprobare.

După ce ultimul dintre ei spusese ceea ce avea de spus, pe toată întinderea acelei câmpii imense se lăsă o linişte de mormânt. Oamenii înţeleseseră: Dumnezeu îndeplinise deja punct cu punct cererile lor.

(Cf. Bruno Ferrero, Doar vântul o ştie)

Tâlcul acestei legende şi motivul de care vă vorbeam e următorul: ce poţi să-i mai spui unui asemenea Dumnezeu? Uneori am vrea parcă să abuzăm de intimitatea pe care ne-a învăţat tot el că ne este îngăduit s-o avem cu Tatăl nostru şi să îndrăznim să mai punem câte-o întrebare sub formă de reproş: “De ce te comporţi aşa, Doamne? Ce ai cu mine de mă chinui? De ce taci? De ce eşti aşa ciudat uneori? De ce îmi ceri aşa de mult?” Dar după ce-l vezi urcând Calvarul, ce poţi să mai spui? Nimic, ci doar să taci. Sau cel mult să-ţi pleci genunchiul şi să zici în şoaptă: Doamne, eşti mare! Dacă tu, care eşti Cel Veşnic, care eşti infinit mai mare decât universul despre care noi zicem că e infinit, Cel în faţa căruia, zice Isaia (40,15), “popoarele toate sunt ca o picătură de apă într-o găleată sau ca un fir de praf pe un cântar”, dacă tu te-ai făcut clipă pentru ca noi să devenim veşnici, te-ai făcut praf pentru ca noi să-ţi fim cântarul ce îţi decide soarta şi, mai ales, dacă ai făcut toate acestea pentru mine, un gunoi, atunci eşti mare şi meriţi tot respectul nostru. Căci cine şi-a mai arătat vreodată slava umilindu-se? Sau cine şi-a mai arătat puterea înjosindu-se? Ori, cine şi-a mai arătat iubirea răstignindu-se?

Iar un al doilea motiv pentru care mă umple de respect e faptul că, arătându-ne, ne-a învăţat acest lucru minunat: să faci totul până la capăt, să dai totul fără măsură şi să iubeşti fără nicio rezervă. Că în viaţă nu poţi să primeşti totul dacă nu dai totul. Nu poţi câştiga VIAŢA dacă nu-ţi dai viaţa. Nu te poţi bucura de Paşte dacă nu urci Calvarul. Că singura Cale sigură în lumea asta e calea bobului de grâu. De aceea e aşa superficială generaţia de azi. Pentru că a înlocuit înţelepciunea “bobului de grâu” cu filozofia “cireşii de pe tort”. O filozofie a omului grăbit şi superficial. Nu mai are răbdare să facă lucruri temeinice şi de calitate pentru că time is money. Nu mai citeşte cărţi, ci învaţă citate. Nu mai face compuneri, ci face click pe referat.ro. Nu mai are timp de iubire căci flirtul e mai la îndemână. Nu mai oferă dragoste ca să fie fericit, ci fură senzaţii ca să se simtă cool. Nu se mai sacrifică pentru nimic, căci acest cuvânt nu mai face parte din vocabularul său. Filozofia lui sună astfel: ia totul şi dă cât mai puţin, sau altfel spus, trăieşte Paştele la maxim dar nu urca niciodată Calvarul. Compătimesc un astfel de om pentru că oamenii crescuţi de o asemenea filozofie nu vor fi niciodată cu adevărat mari, iar operele lor nicicând cu adevărat importante. Vor fi poate celebri, dar nu mari; vor fi poate invidiaţi, dar nu respectaţi; vor fi poate mulţumiţi, dar nu fericiţi.

Măreaţa scenă auzită azi ne învaţă infinita înţelepciune a bobului de grâu, şi anume faptul că în viaţă nu trebuie să urmăreşti înălţimea, ci profunzimea. Că lumea supravieţuieşte datorită acelor oameni capabili să-şi jertfească viaţa pentru alţii şi nu prin cei care urmăresc să stoarcă tot ce pot de la viaţă. Că ea supravieţuieşte datorită părinţilor care se consumă pentru copiii lor, a soţilor care trăiesc pentru a-şi face fericit partenerul, a preoţilor care-şi slujesc credincioşii, a tuturor celor care luptă dezinteresat pentru o cauză nobilă. Ne învaţă că, în mod paradoxal, doar jertfa, doar sacrificiul, doar dăruirea nasc viaţă. Mai mult, ne învaţă că toate acestea nu trebuie făcute cu măsură, ci până la capăt.

De aceea e Paştele atât de frumos. Nu doar pentru că e lumină şi slavă, ci pentru că e răsplată a celui ce a urcat Calvarul. A celui care, dând totul – viaţa -, a primit totul -VIAŢA. De aceea iubesc şi Calvarul. Nu pentru că aş fi un sadic şi aş iubi sau dori suferinţa dusă până la extrem. Dar pentru că acest munte a devenit datorită Celui care l-a urcat acum două milenii cu demnitate şi iubire, simbolul lucrului făcut până la capăt, al dăruirii totale, al iubirii nelimitate. Îmi place acest Dumnezeu pentru că nu e un Dumnezeu banal. Amin.

 

* * *

 

Duminica Floriilor

Autor: pr. Paul Butnaru
Copyright: Predici.cnet.ro

Astăzi este Duminica Floriilor, zi în care Biserica aminteşte de intrarea solemnă a lui Isus în cetatea Ierusalimului. Acum aproape 2000 de ani iudeii, adunaţi în număr mare la intrarea în cetate, purtând ramuri în mâini, îl întâmpină pe Cristos. Luându-şi jos de pe umeri hainele, ei le aşează înaintea lui Cristos. După ce auziseră despre faptele minunate săvârşite de Isus, acum se bucură să-l poată primi în cetatea lor. Primirea pe care i-o fac este specifică unui domnitor, unui învingător. Prin gestul lor ei arată că îl recunosc drept eliberator pe acela pe care îl aclamă cu aceste cuvinte: “Binecuvântat cel care vine ca Rege în numele Domnului!”

Dar să lăsăm puţin deoparte mulţimea şi să-l privim pe Isus. Oare acceptarea unei astfel de primiri este semn că el s-a lăsat stăpânit de dorinţa de slavă deşartă? Nu a fost chiar el acela care a fugit din mijlocul mulţimii atunci când iudeii au vrut să-l facă rege cu forţa, după cum ne relatează sfântul evanghelist Ioan atunci când vorbeşte despre minunea înmulţirii pâinilor? De ce această schimbare de atitudine? Oare s-a lăsat convins de entuziasmul mulţimii? Nicidecum.

Şi totuşi, această intrare solemnă nu este doar acceptată de Isus, ci, într-un fel, chiar pregătită, căci îi trimite pe doi dintre ucenicii săi ca să-i aducă un măgăruş pentru a încăleca pe el. Faptul că Isus doreşte o astfel de intrare este semnul conştiinţei pe care o avea privind cele ce se vor întâmpla la Ierusalim. El nu se lasă păcălit de binecuvântările rostite de mulţime căci ştie foarte bine că aceste strigăte de “osana” în numai câteva zile vor fi înlocuite cu “răstigneşte-l”. Ştie că cei care îl întâmpină acum cu ramuri în mâini îl vor scuipa în curând; ştie că cei care îşi aştern acum hainele sub picioarele animalului pe care este aşezat, în scurt timp îi vor pune pe umeri o cruce grea; ştie că cei care acum îl primesc în cetatea lor şi îl însoţesc, îl vor scoate afară din cetate şi-l vor însoţi nu cântându-i, ci îmbrâncindu-l până pe Golgota. Îi anunţase pe ucenicii săi din timp că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere şi nu uitase acest lucru; ştie foarte bine de ce a venit la Ierusalim şi cum va muri.

Dar mai mult decât toate acestea ştie ceea ce va face Tatăl său care îl va învia şi-l va înălţa în slavă. Cristos, intrând solemn în Ierusalim, sărbătoreşte cu adevărat intrarea sa ca domn în glorie, după cum am auzit în lectura a II-a de astăzi: “Dumnezeu i-a dăruit un nume care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui să se plece tot genunchiul, al celor din cer, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt“. El ştie că la Ierusalim va fi preamărit de Tatăl în ziua învierii şi de aceea permite să i se facă o intrare solemnă, de aceea acceptă acum slava pe care odată o refuzase; atunci nu era încă timpul, dar acum ceasul a sosit. Fără să fie cu adevărat conştienţi despre cât de meritată este întâmpinarea pe care i-o fac lui Isus, iudeii împlinesc un lucru drept. Iar Isus nu se scandalizează de această primire care i se face, nu pentru că se bizuie pe laudele mulţimii, ci pentru că are încredere în Tatăl care îl va glorifica.

Astăzi suntem invitaţi să-l întâmpinăm şi noi pe Cristos, pe Eliberatorul nostru. Este începutul săptămânii sfinte. Cristos se află nu la poarta cetăţii, ci la uşa inimii noastre. El vine în numele Domnului pentru a ne elibera şi a ne conduce la adevărata sărbătoare a Paştelui. Noi însă trebuie să-l însoţim nu doar pentru câteva ceasuri sau pentru o zi, aşa cum au făcut mulţi dintre acei iudei de la Ierusalim, ci în toată această săptămână sfântă care începe astăzi.

Acum este uşor să-l recunoaştem drept Domnul nostru, dar în curând îl vom vedea biciuit, condamnat şi răstignit; sfâşiat de suferinţă în Ghetsemani şi înălţat pe cruce. Atunci va fi mai greu să-l aclamăm ca Domn al nostru, să-l privim ca pe un eliberator. Nu vom putea să rămânem cu adevărat lângă el decât dacă vom crede.

