Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica Floriilor
Anul B (A, C)
Lecturi:
Isaia 50,4-7
Filipeni 2,6-11
Marcu 14,1-15,47

Marcu 14,1-15,47

Peste două zile aveau să fie Paştele şi Azimele, iar arhiereii şi cărturarii căutau cum să-l prindă prin viclenie ca să-l ucidă, căci spuneau: “Nu în timpul sărbătorii, ca să nu se răzvrătească poporul”. Fiind în Betania în casa lui Simon Leprosul, pe când stătea la masă, a venit o femeie care avea un vas din alabastru cu mireasmă de nard curat, foarte scump, şi, spărgând vasul, i-a turnat pe cap. Dar erau acolo unii care, indignaţi, ziceau unii către alţii: “Pentru ce s-a făcut această risipă de mireasmă? Căci mireasma aceasta ar fi putut fi vândută cu trei sute de dinari şi să se dea săracilor”. Şi erau revoltaţi împotriva ei. Însă Isus a spus: “Lăsaţi-o! De ce o necăjiţi? A făcut un gest frumos faţă de mine, căci pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi şi oricând voiţi puteţi să le faceţi bine; pe mine, însă, nu mă aveţi întotdeauna. Ea a făcut ce a putut: a uns de mai înainte trupul meu pentru înmormântare. Adevăr vă spun, oriunde va fi predicată evanghelia în lumea întreagă, se va spune în amintirea ei şi ceea ce a făcut ea”. Iuda Iscariot, unul dintre cei doisprezece, a venit la arhierei ca să-l dea pe mâna lor. Când au auzit, s-au bucurat şi i-au promis că-i vor da bani. Iar el căuta un moment potrivit ca să-l dea pe mâna lor. În prima zi a Azimelor, când se jertfea Paştele, discipolii săi i-au spus: “Unde vrei să mergem să pregătim ca să mănânci Paştele?” Atunci a trimis doi dintre discipolii săi şi le-a spus: “Mergeţi în cetate şi vă va întâmpina un om care duce un urcior cu apă; mergeţi după el şi acolo unde va intra spuneţi stăpânului casei că învăţătorul zice: ŤUnde este camera mea, în care să mănânc Paştele cu discipolii mei?ť El vă va arăta o sală mare, la etaj, gata aranjată. Pregătiţi acolo pentru noi”. Discipolii au ieşit şi au venit în cetate. Ei au găsit după cum le spusese şi au pregătit Paştele. Când s-a înserat, a venit împreună cu cei doisprezece. Şi, în timp ce stăteau la masă şi mâncau, Isus a spus: “Adevăr vă spun, unul dintre voi, care mănâncă cu mine, mă va trăda”. Atunci au început să se întristeze şi să-i spună unul după altul: “Nu cumva eu?” El le-a spus: “Unul dintre cei doisprezece, cel care întinge cu mine în blid. Într-adevăr, Fiul Omului merge după cum este scris despre el. Însă vai omului aceluia prin care Fiul Omului este trădat! Ar fi fost mai bine pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut”. Şi, în timp ce mâncau, a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, le-a dat-o şi le-a spus: “Luaţi, acesta este trupul meu”. Şi, luând potirul, după ce a mulţumit, l-a dat lor şi au băut toţi din el. Şi le-a spus: “Acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi. Adevăr vă spun că nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea nou în împărăţia lui Dumnezeu”. [...continuă...]

 

Autori

pr. Jacques Sylvestre, O.P.
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
Diverşi alţi autori
pr. Alessandro Pronzato
FSC
pr. Ştefan Ciubotaru

 

* * *

 

Victoria anunţată

Autor: pr. Jacques Sylvestre, O.P.
Traducere: sr. Agnes Valentin
Copyright: ProFamilia.ro

Două rememorări alcătuiesc urzeala naraţiunii Patimilor după sf. Marcu: intrarea în triumf a lui Isus în Ierusalim şi desfăşurarea propriu-zisă a Patimilor. De ce reamintim aceste evenimente an de an? Pentru a hrăni nostalgia trecutului sau pentru a căuta o actualizare a evenimentelor? Ce aduce povestirea aceasta veche de două mii de ani oamenilor din vremurile noastre?

Apostolul Paul scria: Cuvântul crucii este nebunie pentru cei care se pierd; dar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu… Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi (1Corinteni 1,18.27). Dacă sărbătorim ca pe o victorie evenimentele acelei săptămâni de demult, aparent o înfrângere ce a rămas mai întâi neînţeleasă, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni (1Corinteni 1,23), aceasta se datorează faptului că evangheliştii au prezentat cele petrecute ca fiind evenimentul major al eliberării noastre, ţesătura însăşi a crezului nostru: A murit pentru păcatele noastre.

Cum pot fi actualizate Patimile? Nu le putem privi separat de contextul istoric a cărui urmare au fost. Profeţia lui Isaia, al 4-lea Cânt al Slujitorului lui Dumnezeu (cap. 52-53), face din această moarte un moment de universalitate: purta păcatele noastre. Aşa cum s-a spus, “Isus nu este autorul, ci locul tragediei”. Ce avem de adorat nu sunt suferinţa şi moartea în sine, ci umilirea lui Cristos, izvor al ridicării Sale în slavă, aşa cum proclama apostolul Paul: El, fiind din fire Dumnezeu… s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor (Filipeni 2,6-11).

Isus devine izbăvitorul nostru pentru că Patimile sunt consecinţa cuvintelor şi a acţiunilor Lui care aduc o eliberare. I-a mântuit pe alţii, să se mântuie şi pe sine. Răstignirea lui Isus este punctul final pe drumul victoriei asupra morţii, o acţiune în acord cu voinţa lui Dumnezeu, care este ca noi să fim izbăviţi. O lectură creştină a relatării nu poate fi făcută decât în lumina Paştilor, pentru că Patimile reprezintă de fapt înfrângerea morţii, a tuturor morţilor noastre, şi izbăvirea noastră. De aici semnificaţia universală şi actuală a naraţiunii Patimilor, care nu poate fi limitată la o evocare oarecare şi la celebrarea unui trecut impregnat de nostalgie ori de tradiţii spirituale.

În secolele XIV şi XV, o sensibilitate faţă de Patimi a generat o devoţiune a crucii şi a suferinţei lui Isus din care s-au hrănit mulţime de sfinte şi de sfinţi. Compasiunea pentru Maria Maica Durerii a acaparat o mare parte a pieţei devoţiunilor. Oare “Pieta” a lui Michelangelo ar fi cunoscut succesul pe care l-a avut într-o altă epocă? Crucea părea atunci să simbolizeze destinul nostru mai bine decât învierea. “El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53,4-5).

În veacul al XIX-lea, episodul Patimilor a fost citit ca o expresie a ascultării, în care resemnarea precumpănea, devenind mai importantă decât suferinţa. În locul păcatului, ca revoltă faţă de Dumnezeu, accentul s-a pus pe ideea ascultării faţă de Tatăl, în lumina atitudinii lui Isus. De unde poate o înţelegere distorsionată a ascultării lui Isus, uitându-se ca aceasta era formată în primul rând din proclamarea fidelă, indiferent de opoziţiile stârnite, a Împărăţiei lui Dumnezeu. Spectrul resemnării eclipsează entuziasmul adus pe Isus pentru cauza Împărăţiei. Ajunge, pentru a ne convinge, să-l ascultăm pe Isus cum vorbeşte despre “ceasul Lui”.

Cât despre secolul XX, acesta a deschis o poartă către meditarea slăbiciunii lui Dumnezeu pe plan pământesc. Dumnezeu, pe care învăţasem să ne bazăm, pare că ne-a părăsit, că se ascunde, “Dumnezeu a murit”. Ce sens putem da atunci Patimilor? Se va fi lăsat oare Dumnezeu pironit de lemnul crucii numai pentru a se da la o parte, pentru a lăsa cale liberă omului, omenirii? Oare Dumnezeu a murit ca să învie omul? “Aflând că vechiul dumnezeu a murit, scria Nietzsche, parcă ne simţim scăldaţi de razele aurorei… corăbiile noastre îşi pot relua liber calea, orice îndrăzneală a cunoaşterii este permisă…”

Isus aduce desigur schimbări radicale, revoluţionare, dar ceea ce a contestat în primul rând a fost o “ordine mondială” statornicită de secole. Cuvântul Său izbăvitor răsună zi de zi şi ceas de ceas, în toate timpurile şi în toate locurile. El caută să zgâlţâie toate tradiţiile de nedreptate şi îndrăzneala aceasta îi aduce moartea, dar nu fără a fi semănat grăuntele Învierii. Povestirea acestei duminici aduce cu ea răsturnarea istoriei şi face să răsune deja clopotul pascal al speranţei noastre.

 

… după Marcu

Martor al eliberării aduse de Patimi şi de Înviere, povestirea evanghelistului Marcu este plină de mici detalii anecdotice care-i dau culoare: tânărul care fuge gol (14,51 s.u.), numele fiilor lui Simon Cireneul (15,21)… Regăsim aici cu uşurinţă urmele spuselor sfântului Petru, martor ocular al evenimentului. Patimile după Marcu sunt un tezaur pentru Biserică, tocmai pentru că au fost meditate şi prezentate în Biserica începuturilor. Parcă l-am auzi pe autor instruindu-şi catehumenii, fără a se teme că-i va şoca, dimpotrivă chiar.

Marcu relatează faptele în realitatea lor crudă: Isus părăsit de către toţi, tratat cât se putea de inuman atunci când îşi afirma identitatea. “Regele Iudeilor” este aruncat într-o “competiţie” cu Barabas şi cu cei din drojdia societăţii. Pentru acel Isus prezentat de Marcu, perfecţiunea darului divin se îngemănează cu dramatismul paroxistic al încercării. Faptul că Domnul a fost atât de detestat deschide poarta către deplina revelare a Fiului lui Dumnezeu de către sutaş. Crucea e scandaloasă dar mai presus de orice ea dezvăluie întreaga “nebunie” a dragostei lui Isus, al cărui portret viu Marcu l-a urmărit de-a lungul întregii sale evanghelii. Misterul Patimilor după Marcu, adevărat imn al libertăţii, se încheie, impresionant, cu mărturisirea de credinţă a sutaşului: Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu! (15,39).

