Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica Floriilor
Anul A (B, C)
Lecturi:
Isaia 50,4-7
Filipeni 2,6-11
Matei 26,14-27,66

Matei 26,14-27,66

Isus stătea înaintea guvernatorului, iar guvernatorul l-a întrebat: “Tu eşti regele iudeilor?” Isus a răspuns: “Tu o spui!” Şi, în timp ce era acuzat de arhierei şi de bătrâni, nu răspundea nimic. Atunci i-a zis Pilat: “Nu auzi câte mărturisesc aceştia împotriva ta?” Dar nu a răspuns nici măcar un cuvânt, încât guvernatorul era foarte mirat. La fiecare sărbătoare, guvernatorul obişnuia să elibereze un deţinut pentru popor, pe care îl voiau ei. Pe atunci aveau un deţinut vestit, numit Baraba. Deci, când s-au adunat, Pilat le-a zis: “Pe cine vreţi să vi-l eliberez: pe Baraba sau pe Isus care se numeşte Cristos?” Căci ştia că din invidie îl dăduseră pe mâna lui. Şi, în timp ce şedea la judecată, soţia lui i-a trimis vorbă: “Nimic să nu faci dreptului aceluia, căci multe am suferit azi în vis din cauza lui”. Dar arhiereii şi bătrânii au convins mulţimile să-l ceară pe Baraba, iar pe Isus să-l trimită la moarte. Luând cuvântul, guvernatorul le-a zis: “Pe care dintre cei doi vreţi să vi-l eliberez?” I-au răspuns: “Pe Baraba!” Pilat le-a zis: “Aşadar, ce să fac cu Isus, care se numeşte Cristos?” Au zis toţi: “Să fie răstignit!” El le-a spus: “Dar ce rău a făcut?” Ei însă strigau şi mai tare: “Să fie răstignit!” Văzând Pilat că nu foloseşte la nimic, dimpotrivă agitaţia devenea tot mai puternică, a luat apă şi s-a spălat pe mâini înaintea poporului spunând: “Eu sunt nevinovat de sângele acestui drept. Voi veţi vedea!” Tot poporul a răspuns: “Sângele lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”. Atunci l-a eliberat pe Baraba, iar pe Isus, după ce l-a biciuit, l-a dat ca să fie răstignit. Atunci soldaţii procuratorului l-au adus pe Isus în pretoriu şi au adunat în jurul lui toată cohorta, şi după ce l-au dezbrăcat, l-au acoperit cu o mantie purpurie. Împletind o coroană de spini, i-au pus-o pe cap, iar în mâna dreaptă o trestie şi, îngenunchind, îşi băteau joc de el spunând: “Bucură-te, rege al iudeilor!” Apoi, scuipându-l, îi luau trestia şi-l loveau peste cap. După ce şi-au bătut joc de el, l-au dezbrăcat de mantie şi l-au îmbrăcat cu hainele lui. Apoi l-au dus ca să-l răstignească. În timp ce ieşeau, au găsit un om din Cirene cu numele de Simon. Pe acesta l-au constrâns să-i ducă crucea. Ajungând la locul numit Golgota, care înseamnă locul Craniului, i-au dat să bea vin amestecat cu fiere, dar el, gustând, n-a voit să bea.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Anton Iştoc
pr. Anton Dancă
pr. Şerban Tarciziu
pr. Lucian Păuleţ
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Bucurie şi durere

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Bucuria nopţii de Crăciun s-a născut din faptul că a venit pe pământ cel de veacuri profeţit, Mesia, Mântuitorul. Vestea naşterii sale este purtată pe aripi de duhuri cereşti până în lăcaşurile vii ale inimilor omeneşti şi răsună mereu preamărirea lui Dumnezeu din ceruri şi este tot mai acută dorinţa oamenilor de bunăvoinţă după pace pe pământ. Atunci, bucuria a fost umbrită de sărăcia peşterii şi de răceala acelor oameni care i-au refuzat un loc în căsuţa lor. Azi? Să vedem ce ne spune Liturgia cuvântului.

Prima lectură, pe care am ascultat-o înainte de procesiune, ne descrie o bucurie mai mare decât cea din Noaptea de Crăciun. Tot Ierusalimul a ieşit în întâmpinarea lui Isus cu cântece, cu ramuri verzi în mâini, cu hainele întinse pe cale şi chiar măgăruşul, care în Noaptea de Crăciun s-a mulţumit doar să sufle pentru a mai încălzi atmosfera rece din grajd, acum îl poartă ţanţoş pe Isus pe spatele său.

Pentru ce toate acestea? Care este cauza schimbării?

Ne-o spune clar sfântul evanghelist Ioan: Dădea mărturie poporul care fusese cu el când chemă pe Lazăr din mormânt şi-l învie din morţi. Pentru aceasta îl şi întâmpină poporul, pentru că auzise că făcuse această minune (In 12,17-18).