În Ghetsemani îl va încerca disperarea iar durerea sufletului îl va face să transpire sânge. Apoi biciul îi va sfârteca trupul, coroana de spini îi va răni fruntea, crucea îl va doborî la pământ, cuiele îl vor pironi, suliţa îi va străpunge pieptul. Vom crede noi şi atunci în el? Îl vom recunoaşte şi atunci ca Domn al nostru? Poporul îl va scuipa, capii religioşi îi vor cere să se salveze, tâlharul îl va ispiti să coboare jos de pe cruce. El însă va rămâne surd la aceste provocări deşi cu un singur gest şi-ar putea doborî toţi duşmanii; le va arăta o faţă ca de cremene, un obraz şi un spate supuse batjocurii şi bătăii deşi printr-un gest mai mic decât o clipire de ochi ar putea să pună capăt întregii suferinţe.

Când îl vom vedea astfel în vinerea mare vom crede noi în el? În sâmbăta sfântă se va părea că mormântul are ultimul cuvânt şi că inevitabilul s-a înfăptuit. Vom crede noi şi atunci în el? Îl vom însoţi în toate aceste momente, adică ne vom asocia suferinţei sale pentru a ne plânge propriile păcate şi pe cele ale lumii întregi? Răstignindu-le vom avea curajul să le înmormântăm în scaunul de spovadă?

Sărbătoarea de astăzi este mai ales o invitaţie la a trăi cât mai intens această săptămână sfântă pe care o începem. Este o chemare la a descoperi iubirea lui Cristos care se răstigneşte pentru noi. Este un apel la a primi harul unic pe care ni-l poate aduce meditarea pătimirii lui Cristos.

Să păşim astăzi împreună cu Cristos în Ierusalim şi, parcurgând drumul pătimirii şi al Crucii alături de el, să ne străduim să ajungem la a trăi adevărata bucurie a învierii. Dacă moartea lui va deveni şi moartea noastră pentru păcat, atunci învierea lui va fi şi învierea noastră, adică eliberare de orice teamă şi orice sclavie. Fiind siguri că acesta este drumul mântuirii noastre, să ne luăm hotărârea de a trăi cât mai intens această Săptămână Sfântă.

 

* * *

 

Cuprins de chinul morţii, se ruga şi mai stăruitor

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Suntem în preajma a două mari jertfe: una de la Cina cea de Taină şi alta cea de pe Calvar.

Oferirea de jertfe pare să constituie, la toate popoarele, expresia cea mai semnificativă a sensului religios al omului. Despuindu-se de ceva ce-i aparţine pentru această viaţă, omul recunoaşte că toate îi aparţin lui Dumnezeu, întorcându-i oferta de mulţumire. Şi când o parte din ceea ce este oferit se mănâncă de ofertanţi, atunci se stabileşte o comuniune simbolică între Dumnezeu şi comeseni, o participare la aceeaşi viaţă (cf. MAC pag. 246).

Dumnezeu vrea ca această comuniune să nu fie numai simbolică, ci reală. Ca să fie reală, trebuie să existe câte o jertfă de ambele părţi: Dumnezeu să se jertfească dându-se ca hrană reală omului; la rândul său, omul să se jertfească, dându-se ca hrană reală lui Dumnezeu.

Deşi apar ca două jertfe, ele devin una în Cristos, care, Dumnezeu fiind, s-a dat ca hrană, s-a jertfit, ca omul să-l poată mânca, să-l poată cuprinde (Lec. a II-a: Fil 2,6-11). Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, om fiind, s-a dat ca hrană lui Dumnezeu Tatăl, s-a jertfit ca Tatăl să-l poată mânca, “să-şi găsească în el toată plăcerea şi bucuria” (Mt 3,17; 12,18).

Dumnezeu, mâncându-l pe om prin întruparea Fiului, ne-a mâncat nu numai firea, ci şi nefericirea: durerea şi moartea. În schimb, omul mâncându-l pe Dumnezeu, îi mănâncă numai fericirea.

Lucrarea divină şi umană din Cristos este de o aşa valoare infinită încât poate ţine locul oricărei jertfe individuale a fiecărui om de pe pământ care a fost, este şi va fi până la sfârşitul lumii.

Nu putem contesta valoarea infinită a jertfei din partea lui Dumnezeu, dar ne putem întreba cum poate fi jertfa omenească a lui Cristos de o valoare infinită, dat fiind faptul că el s-a făcut om, făptură mărginită.

Această valoare infinită a jertfei lui Cristos ca om ne-o arată misterul pascal cuprins în evanghelia zilei (Lc 22,14-23.56) în care, chiar dintru început, Isus afirmă: “Mult am dorit să mănânc acest Paşte cu voi înainte de pătimirea mea”. Acest Paşte nu-i atât cel iudaic, ci cel divin, adică acela prin care Dumnezeu însuşi realizează trecerea firii divine în cea umană şi din cea umană în cea euharistică prin care ucenicii devin primii părtaşi ai naturii divine (cf. 2Pt 1,4) şi care se va realiza deplin în împărăţia escatologică.

Deci: înainte ca să se jertfească Fiul omul, se jertfeşte Dumnezeu, se oferă omului ca hrană. În virtutea acestei hrane se poate jertfi şi Fiul omului, oferindu-se ca hrană lui Dumnezeu, dând jertfei sale valoarea totală, infinită, vrednică de Dumnezeu. Numai pornind de la Cina cea de Taină putem ajunge la înţelegerea măreţiei misterului de pe Calvar, care se oferă credinţei noastre ca singura jertfă posibilă să cuprindă şi să mulţumească infinitul.

Doamne, se ruga un bun creştin chinez, lumea este rea… Fă-o mai bună, începând cu mine!

O lume mai bună poate începe cu mine, cu tine, cu noi toţi, dacă ne întoarcem faţa spre iubire. Dumnezeu este iubire, spune sfântul apostol Ioan. Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin aceea că l-a trimis pe Fiul său în lume ca să ia asupra lui păcatele noastre, să le spele în sângele său preasfânt şi să ne mântuiască: să pună în inimile noastre iubirea divină prin Duhul Sfânt (1In 4,8-9; Rom 5,5).

Semnul iubirii infinite a Tatălui ceresc faţă de noi, rămas în istorie datorită Fiului, este crucea.

Problema se pune: înţelegem iubirea lui Dumnezeu şi răutatea păcatului când privim crucea?…

Tatăl ceresc este profund ofensat de păcatul care îi desfigurează imaginea, chipul. Omul a fost creat după chipul şi asemănarea divină (Gen 1,26). Autorul păcatului ar merita să fie nimicit. Fiul său veşnic vrea să-i arate Tatălui icoana sa desăvârşită în sine însuşi, ca Fiu (2Cor 4,4) şi după acest model să refacă ceea ce a denaturat păcatul. Cu ce preţ?… Cu orice preţ! Chiar şi cu preţul suferinţelor mai mari decât ale iadului, ca să poată plăti preţul răscumpărării lui Lucifer, care prin păcat a dobândit stăpânire asupra lumii (Lc 4,6). Dumnezeu n-a înşelat pe nimeni, nici chiar pe Diavol, nici pe noi, nici pe sine nu s-a înşelat (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997, pag. 55)

Omul suferă până la limita posibilităţilor firii sale; ce trece peste, îl duce la moarte. Diavolii din iad suferă şi ei până la limita posibilităţilor firii, de aceea nu mor. Numai Isus, în calitatea sa de Fiu al omului, a suferit mai mult decât îi permitea firea. Ca om ar fi trebuit să moară în agonia din grădina Măslinilor când a asudat sânge, dar intervine un înger (Lc 22,43), fiinţă superioară firii omului, nu pentru a-i uşura suferinţa, ci spre a-i mări capacitatea firii omeneşti ca să sufere şi mai mult. Isus a suferit peste limita posibilităţilor umane. Ba mai mult, a suferit şi peste limita posibilă a celor care suferă în iad, fiindcă iadul, aşa cum este el, nu-i desfiinţează pe păcătoşii condamnaţi, aşa cum s-ar cuveni pe bună dreptate. În iad putem găsi un dram de milă dumnezeiască: Creatorul tolerează existenţa injuriei din partea creaturii; pe când iadul creat din ura lui Lucifer faţă de Fiul omului care s-a angajat să-i plătească preţul răscumpărării, devenindu-i nadă, lăsându-se nimicit trupeşte de ura lui, depăşeşte posibilitatea firii umane şi îngereşti de a suferi. Dacă Voltaire spunea: Ferească-ne Dumnezeu de un tiran mânios şi barbar, care, necrezând în Dumnezeu, şi-ar fi sie însuşi Dumnezeu (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, pag. 382), ce să zicem de tirania lui Lucifer din iad? Isus simte toată durerea unui iad care îl muşcă cu ură şi de aceea se plânge cu strigăt puternic din înălţimea crucii: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46) şi îşi dă sufletul, moare. Moartea nu-l anihilează fizic pentru că a acceptat-o din iubire faţă de Tatăl şi faţă de icoana Tatălui care suntem noi. Această iubire, avându-şi izvorul în Dumnezeu, este mai puternică decât moartea, fiindcă Isus este nemuritor numai prin iubirea sa. Esenţa durerii are atributul infinitului când ajunge să fie consecinţa lipsirii totale de iubire. Şi cum iubirea infinită nu l-a cruţat pe Fiul său (Rom 22,43), adică l-a lipsit total de orice mângâiere a iubirii, chinul lui Isus a atins infinitul.