Marea lumină ţâşneşte din întuneric.

O, moarte, unde-ţi este izbânda?

 

* * *

 

Glasuri şi ecoul lor

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Cu toate că Isus ştia ce îl aşteaptă la Ierusalim: trădarea, biciuirea, răstignirea şi moartea, merge de bunăvoie, acceptând un triumf efemer compus din osanale, flori şi straie întinse pe cale. Totdeauna oamenii au jertfit ceva din ei şi din bunurile lor temporale pentru a recunoaşte supremaţia divină, dar a jertfi totul de bunăvoie, cu o notă de triumf, aşa ceva nu s-a mai auzit. Isus, în culmea gloriei, atinge extrema jertfei: atitudinea sa conţine ceva mai mult decât este posibil pentru o fiinţă umană. Numai iubirea totală se poate jertfi total. Isus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu fiindcă este iubire totală, este capabil de o jertfă totală, de jertfa trupului, sufletului şi chiar a dumnezeirii sale. El se jertfeşte pe cruce şi rămâne jertfă continuă în Euharistie.

Să ne cercetăm pe noi înşine în lumina jertfei lui Cristos! Cât am jertfit în acest post spre slava lui Dumnezeu, pentru mântuirea proprie şi a aproapelui? Cât la sută am dat din ceea ce avem şi din ceea ce suntem? Cu ce plăcere şi bucurie am jertfit ceva? Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta (Mt 6,21), a spus Isus. Comoara lui Dumnezeu sunt făpturile sale, nu în ultimul rând este omul, de aceea inima lui Dumnezeu, Isus, este cu noi ca semn că ne iubeşte mai presus de alte făpturi. Comoara oamenilor unde este? Care este comoara noastră? Iată un exemplu: un cizmar sărac avea şapte copii. Toţi munceau de dimineaţă şi până seara târziu în acelaşi atelier. Toţi erau foarte veseli din fire. Tatăl, om cu credinţă în Dumnezeu, i-a învăţat să muncească cu veselie, cântând, fiindcă Domnul îi iubeşte pe cei ce se veselesc şi au inima curată. Un om bogat, vecin cu cizmarul, văzând sărăcia lor, a voit să le vină în ajutor, să le uşureze povara şi într-o zi i-a cerut tatălui un copil ca să-l înfieze. Când tatăl a adus vestea aceasta fiilor săi, toţi au amuţit. Tatăl nu ştia ce să facă şi a cerut vecinului său timp de gândire. Toţi fiii săi erau buni, pe toţi îi iubea, toţi se simţeau fraţi şi se iubeau cu adevărat frăţeşte, erau ascultători, muncitori, veseli… Pe care să-l dea? Inima căruia s-o rănească îndepărtându-l şi acesta să creadă că tatăl l-a dat ca să scape de el, fiindcă l-ar iubi mai puţin ca pe ceilalţi? Fiii săi munceau tăcuţi, cu gândul că unul sau altul îi va părăsi. Nu mai răsunau cântecele şi râsetele de voie bună, ci se auzeau numai loviturile înfundate de ciocan, amestecate cu câte un oftat profund şi cu câte o privire tristă. După o zi de zbucium şi de frământări, apoi după alte câteva, tatăl s-a decis şi, când vecinul a venit să-i dea răspunsul, i-a zis: N-am nici un copil de dat! Fiii, plini de bucurie şi cu lacrimi în ochi, i-au sărit în braţe şi l-au sărutat. Veselia a reînceput în atelierul sărac. Tatăl avea şapte fii şi nu i-a dat unul, deşi ştia că îi va merge mai bine în casa bogatului, iar Tatăl ceresc are numai un Fiu şi-l dă lumii, deşi ştie că îi va merge atât de rău.

Acesta este omul, nu dă ceea ce iubeşte, chiar dacă necazurile îl copleşesc. Dumnezeu dă tocmai ceea ce iubeşte. Jertfa sa, de a ni-l da pe Fiul său, chiar cu riscul de a-l răstigni, este semnul totalei sale iubiri. Isus este iubire din iubire, fiindcă s-a făcut jertfă totală: jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre şi nu numai ale noastre, dar şi pentru ale lumii întregi (1In 2,2); S-a dat pe sine pentru noi ca ofertă şi jertfă lui Dumnezeu (Ef 5,2). Tatăl ceresc ne-a dat totul; Fiul ne-a dat totul, pe Duhul său, pe care îl avea de la Tatăl, ne-a dat trupul său, pe care îl avea din sânul preacurat al Mariei; ne-a dat dumnezeirea şi omenirea sa unite în taina euharistică.

Duminica Floriilor este ziua examenului de conştiinţă înainte de sărbătoarea Învierii. Cu câtă iubire am răspuns iubirii lui Dumnezeu? Cât am jertfit şi ce în timpul Postului Mare? Ce constatare tristă! Unii nu se îndură să jertfească nici patimile cele rele din ei! Noi, noi înşine, nu ne identificăm oare cu arhiereii, fariseii şi cărturarii care, invidioşi şi plini de ură, când mulţimile îi cântau osanale lui Isus, ei s-au apropiat de el cu neruşinare şi i-au spus: Învăţătorule, spune-le să tacă!

Glasul arhiereilor, fariseilor şi cărturarilor care voiau să nu se mai cânte în cinstea lui Isus, care cereau copiilor să tacă şi apoi glasul mulţimilor, pe care le-au îndemnat să strige şi să urle în faţa lui Pilat: Răstigneşte-l! Răstigneşte-l! nu s-a stins, ecoul lor îl auzim şi azi.

Priviţi-l pe Isus, atât în minutele triumfului, cât mai ales în ceasurile lungi ale pătimirii! Văzându-l, am fi ispitiţi să ne facem ideea că el este simbolul binelui, nevinovăţiei, cinstei, dreptăţii, iubirii, răbdării infinite etc. Dar nu, Isus este însuşi binele dispreţuit şi azi, el este nevinovăţia condamnată şi azi, el este însăşi cinstea mototolită şi azi, el este însăşi dreptatea aruncată la lada de gunoi şi azi, el este iubirea dispreţuită, este răbdarea euharistică părăsită, el este virtutea călcată în picioare de nepăsarea şi răutatea oamenilor, el este însăşi conştiinţa din om care geme înlănţuită, scuipată, sărutată cu buzele lui Iuda trădătorul, conştiinţa încoronată cu spinii materialismului, conştiinţa răstignită pe crucea fărădelegii, conştiinţa al cărei glas căutăm să-l înăbuşim, la care strigăm, ţipăm, urlăm să tacă! Să tacă toţi copiii avortaţi! Să tacă toţi copiii abandonaţi! Să tacă toţi cei maltrataţi! Când pe cel sărac nu-l ajutăm, strigăm ca moartea să-i închidă gura.

Spune Sfânta Scriptură că prietenii lui Iob cel drept, auzind că acesta este bolnav, au venit să-l vadă. L-au găsit plin de lepră, aruncat de soţia lui pe o grămadă de gunoi la marginea cetăţii; câinii veneau şi îi lingeau rănile şi soţia îl blestema şi-l îndemna să-l blesteme pe Dumnezeu pentru nenorocirea care l-a ajuns pe nedrept. Când prietenii l-au văzut în aşa hal şi aşa durere, au rămas muţi. Timp de şapte zile n-au putut scoate nici un cuvânt, ci doar l-au privit printre lacrimi.

Fraţilor, şapte zile mai sunt până la Paşte, timp în care înaintea ochilor noştri Cristos Isus este în cea mai cumplită suferinţă: de la lacrimile vărsate azi asupra Ierusalimului, de la sudoarea de sânge din grădina Măslinilor, de la biciuire, scuiparea în faţă, pălmuirea, îmbrăcarea cu haina de nebun şi încoronarea cu spini şi până la răstignirea şi moartea pe cruce, îl vom vedea într-o stare mult mai jalnică decât cea a lui Iob. Care trebuie să fie atitudinea noastră de creştini?

În mijlocul mulţimii care îl aclama şi-l sărbătorea cu entuziasm, Isus a lăcrimat. De ce? De ce în lume mii şi milioane de oameni nu ştiu ce-i sărbătoarea? De ce milioane de copii nu ştiu ce-i fericirea? De ce milioanele de tineri muncesc ca robii şi nu li se dă ceea ce-i drept? Este o cântare, pe care, poate, am auzit-o în timpul Postului Mare:

- De ce, Isuse, atâtea lacrimi?

- De ce? Întrebaţi pe Petru sau pe Magdalena, întrebaţi pe Lazăr sau Ierusalimul! Iubirea plânge pentru voi.

- De ce, Isuse, atâtea bice?

- De ce? Întrebaţi călăii sau pe Pilat din Pont, sau pe Baraba, sau victima din Ierihon! Păcatul vostru este greu!

- De ce, Isuse, aşa coroană?

- De ce? Întrebaţi pe regii voştri, sau pe soldaţi, sau pe cei din Cafarnaum care m-au vrut rege! Am spus adevărul curat şi spinii sunt răsplata mea!

- De ce, Isuse, aşa o cruce?

- De ce? Dar voi de ce muriţi? “Tată, de ce m-ai părăsit?”; “Iartă-i că nu ştiu ce fac!” Ca să trăiţi, am murit pentru voi.

Deşi Isus, Dumnezeu din Dumnezeu, a suferit ca om, a suferit atât de mult încât putem spune că a suferit infinit, ca Dumnezeu, că Fiul lui Dumnezeu a murit pentru noi; nu că ar fi murit în natura sa divină, ci natura divină l-a susţinut pe Fiul Omului să sufere mai mult decât poate suferi un om, decât ar putea să sufere toţi oamenii împreună; natura divină nu i-a uşurat chinul, ci i-a mărit capacitatea de a suferi peste puterea minţii noastre de a ne închipui. Cred că din suferinţa lui a dedus sutaşul roman că într-adevăr: Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu (Mt 27,54).

Noi avem această credinţă?