Poporul şi-a amintit că Mesia va fi rege, aşa cum au prezis profeţii. Cât timp şi-a desfăşurat activitatea publică, Isus nu a cedat mulţimilor entuziaste care voiau să-l răpească şi să-l facă rege (cf. In 6,15); nu se opune regelui Irod care îl suspecta ca pe un concurent la tron (cf. Lc 13,31); nu se opune împăratului roman, căruia i-a plătit chiar dajdie (cf. Mc 12,13-17); dar nu refuză actul de credinţă mesianică a lui Natanael, care îi spune: Învăţătorule, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti regele lui Israel (In 1,49); nu refuză aclamaţiile mulţimii şi mai ales pe cele ale copiilor care îl proclamau drept fiul lui David şi regele lui Israel (Lc 19,38; In 12,13); iar la întrebarea lui Pilat: Tu eşti regele iudeilor? (Mc 15,2; In 18,33-37), răspunde clar că este rege în sens mesianic (cf. In 18,36-37); tâlharului din dreapta crucii sale, care îl recunoaşte rege în sens mesianic, cerându-i un loc în împărăţia sa, îi răspunde: Astăzi vei fi cu mine în paradis (Lc 23,43); Pilat i-a pus ca document istoric o tăbliţă pe cruce cu inscripţia: Isus nazarineanul regele iudeilor (In 19,19). Isus, prin care toate s-au făcut (In 1,3), a fost recunoscut ca rege de întreg Universul prin aceea că la moartea lui toate s-au zbuciumat: catapeteasma templului se rupe în două de sus până jos, soarele se întunecă, pământul se cutremură, stâncile se despică, mormintele se deschid şi multe trupuri ale drepţilor răposaţi învie (cf. Mt 27,51-53; Mc 15,33); centurionul roman şi cei care îl păzeau au fost cuprinşi de mare spaimă şi au zis: Într-adevăr, acesta era Fiul lui Dumnezeu (Mt 27,54).

Regalitatea cea mai nobilă, cea mai sfântă, cea mai puternică este aceasta care aparţine numai Fiului lui Dumnezeu. Pe aceasta au aclamat-o cei prezenţi la intrarea lui Isus în Ierusalim?

Înviindu-l pe Lazăr, Isus le-a dovedit tuturor în modul cel mai clar posibil că el este Mesia, fiul lui David. Nu se putea să le zboare mintea la regele David, fără să nu-şi amintească şi de împărăţia lui pământească, prosperă, glorioasă, independentă. Ce putea realiza Fiul lui David altceva dacă nu tot o astfel de împărăţie? Evreii visau că Mesia va învia morţii, cu gândul că aceştia vor forma o armată de eliberare înzestrată cu puteri divine, pentru a-i învinge pe toţi duşmanii, şi în primul rând pe asupritorii romani; visau că urmaşii lui Abraham, mulţi ca stelele de pe cer şi ca nisipul de pe ţărmul mării, vor domina lumea în veci. Temându-se de propriile lor visuri, arhiereii şi fariseii au zis în faţa Sinedriului: Ce ne facem, căci omul acesta multe semne face? Dacă îl lăsăm aşa, toţi vor crede într-însul şi vor veni romanii şi vor nimici templul şi neamul nostru (In 11,47-48). Pentru aceasta au hotărât să-l omoare pe Isus, dar şi pe Lazăr înviat (In 12,10). Caiafa, marele preot al acelui an, a pecetluit soarta lui Isus prin sfatul său profetic: Este mai bine pentru noi să moară un singur om pentru popor, decât să piară întreaga naţiune (In 11,50). Şi în aceeaşi zi au luat hotărârea să-l ucidă (In 11,5).

Va permite Tatăl ceresc o astfel de crimă împotriva Unsului său?

Şi totuşi, Iuda îl vinde (cf. Mt 26,49); ucenicii îl părăsesc (cf. Mt 26,56); Petru cel viteaz se leapădă de el de trei ori (cf. Mt 26,70-72-74); cohorta, tribunul şi servitorii îl prind, îl leagă, îl târăsc în faţa lui Ana şi Caiafa (cf. In 18,12); sluga arhiereului îl loveşte (cf. In 18,22); este târât în faţa lui Pilat şi învinuit pe nedrept (cf. Mt 27,12-11-31); este biciuit (cf. In 19,1) încoronat cu spini, îmbrăcat cu haină de batjocură, pălmuit (cf. In 19,2-3); i se pune crucea pe umeri, sub povara căreia cade de mai multe ori; este silit să bea vin amestecat cu fiere şi apoi, gol- goluţ, este răstignit în faţa mulţimii şi a acelora care îl insultau (cf. Mt 27,32-44); şi, în sfârşit, moare pe cruce ca ultimul borfaş între doi tâlhari (cf. Mt 36,45-50).