Povara suferinţei, pe de altă parte, nu se măsoară nici cu durata timpului, nici cu intensitatea ei fizică, nici chiar cu veşnicia iadului, ci cu profunzimea cunoaşterii. Când Scriptura spune că “Isus a cunoscut suferinţa”, conform profeţiei lui Isaia (53,3) aceasta înseamnă că nu a mai avut nimic în sine care să-i fie un sprijin de mângâiere, ci s-a identificat cu suferinţa. Pentru ca preacurata sa Mamă să nu-i fie mângâiere în acest abis de suferinţă, o încredinţează ucenicului Ioan. După cum spune N. Steinhardt: Durerea fără deznădejde e ca mâncarea fără sare, ca nunta fără lăutari (Steinhardt, o.c., pag. 55). A cunoaşte, conform Scripturii, înseamnă a se uni total cu ceva sau cineva spre a da la iveală ceva nou, precum “Adam a cunoscut-o pe Eva şi femeia sa l-a născut pe Cain” (Gen 4,1), tot aşa, dar într-o formă mult mai profundă, Cristos a cunoscut suferinţa şi ne-a născut pe noi la o viaţă nouă. Numai acceptând suferinţa totală meritele lui Cristos devin infinite şi au capacitatea de a răscumpăra întreaga omenire. Începutul răscumpărării îl constituie însăşi învierea sa glorioasă. Pentru aceasta spune sfântul Paul credincioşilor din Corint: “Am judecat să nu ştiu între voi altceva decât pe Cristos, şi pe acesta răstignit” (1Cor 2,2). “Aţi fost cumpăraţi cu mare preţ” (1Cor 6,20). Şi N. Steinhardt: Socrate – cu bună credinţă şi izbutind în bună parte – se ridică de la starea de om la cea de zeu, Cristos coboară nestingherit de scârnăvii până în straturile cele mai de jos ale condiţiei umane (o.c., pag. 58), pentru a ridica întreaga omenire la Dumnezeu.

Vom învăţa să preţuim viaţa cea nouă în Cristos în măsura în care vom învăţa să citim în această carte care este crucea. Ea singură ne învaţă cât de mare este răutatea păcatului şi cât de mare este iubirea lui Dumnezeu faţă de gloria sa: omul viu, purtător al germenului învierii (sfântul Irineu).

Cuprins de chinul morţii, Isus se ruga cu mai multă stăruinţă. Prin rugă a devenit regele martirilor.

Apostolul neamurilor spune că un creştin adevărat este mereu dat morţii: “Pururea noi cei vii suntem daţi morţii pentru Isus, ca şi viaţa lui Isus să se arate în carnea noastră cea muritoare” (2Cor 4,11). Aceasta înseamnă că zilnic trebuie să ne rugăm cu mai multă stăruinţă, să ne ducem crucea de fiecare zi asemenea slujitorului suferind al lui Iahve din prima lectură (Is 50,4-7).

Primirea cu vrednicie a sfintei Împărtăşanii zilnic, sau cât mai des, va face ca rugăciunile noastre să capete valoarea infinită a rugăciunii şi jertfei lui Cristos şi să ne aducă bucuria învierii lui.

O rugă-testament a unui mare om politic român sună aşa:

Cerne, Doamne, liniştea uitării
Peste nesfârşita suferinţă.
Seamănă întinderi de credinţă
Şi rodeşte roua îndurării.
Răsădeşte dragostea şi crinul
În ogorul năpădit de ură,
Şi aşterne peste munţi de zgură
Liniştea, iertarea şi seninul!
(Corneliu Coposu; 9 noiembrie 1966).

Să spunem un Amin, nu politic, ci plin de credinţă, speranţă şi iubire. Amin.

 

* * *

 

Duminica Floriilor – C (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Se povesteşte că Maica Tereza, în timp ce ridica un muribund de pe un trotuar din Calcutta, a fost chemată pentru o altă problemă urgentă şi dramatică. A privit în jur şi a oprit un trecător ca să o înlocuiască în ajutorul pe care îl dădea. “Dar nu ştiu ce să fac, nu am mai făcut asta niciodată. Nu ştiu nici măcar de unde să încep”, bâlbâia samariteanul improvizat. Şi Maica Tereza, care alerga deja spre celălalt nevoiaş, a strigat întorcându-se: “Iubeşte-l”.

2. Tema

Ajutarea lui Isus să-şi ducă crucea, asemenea cireneanului.

3. Mesajul zilei

Ştim cu toţii că cea mai bună predică astăzi, mai ales pentru copii, este Passio. Aşadar, par mai utile câteva puncte practice care să fie sugerate pentru o participare mai “conştientă”, activă şi rodnică a copiilor la liturgia de astăzi. (Dacă participă şi copiii la citirea patimilor, să nu lipsească o pregătire bună şi un oarecare ton dramatic).

Sentimentele noastre.

- Dragi copii, atenţia şi iubirea cu care l-am urmat pe Isus în tot Postul Mare, astăzi trebuie să atingă cota maximă.

- L-am însoţit deja pe Isus care merge la moarte ca un rege umil, ducându-ne şi crenguţele noastre verzi de speranţă.

- Acum îl vom însoţi pe Isus în patima sa, oferindu-i toată “compasiunea”, într-un climat de atenţie şi de tăcere plină de iubire.

Isus ne învaţă.

- Va fi proclamată în mod solemn pătimirea după sfântul Luca, în care Isus este descris în mod deosebit ca martirul iubirii care:

- – îşi propune să îşi dea viaţa (Cina cea de taină);

- – luptă până la vărsarea propriului sânge (Ghetsemani şi Calvar);

- – se roagă abandonându-se Tatălui (în agonie şi în moarte);

- – suportă totul cu răbdare;

- – îi iartă pe persecutori;

- – ne-o dă pe Maria ca mamă;

- – moare din iubire.

- Adevăratul ucenic este cel care îl imită, purtându-şi propria cruce pe urmele lui.

Isus suferă şi pentru noi, ca pentru toţi.

- Şi noi l-am făcut să sufere şi – într-un oarecare sens – îl mai facem să sufere în multe feluri, atunci când există în inima noastră puţin:

- – din Iuda care trădează,

- – din Petru care reneagă,

- – din Pilat care condamnă,

- – din conducătorii evreilor, care îl insultă,

- – din soldaţi, care îl răstignesc…

- Nu există printre noi nimeni care să-l ajute pe Isus să-şi ducă crucea, asemenea cireneanului, care să-l roage cu căinţă, asemenea tâlharului, care să-l ia jos de pe cruce, asemenea lui Iosif din Arimateea?

Ca roade şi daruri ale compasiunii noastre, ale participării noastre la pătimirea sa, putem să-i oferim lui Isus câteva gesturi de iubire. De exemplu:

- să ne împăcăm cu toţi: aceasta este şi semnificaţia crenguţei de măslin pe care o ducem acasă;

- să participăm la celebrarea misterelor pascale toată Săptămâna Sfântă;

- să ne pregătim pentru o spovadă bună;

- să medităm despre pătimirea lui Isus, mai ales prin “Calea sfintei cruci”;

- şi, ceea ce îi este, cu siguranţă, mai plăcut lui Isus, să căutăm să fim cu adevărat buni “cireneni”, adică să-i ajutăm într-adevăr pe cei din jurul nostru, care poartă crucea suferinţei, a ignoranţei, a bolii, a bătrâneţii etc.

4. Exemple

Într-o zi, am fost în vizită la o familie de prieteni. Puţin după ce ne-am întâlnit, soţul, care este invalid, i-a spus soţiei că dorea să iasă. Văzând că ea nu-l poate însoţi, m-am oferit să merg cu el. Ea a rămas puţin gânditoare, probabil se temea că sunt prea mică pentru a conduce căruciorul, dar apoi mi-a spus:

- Bine, du-te!

Aşa am ieşit. Am petrecut împreună toată după-amiaza, apoi, spre seară, l-am dus acasă la mine pentru a bea o cafea.

La întoarcere era fericit, iar eu mai mult decât el (HILDE DEL BELGIO, Viviamo cosi, Citta Nuova, 1982, 61).

 

* * *

 

S-a înjosit pe sine; de aceea şi Dumnezeu l-a înălţat

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Suntem în ultima săptămână de viaţă pământească a Mântuitorului. Conflictul dintre Isus şi duşmanii săi a ajuns la paroxism. Deznodământul e iminent. În cursul a opt zile asistăm la răsturnări de situaţii incredibile. Prima zi din această ultimă octavă a vieţii lui Isus, şi pe care o numim Duminica Floriilor, a început bine pentru Isus. El poartă ofensiva, am putea zice, şi are chiar victoria de partea sa; duşmanii săi sunt reduşi la tăcere. Isus îşi face intrarea triumfală în Ierusalim.

Tabloul este impresionant: aclamaţii, strigăte de bucurie, haine întinse pe pământ în loc de covoare, pe care să păşească măgarul care îl poartă în spate pe marele Împărat, ramuri smulse din palmieri şi agitate în văzduh; de la ieşirea din Egipt, Israelul nu mai cunoscuse o asemenea explozie de bucurie. A fost un delir. “A doua zi, o gloată mare, care venise la sărbătoare, cum a auzit că vine Isus la Ierusalim, a luat ramuri de finic şi i-a ieşit în întâmpinare, strigând «Osana! Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului, împăratul lui Israel!» Isus a găsit un măgăruş şi a încălecat pe el, după cum este scris: «Nu te teme, fiica Sionului, iată că împăratul tău vine călare pe mânzul unei măgăriţe…» Toţi cei care fuseseră împreună cu Isus, când îl chemase pe Lazăr afară din mormânt şi îl înviase din morţi, dădeau mărturie despre el. Şi norodul i-a ieşit în întâmpinare, pentru că aflase că făcuse semnul acesta. Fariseii au zis deci între ei: «Vedeţi că nu câştigaţi nimic; iată că toată lumea se duce după el»” (In 12,12-19).