Dacă da, atunci să spargem alabastrul cu mir de nard de mare preţ, ca femeia păcătoasă din casa lui Simon leprosul (Mt 26,7), să-i ungem capul şi să-i spălăm picioarele cu lacrimile noastre de pocăinţă, ca în veci de veci să-i cântăm Osana Fiului lui David! Binecuvântat cel care vine în numele Domnului! Amin.

 

* * *

 

Domnul are trebuinţă

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Când Isus a intrat în Ierusalim spre a duce la bun sfârşit opera mântuirii prin Misterul Pascal, cei care îl cunoşteau, şi chiar copiii care nu-l cunoşteau decât din auzite, l-au primit cu osanale. Mulţi erau şi cei care se întrebau: Cine este acesta care vine călărind pe măgăruş?.. De ce vine?.. Ce vrea?..

Un copil de cinci ani îl tot întreba pe tatăl său, care era profesor universitar, de toate: De ce învaţă; de ce scrie; de ce nu se joacă; de ce şi alţi zeci de ce… Tatăl, ca să nu-l tot plictisească şi să-l lase în pace spre a-şi pregăti cursurile, a rupt o hartă şi i-a dat-o fiului zicând: Dacă reuşeşti să refaci harta, vom merge în excursie la munte. Ai aici bandă de lipit; mergi în camera vecină şi apucă-te de treabă! Spera să-l lase în pace câteva ore, dar numai după un sfert de oră, copilul se întorce biruitor, cu harta refăcută total şi bine, spre necazul tatălui, care l-a întrebat: Cum ai reuşit atât de repede? Copilul răspunde: Am văzut că pe spatele hărţii era un chip de om. Am refăcut chipul omului şi aşa s-a refăcut harta lumii întregi. Şi tatăl a trebuit să-şi ţină promisiunea.

Isus intră în Ierusalim ca rege, Fiul lui David. Vrea să refacă, nu numai harta lumii, harta pământului, ci chiar a Cosmosului întreg, care a fost deteriorat de păcatul îngerilor răi şi al oamenilor. Cu ce va începe? Cu chipul omului, cu chipul său desfigurat de răutatea oamenilor. Aici va fi redus la chipul sclavului, va fi zdrobit ca un vierme, desfigurat, răstignit şi omorât… Aici va reuşi refacă chipul şi asemănarea sa cu Fiul lui Dumnezeu prin înviere, va reface harta lumii prin refacerea chipului omului, va schimba faţa pământului şi apoi va schimba faţa timpului în care va pune chipul unui cer nou şi al unui pământ nou (cf. Ap 21, 1.5).

Evanghelia de azi (Mc 14, 1-15, 47), numită Patima Domnului nostru Isus Cristos după evanghelistul Marcu, ne ajută să-l cunoaştem şi să-l urmăm pe calea umilinţei, singura cale prin care a reuşit să refacă harta lumii conform cu planul mântuirii voit de Dumnezeu.

Mai întâi de toate evanghelistul Marcu prezintă pătimirile lui Isus ca pe o realitate, spre a da siguranţă. El se referă la trei martori oculari pe care îi citează de cinci ori: Petru, Iacob şi Ioan.

Numai Marcu prezintă crucea drept un scandal pentru ucenici şi, vorbind despre totala lor neînţelegere faţă de destinul Mântuitorului, vrea să trezească în fiecare cititor credinţa prin care poate ajunge să înţeleagă că tocmai umilinţa şi moartea lui Isus îi descoperă dumnezeirea, fiindcă un alt martor ocular, centurionul roman, văzându-l murind în felul acesta, a exclamat: Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu (cf. MAC p. 264).

«Omul moare cum trăieşte». Această sintagmă vrea să spună că moartea descoperă sensul vieţii şi viaţa descoperă sensul morţii. Isus a murit dumnezeeşte şi ne-a descoperit că sensul vieţii izvorăşte din sensul divinităţii, iar sensul morţii este de a ne integra în sensul vieţii dumnezeeşti. În acest sens înţelegem rugăciunea pe care am făcut-o la începutul sfintei Liturghii: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu ai dat neamului omenesc un exemplu de umilinţă în Mântuitorul nostru, care s-a făcut om şi a îndurat moartea pe cruce: dă-ne harul să învăţăm a-l urma întru răbdare şi astfel să ne învrednicim a fi părtaşi de învierea sa!. Deci, numai refăcând în noi chipul lui Cristos, vom ajunge la înviere cu Cristos. Doamne, se ruga un bun creştin chinez, lumea este rea, tu fă-o mai bună, începând cu mine!

Prima lectură (Is 50, 4-7) ne arată că atunci când credinţa dă sens vieţii, omul rămâne statornic în orice încercare. Dacă se caută sensul vieţii numai cu puterea raţiunii, acesta rămâne în faţa unui orizont întunecat de umbrele durerii şi ale morţii. La întrebările: De unde venim?.. Încotro ne îndreptăm?.. ne poate răspunde numai slujitorul lui Iahve: Domnul Dumnezeu este alături de mine şi din acest motiv nu voi rămâne de ruşine.

Limbajul acestui slujitor este cel al unui ucenic, al unuia care primeşte şi transmite cele primite, este ca o verigă solidă în tradiţie. Cu cuvântul său, pe care l-a primit şi care este puterea lui Dumnezeu, susţine pe cel care este obosit. Această forţă de susţinere se datorează inspiraţiei divine, sugerată de imaginea trezirii dis-de-dimineaţă, adică sensul existenţei noastre a fost pus de Dumnezeu în firea omului din prima clipă a creaţiei şi revelat prin oamenii aleşi de el. Oamenii care nu-şi cunosc menirea sunt aceia care nu-şi pleacă urechea la glasul trecutului, deoarece, aşa cum va accentua mai târziu Apostolul neamurilor, Credinţa este din cele auzite (Rom 10, 17), de aceea nu înţeleg rostul prezentului şi nici al viitorului întregii omeniri în care Cristos este speranţa noastră (1Tim 1, 1). Refăcând în noi înşine chipul slujitorului lui Iahve, vom reface harta întregii lumi, întregii istorii, întregului timp rupt din veşnicie.

Lectura a II-a (Fil 2, 6-11) are un scop bine definit în liturgia cuvântului de azi: ca să domnească smerenia, iubirea şi armonia între fraţi este necesar să avem aceleaşi sentimente care au fost în Cristos Isus (2, 1-5). Isus, ca adevărat slujitor suferind, a trăit condiţia umană până la moartea tragică de pe cruce spre a ne înţelege pe noi în condiţia noastră şi spre a ne face capabili să-l înţelegem pe el în condiţia dumnezeirii sale.

Sfântul Paul pune în evidenţă în acest imn, care stă la baza oricărei teologii cristologice şi ecleziale, că Isus Cristos este Domnul, Biruitorul păcatului şi al morţii, Stăpân al slavei şi Cap al Bisericii, adică Izvor de viaţă supranaturală care se revarsă în tiparele istoriei fiecărui credincios. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, pentru a deveni Fiul omului, arată că Dumnezeu însuşi s-a implicat în sensul vieţii noastre spre a-i da un scop bine definit şi că ţinta va fi atinsă cu toată siguranţa, fiindcă în joc va fi mereu atotputernicia lui, chiar dacă condiţia umană ar ajunge mai prejos de condiţia sclavului, fiindcă prin Isus capătă sensul deplin: este destinată învierii şi vieţii veşnice.

În concluzie se pune problema: în mod practic, cum putem ajunge să avem în noi aceleaşi sentimente care au fost în Isus Cristos şi cum îl putem urma pe calea umilinţei?

Iată răspunsul: «Influenţa dumnezeieştii liturghii (pe care o vom celebra în continuare) asupra sufletului este mare şi se imprimă public, în faţa ochilor tuturor, dar şi în secret. Credinciosul, care ascultă glasul diaconului şi urmăreşte cu atenţie acţiunile liturgice, câştigă în inimă nouă şi nobilă dispoziţie. Preceptele lui Cristos îi devin realizabile cu uşurinţă, jugul lui Cristos îi devine plăcut, greutatea sa – uşoară. Iese din biserică, unde a participat la cina iubirii divine şi consideră pe toţi ca fraţi. De aceea, cine vrea să crească în iubire, să participe cât mai frecvent posibil la liturghia divină. Influenţa sa poate fi imensă, certă, dacă omul este gata să o asculte şi să o practice în viaţă» (Tomás Spidlik SJ. Izvoarele luminii, Ed. Ars Longa Iaşi 1994, p. 468).

Prin sfânta Liturghie retrăim Misterul pascal: patima şi învierea Domnului nostru Isus. Să repetăm deseori invocaţia de la psalmul responsorial: Inimă nouă, crează în mine, Dumnezeule, convinşi fiind că numai cu o inimă nouă, realizată în virtutea noului legământ pecetluit în Misterul pascal, putem să ne bucurăm de învierea Domnului nostru Isus Cristos.

 

* * *

 

Duminica Floriilor (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Îmi permit să sugerez câteva indicaţii practice pentru liturgia de astăzi.

- A le face astăzi o omilie copiilor ar fi puţin “pastoral”: acţiunea liturgică cu procesiunea iniţială şi lectura Pătimirii ar deveni prea lungă.

- Este potrivit să se pregătească, aşadar, toată liturgia cuvântului pe relatarea Pătimirii Domnului după Marcu, care, faţă de ceilalţi evanghelişti, are un stil mai aparte, mai simplu, mai potrivit copiilor.

- Relatarea Pătimirii să fie proclamată în formă dialogată cu diferite personaje. În cazul în care lipsesc miniştrii potriviţi, se pot pregăti copii mai ageri.

- Înainte de început, să fie invitaţi copiii să se aşeze şi să asculte cu iubire pagina cea mai tragică din istoria lui Isus, care a suferit şi a murit pentru noi. Ca să îl asculte mai bine, să se anunţe că va fi dialogată şi că după aceea nu va urma predica.