Şi Tatăl? Tace…

Această tăcere de mormânt a Tatălui ne cam revoltă şi parcă ne vine să-i dăm crezare lui Nietzsche, care a exclamat cu satisfacţie iraţională: Gott ist tot, adică: Dumnezeu este mort. Această crimă de proporţii cosmice l-a revoltat şi pe păgânul Clovis, regele francilor. Înainte de a se boteza, ascultând pentru prima dată lectura pătimirilor Domnului, a sărit furios în sus, şi-a tras sabia din teaca de la şold şi a exclamat: Dacă aş fi fost eu acolo cu francii mei! Voia să spună că ar fi împiedicat o astfel de crimă. Şi Tatăl ceresc tace… Nu poate face nimic pentru Fiul său iubit în care, aşa cum declarase în două rânduri în mod solemn, îşi găseşte toată bucuria? (Mt 3,17; 17,5).

A nu înţelege tăcerea lui Dumnezeu înseamnă a cădea în greşeala lui Iuda, a-ţi pierde credinţa. Dacă maşinăria inventată de un savant merge perfect, conform cu toate normele stabilite, ce rost are să intervină? El stă, priveşte, admiră şi se bucură de reuşită. Voinţa Tatălui a fost ca neamul omenesc să fie răscumpărat, mântuit. Fiul său s-a angajat să vină pe pământ, între oameni şi să-i împlinească voinţa, oricât l-ar costa. Drumul este greu, dureros, dar voinţa Tatălui se realizează cu cea mai mare precizie. Isus este maestrul care duce planul la îndeplinirea desăvârşită, depăşind, rând pe rând, toate obstacolele pe care Vrăjmaşul din vechime i le scoate în cale pentru a-l abate de la ţintă. Isus urcă pe Calvar cu fruntea sus, merge la moarte ca un om liber, fără să ţină cont de eroarea judiciară, convins că acest moment este unic în iubirea sa faţă de Tatăl şi mântuitor pentru întreaga omenire, că acest moment este rânduit de Tatăl în mod logic în alcătuirea istoriei în care orice om este chemat să-şi trăiască viaţa pentru alţii, să ia parte la bucuria comunitară a veşniciei într-o unică împărăţie (lectura a II-a). Per aspera ad astra – Prin necazuri se ajunge la stele, dicton valabil pentru orice fel de activitate.

O întâmplare moldovenească auzită din gura unui localnic (Oituz, jud. Bacău), din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Un cetăţean oarecare, numit Ghitiu, nutrea o ură diabolică faţă de Biserică. Şi, ca să-i facă în ciudă, la Miercurea Cenuşii, când toţi posteau, el punea să-i cânte lăutarii, bea, mânca mâncarea cea mai gustoasă din carne de pasăre. Seara, când credincioşii mergeau la biserică pentru Calea crucii, el ducea oasele rămase de la ospăţ, însoţit de muzică, să le îngroape pe o colină din apropierea satului. A venit războiul cu toate tragediile lui; l-au prins nemţii şi l-au dus pe aceeaşi colină, nimeni nu ştie pentru ce anume, dar l-au pus să-şi sape groapa şi când a terminat-o, a fost aşezat pe malul ei şi i s-a tras un glonţ în cap. A fost îngropat alături de bucuria postului său.

Toţi locuitorii au spus: Aici se vede clar mâna lui Dumnezeu!

Pe cine porţi în triumf în inima ta, în viaţa ta, în faptele tale, de acela vei avea parte. Dacă îl porţi pe Isus, de el vei avea parte! Dacă îl porţi pe Satana, cine te va împiedica să nu ai parte de el?

Doamne, tu eşti regele măririi veşnice! Condu-ne la Tatăl, fiindcă tu singur domneşti în inima mea. Amin.

 

* * *

 

Duminica Floriilor

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Ascultând istoria unui om suferind, citind o carte ce ne descrie drama orfanului sau chinul muribundului, sau privind la televizor la numeroasele reportaje care relatează durerile şi nevoile oamenilor de fiecare zi, luând contact cu zbuciumul şi suferinţa semenului nostru la locul de muncă, pe stradă, sau chiar în casa noastră, deseori se trezeşte în noi un sentiment de compătimire, se crează în relaţiile noastre cu cei suferinzi o solidaritate bazată pe milă şi aceasta pentru că inima noastră nu suportă această stare anormală, este sensibilă la suferinţă.