Cauza imediată a triumfului lui Isus, ceea ce a provocat entuziasmul mulţimilor, a fost învierea lui Lazăr, o minune uluitoare: semn evident pentru mulţime că el este Mesia, trimisul lui Dumnezeu, regele lui Israel, prevestit în Cărţile Sfinte. “Au adus măgăruşul la Isus. Apoi şi-au aruncat hainele pe el şi l-au aşezat pe Isus călare, deasupra. Pe când mergea Isus, oamenii îşi aşterneau hainele pe drum. Când s-a apropiat, spre coborâşul Muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să-l laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră. Ei ziceau: «Binecuvântat este împăratul care vine în numele Domnului! Pace în cer şi slavă în locurile preaînalte!» Unii farisei din norod i-au zis lui Isus: «Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii!» El le-a răspuns: «Vă spun că, dacă vor tăcea ei, vor striga pietrele»” (Lc 19,35-40).

În dimineaţa Floriilor, Isus se găseşte din nou exact în situaţia în care se mai găsise o dată, în Galileea, după minunea înmulţirii pâinilor, când mulţimea l-a căutat ca să-l facă rege. E adevărat că Isus nu intră în cetate cum intră în triumf un comandant de oşti, aşezat pe un car de război, în fruntea batalioanelor de soldaţi, urmat de mulţimea prizonierilor cu lanţuri la picioare. El intră triumfător, dar aşa cum îl prezisese profetul Zaharia, “smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe” (Zah 9,9). Şi totuşi, în ochii mulţimii, în acea zi, Isus apărea ca cel mai puternic comandant de oşti de pe pământ, întrucât deţinea arma cea mai puternică, arma absolută: darul minunilor, care ar fi putut să facă ce nu pot să facă astăzi nici rachetele inteligente ale americanilor, care, teleghidate prin sateliţi, pot să intre prin hornul clădirii şi să cadă pe capul adversarului.

Poporul, în stare de euforie, de beţie, era la picioarele lui Isus. Ar fi putut să-l manipuleze cum voia. Cei care vor să pună mâna pe puterea politică, experţi în manipularea maselor, cunosc metoda cea mai simplă pentru a-şi atinge scopul: provoacă o revoluţie pe care o numesc spontană, scot poporul în stradă şi, când lumea este cuprinsă de euforie, ies din umbră şi pun mâna pe putere. Aşadar pentru Isus sosise momentul să pună mâna pe putere. Duşmanii săi nu mai existau: îi înghiţise pământul. Trebuia să fie bătut fierul cât era cald. Sosise pentru Isus momentul decisiv: trebuia să aleagă între tron şi spânzurătoare sau cruce; altă alternativă nu era. Ştia că, dacă refuză să urce pe tron, trebuie să urce pe cruce. Şi atunci, s-a petrecut incredibilul, ceea ce logica umană nu poate să accepte: a ales crucea. Acesta a fost tronul de pe care a voit să domnească: “Când voi fi înălţat de la pământ, îi voi atrage la mine pe toţi oamenii”. Purtat în triumf la templu, Isus le vorbeşte mulţimilor ore în şir, fără întrerupere. Iată în rezumat discursul său din ziua Floriilor: “«A sosit ceasul să fie preamărit Fiul Omului. Adevăr, adevăr vă spun, că, dacă bobul de grâu, care a căzut în pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod. Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică. Dacă vrea cineva să-mi slujească, să mă urmeze; şi unde sunt eu, acolo va fi şi slujitorul meu. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl meu îl va cinsti. Acum, sufletul meu este tulburat. Şi ce voi zice?… ‚Tată, izbăveşte-mă din ceasul acesta?…’ Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! Tată, preamăreşte numele tău!» Şi din cer s-a auzit un glas care zicea: «L-am preamărit şi-l voi mai preamări». Poporul care auzise glasul a zis că a fost ca un tunet. Alţii ziceau: «Un înger a vorbit cu el!» Isus a răspuns: «Nu pentru mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi. Acum are loc judecata lumii acesteia, acum, stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage la mine pe toţi oamenii». Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară… Isus le-a spus aceste lucruri, apoi a plecat şi s-a ascuns de ei” (In 12,23-33.36).

Din nou se ascunde, ca şi după minunea înmulţirii pâinilor, când mulţimea a voit să-l facă rege cu forţa. Totul s-a terminat. Ziua aceasta de triumf începuse bine şi se încheie cu un fiasco. La căderea nopţii, profitând de întuneric, Isus dispare, se ascunde, fuge, iese din cetate, trece Muntele Măslinilor şi cere adăpost în casa prietenilor săi din Betania. Exact ca un comandant de armată, care, în toiul luptei, îşi părăseşte trupele şi fuge, se ascunde, rămânând pentru toată veşnicia cu trista reputaţie de dezertor laş. Dar Isus nu era laş. Dimpotrivă, pe parcursul acestei săptămâni, va da dovadă de un curaj eroic: merge lucid şi neînfricat la moarte. E atât de curajos încât nu-i pasă că trece în ochii oamenilor drept un laş. Atunci, ce voia Isus cu atitudinea sa paradoxală, de neînţeles? Sau, mai degrabă, ce nu voia? Din discuţia cu Pilat, din Vinerea Mare, dimineaţa, apare clar că Isus nu vrea să fie nici Iuliu Cezar, nici Alexandru Macedon, nici vreun alt cuceritor care merge în fruntea armatelor ca să subjuge popoarele, deşi, dacă ar fi voit, ar fi putut să fie şi un Cezar sau un Alexandru Macedon. “Împărăţia mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. “Dacă împărăţia mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor. Dar acum, împărăţia mea nu este de aici”. “Atunci, un rege tot eşti!”, i-a zis Pilat. “Da, a răspuns Isus, eu sunt rege” (In 18, 36-37).

Deşi s-a făcut nevăzut la căderea nopţii, poporul nu şi-a pierdut încrederea în Isus şi spera că totuşi el va urca, în cele din urmă, pe tronul lui David. Notează evangheliştii: “Ziua, Isus învăţa poporul în templu, iar noaptea se ducea de o petrecea în muntele ce se cheamă Muntele Măslinilor. Şi poporul venea dis-de-dimineaţă la el, în templu, ca să-l asculte…” “Iuda, trădătorul, ştia şi el locul acela, pentru că Isus de multe ori se adunase acolo cu ucenicii săi” (Lc 21,37-38; In 18,2).

Dacă în seara Floriilor poporul nu şi-a pierdut încrederea şi speranţa, fariseii, duşmanii lui Isus, şi-au redobândit curajul pe care şi-l pierduseră dimineaţă. Îşi ziceau: “Dacă Isus se ascunde când se lasă întunericul, înseamnă că îi este frică. Avem şanse de a câştiga lupta”. În ceea ce îl priveşte pe Iuda, el îşi pierde orice speranţă. Întrucât ţinea punga comunităţii, spera să ajungă ministru de finanţe când Isus avea să urce pe tron. Atitudinea neaşteptată a lui Isus îi dă peste cap toate calculele. Iubirea lui faţă de Isus se transformă în ură şi dorinţă de răzbunare. În seara zilei de Florii, a încolţit în mintea lui Iuda gândul şi hotărârea de a-l vinde pe Învăţătorul său.

Această tragică săptămână avea să se termine cu moartea a două persoane, amândouă atârnând de un lemn. E vorba de Isus şi de Iuda; doi nebuni sau doi înţelepţi, cum vrem să-i numim. O să vedem în ce fel nebuni, în ce fel înţelepţi. Colina Calvarului nu e departe de locul din Valea Gheenei, unde trădătorul şi-a pus capăt zilelor. Nu este exclus ca Isus, pironit pe cruce, să fi văzut de departe cadavrul lui Iuda atârnând de creanga copacului de care s-a spânzurat. Cei doi spânzuraţi, unul de o cruce, celălalt de un copac, reprezentau în acel ceas dureros două lumi, două concepţii, două nebunii, două înţelepciuni diametral opuse: nebunia lui Dumnezeu şi nebunia omului, înţelepciunea, logica lui Dumnezeu şi înţelepciunea, logica omului, înţelepciune care vine de la sânge şi carne, şi care, de fapt, împotrivindu-se înţelepciunii ce vine de la Dumnezeu, alunecă în nebunie şi duce la spânzurătoare.

Că Isus a fost considerat şi tratat în timpul vieţii sale publice ca nebun, rezultă clar din evanghelii: rudele sale au încercat să-l bage în cămaşă de forţă, să-l aducă acasă legat. Regele Irod, la care îl trimite Pilat, e convins că are în faţa lui un nebun şi îl tratează cu dispreţ. Pilat şi soldăţimea, în timpul arestului, îl tratează la fel; de aceea, fac din el un rege de carnaval şi se distrează pe seama lui; îl îmbracă cu o zdreanţă roşie în chip de mantie regală; coroana de spini şi trestia – sceptrul – sunt însemnele regale. Dar nebunia lui Cristos, nebunia crucii, reprezintă înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu, prin care a fost salvată lumea.

Iuda reprezintă lumea opusă, lumea celor care, cum se exprimă apostolul Pavel, “crezând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni”; e lumea raţionaliştilor, a filozofilor care nu cred decât în propria lor judecată, respingând miracolul, supranaturalul, misterul lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, nu au credinţă. Din această categorie fac parte fariseii de pe vremea lui Isus: raţionaliştii, iluminiştii, scientiştii timpului. Iluminismul nu e de la Voltaire; e vechi cât creştinismul. Ei, fariseii, au văzut minunile lui Isus, dar n-au crezut în ele şi, bineînţeles, nici în Isus ca fiind Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Ca nişte buni raţionalişti ce erau, le-au considerat nişte fenomene naturale sau diabolice. Şi, rămaşi numai cu judecata lor, au înnebunit.