- Împărţiţi lectura, prin pauze potrivite, în părţile ei naturale. După relatarea instituirii Euharistiei, drama pătimirii şi morţii lui Isus se poate împărţi în cinci acte, care induc mereu o durere mai mare:

- Isus în grădină (agonia – arestarea);

- Isus în faţa sinedriului (interogatoriul – batjocura – renegarea lui Petru);

- Isus în faţa lui Pilat (interogatoriul – batjocura – condamnarea);

- Isus spre Calvar (Calea Crucii – răstignirea şi moartea);

- Isus în mormânt (Iosif din Arimatea – înmormântarea).

2. Urmează o scurtă schemă de omilie pentru confraţii care se află în situaţii pastorale diferite.

Liturgia de astăzi îl prezintă inimii şi minţii noastre pe Isus Răstignit.

a) Sfântul Filip Benizi a făcut un semn pe patul de moarte, ca şi cum ar fi vrut ceva, probabil o carte. I s-au arătat diferite cărţi, dar el a dat mereu din cap în sens negativ… În sfârşit, au reuşit să îl înţeleagă: i-au arătat crucifixul: adevărata lui carte.

- În această carte citim răutatea imensă a omului.

- În această carte citim gravitatea imensă a păcatului.

- În această carte citim bunătatea imensă a lui Dumnezeu.

b) Isus răstignit este oglinda noastră.

Sfântul Ieronim Emiliani, după zile lungi şi obositoare petrecute pentru orfanii lui, se retrăgea noaptea într-o peşteră din pădure, pentru “a-şi oglindi” viaţa în Isus Răstignit.

- În această oglindă se citeşte ascultarea perfectă faţă de Dumnezeu.

- În această oglindă se citeşte iubirea perfectă faţă de om.

c) Isus răstignit este cheia Paradisului.

Crucea lui Isus ne apare nouă, păcătoşilor, la porţile împărăţiei lui Dumnezeu, adică ale paternităţii lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Duminica Floriilor (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: PS Petru Gherghel
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 9 aprilie 2006

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

De la mulţime la singurătate

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Se impune “forma lungă”

Unii preoţi, astăzi, se găsesc în faţa alternativei de a alege între “forma lungă” şi cea “scurtă” a Pătimirii după Marcu. De o parte, exigenţa catehezei legate de această relatare. De altă parte, graba mulţimii care se mulţumeşte cu ramura de măslin de purtat acasă cât mai repede posibil, fără un deranj excesiv. Acordând un spaţiu larg lecturii acelor pagini – pe care toţi se înşeală că le cunosc prea bine – se termină inevitabil cu scurtarea omiliei. După toate, este vorba de o problemă secundară.

În realitate, Pătimirea se dezvoltă totdeauna după forma lungă care merge dincolo de textul scris de Evanghelie. Pătimirea, într-adevăr, nu s-a încheiat încă. Îmbracă prezentul. Ne implică pe fiecare dintre noi. Pătimirea lui Cristos continuă să fie în agonie (şi va rămâne acolo până la sfârşitul veacurilor, după expresia lui Pascal), trădat, vândut, condamnat, abandonat de prieteni, luat în râs, torturat, aruncat afară din cetate. Cristos continuă să apară strivit sub greutatea crucii, şi trece de-a lungul străzilor noastre, stropeşte cu sânge trotuarele noastre. Calea Crucii interminabilă are staţiuni obligatorii în spitale şi într-o infinitate de locuri secrete.

Strigătul său continuă să sfâşie aerul, fărâmând-se şi amplificându-se într-o litanie îngheţată de strigăte disperate. Chiar dacă sperăm s-o potolim cu “forma scurtă” ochii noştri vor trebui să se deschidă asupra realităţii arzătoare a Pătimirii care ia o amploare excesivă. Pentru comentariu, nu urmez nici forma lungă şi nici cu atât mai puţin cea scurtă. Prefer să insist asupra actualităţii dramei care s-a consumat în grădina Getsemani.

Totul începe cu frica

Relatarea agoniei se poate considera faza secretă a Pătimirii. După, va începe faza publică (arestarea şi procesele). Agonia devine, astfel, un fel de “epifanie ascunsă”, rezervată ca de obicei celor trei apostoli privilegiaţi. Şi ne trimite în mod necesar la Schimbarea la Faţă. Nu este posibilă înţelegerea semnificaţiei evenimentelor care se desfăşoară în exterior, dacă nu se ia în consideraţie acest aspect ascuns al dramei, această faţă invizibilă a Pătimirii. Aici este închis secretul a tot ce va urma. “A început a se înfiora şi a se nelinişti”

Isus este, de-a dreptul, doborât, cuprins de oroare. Este vorba de un început neaşteptat, descumpănitor. Ghetsemani, de fapt, ne prezintă un Învăţător în prada ezitării, dezgustului, neliniştii în faţa perspectivei Pătimirii iminente. Pătimirea începe cu frica. Aceasta este noutatea. S-a făcut egal cu noi chiar şi în frică.

Călătorie în singurătate

În Ghetsemani, unul din elementele fundamentale este dat de singurătate. Drumul lui Isus, de-a lungul întregii Pătimiri, este o înaintare progresivă în singurătate. Acea singurătate care va atinge abisul cel mai profund pe cruce, atunci când Fiul se va simţi abandonat chiar de Tatăl. Singurătatea este o componentă a crucii. În Ghetsemani, singurătatea apare mai ales în raport cu cei care ar fi trebuit să-i fie aproape, şi care cu puţin timp înainte i-au jurat că nu-l vor părăsi pentru nici un motiv. Isus este singur mai ales în momentul arestării, atunci când se găseşte în compania adversarilor, în timp ce discipolii fug.

Nimeni nu-i răspunde. Nici Tatăl. Nici Petru. Unicul cuvânt pe care îl va asculta va fi cel al lui Iuda. Şi de la Iuda va primi chiar şi un sărut. Dar va fi cel al trădării. Isus este “lăsat” singur. De fapt, chiar şi apostolii sunt trădători în sensul că “îl predau” (a trăda =a preda) pe Isus singurătăţii, înainte de a-l preda duşmanilor.

Singurătate necesară şi singurătate vinovată

Este o dublă singurătate în acea grădină. Una impusă de Isus, care se îndepărtează de grupul celor trei prieteni, şi merge puţin mai departe. Alta voită de discipoli. Prima este necesară, a doua este vinovată. Cei trei apostoli trebuie să stea puţin la distanţă. Ca şi cum ar arăta că, în faţa suferinţei Omului, există o treaptă care nu poate fi trecută nici din partea prietenului celui mai intim. Acel “puţin” este un lucru de nimic, totuşi enorm. Într-o anumită tristeţe profundă, cineva rămâne în mod necesar singur.

Nimeni, oricât ar fi animat de intenţiile cele mai bune, nu poate ajunge până acolo. Nici nu trebuie s-o facă. Trebuie să se mulţumească să se menţină cu respect la distanţă, neinvadând acel teritoriu sacru. Se poate, este obligat să participe. Totuşi fără a pretinde să se bage, să profaneze spaţiul altuia. Nimeni nu reuşeşte să înţeleagă total durerea unui om. Dar este şi o distanţă vinovată. Cea a indiferenţei, a incapacităţii de a se compromite, a absenţei când “vine ceasul”. Între invadare şi absenţă, între indiscreţie şi indiferenţă: acestea sunt limitele extreme care delimitează spaţiul care trebuie să fie ocupat de comuniunea cu suferinţa altuia.

Somnul apare în aşteptare

În concluzia discursului escatologic, Isus invitase la vigilenţă pentru că Fiul Omului ar fi putut sosi “pe neaşteptate”. Da, în Ghetsemani, apostolii, care ar fi trebuit să fie în stare să “vegheze” până la sfârşitul lumii, nu pot să vegheze nici măcar o oră. Şi nu este vorba de sosirea neaşteptată a lui Cristos. Chiar şi avertizaţi, cei trei prieteni sunt “prinşi asupra faptului” că dormeau. Şi Isus merge în întâmpinarea morţii cu o senzaţie de faliment. Cu cât El scurtează timpul, somnul nostru reuşeşte mereu să vină în aşteptare.

“Simone, dormi?…” Cel puţin dacă ar fi bodogănit vreun răspuns. Ceva ca: Doamne, nu o să mai fac, ai răbdare. Acceptă apăsarea ca participare la drama ta. Reuşesc să stau aproape de tine numai cu somnul… Poate lui Isus i-ar fi plăcut cel puţin această acceptare. Se poate să nu fi pretins o dovadă de forţă. S-ar fi mulţumit, probabil, de o dovadă de slăbiciune, numai să fie recunoscută, admisă, oferită. Dimpotrivă, nimic. Nici un cuvânt. Tăcere şi somn, împreună, pentru a exprima înstrăinarea cea mai îngheţată.

“Simone, dormi?…” Apare dubiul că Petru a interpretat fraza ca o aprobare binevoitoare, ca o expresie a afecţiunii lui Isus în privinţa sa. De fapt, lepădarea începe în Ghetsemani. Deja aici Petru demonstrează clar că nu-l cunoaşte pe acel om. De pe acum pierde din vedere pe Învăţătorul. În timpul procesului, nerecunoaşterea va avea loc în faţa străinilor. Aici, în faţa celui interesat. Iată. O pauză de somn, şi Isus devine unul cu care nu mai ai nimic de a face.

“Simone, dormi?…” Nu-l mai cheamă Petru, ci cu vechiul nume. Omul-piatră, de fapt, a dispărut. Sunt incompetent. Dar am impresia că aceasta este o amintire personală. Trebuie să fi rămas impresionat dureros în memoria lui Petru momentul în care Isus l-a chemat cu numele greşit. Care era, în acea ocazie, numele exact…

Semnele ne condamnă

“Ridicaţi-vă!” Învăţătorul este în picioare, disponibil să înfrunte încercarea, ba chiar să “anticipeze” “ridicarea” glorioasă a învierii. Apostolii sunt invitaţi să se ridice în picioare şi ei. Când, în final, reuşesc să se ridice, iată că nu sunt gata de a-l însoţi pe Învăţătorul, nici să anunţe victoria sa asupra morţii, ci numai să fugă. Ridicarea în picioare a lui Isus exprimă voinţa de “a pierde viaţa proprie”.