Într-una din zile, Isus le aruncă în faţă cuvântul “nebunilor!”. E un singur exemplu care dovedeşte că erau iraţionali, că mintea nu le funcţiona normal. Isus îl înviase pe Lazăr cel intrat deja în putrefacţie. Văzând minunea, fariseii se hotărăsc să-l omoare nu numai pe Isus, dar şi pe Lazăr, zicând: “Ce ne facem? Omul acesta face minuni; dacă îl lăsăm de capul lui, toată lumea merge după el”. N-au mai fost în stare să judece că Isus, dacă era în stare să învie morţii, era în stare să se învie şi pe sine şi să-l învie şi pe Lazăr a doua oară.

Dar exemplul cel mai evident de raţionalist iraţional, care alunecă în nebunie, este Iuda. Cazul ucenicului trădător e un mister tulburător, sortit să rămână veşnic nedesluşit. E personajul cel mai discutat din Evanghelie. Dacă s-ar aduna într-o antologie toate paginile pe care le-au scris autorii de teologie, de exegeză, de spiritualitate, romancierii, poeţii, s-ar putea vedea că nici un om de pe pământ nu are un dosar atât de voluminos ca Iuda. Fiind “fiul pierzării”, unii nu-l pot plasa decât în iad. F. Mauriac, de pildă, scrie: “A fost suficient de iubit, pentru ca trădarea lui să fie de neiertat”. Iar Romanò adaugă: “E singurul om al cărui plâns nu trebuie să stârnească milă”.

Dar cei mai mulţi dintre cei care au scris despre Iuda i-au luat apărarea, l-au disculpat, considerându-l victima unui destin nedrept. Toţi raţionaliştii, începând cu gnosticii, au scris în favoarea lui. Erezia apocrifelor e gnoza, adică cunoaşterea raţională. Pentru a salva raţiunea, gnosticii au sacrificat misterul, eliminând astfel credinţa. În “Evanghelia lui Iuda”, carte apocrifă, trădătorul e descris ca un erou, ca un campion al libertăţii. O altă carte apocrifă, “Faptele lui Andrei, Pavel şi Filemon”, ne informează că Isus îl iartă pe Iuda, după care îl trimite în pustiu, ca să se purifice. Iuda nu rezistă în faţa Satanei, cade din nou şi Diavolul pune stăpânire pe el. Dar nici de data aceasta, Isus nu-l pedepseşte după cum ar fi meritat, mulţumindu-se să-l trimită la Amenti, adică într-o lume subterană, unde se trăieşte ceva mai bine decât în iad. Şi aşa e tratat Iuda până la exegeţii raţionalişti moderni, precum Rénan, Loisy, Guignebert, Bultman; pentru aceştia, trădarea lui Iuda e o poveste, un mit; Iuda, spun ei, nici măcar nu a existat, e o invenţie a primei comunităţi creştine.

În fond, de ce l-a vândut Iuda pe Cristos? Răspunsul vine imediat: ca să câştige bani. Că era lacom de bani, că ţinea punga şi fura din ea, ne-o spune şi Evanghelia. Dar în actul trădării apare mai degrabă dezechilibrul mintal decât dorinţa de bani. Câştigă 30 de arginţi, o sumă derizorie. Putea foarte bine să fugă cu punga de bani a comunităţii, în care erau mai mulţi arginţi decât i-au oferit cei cu care a făcut târgul, vânzându-l pe Isus.

Şi de ce s-a sinucis Iuda? Fiindcă era nebun. Orice sinucigaş îşi ia zilele într-un moment de întunecare a minţii, de depresie nervoasă, de nebunie. Această stare poate să fie de natură patologică, ereditară, dar se poate ajunge la ea şi ca urmare a excesului de alcool, din cauza drogurilor, a desfrâului şi, mai ales, a necredinţei; deci este o nebunie culpabilă. Iuda nu a crezut în Cristos, a refuzat să creadă în înţelepciunea lui Dumnezeu, adică în nebunia crucii, rămânând cu propria sa judecată, cu propria logică şi cu propriile sale calcule omeneşti. Iar necredinţa i-a afectat creierul, i-a întunecat judecata, ceea ce l-a condus la trădare şi la sinucidere: neavând credinţă, n-a mai găsit nici un motiv logic pentru care să trăiască; viaţa lui nu mai avea nici un sens.

Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, în enciclica sa Fides et ratio, ne arată cât este de necesară credinţa pentru sănătatea mintală, pentru a salva raţiunea. “În Noul Testament, mai ales în scrisorile sfântului Pavel, iese la suprafaţă cu o mare claritate opoziţia dintre înţelepciunea lumii acesteia şi aceea a lui Dumnezeu, revelată în Isus Cristos. Profunzimea înţelepciunii revelate rupe cercul schemelor noastre obişnuite de gândire… Fiul lui Dumnezeu răstignit este evenimentul istoric de care se loveşte orice încercare a minţii de a construi în baza unor argumentări doar umane o justificare suficientă a sensului existenţei. Adevăratul punct de legătură, care pune la încercare orice filozofie, este moartea lui Isus Cristos pe cruce. De fapt, orice încercare de a reduce planul mântuitor al Tatălui la pura logică umană este destinată falimentului. «Unde-i înţeleptul? Unde-i cărturarul? Unde-i cugetătorul acestei lumi?» (1Cor 1,20), se întreabă cu emfază apostolul. Pentru ceea ce vrea să facă Dumnezeu, nu este suficientă doar înţelepciunea omului priceput, ci se cere o trecere decisivă la acceptarea unei noutăţi radicale. «Dumnezeu a ales ce era fără minte pe lume, ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi» (1Cor 1,27). Omul nu reuşeşte să înţeleagă cum poate moartea să fie izvor de viaţă şi de iubire, dar Dumnezeu a ales, pentru a revela taina planului său de mântuire, tocmai ceea ce raţiunea consideră «nebunie» şi «scandal»… Raţiunea nu poate epuiza taina iubirii pe care o reprezintă crucea şi tot crucea îi poate da raţiunii ultimul răspuns pe care ea îl caută” (nr. 23).

 

* * *

 

Duminica Floriilor Ciclul C (lectio divina)

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Luca 22,14-23,56

14 Când a sosit ceasul, Isus s-a aşezat la masă împreună cu apostolii. 15 El le-a spus:

«Mult am dorit să mănânc cu voi acest ospăţ de Paşti înainte de a pătimi. 16 Căci vă spun: de acum nu voi mai lua parte la acest ospăţ de Paşti până când nu se va realiza pe deplin în împărăţia lui Dumnezeu».

17 Luând paharul, a mulţumit şi a spus:

«Luaţi şi împărţiţi printre voi. 18 Vă spun vouă că nu voi mai bea de acum din rodul viţei de vie, până ce nu va veni împărăţia lui Dumnezeu».

19 Apoi a luat pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o lor zicând:

«Acesta este trupul meu dat pentru voi; faceţi aceasta în amintirea mea».

20 La fel a făcut şi cu paharul, după cină, zicând:

«Acest pahar este legământul cel nou prin sângele meu, vărsat pentru voi.

21 Dar iată, mâna celui care mă va vinde este cu mine la masă. 22 Fiul Omului mergem precum i-a fost rânduit, dar vai de omul acela care îl va vinde».

23 Ei au început să se întrebe unul pe altul care dintre ei avea să facă aceasta.

Cel mai mare dintre toţi

24 S-a iscat între ei o neînţelegere: cine dintre ei se pare că este mai mare.

25 Dar el le-a spus:

«La păgâni, regii poruncesc ca stăpânii şi cei care au puterea pretind să fie numiţi binefăcători.

26 Dar între voi să nu fie aşa: dimpotrivă, cel mai mare dintre voi să fie precum cel mai mic, şi cel care porunceşte, precum cel care slujeşte.

27 Căci cine este cel mai mare: cel care stă la masă sau cel care slujeşte? Oare nu cel care stă la masă? Ei bine, eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte.

28 Voi sunteţi aceia care aţi rămas cu mine în încercările mele. 29 Eu vă pun vouă la dispoziţie o împărăţie, precum Tatăl meu mi-a pus-o mie la dispoziţie 30 ca să mâncaţi şi să beţi la masa mea, în împărăţia mea, şi să şedeţi pe tronuri, stăpânind peste cele douăsprezece triburi ale lui Israel».

Rămâneţi statornici!

31 Domnul a spus:

- Simon, Simon, iată, Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; 32 dar eu m-am rugat pentru tine ca să nu piară credinţa ta. De aceea când te vei întoarce, întăreşte-i pe fraţii tăi.

33 El i-a spus:

- Doamne, cu tine sunt gata să merg în temniţă şi la moarte.

34 Dar Isus i-a spus:

- Îţi spun ţie, Petre, că nu va cânta astăzi cocoşul, până ce nu vei declara de trei ori că nu mă cunoşti.

Discipolii nu-l înţeleg pe Isus

35 Apoi le-a spus:

- Când v-am trimis fără pungă, desagă şi încălţăminte, aţi dus oare lipsă de ceva?

I-au răspuns:

- De nimic.

36 El le-a zis:

- Acum însă cel care are bani în pungă, să-i ia, de asemenea şi cel care are o traistă, şi cel care nu are o sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere una, 37 căci vă spun: trebuie să se împlinească în mine acest text al Scripturii: “Cu cei fărădelege a fost pus alături”, căci, într-adevăr, cele cu privire la mine se vor împlini.

38 Ei au spus:

- Doamne, iată aici două săbii.

El le-a spus:

- Ajung.

Isus se roagă cu multă tristeţe

39 Isus, ieşind, s-a dus ca de obicei spre Muntele Măslinilor, iar ucenicii l-au urmat. 40 Când au sosit în acel loc, le-a spus: «Rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită».

41 El s-a îndepărtat de ei, ca la o aruncătură de piatră, şi îngenunchind s-a rugat, zicând: 42-44 «Părinte, dacă vrei, îndepărtează de la mine acest pahar. Dar nu voia mea, ci a ta să se facă». Atunci a apărut un înger din cer pentru a-l întări. Şi, cuprins de nelinişte, se ruga cu mai mare stăruinţă, iar sudoarea s-a transformat în picături de sânge, care cădeau pe pământ.

45 Ridicându-se din rugăciune, a venit la ucenicii săi şi i-a găsit dormind din cauza întristării. 46 Le-a spus: «De ce dormiţi? Sculaţi-vă şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită».

Duşmanii îl prind pe Isus

47 Pe când vorbea încă, iată, a apărut o mulţime de oameni. Cel care se numea Iuda, unul din cei doisprezece, venea în fruntea lor. El s-a apropiat de Isus ca să-l sărute. 48 Dar Isus l-a întrebat:

- Iuda, cu o sărutare îl trădezi pe Fiul Omului?

49 Cei din preajma lui, văzând ce avea să se întâmple, i-au spus:

- Doamne, să lovim cu sabia?

50 Unul dintre ei a lovit un slujitor al marelui preot şi i-a tăiat urechea dreaptă. 51 Isus a răspuns:

- Lăsaţi, până aici!

Şi atingându-i urechea, l-a vindecat.

52 Apoi Isus a spus către arhiereii, căpeteniile templului şi către bătrânii care veniseră asupra lui: «Ca la un tâlhar aţi venit cu săbii şi ciomege. 53 În fiecare zi am fost în mijlocul vostru în templu şi nu m-aţi arestat. Dar acesta este ceasul vostru şi stăpânirea întunericului».

Petru neagă că-l cunoaşte pe Isus

54 L-au prins pe Isus şi l-au dus în casa marelui preot. Petru îl urma de departe. 55 Fusese aprins un foc în mijlocul curţii şi şedeau împrejur; era şi el printre ei. 56 O servitoare, văzându-l şezând la foc, uitându-se bine la el, a zis:

- Şi acesta era cu el.

57 Petru a tăgăduit:

- Femeie, nu-l cunosc!

58 După câtva timp, văzându-l un altul, i-a zis:

- Şi tu eşti dintre ei.

Petru însă a răspuns:

- Măi omule, nu sunt.

59 Cam după un ceas, un altul susţinea:

- Într-adevăr şi acesta era cu el, căci este galilean.

60 Petru a spus:

- Măi omule, nu înţeleg ce vrei să spui.

Îndată, pe când mai vorbea încă, a cântat un cocoş. 61 Iar Domnul, întorcându-se, l-a privit fix pe Petru. Petru şi-a amintit de cuvântul Domnului care îi spusese: «Înainte de a fi cântat astăzi cocoşul, mă vei renega de trei ori». 62 Şi, ieşind afară, a plâns amar.

63 Iar oamenii care îl păzeau pe Isus îşi băteau joc de el, îl loveau 64 şi, acoperindu-i faţa, îl întrebau: «Ghiceşte, profetule, cine te-a lovit?».

65 Şi hulindu-l, multe alte insulte aruncau asupra lui.

Procesul împotriva lui Isus

66 Când s-a făcut ziuă, s-au adunat bătrânii poporului, arhiereii şi cărturarii şi l-au dus pe Isus în faţa Sinedriului. Ei i-au zis:

67 – Spune-ne nouă dacă eşti Cristos?

El le-a răspuns:

- Dacă vă spun nu mă veţi crede; 68 iar dacă vă întreb nu-mi veţi răspunde. 69 De acum însă Fiul Omului va şedea la dreapta lui Dumnezeu cel puternic.

70 Toţi au zis:

- Aşadar, tu eşti Fiul lui Dumnezeu?

El a răspuns:

- Da, sunt.

71 Ei au zis:

- Ce ne mai trebuie vreo mărturie când noi înşine am auzit din gura lui?

23

Isus şi Pilat

1 În acel timp, ridicându-se mai marii poporului, fariseii şi cărturarii, l-au dus pe Isus înaintea lui Pilat. 2 Au început să-l învinuiască, zicând:

- Pe acesta l-am găsit răzvrătind neamul nostru; ne împiedică să dăm tribut cezarului şi zice că el este regele Mesia.

3 Pilat l-a întrebat:

- Tu eşti regele iudeilor?

Isus a răspuns:

- Tu spui.

4 Pilat a zis către arhierei şi către mulţime:

- Nu găsesc nici o vină în omul acesta.

5 Dar ei stăruiau, zicând:

- Răzvrăteşte poporul, învăţând prin toată Iudeea, începând din Galileea până aici.

6 Pilat auzind aceasta, a întrebat dacă omul este galilean. 7 Şi, aflând că este de sub stăpânirea lui Irod, l-a trimis la Irod, care era şi el în Ierusalim în zilele acelea.

Isus şi Irod

8 Irod, văzându-l pe Isus, s-a bucurat mult; de multă vreme dorea să-l vadă, pentru cele auzite despre el şi nădăjduia să-l vadă făcând vreo minune. 9 Irod i-a pus multe întrebări, dar Isus nu i-a dat nici un răspuns. 10 Arhiereii şi cărturarii erau de faţă şi îl învinuiau cu îndârjire.

11 Irod, împreună cu soldaţii săi, l-a tratat cu dispreţ şi şi-a bătut joc de el; apoi l-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare şi l-a trimis înapoi la Pilat. 12 În ziua aceea, Irod şi Pilat au devenit prieteni, căci mai înainte erau în duşmănie.

Răstigneşte-l!

13 Pilat i-a chemat pe arhierei, pe căpetenii şi poporul 14 şi le-a spus:

- L-aţi adus la mine pe omul acesta, ca pe un răzvrătitor al poporului; dar iată, eu, anchetându-l în faţa voastră, nu l-am găsit vinovat de nici una din faptele de care voi îl învinuiţi. 15 De altfel nici Irod n-a găsit, căci mi l-a trimis înapoi. Aşadar, el n-a săvârşit nimic pentru ca să merite moartea. 16-17 Deci îl voi pedepsi şi îl voi elibera. De Paşti trebuia să le elibereze un vinovat. 18 Ei au strigat cu toţii:

- La moarte cu acesta; nouă eliberează-ni-l pe Baraba!

19 Acesta din urmă fusese aruncat în închisoare pentru o răscoală făcută în oraş şi pentru omor. 20 Pilat, voind să-l elibereze pe Isus, le-a vorbit din nou. 21 Dar ei strigau:

- Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!

22 El le-a zis a treia oară:

- Dar ce rău a făcut omul acesta? N-am aflat la el nimic pentru care să fie condamnat la moarte. Deci îl voi pedepsi şi îl voi elibera.

23 Dar ei se înverşunau cerând cu strigăte puternice să fie răstignit şi strigătele lor se înteţeau. 24-25 Atunci Pilat a hotărât să le împlinească cererea. L-a eliberat pe cel aruncat în închisoare pentru răscoală şi omor, pe care îl cereau ei, iar pe Isus l-a lăsat la bunul lor plac.

Isus este răstignit pe cruce

26 Pe când îl duceau, l-au prins pe un oarecare Simon din Cirene, care venea de la câmp, şi i-au pus crucea în spate, ca să o ducă în urma lui Isus.

27 După el venea mulţime mare de popor şi femei; acestea îşi băteau pieptul şi-l plângeau. 28 Isus s-a întors spre ele şi le-a spus:

«Fiicele Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri. 29 Iată, vin zile în care veţi zice: “Fericite sunt femeile sterile, cele care nu au născut şi nu au aplăptat”. 30 Atunci se va spune munţilor: “Cădeţi peste noi”; şi dealurilor: “Acoperiţi-ne”. 31 Căci dacă aşa fac ei cu lemnul cel verde, ce se va întâmpla cu cel uscat?».

32 Cu el erau duşi şi doi răufăcători ca să fie executaţi. 33 Când au ajuns la locul numit al Căpăţânii, i-au răstignit acolo pe Isus şi pe făcătorii de rele, unul la dreapta şi altul la stânga. 34 Isus se ruga:

«Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac».

Ca să-şi împartă hainele lui au tras la sorţi. 35 Poporul stătea şi privea. Căpeteniile îşi băteau joc de el zicând:

«Pe alţii i-a salvat; să se salveze şi pe sine, dacă este Cristos, alesul lui Dumnezeu».

36 Îl luau în râs şi soldaţii. Ei se apropiau să-i dea oţet 37 şi ziceau:

«Dacă tu eşti regele iudeilor, salvează-te pe tine însuţi!».

38 Deasupra lui era o inscripţie în greceşte, latineşte şi evreieşte:

«Acesta este regele iudeilor».

39 Unul dintre răufăcătorii răstigniţi îl insulta pe Isus, zicându-i:

- Oare nu eşti tu Cristos? Salvează-te pe tine însuţi şi pe noi. 40 Dar celălalt, răspunzând, îl mustra:

- Nu te temi de Dumnezeu, tu care eşti condamnat ca şi el? 41 Pentru noi pedeapsa este meritată, căci primim cele cuvenite pentru faptele noastre; acesta însă nu a făcut nici un rău. 42 Apoi a adăugat:

- Isuse, aminteşte-ţi de mine, când vei veni în împărăţia ta.

43 Isus i-a spus:

- Îţi spun adevărul: astăzi vei fi cu mine în paradis.

Isus moare

44-45 Era cam pe la ora a şasea şi s-a făcut întuneric peste tot pământul până la ceasul al nouălea, căci soarele s-a întunecat. Catapeteasma templului s-a rupt în două. 46 Isus a strigat cu glas puternic:

«Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul».