Cea a apostolilor denunţă intenţia de a se salva. Putem să împlinim toate gesturile juste, într-un mod just. Poziţia corpului, însă, nu ajunge. Ba chiar uneori poate să însemne chiar opusul a ceea ce ar trebui să manifestăm. Nu este permis să trişăm cu semnele. Chiar semnele ne condamnă.

Capturat cu o sărutare

Apropo de sărutul lui Iuda, s-au scris zecii de mii de pagini. Mă limitez să citez două interpretări mai recente. Prima este cea a unei echipe de comentatori: “Trădarea lui Iuda se consumă prin intermediul unui sărut sau îmbrăţişări de prietenie, care este salutul tipic al discipolului faţă de Învăţătorul său… …În capela de la Scrovegni, Giotto reuşeşte să redea minunat această îmbrăţişare, în opoziţie cu îmbrăţişarea Magdalenei, care stă pe peretele din faţă. Îmbrăţişarea lui Iuda, cuprinsă într-un cer ceţos rupt de mişcarea armelor, este reprezentată ca umbra mantiei închise care cuprinde pe Isus, îl ia în stăpânire şi îl striveşte, făcându-l să dispară. Îmbrăţişarea Magdalenei în schimb – pusă în aerul luminos al dimineţii cu orizontul întins – se deschide şi se întinde spre Isus, care nu se ştie bine dacă părăseşte mâinile sale deschise sau se dăruieşte lor, în timp ce sunt întinse spre el care pare că evită s-o tragă în sus spre persoana sa albă ca o auroră misterioasă.

Prima îmbrăţişare reprezintă violenţa posesiunii, care sufocă viaţa. A doua reprezintă iubirea ca dar din care răsare viaţa.

După acest sărut, Iuda devine prizonier. Pun stăpânire pe el. Din acest moment trupul său puternic devine lipsit de putere. În timp ce prima săvârşea minuni şi era subiectul tuturor acţiunilor, acum, puterea posesiunii, manipulat de adversari, va fi numai un trup pasiv, care nu va mai înţelege nimic: va suporta pasiunea tuturor celor care exercită posesiunea” (O comunitate citeşte evanghelia după Marcu, Vol. II, ed. Dehoniane 1978).

A doua este a unui romancier: “Lui Iuda nu-i ajunge să-l arate pe Isus cu mâna, să-l indice cu privirea sau cu culorile mantiei… Poate, o dată apropiindu-se atât de mult de Învăţătorul, Iuda a observat că nu putea justifica acea apropiere lipsită de logică şi stângace decât încheind-o cu un sărut… Acea gură care îl izbeşte este într-adevăr începutul pătimirii trupului său: este prima brutalitate fizică, prima rană” (Luigi Santucci, Vreţi să plecaţi şi voi?, Mondadori 1969).

 

* * *

 

Duminica Floriilor (B) – lectio divina

Autor: FSC
Traducere: pr. Juan Barrera
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Marcu 14 şi 15

În Duminica Floriilor, liturgia proclamă două texte evanghelice în cadrul celebrării:

- Pentru procesiunea de intrare: Mc 11,1-10 sau In 12,12-16

- Pentru Liturghie: Mc 14,1-15,47 sau mai bine zis Mc 15,1-39

Alegem pentru Lectio Divina din această duminică textul mai lung al Pătimirii după sfântul Marcu: capitolele 14 şi 15 în întregime.

14

Un plan împotriva lui Isus

1 După două zile urma Paştele; arhiereii şi cărturarii căutau să-i întindă o cursă ca să-l poată aresta şi condamna la moarte, 2 dar îşi ziceau: “Nu în zi de sărbătoare, ca nu cumva să se facă tulburare în popor”.

O femeie îl unge pe Isus cu parfum

3 Isus se afla în Betania în casa lui Simon leprosul. În timp ce stătea la masă a venit o femeie cu un vas de alabastru plin cu parfum de nard fin, foarte scump. A spart vasul şi a turnat parfumul pe capul lui.

4 Atunci, unii s-au indignat în sine şi au zis: “Pentru ce s-a făcut risipa aceasta de parfum? 5 Căci s-ar fi putut vinde parfumul acesta cu mai mult de trei sute de dinari, pentru a fi dat săracilor”.

Şi o criticau. 6 Dar Isus a spus:

“Daţi-i pace! Pentru ce o supăraţi? A făcut o faptă bună pentru mine. 7 Pe săraci îi aveţi totdeauna printre voi şi, când veţi vrea, veţi putea să-i ajutaţi, dar pe mine nu mă veţi avea totdeauna. 8 Ea a făcut tot ce putea face; mi-a uns trupul de mai înainte spre îngropare. 9 Vă spun adevărul: oriunde se va predica evanghelia aceasta, în toată lumea se va povesti în amintirea ei şi ceea ce a făcut ea”.

Iuda îl trădează pe Isus

10 Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, a mers la arhierei ca să li-l vândă pe Isus. 11 Aceştia, auzindu-l, s-au bucurat şi i-au promis că-i vor da bani. De atunci el căuta un prilej potrivit ca să-l de pe mâna lor.

O cină de neuitat

12 În ziua întâi a sărbătorii Azimelor, când se jertfea mielul de Paşti, ucenicii l-au întrebat pe Isus:

- Unde vrei să mergem să-ţi pregătim masa de Paşti?

13-14 Isus a trimis doi dintre ucenicii săi, zicându-le:

- Mergeţi în oraş: acolo vă va ieşi în cale un om purtând un urcior cu apă; luaţi-vă pe urma lui şi unde va intra spuneţi stăpânului casei: “Învăţătorul ne-a trimis să te întrebăm: Unde este o sală în care aş putea să iau masa cu ucenicii mei?”

15 şi el vă va arăta o încăpere mare la etaj cu masa gata aşternută. Acolo să ne pregătiţi”. 16 Ucenicii au plecat şi ajungând în oraş, totul s-a petrecut după cum li se spusese. Acolo au pregătit masa de Paşti.

17 Când s-a înserat, Isus a venit cu cei doisprezece. 18 Pe când şedeau la masă şi mâncau, Isus a spus:

- Vă spun adevărul: unul dintre voi, care mănâncă împreună cu mine, mă va vinde.

19 Ei au fost cuprinşi de întristare şi au început să-l întrebe unul după altul:

- Nu cumva sunt eu?

20 Isus le-a răspuns:

- Unul dintre voi doisprezece, care mănâncă din acelaşi blid cu mine. 21 Fiul Omului merge precum este scris despre el, dar vai de omul care îl va trăda pe Fiul Omului! Mai bine era pentru acel om dacă nu s-ar fi născut.

22 În timp ce stătea la masă, Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor, zicând:

“Luaţi, acesta este trupul meu”.

23 Apoi, luând paharul şi mulţumind, l-a dat lor şi au băut din el toţi. 24 El le-a zis:

“Acesta este sângele meu, sângele noului legământ, vărsat pentru toţi. 25 Vă spun adevărul: nu voi mai bea din rodul viţei de vie până în ziua în care voi bea un vin nou în împărăţia lui Dumnezeu”.

Petru îi promite lui Isus că nu-l va părăsi

26 După ce au cântat psalmii de mulţumire, au plecat spre Muntele Măslinilor. 27 Isus le-a spus:

- Toţi veţi avea un prilej de poticnire în noaptea aceasta, căci este scris:

“Voi bate păstorul şi se vor împrăştia oile”.

28 După ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea.

29 Atunci Petru i-a zis:

- Chiar dacă toţi se vor poticni, eu nu.

30 Isus i-a răspuns:

- Îţi spun adevărul: astăzi, chiar în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta cocoşul de două ori, tu de trei ori te vei lepăda de mine.

31 Dar Petru spunea cu şi mai multă tărie:

- Chiar dacă ar trebui să mor cu tine, nu mă voi lepăda de tine.

Şi toţi ziceau la fel.

Isus se roagă cu multă tristeţe

32 Au ajuns la o grădină numită Ghetsemani. Isus a spus ucenicilor săi:

“Staţi aici cât timp mă voi ruga”.

33 A luat cu el pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan şi a început a se întrista şi nelinişti. 34 Şi le-a spus: “Sufletul meu este cuprins de o tristeţe de moarte. Rămâneţi aici şi vegheaţi”.

35-36 Iar el, îndepărtându-se puţin, s-a aruncat cu faţa la pământ şi s-a rugat, dacă este cu putinţă, să se îndepărteze de la el ceasul acela. El spunea: “Abba, Părinte, toată îşi sunt cu putinţă: îndepărtează de la mine paharul acesta: totuşi facă-se nu ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu”.

37 Apoi s-a întors la ei şi i-a găsit dormind.

Isus i-a spus lui Petru:

“Simon, dormi? N-ai fost în stare să veghezi măcar un ceas? 38 Vegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită. Căci duhul este plin de avânt dar trupul este neputincios”.

39 S-a dus iarăşi şi s-a rugat cu aceleaşi cuvinte. 40 Întorcându-se, din nou i-a găsit dormind, căci ochii le erau grei de somn şi nu ştiau ce să-i răspundă. 41 A venit a treia oară şi le-a spus: “De acum puteţi să dormiţi şi să vă odihniţi. Gata, a sosit ceasul; iată, Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoşilor. 42 Sculaţi-vă, să mergem! Iată, cel care mă va vinde este aproape”.

Duşmanii îl prind pe Isus

43 Pe când vorbea Isus, a venit Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, urmat de o mulţime mare înarmată cu săbii şi ciomege, trimisă de arhierei, de cărturari şi de bătrâni; 44 Trădătorul le dăduse un semn zicând: “Pe care îl voi săruta, acela este. Arestaţi-l şi duceţi-l sub pază”.

45 Cum a ajuns, s-a apropiat de Isus şi i-a zis: “Învăţătorule”. Şi l-a sărutat.

46 Ceilalţi au pus mâna pe Isus şi l-au arestat. 47 Unul din cei care stăteau lângă el, scoţând sabia, l-a lovit pe slujitorul arhiereului şi i-a tăiat urechea.

48 Isus le-a zis:

- Aţi ieşit cu săbii şi cu ciomege să mă prindeţi ca pe un tâlhar. 49 În fiecare zi eram printre voi în templu, învăţându-vă, şi nu m-aţi arestat. Dar trebuie să se împlinească Scripturile.