Şi spunând aceasta şi-a dat duhul.

47 Sutaşul, văzând cele întâmplate, l-a preamărit pe Dumnezeu zicând:

«Într-adevăr, omul acesta a fost drept».

48 Întreaga mulţime care venise la această privelişte, văzând cele întâmplate, se întorcea bătându-şi pieptul.

49 Toţi cunoscuţii lui Isus stăteau la distanţă; la fel şi femeile care îl însoţiseră din Galileea, priveau cele ce se petreceau.

Înmormântarea lui Isus

50-51 Atunci a sosit un bărbat cu numele Iosif, membru al Sinedriului; acesta era un om bun şi drept. El nu fusese de acord cu planul şi cu fapta lor; era din Arimateea, oraş din Iudeea, şi aştepta împărăţia lui Dumnezeu.

52 S-a dus la Pilat şi a cerut trupul lui Isus. 53 Apoi l-a coborât de pe cruce, l-a înfăşurat într-un giulgiu şi l-a aşezat într-un mormânt săpat în piatră, în care nimeni nu fusese pus. 54 Era vineri şi se aprinseseră luminile pentru celebrarea sâmbetei.

55 Femeile care veniseră cu Isus din Galileea, au mers după Iosif; au văzut mormântul şi cum a fost pus trupul lui. 56 Apoi s-au întors şi au pregătit miresme şi parfumuri, iar sâmbătă s-au odihnit conform Legii.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Sfârşitul celor patru evanghelii canonice are ca şi conţinut o relatare lungă despre pătimirea, moartea şi învierea Domnului. Nu numai că sunt finalul fiecărei evanghelii, sunt ca şi centrul spre care tinde toată evanghelia. Ceea ce se începe să se relateze în primele capitole se orientează spre acest eveniment central al credinţei noastre.

În acest an 2010 ne aflăm în Ciclul C al liturgiei şi, pentru aceasta, citim Evanghelia după sfântul Luca. Cele trei relatări sinoptice sunt asemănătoare, însă nu sunt egale. Pentru aceasta este bine de citit textul din Luca şi apoi să se compare cu textele din Matei şi din Marcu.

Metodologic nu vom face nici măcar un comentariu scurt, ci vom semnala câteva puncte din această lungă relatare pentru a folosi la Lectio Divina. Însă mai mult ca oricând accentul trebuie să-l punem pe textul biblic.

Câteva puncte speciale pentru a semnala:

- Relatarea începe cu cina. Aparţine lui Luca să menţioneze un pahar înainte de Pâinea şi Vinul euharistice.

- În cuvintele de la Cină, Luca scoate în evidenţă valoarea de jertfă a morţii lui Isus: dat pentru voi… vărsat pentru voi… (22,20).

- Apare ca aspect paradoxal discuţia despre cine este cel mai mare (22,24-30). Numai Luca plasează acest text în contextul pătimirii.

- Răsplata promisă discipolilor care perseverează până la sfârşit este menţionată numai de Luca în Pătimire (22,28-30).

- În 22,39 începe în sens strict relatarea Pătimirii Domnului.

- Scena arestării culmină cu o frază pe care numai Luca o foloseşte: 22,53.

- În 22,54 începe procesul în faţa “Adunării Supreme” sau a Sinedriului iudeilor.

- În relatarea triplei tăgăduiri a lui Petru Luca prezintă un detaliu deosebit care are de-a face cu privirea lui Isus îndreptată spre primul apostol (cf. 22,61).

- Motivul condamnării imediate apare să fie, pentru iudeii care-l judecă pe Domnul, un motiv religios şi în acelaşi timp politic.

- În 23,1 începe procesul în faţa tribunalului roman.

- S-ar părea că Luca nu vrea “să exagereze” responsabilitatea lui Pilat în condamnarea lui Isus.

- Însuşi Irod îl eliberează pe Domnul de capetele de acuzare.

- Mulţimea rosteşte prima sentinţă (cf. 23,18).

- În 23,26 începe drumul crucii.

- Cuvintele spuse femeilor sunt proprii lui Luca (cf. 23,28-31).

- Răstignirea este relatată într-o manieră mai suavă decât în Marcu şi Matei, adică atenuând momentele mai dramatice.

- Numai în Luca Isus îi cere Tatălui iertarea celor care-l răstignesc (cf. 23,34).

- Psalmul citat în relaţie cu moartea nu este 21 ca în Matei şi în Marcu, ci 31 [30]: psalm de încredere şi speranţă a Fiului în mâinile Tatălui.

- În 23,39-43 apare dialogul lui Isus cu aşa-numitul “tâlhar cel bun”. Acest dialog este propriu lui Luca.

Pentru a ţine cont: În fiecare an Liturgia Bisericii citeşte de două ori relatările Pătimirii: în duminica Floriilor din Evangheliile sinoptice (Matei, Marcu şi Luca) şi în Vinerea Sfântă în versiunea sfântului Ioan.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 26,14-27,66; Mc 14,1-15,47; In 18,1-19,42.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în Noul Testament la Tabloul sinoptic al evangheliilor subtitlul Pătimirea lui Isus.

Orientări pentru lectură

Exerciţiul lecturii îl vom realiza pe baza a trei criterii:

- Determinarea tuturor personajelor:

o Faceţi o listă a personajelor individuale şi colective care apare de-a lungul întregii relatări.

o După găsirea personajelor, notaţi alături acţiunile pe care le face sau le îndură fiecare dintre ele.

- Determinarea locurilor: notaţi diferitele locuri care sunt menţionate.

- Determinarea timpurilor: notaţi şi diferitele referinţe temporale care se realizează de-a lungul relatării.

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Orientări pentru meditaţie

- Pentru meditaţie vom folosi personajele:

o Privind acţiunile sau omisiunile fiecăruia, ce trebuie sau ce pot să fac în viaţa mea şi în inima mea?

o Cum vreau să-l însoţesc pe Isus în pătimirea sa?

o Ce aleg pentru a fi aproape de Domnul în această Săptămână Sfântă pe care deja o începem?

- Sunt întrebări generale la care răspundem ţinând cont de personajele care apar în Pătimirea după sfântul Luca.

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Rugăciunea va fi luminată de prima parte a Psalmului 31 [30] pe care Domnul îl citează în momentul morţii sale în Evanghelia după sfântul Luca:

Tu eşti cel care mă ocroteşte

(1) Al lui David.

1 (2) Doamne, în tine mă încred,

să nu fiu dat nicicând de ruşine;

mântuieşte-mă în dreptatea ta.

2 (3) Pleacă-ţi urechea spre mine,

grăbeşte-te să mă eliberezi.

Fii pentru mine o stâncă de scăpare,

o cetate întărită ca să mă mântuieşti.

3 (4) Tu eşti stânca mea, cetatea mea,

pentru numele tău,

condu-mă şi călăuzeşte-mă

4 (5) Scoate-mă din laţul pe care mi l-au întins,

căci tu eşti tăria mea.

5 (6) În mâinile tale îmi încredinţez sufletul,

tu mă vei mântui,

Doamne, Dumnezeule adevărat.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Posibilităţile de contemplaţie cu relatarea frumoasă şi lungă a Pătimirii sunt infinite.

Vă invit să alegeţi trei fraze din lunga relatare pentru a le reciti şi repeta cu pauze.

Conform cu ceea ce însuşi Domnul a făcut în inima fiecăruia dintre voi puteţi să vă concentraţi asupra acestor trei fraze pentru a adora…

Câteva exemple:

- Mult am dorit să mănânc cu voi acest ospăţ de Paşti.

- Rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită.

- Petru, ieşind afară, a plâns amar.

- Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!

- Astăzi vei fi cu mine în paradis.

- Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul.

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Dispune-te de a trăi Săptămâna Sfântă cu mai multă intensitate şi profunzime.

Propunere comunitară

- Invitaţi alţi tineri la celebrările din Săptămâna Sfântă. Mai ales tineri care, având credinţă şi fiind religioşi, din diferite motive s-au îndepărtat de practica religioasă.

 

* * *

 

La început a fost darul

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Mi-am dat spatele înaintea celor ce mă loveau şi obrajii înaintea celor ce-mi smulgeau barba; nu mi-am ascuns faţa de scuipări şi de ocări”. (Is. 50, 4-7)
“S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor.” (Fil. 2, 6-11)
“Apoi a luat pâinea, şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a dat-o zicând: Acesta este trupul meu care se dă pentru voi. Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.” (Lc. 22, 14-23; 56)

Liturghia din duminica aceasta, ne introduce în Săptămâna Sfântă şi Mare. Pentru a umbri oarecum tonalitatea triumfală a lui Isus în Ierusalim, lecturile de astăzi, de dinaintea patimei, ne vorbesc despre umilire, despre înjosire şi dezbrăcare. Celebra cântare a III-a a Legii Domnului, prezintă chipul unui personaj misterios, contrar schemei mesianice, care nu parcurge calea triumfului şi a judecăţii, ci calea suferinţei şi a jertfirii de sine.

Sluga nu este prezentată ca un învăţător al ştiinţei, care să repete învăţătura divină propriilor ucenici, ci este evidenţiată în exclusivitate, credincioşia sa faţă de cuvântul pe care-l ascultă pentru a-l transmite contemporanilor săi neîncrezători. De aceea, fidelitatea sa faţă de poruncile lui Dumnezeu, face ca să fie persecutat, torturat, insultat, supus celor mai mari şi mai umilitoare înjosiri. Sluga Domnului nu se împotriveşte, ci rămâne tare în credinţă, încrezându-se în Dumnezeu “bine ştiind că nu va fi dată de ruşine”. Probabil că aici este vorba despre un fragment autobiografic, în care se poate observa unele trăsături caracteristice itinerariului profetic.