50 Atunci ucenicii l-au părăsit şi au fugit. 51 Un tânăr, înfăşurat numai cu un giulgiu, mergea în urma lui Isus; 52 au pus mâna pe el. El însă lăsând giulgiul, a fugit fără nimic pe el.

Procesul împotriva lui Isus

53-54 Pe Isus l-au dus la marele preot şi s-au adunat acolo toţi arhiereii, bătrânii şi cărturarii. Petru îl urmase pe Isus de departe până în curtea interioară a palatului marelui preot şi şedea împreună cu slugile, încălzindu-se la foc.

55 Arhiereii şi tot sinedriul căutau o mărturie împotriva lui Isus, ca să-l poată condamna la moarte, dar nu găseau. 56 De fapt mulţi dădeau mărturii false împotriva lui, dar mărturiile lor nu se potriveau între ele. 57 Unii s-au ridicat şi au dat împotriva lui această mărturie falsă: 58 “Noi l-am auzit zicând: “Voi dărâma acest templu făcut de mână de om şi în trei zile voi clădi altul nefăcut de mână de om””. 59 Dar nici în această privinţă mărturia lor nu era la fel.

60 Atunci marele preot s-a ridicat în mijlocul lor şi l-a întrebat pe Isus:

- Nu răspunzi nimic la mărturiile pe care le depun împotriva ta?

61 Dar el tăcea şi nu răspundea nimic.

Marele preot l-a întrebat din nou:

- Eşti tu Mesia, Fiul Celui Binecuvântat?

62 Isus a spus:

- Eu sunt; îl veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului.

63-64 Marele preot, sfâşiindu-şi hainele, a zis:

- Ce ne mai trebuie martori? Aţi auzit blasfemia; ce părere aveţi?

Şi toţi au hotărât că merită moartea. 65 Atunci au început să-l scuipe şi acoperindu-i faţa, îl loveau cu pumnii, zicându-i: “Ghiceşte, profetule!”.

Şi slugile îl băteau cu palmele.

Petru tăgăduieşte că-l cunoaşte pe Isus

66 Pe când Petru stătea jos în curte, a venit una dintre servitoarele marelui preot. 67 Văzându-l pe Petru, încălzindu-se, s-a uitat la el şi i-a zis:

- Şi tu erai cu Isus Nazarineanul.

68 El însă a tăgăduit, zicând:

- Nu ştiu, nici nu înţeleg ce vrei să spui.

Apoi a ieşit în pridvor; atunci a cântat cocoşul. 69 Slujnica, văzându-l, a început iarăşi să zică celor de faţă:

- Şi acesta este dintre ei.

70 Iar el a tăgăduit din nou.

După puţin timp, cei de faţă i-au zis lui Petru:

- Cu siguranţă că eşti dintre ei, căci eşti galileean.

71 Atunci el a început să se blesteme şi să jure:

- Nu-l cunosc pe omul acesta despre care îmi vorbiţi.

72 Şi îndată a cântat cocoşul a doua oară. Atunci Petru şi-a adus aminte de cuvântul pe care i-l spusese Isus: “Înainte de a cânta cocoşul de două ori, tu de trei ori te vei lepăda de mine”. Şi a izbucnit în plâns.

15

Isus şi Pilat

1 Dis-de-dimineaţă, arhiereii, ţinând sfat cu bătrânii, cu cărturarii şi cu tot sinedriul, l-au legat pe Isus, l-au dus şi l-au predat lui Pilat.

2 Pilat l-a întrebat:

- Tu eşti regele iudeilor?

Iar el a răspuns:

- Da, aşa este.

3 Iar arhiereii îl învinuiau de multe. 4 Pilat l-a întrebat din nou:

- Nu răspunzi nimic? Iată câte învinuiri aduc împotriva ta.

5 Dar Isus nu a mai răspuns nimic, încât Pilat se mira.

Să fie răstignit!

6 La fiecare sărbătoare a Paştelui le elibera un deţinut pe care îl cerea poporul. 7 Pe atunci se afla în închisoare unul cu numele Baraba, arestat împreună cu nişte răzvrătiţi, care într-o răscoală săvârşiseră o crimă.

8 Mulţimea, venind sus, a cerut de la Pilat favorul pe care li-l făcea de obicei. 9-10 Pilat i-a întrebat:

- Vreţi să vi-l eliberez pe regele iudeilor?

Fiindcă ştia că arhiereii îl dăduseră pe mâna lui din invidie.

11 Dar arhiereii au aţâţat mulţimea ca să ceară eliberarea lui Baraba.

12 Pilat i-a întrebat din nou:

- Ce să fac atunci cu acela pe care voi îl numiţi regele iudeilor?

13 Ei au strigat:

- Răstigneşte-l!

14 Pilat le-a zis:

- Dar ce rău a făcut?

Iar ei şi mai tare au strigat:

- Răstigneşte-l!

15 Vrând să facă pe placul mulţimii, Pilat l-a eliberat pe Baraba, iar pe Isus, după ce a fost pus să fie biciuit, l-a dat pe mâna lor ca să-l răstignească.

Toţi îşi bat joc de Isus

16 Soldaţii l-au adus pe Isus în pretoriu, adică în curtea interioară a palatului şi au adunat toată cohorta. 17 L-au îmbrăcat într-o haină de purpură* şi împletindu-i o cunună de spini, i-au pus-o pe cap. 18 Au început să facă plecăciuni în faţa lui zicând: “Să trăieşti, rege al iudeilor!”

19 Îl loveau peste cap cu o trestie, îl scuipau şi cădeau în genunchi, aducându-i omagii. 20 După ce şi-au bătut joc de el, l-au dezbrăcat de haina de purpură şi l-au îmbrăcat cu hainele lui. Apoi l-au dus ca să-l răstignească.

21 L-au silit pe un trecător, care venea de la câmp, pe Simon din Cirene, tatăl lui Alexandru şi al lui Rufus, ca să ducă crucea lui Isus,

22 şi l-au dus la locul numit Golgota, care înseamnă “Locul Căpăţânii”. 23 I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar el n-a luat.

24-28 După ce l-au răstignit, şi-au împărţit între ei hainele lui, trăgând la sorţi pentru ele, care ce să ia. Când l-au răstignit era ora nouă. Deasupra era scris motivul condamnării: “Regele iudeilor”.

Şi, împreună cu el au răstignit doi tâlhari: unul la dreapta şi altul la stânga. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: “Cu cei fărădelege a fost pus alături”. 29 Cei care treceau pe acolo îl batjocoreau, dând din cap: “Hei, tu care dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti la loc! 30 Salvează-te pe tine însuţi şi dă-te jos de pe cruce!”.

31 Tot aşa şi arhiereii îşi băteau joc zicând între ei: “Pe alţii i-a salvat, dar pe sine nu se poate salva! 32 Mesia, regele lui Israel, să se dea jos acum de pe cruce, ca să vedem şi să credem”.

Chiar şi cei răstigniţi împreună cu el îl batjocoreau.

_________________________________________________________________________________

* 15,17 Purpura era culoarea mantiilor pe care le foloseau regii în vremea lui Isus.

Isus moare

33 Pe la amiază s-a făcut întuneric peste tot pământul până la ora trei. 34 Iar la ora trei Isus a strigat cu glas puternic: “Eloí, Eloí, lemá sabactani?” Ceea ce înseamnă: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”.

35 Auzindu-l unii din cei care stăteau acolo, ziceau: “Iată, îl strigă pe Ilie”.

36 Unul a alergat şi a înmuiat un burete în oţet; l-a înfipt într-o trestie şi i-a dat să bea, zicând: “Ia să vedem dacă vine Ilie să-l dea jos”.

37 Dar Isus, scoţând un strigăt puternic, şi-a dat sufletul. 38 Perdeaua templului s-a rupt în două de sus până jos.

39 Sutaşul care stătea în faţa lui Isus, văzând cum a murit a zis:

- Acest om era într-adevăr Fiul lui Dumnezeu!

40 Se mai aflau şi nişte femei care priveau de departe; printre ele erau Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob cel mic şi a lui Iosif, şi Salome, 41 care, şi când era Isus în Galileea, mergeau după el şi îl slujeau, şi multe altele, care urcaseră cu el la Ierusalim.

Înmormântarea lui Isus

42 Când s-a lăsat seara, fiindcă era ziua de pregătire pentru sărbătoare, adică ajunul sâmbetei*, 43 a venit Iosif din Arimateea, un om de seamă, membru al Sinedriului, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu. El s-a încumetat să intre la Pilat ca să ceară trupul lui Isus.

44 Pilat s-a mirat că a murit atât de repede şi, chemându-l pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. 45 Primind confirmarea din partea sutaşului, i-a dăruit lui Iosif trupul mort.

46 Iosif, cumpărând un giulgiu şi coborându-l pe Isus de pe cruce, l-a înfăşurat în giulgiu şi l-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă. Apoi a prăvălit o lespede la intrarea mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosif, stăteau privind locul unde-l pusese.

____________________________________________________________________________________________________________________

* 15,42 Vinerea la şase după-amiază începe ziua de odihnă a iudeilor.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Este clar că a face o Lectio divina cu cele două capitole ale Pătimirii lui Cristos în Evanghelia după Marcu este o misiune dificilă.

Totuşi vă propun două lucruri:

Primul: Mai mult ca niciodată să punem accentul pe lectura Textului Sacru. Fiind o relatare lungă, avem ispita de a ne plictisi, de a ne deconecta sau de a crede: deja cunosc astea!; şi de a nu asculta relatarea. Să ne concentrăm mai mult ca niciodată…

Al doilea: Vă prezint o posibilă schemă de apropiere de Pătimirea lui Cristos după sfântul Marcu. Este clar că ar fi diferite posibilităţi de scheme. Totuşi, optez pentru aceasta pe care o denumesc: “Personajele Pătimirii lui Cristos după sfântul Marcu” (Mc 14-15).

“Personajele Pătimirii lui Cristos după sfântul Marcu” (Mc 14-15)

Nota I: Este considerat personaj orice fiinţă umană subiect şi/sau receptor al acţiunilor din timpul naraţiunii. Pot fi singulare sau plurale. Cu nume sau cu pronume sau expresii similare.

Nota II: Se foloseşte denumirea de TLA şi se adaugă în paranteze traducerea cea mai literală.

Nota III: Nu vom pune întrebări pentru lectură dat fiind faptul că “personajele” ne dau elemente pentru “reconstruirea” pedagogică a relatării.

Lăsând personajul central care este însuşi Isus, să vedem ceea ce fac sau spun, nu fac sau nu mai fac, personajele distincte care “se perindă” în Pătimirea lui Cristos după sfântul Marcu.

1. Preoţii principali (arhiereii):

- Caută împreună cu cărturarii să-l aresteze pe Isus pentru a-l ucide (14,1).

- Se bucură că Iuda îl vinde pe Isus şi îi promit bani (14,10-12).

- Trimit un grup cu săbii şi ciomege împreună cu Iuda la Isus (14,43).

- Împreună cu bătrânii, cărturarii şi tot sinedriul caută o mărturie împotriva lui Isus, însă n-o găsesc (14,53-56).

- Împreună cu restul adunării hotărăsc condamnarea la moarte a lui Isus (14,64).

- Se adună în consiliu cu bătrânii, cărturarii şi tot Sinedriul; îl leagă pe Isus şi-l duc în faţa lui Pilat (15,1).

- Înmulţesc învinuirile împotriva lui Isus (15,3).

- Îl predau pe Isus din invidie (15,10).

- Incită mulţimea ca să ceară eliberarea lui Baraba şi nu a lui Isus (15,11).

- Împreună cu cărturarii îşi bat joc de Isus pe cruce spunându-i să se dea jos şi astfel vor crede (15,31-32).

2. Învăţătorii Legii (cărturarii):

- Caută împreună cu arhiereii să-l aresteze pe Isus pentru a-l ucide (14,1).

- Trimit un grup cu săbii şi ciomege împreună cu Iuda la Isus (14,43).

- Împreună cu bătrânii, arhiereii şi tot Sinedriul caută o mărturie împotriva lui Isus, însă n-o găsesc (14,53-56).

- Împreună cu restul adunării hotărăsc condamnarea la moarte a lui Isus (14,64).

- Se adună în consiliu cu bătrânii, arhiereii şi tot Sinedriul; îl leagă pe Isus şi-l duc în faţa lui Pilat (15,1).

- Împreună cu arhiereii îşi bat joc de Isus pe cruce spunându-i să se dea jos şi astfel vor crede (15,31-32).

3. Simon leprosul:

- Îl primeşte pe Isus în casa sa şi la masa sa (14,3).

4. O femeie:

- Toarnă parfum pe capul lui Isus (14,3).

- Unge cu anticipaţie trupul lui Isus pentru îngropare (14,8).

5. Unii din cei care sunt în casa lui Simon:

- Se indignează şi-o critică pe femeie (14,4-5).

6. Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, trădătorul:

- Merge la arhierei ca să li-l vândă pe Isus şi caută un prilej potrivit ca să-l dea pe mâna lor (14,10-12).

- Vine la Isus însoţit de un grup cu săbii şi ciomege (14,43).

- Cere grupului să-l prindă pe Isus şi să-l ducă sub pază (14,44).

- Îl arată pe Isus cu un sărut şi-i spune învăţător (14,45).

7. Ucenicii, cei doisprezece, toţi cei care sunt la cină, toţi cei care sunt pe Muntele Măslinilor:

- Îl întreabă pe Isus cu privire la pregătirea cinei pascale (14,12).

- Se întristează atunci când Isus spune că unul dintre ei îl va vinde şi se întreabă cine va fi (14,17-20).

- Primesc de la Isus pâinea binecuvântată şi frântă; beau din pahar (14,22-23).

- Cântă psalmii de Paşte (14,26).

- Spun, după Petru, că niciodată nu-l vor tăgădui şi că vor muri cu Isus (14,31).

- Sunt luaţi de Isus în Ghetsemani (14,32).

- Îl părăsesc pe Isus şi fug (14,50).

8. Doi ucenici:

- Sunt trimişi de Isus pentru a asigura pregătirea cinei pascale (14,13-16).

9. Proprietarul unei case în Ierusalim:

- A dăruit sala pentru Paştele lui Isus şi al ucenicilor săi (14,14-16).

10. Petru:

- Îi spune lui Isus că nu se va lepăda de el (14,29).

- Insistă că niciodată nu-l va tăgădui şi că va muri pentru el (14,31).

- Este certat de Isus pentru că a adormit (14,37).

- În timpul adunării stă jos, în curte (14,66).

- Tăgăduieşte de două ori că-l cunoaşte pe Isus în faţa cuvintelor servitoarei marelui preot (14,67-70).

- Tăgăduieşte pentru a treia oară că-l cunoaşte pe Isus blestemându-se şi jurându-se (14,71).

- La cântatul cocoşului îşi aminteşte de cuvintele lui Isus şi începe să plângă (14,72).

11. Petru, Iacob şi Ioan:

- Sunt luaţi de Isus într-un loc aparte de ceilalţi ucenici în grădina Ghetsemani (14,33).

- Adorm în Ghetsemani (14,37).

12. Un grup cu săbii şi ciomege:

- Îl însoţeşte pe Iuda la Isus (14,43).

- Se năpustesc împotriva lui Isus şi-l arestează (14,46)

13. Liderii iudei (bătrânii):

- Trimit un grup cu săbii şi ciomege împreună cu Iuda la Isus (14,43).

- Împreună cu arhiereii, cărturarii şi tot Sinedriul caută o mărturie împotriva lui Isus, însă n-o găsesc (14,53-56).

- Împreună cu restul adunării hotărăsc condamnarea la moarte a lui Isus (14,64).

- Se adună în consiliu cu arhiereii, cărturarii şi tot Sinedriul; îl leagă pe Isus şi-l duc în faţa lui Pilat (15,1).

14. Unul din cei care sunt în Ghetsemani:

- Scoate sabia şi-l răneşte pe slujitorul marelui preot (14,47).

15. Un tânăr înfăşurat cu un giulgiu:

- Îl urmează pe Isus şi când pun mâna pe el, fuge fără nimic pe el (14,51-52).

16. Conducătorul preoţilor (marele preot):

- Împreună cu ceilalţi arhierei, cu bătrânii, cărturarii şi tot Sinedriul caută o mărturie împotriva lui Isus, însă n-o găsesc (14,53-56).

- Îl interoghează pe Isus; în faţa tăcerii acestuia, insistă din nou (14,60-61).

- Îşi sfâşie hainele atunci când Isus spune că este Mesia şi Fiul Celui Binecuvântat (14,62-63).

- Îl acuză pe Isus de blasfemie (14,64).

- Împreună cu restul adunării hotărăşte condamnarea la moarte a lui Isus (14,64).

17. Unii care sunt în adunare:

- Declară fals împotriva lui Isus (14,57-59).

18. Alţii care sunt în adunare:

- Îl scuipă şi-l lovesc pe Isus (14,65).

19. Slugile care sunt în adunare:

- Îi dau palme lui Isus (14,65).

20. Servitoarea marelui preot:

- Spune în două rânduri că Petru era cu Isus (14,66-69).

21. Cei care erau în curte:

- Îi spun lui Petru că trebuie să fie din grupul lui Isus pentru că este galileean (14,70).

22. Pilat:

- Îl primeşte pe Isus din partea adunării întregului Sinedriu cu arhiereii, bătrânii şi cărturarii (15,1).

- Îl interoghează pentru prima dată pe Isus (15,2).

- Rămâne uimit pentru că Isus nu răspunde nimic în faţa celui de-al doilea interogatoriu al său (15,4-5).

- Oferă mulţimii eliberarea lui Isus (15,9).

- Întreabă mulţimea ce trebuie să facă cu Isus dându-şi seama cu claritate că n-a făcut nici un rău (15,12-14).

- Pentru a face pe plac mulţimii îl eliberează pe Baraba (15,15).

- Porunceşte ca Isus să fie biciuit şi îl dă pe mâna lor ca să-l răstignească (15,15).

- Se miră că Isus a murit aşa de repede şi-l cheamă pe sutaş pentru a confirma asta (15,44).

- Îi dă lui Iosif din Arimateea trupul mort al lui Isus (15,45).

23. Baraba:

- Era în închisoare arestat cu alţi răzvrătiţi pentru o crimă săvârşită într-o răscoală (15,7).

- Este eliberat la cererea mulţimii incitate de arhierei (15,15).

24. Mulţimea:

- Cere indultul obişnuit de sărbătoarea Paştelui (15,8).

- Cere ca Isus să fie răstignit strigând tot mai tare (15,13-14).

25. Soldaţii romani, toată cohorta:

- În interiorul palatului îl duc pe Isus în pretoriu (15,16).

- Îl îmbracă pe Isus cu o haină de purpură şi-i pun cununa de spini pe cap (15,17).

- Îl lovesc peste cap, îl scuipă, îl dezbracă de haina de purpură şi-l îmbracă din nou cu hainele lui (15,18-20).

- Îl scot din pretoriu pentru a-l răstigni (15,20).

- Îl duc la Golgota (15,22).

- Îi oferă vin amestecat cu smirnă (15,23).

- Îl răstignesc pe la miezul zilei (15,24-25).

- Îşi împart hainele lui, trăgând la sorţi (15,24).

26. Simon din Cirene:

- Este obligat să ducă crucea lui Isus (15,21).

27. Doi tâlhari:

- Sunt răstigniţi împreună cu el (15,27).

- Îl insultă pe Isus (15,32).

28. Cei care treceau prin faţă:

- Îl insultă pe Isus invitându-l să se salveze pe sine însuşi (15,29-30).

29. Unii din cei care sunt de faţă la răstignire:

- Cred că îl cheamă pe Ilie (15,35).

30. Unul din cei care este de faţă la răstignire:

- Îi dă să bea oţet cu un burete înfipt într-o trestie (15,36).

31. Oficialul roman (sutaşul):

- Când Isus îşi dă sufletul exclamă că Isus era într-adevăr Fiul lui Dumnezeu (15,39).