- Mai întâi de toate, că Dumnezeu însuşi este Acela care îşi pregăteşte profetul, El îi deschide urechile, şi îi dă şi o limbă. Tot ceea ce spune profetul, el nu spune de la dânsul, ci din cele ce a primit de la Dumnezeu. El nu dispune de cuvintele sale aşa cum ar vrea sau cum i-ar plăcea, pentru că acestea i-au fost încredinţate de Dumnezeu unul câte unul.
- Mai trebuie subliniată neîmpotrivirea profetului la Cuvântul Domnului, tot aşa cum nu se împotriveşte torturilor şi insultelor oamenilor.
- Suferinţa, inevitabil, întovărăşeşte misiunea prorocului şi desfăşoară un rol de curăţire de purificare.
- În mijlocul suferinţelor cele mai îngrozitoare, sluga se bucură din plin de ajutorul Domnului, care numai în durere şi contradicţii se simte în largul lui.
- În cele din urmă numai durea îl face mai destoinic pe proroc de a aduce un cuvânt de mângâiere propriilor fraţi.

Lectura a II-a este formată din faimoasa cântare cristologică a Sfântului Paul. Probabil; că este o cântare a bisericii primitive, dacă nu chiar a comunităţii din Filipi. În această cântare se vorbeşte despre smerenia, despre umilirea lui Cristos. Isus se poartă ca un anti-Adam, în sensul că urmează o cale opusă faţă de cel dintâi om. Într-un oarecare sens El renunţă la egalitatea cu Dumnezeu şi începe a merge pe o cale de despuiere, devenind asemenea oamenilor sub aparenţa de slugă. Deci în faţa omului, care are pretenţia de a fi asemenea lui Dumnezeu, Cristos se hotărăşte de a fi asemenea omului. Cristos, îşi manifestă propria Lui divinitate prin înjosire şi prin dragostea totală faţă de oameni.

În acest refuz al voinţei puterii şi al stăpânii El a trasat o cale neobişnuită creştinului: calea renunţării, a sărăciei. Aici nu este vorba de a se înălţa şi de a se coborî. “… luându-şi chipul de slugă” El a luat asupra Sa grijile noastre (moartea, frica, singurătatea, egoismul), prin care omul devine robul lui înşuşi. “… apare sub chip omenesc”. Nu a urmat calea spectacularităţii, ci a voit să trăiască ascuns şi necunoscut, pentru că dragostea este totdeauna discretă. În urma acestui fapt nu trebuie uitat că acest om este Fiul lui Dumnezeu, dar cu toate acestea, El nu trebuie dezumanizat, adică de a-l lua din mijlocul oamenilor şi a-l face ca nimeni să nu mai ajungă până la El, adică de a desface din dragoste faţă de Cristos, exact ceea ce Cristos a făcut din dragoste faţă de oameni.

“… făcându-se ascultător până la moarte, şi chiar până la moartea pe Cruce”. Trebuie ţinut bine minte cuvântul acesta: “făcându-se”. Cu alte cuvinte Cristos a devenit ascultător. În scrisoarea către Evrei se spune că “El a învăţat ascultarea” (Ev. 5, 8). Ascultarea lui Cristos dusă până la punctul extrem, adică până la capăt, până pe Calvar este definită prin acceptarea lui de a face voinţa Tatălui. Şi tocmai acela, care şi-a ales pentru el ultimul loc în lume, acela care a căutat umilinţa care nu a reclamat onoruri, pe acela l-a înălţat Dumnezeu, dându-i un nume mai presus de orice alt nume. Calea parcursă de Isus este propusă şi creştinilor, pentru că şi ei trebuie să se înjosească să se smerească. Asta nu înseamnă numai de a-şi bate pieptul, ci de a se angaja efectiv în slujba altora, pentru că de acum încolo, noi avem numai un singur Domn, pe Isus Cristos, în faţa căruia tot genunchiul trebuie să se plece: în cer, pe pământ şi de sub pământ.

Povestirea patimii Domnului, evident, ocupă un loc privilegiat în Liturgia Cuvântului de astăzi. Desigur că nu voi putea comenta întregul text din evanghelia lui Luca, de aceea mă voi limita de a prezenta legătura care există între înfiinţarea Sfintei Euharistii şi evenimentele care au urmat Patimii Domnului. Ţinând seama de tot ceea ce se va petrece în Patima Domnului, cuvintele: “Acesta este Trupul meu…”, ar putea fi completate în felul următor: “Acesta este Trupul meu trădat, biciuit, calomniat şi batjocorit”. A comunica cu trupul acela înseamnă a primi toate suferinţele şi înjosirile acelui trup.

Evident aici este vorba şi despre un trup glorios, preamărit. Glorios pentru că învierea din morţi ni-l va arăta aşa cum este; că dragostea are câştig de cauză asupra trădării, a violenţelor şi a insultelor. Comunicarea cu acel trup va însemna totdeauna pentru comunitatea creştină, asimilarea puterii dragostei şi a iertării sale. Sintetizează foarte bine J. Radermakers toată Patima Domnului, în care se intercalează misterios atât planul lui Dumnezeu cât şi hotărârile oamenilor: “Isus se dăruieşte şi omul îl trădează”. Însă aici trebuie precizat: darul este făcut înaintea trădării.

La Cina cea de Taină, Isus nu numai că-l descoperă pe trădător dar şi faptul că El îşi dă viaţa de bună voie. Răutatea oamenilor nu va reuşi niciodată să fie înaintea milostivirii lui Dumnezeu. Acum, se pune întrebarea: este adevărat că apostolii nu se aflau pe Calvar în ziua răstignirii Domnului? Rămânând la logica euharistiei, răspunsul ar fi nu. De fapt, participând la Cina Domnului, comunitatea a fost asociată destinului său, părtaşă fiind evenimentelor patimii, implicată în moartea lui Cristos, a cărei anticipare şi explicare o constituia Euharistia. În această perspectivă “a se cumineca”, înseamnă a fi condamnaţi şi duşi la moarte împreună cu Cristos. Cel ce primeşte Euharistia, nu ar trebui să mai dezerteze. Participarea la banchetul euharistic, reprezintă o angajare precisă de a ne afla de faţă oriunde s-ar afla un om suferind. Dar, câţi dintre creştini se mai gândesc la aceasta!?

 

* * *

 

Duminica Floriilor (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Patima Domnului nostru Isus Cristos, după sfântul Luca (22,1-23,56)

Această duminică, care deschide săptămâna sfântă, ne introduce deja în miezul misterului pascal atât prin liturgia specifică acestei sărbători (în care procesiunea cu ramuri îi conferă originalitate), cât mai ales prin textele biblice propuse spre meditare, texte care, în unanimitate, schiţează, pentru Isus Cristos, chipul servitorului suferind ce împlineşte cu fidelitate voinţa Tatălui. Această împlinire a voinţei Tatălui este reliefată în impresionanta frescă a Patimii Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca (în acest an liturgic, C). Într-adevăr, de la un capăt la celălalt Isus ne apare “faţă în faţă” cu Tatăl: Tată, … nu voia mea, ci a ta să se facă… Tată, iartă-i… Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul… (22,42; 23, 34.46) De la un capăt la celălalt, relaţia Fiului cu Tatăl este dialog şi rugăciune către care omul răufăcător este chemat să se deschidă: Astăzi vei fi cu mine în paradis (23,43; tu şi eu sunt protagoniştii unui nou legământ).

Noul şi veşnicul Legământ pare să se afle în inima acestor capitole în care sfântul Luca ne dezvăluie evenimentul cel mai sumbru şi în acelaşi timp cel mai luminos al istoriei noastre.

Cina pascală (22,1-38) în care se împarte Trupul jertfit şi Sângele vărsat luminează în mod profetic cele două momente ale Pătimirii. Într-un prim moment Fiul omului pleacă, fiind deja vândut (22,22), Şi ieşind, Isus a mers către Muntele Măslinilor (22,39). Imediat puterea întunericului îl învăluie, iar trădările se înmulţesc. Totul se ţese din tăcere, umilire şi întuneric. Odată cu 22,66 se intră în cel de-al doilea moment când, făcându-se ziuă, totul devine public şi criminal: compariţia lui Isus în faţa sinedriului şi mai apoi a lui Pilat şi a lui Irod, urmată de urcarea muntelui Calvar. Acest moment se încheie cu cuvintele prin care Isus se încredinţează Tatălui, Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul… (23,46).

Întreaga durată a agoniei şi a morţii lui Isus ni se înfăţişează ca o lungă rugăciune. Începută în bezna şi în părăsirea de pe Muntele Măslinilor, ea se încheie în “liturgia” Calvarului la care toţi iau (luăm) parte, fiecare jucându-şi rolul.

La sfârşitul Pătimirii mântuitoare a lui Isus Cristos, trupul său este depus într-un loc în care nimeni nu a mai fost aşezat vreodată şi aceasta exact în momentul în care luminile sabatului încep să strălucească. Ele anunţă deja începutul noii creaţii. Oare nu acesta ar fi motivul pentru care trupul Domnului nu mai trebuie căutat în mormânt?

Pentru cei care ştiu să citească, această frescă a Pătimirii mântuitoare a lui Isus Cristos cuprinde în ea sensul istoriei noastre. Acest sens ne este sugerat de faptul că lumina marelui sabat începe să strălucească deasupra unui trup cufundat în inima pământului şi pe care nu-l putem afla. El este atât de cufundat în inima lumii încât nu va mai putea fi aflat vreodată. Acolo, aidoma bobului de grâu, va aduce mult rod, cel al noii creaţii.