- Îl informează pe Pilat cu privire la moartea lui Isus (15,45).

32. Câteva femei, femei care au urcat împreună cu Isus la Ierusalim:

- Privesc de departe (15,40-41)

33. Maria Magdalena, Salome şi Maria, mama lui Iacob şi a lui Iosif:

- Sunt în grupul femeilor care privesc de departe (15,40).

- Privesc atunci când pun trupul lui Isus în mormânt (15,47).

34. Iosif din Arimateea:

- Membru de seamă al Sinedriului care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu (15,43).

- Când s-a lăsat seara, fiindcă era ajunul sâmbetei, cere de la Pilat trupul lui Isus (15,43-44).

- Primeşte de la Pilat trupul mort al lui Isus (15,45).

- Cumpără un giulgiu, înfăşoară trupul lui Isus şi-l pune într-un mormânt săpat în stâncă (15,46).

- Prăvăleşte o lespede la intrarea mormântului (15,46).

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

Conştienţi că Isus este personajul central al relatării şi privind la toate personajele umane care se perindă în faţa Lui la Pătimirea şi Moartea sa:

• În ce anume mă identific cu fiecare dintre ei?

• Ce este în mine din pozitivul sau negativul diferitelor personaje?

• Care ar fi astăzi semnele negative ale celor care uneltesc împotriva lui Isus şi care-l resping?

• Cum s-ar putea actualiza atitudinile pozitive ale celor care intenţionează să-l însoţească pe Isus în Pătimirea sa?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru momentul de rugăciune vă propun să ne rugăm cu primele versete din Psalmul 22 (21):

22 (21)

Pătimirea şi triumful lui Mesia

(1) Maestrului de cor. După “Cerboaica din zori”. Psalm. Al lui David.

1 (2) Dumnezeul meu, Dumnezeul meu,

pentru ce m-ai părăsit?

Departe sunt de a-mi aduce mântuirea

cuvintele strigătului meu.

2 (3) Dumnezeul meu,

strig ziua

şi tu nu-mi răspunzi,

şi noaptea

şi nu am linişte.

Este interesant de notat că prima frază a psalmului sunt cuvintele pe care Domnul le rosteşte în momentul morţii sale. Vezi în Mc 15,34.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a interioriza acest mesaj al cuvântului din Duminica Floriilor vă propun să reluaţi cuvintele oficialului roman (sutaşul) imediat după moartea Domnului (Mc 15,39).

A repeta cu pauze şi ritmic:

Acest om era într-adevăr Fiul lui Dumnezeu…

Acest om era într-adevăr Fiul lui Dumnezeu…

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propuneri personale

- Reciteşte de mai multe ori în mod fluent relatarea Pătimirii lui Cristos după sfântul Marcu.

- Alege o atitudine pozitiva a unuia din personajele care “se perindă” la Pătimire şi caută s-o împlineşti zilnic în viaţă.

Propuneri comunitare

- Împreună cu grupul tău de tineri împărţiţi relatarea Pătimirii după fiecare din cele patru Evanghelii (Mt, Mc, Lc şi In). Mai întâi citiţi-le separat şi apoi, în grup, recitiţi pentru a detecta detaliile pe care le comentează fiecare. Percepeţi bogăţia fiecărui evanghelist în parte şi a lecturii împreună a celor patru.

- În Mc 15,21 ni se vorbeşte despre un anume Simon din Cirene, care duce crucea lui Isus pe umerii săi. Dialogaţi în grupul de tineri despre modul în are aţi putut să ajutaţi pe cineva sau pe mai mulţi să-şi ducă crucea. Gândiţi-vă la cineva sau la mai mulţi, în special la tineri, care pot fi ajutaţi în viitor să-şi ducă crucea.

 

* * *

 

Schimbător ca vremea

Autor: pr. Ştefan Ciubotaru
Copyright: Predici.cnet.ro

În duminicile când sunt propuse evanghelii mai lungi ca de obicei sunt propuse deasemenea şi forme prescurtate ale acestora care pot fi citite din motive obiective. Evanghelia de azi este printre cele mai lungi din lecţionar, poate chiar cea mai lungă, şi are si ea propusă o formă prescurtată, dar mult mai condensată este această evanghelie în cea de-a doua lectură luată din scrisoarea sfântului Paul către filipeni. Un imn cristologic în care Paul rezumă în câteva versete întreaga patimă.

După cum vedem din evanghelie, dar şi din celelalte lecturi, mai ales cea de-a doua, este în continuare timpul deciziilor. Despre aceasta ne vorbeşte din nou evanghelia. Suntem provocaţi să dăm un răspuns la întrebarea fundamentală a vieţii, care, aşa cum am văzut duminica trecută, nu este întrebarea lui Hamlet, “A fi sau a nu fi”, ci aceea a lui Isus, “A iubi sau a nu iubi”, aceasta-i întrebarea.

Chiar dacă suntem în Post, chiar dacă este duminica Floriilor, chiar dacă nu se cântă Gloria şi Aleluia, atmosfera este de sărbătoare. Chiar dacă am citit Patima Mântuitorului nu înseamnă că nu vom avem un motiv să-l lăsăm şi pe românul neaoş să spună ce înseamnă Floriile pentru el. Şi l-am pus deoparte pentru dumneavoastră pe Alecsandri cu ale lui Florii:

“Iată zile-ncălzitoare
După aspre vijelii!
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.
Primăvara-ncântătoare
Scoate iarba pe câmpii.
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.
Lumea-i toată-n sărbătoare,
Ceru-i plin de ciocârlii.
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.
Păcat, zău, de cine moare
Şi ferice de cei vii!
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.”

Într-adevăr ziua aceea a fost o zi însorită, altfel decât ziua crucificării când cerul s-a întunecat soarele a dispărut de pe cer. Oameni aşternîndu-şi hainele în faţa Lui şi mai târziu oameni înfofolindu-se de frig privindu-l gol. Oameni aclamându-l drept Osana şi mai târziu oameni ce urlau din toţi bojocii să fie răstignit. Oameni fii ai luminii ce iubeau lumina venită în lume şi mai târziu oameni fii întunericului care au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. “Căci oricine face [fapte] rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. Însă oricine face adevărul, vine la lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu”. Şi iată cum ajungem la înţelepciunea populară care are o vorbă: Să nu fi schimbător ca vremea!!!

Schimbător adică nestatornic, adică inconsecvent, adică instabil.

Un copil mic, fiul unui politician de meserie, îl întreabă pe tatăl său:

- Tată, ce este un trădător?

- Este un om care abandonează partidul nostru pentru a se afilia la un altul.

- Aha, da! Şi dacă abandonează alt partid pentru a se afilia la al nostru, de asemenea este un trădător?

- Nu, nu! Acesta este un convertit.

Coerenţa faţă de sine însuşi nu este deloc ieftină. Cere un mare preţ:

a) Renunţarea la amorul propriu, care produce confuzie între adevăr şi utilitate.

b) Lupta cu mândria, care pretinde să ne constituie în barem şi măsură a tuturor lucrurilor.

c) O bună doză de umilinţă, pentru ca să vrem să vedem lucrurile aşa cum sunt şi nu cum ne-ar plăcea să fie.

Vreau să fiu coerent în măsura în care vreau să plătesc acest preţ.

În Abejar, localitate din provincia Soria, la jumătatea lui noiembrie 1931 a murit un cetăţean. Aflând, parohul a mers îndată la casa acestuia, însă acolo se afla primarul venit anume pentru a-l împiedica pe preot să intre. Ziua următoare s-a confirmat înmormântarea, civilă, desigur. La cimitir, primarul spuse văduvei:

- Aici suntem laici înainte de toate. Nu a venit preotul întrucât eu i-am interzis.

- Foarte bine! – spuseră cu toţii în cor. Doar suntem laici!

- Acum – adăugă primarul, să ne rugam cu toţii împreună un Tatăl nostru pentru sufletul răposatului.

Şi toţi au început să se roage…

Incoerenţa, a nu trăi de acord cu ceea ce se spune că se crede, este caracteristic tuturor oamenilor, nu doar celor necredincioşi. De asemenea este caracteristic, ba chiar mult mai mult, celor care pretind că nu cred.

Este uşor să cazi în uitarea lui Dumnezeu atunci când totul merge bine, pe placul nostru. Atunci când viaţa te înghesuie şi te scutură, fiecare apelează la Dumnezeu şi se roagă, în felul său.

A alerga la Dumnezeu pentru a-i cere şi a uita de El atunci când lucrurile ne merg bine, pe lângă incoerenţă înseamnă lipsă de recunoştinţa şi corectitudine.

Conversaţie între doi fraţi, unul de şase şi altul de cinci ani:

- Tu îi înţelegi pe părinţi? Eu nu înţeleg ce fac cu noi: mai întâi ne învaţă să vorbim şi să mergem, după care ne spun să tăcem şi să stăm locului.

Raţionamentul copilului este “foarte logic”. “Logica” lui, însă, este infantilă. Părinţii, cu “logică de părinţi”, logica coerenţei, ştiu că copilul trebuie să înveţe să vorbească şi să meargă şi că trebuie, de asemenea, să înveţe să folosească aceste facultăţi: să vorbească şi să meargă atunci când trebuie.

De obicei ambele logici nu coincid. Ceea ce este important, fundamental, este ca atitudinea părinţilor să fie coerentă, rezonabilă şi corectă. De asemenea, este foarte educativ şi oportun a-l ajuta pe copil să descopere că este rezonabil şi binevenit ceea ce i se cere. Trebuie să înţeleagă că poate avea încredere, că se poate încrede.

Este normal ca, de multe ori, copilul să nu înţeleagă logica părinţilor săi. Apoi este foarte normal ca noi, oamenii, să nu înţelegem, aproape niciodată, logica lui Dumnezeu. Şi noi trebuie să înţelegem că putem avea încredere, că ne putem încrede, că dăm dovadă de coerenţă când nu doar ne rugăm “facă-se voia ta”, dar şi permitem, cu nădejde, să se împlinească în viaţa noastră planul lui Dumnezeu cu noi. Şi aşa nu vom fi niciodată schimbători ca vremea.