Acum câteva momente am fost “martori” la proclamarea Patimii lui Cristos. Poate că abandonaţi instinctului natural al inimii, suntem tentaţi să ne rezumăm doar la scenele dureroase ale Patimii, pierzând din vedere esenţialul: valoarea lor salvifică. Celebrarea Patimii nu are numai rolul de a prezenta cu nostalgie drama trecutului istoric al lui Isus, dar pe lângă faptul că trezeşte în noi un sentiment de solidaritate cu Isus suferind, că trezeşte în noi căinţa pentru greşelile noastre, ne pune în lumină ascultarea plină de iubire a Fiului lui Dumnezeu, care ajunge până la martiriul pe cruce. De aceea, în cele ce urmează, vă propun să urmărim împreună drumul condescendenţei divine, drumul lui Cristos, semnificaţia momentului dramatic din viaţa lui Cristos, patima sa, moment luminat de Cuvântul lui Dumnezeu din cele trei lecturi ale duminicii de astăzi.

Suferinţa nu este în sine o valoare pozitivă, ne spune lectura întâi de astăzi, dar ea este strâns legată de misiunea Profetului. Între exilaţii din robia Babilonului nu existau voci ale speranţei, ale acelora care continuau să creadă în puterea eliberatoare a lui Jahwe. Însă profetul, cunoscut în Tradiţia biblică cu numele de servul lui Dumnezeu, sau servul suferind, se prezintă ca un promotor al speranţei, ca un consolator al celor umili şi suferinzi, al celor lipsiţi de libertate. El ascultă glasul revelator al lui Jahwe pentru a comunica voinţa sa exilaţilor. Dar pentru aceasta trebuie să facă o amară experienţă în momentul în care anunţă speranţa eliberării, când vrea să rămână fidel propriei misiuni, iar circumstanţele îi sunt împotrivă. Servul este persecutat, ultragiat, tratat inuman de către stăpânitori. Contrar aşteptărilor, la toate aceste insulte şi violenţe el nu reacţionează cu forţa, ci acceptă suferinţa şi umilinţa. Servul este disponibil să accepte suferinţa, dar el o acceptă conştient şi sigur că nimeni nu poate împiedica voinţa lui Jahwe. Atitudinea aceasta provine din fidelitate faţă de propria chemare, din fidelitate faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Este pentru prima dată când în Vechiul Testament suferinţa este văzută într-o lumină diferită, nu mai este o retribuţie, o pedeapsă pentru păcate, ci este o acceptare a ei datorită misiunii primite. Acest voluntariat este un fapt unic în tradiţia biblică, fapt care îşi găseşte deplina împlinire în Cristos, aşa cum am văzut în proclamarea Patimii după evanghelistul Matei.

Este destul de clar că Isus asemenea servului din Cartea lui Isaia şi-a desfăşurat activitatea într-un climat politic, social şi religios potrivnic; moartea şi patima sa par una din numeroasele măsuri politice luate de autoritatea romană pentru a menţine pacea într-o provincie foarte agitată. Însă tot atât de clar este că Isus nu are un comportament sinucigaş, el nu este sub influenţa unei preocupări continui de a căuta martiriul, nici nu a fost chinuit de ideea morţii sale ca scop al misiunii pe care o avea de îndeplinit, nici măcar predica sa nu a fost centrată asupra morţii ca sarcină a vieţii sale. Când evanghelia spune că Isus merge liber spre moarte, că Isus şi-a dat liber viaţa sa, nu vrea să arate că el a căutat moartea sau acest tip de moarte, ci, conştient de misiunea pe care a acceptat-o, şi-a asumat riscul morţii şi patimii. Misiunea sa nu era alta decât convertirea Israelului pentru a primi Împărăţia lui Dumnezeu. Altfel spus, viaţa sa întreagă a fost legată de înfăptuirea Noii Alianţe dintre poporul ales şi Tatăl. De aceea moartea sa nu este un obstacol în calea instaurării Noii Alianţe, pentru că moartea nu poate împiedica voinţa lui Dumnezeu. Nedorind moartea, El a acceptat-o. Privind la viaţa lui Isus, suntem surprinşi de voinţa sa de a se umili, şi de a asculta; ascultare care ajunge până la moartea pe cruce.

Imposibilitatea de a înţelege pe deplin misterul slujirii lui Cristos este luminată puţin de atitudinea şi cuvintele servului lui Jahwe din liturgia cuvântului de astăzi, care sunt o prevestire a acestui mister, iar alături de acestea de cuvintele din Scrisoarea către Filipeni, care reflectă împlinirea misterului lui Cristos.

Înfruntând diviziunea şi rivalitatea care se ivise în comunitatea din Filipi, Sf. Apostol Paul anunţă că îndeplinirea slujirilor în Biserică ţine de atitudinea plină de umilinţă şi slujire a lui Cristos. Unitatea comunităţii se realizează numai prin slujirea plină de umilinţă (kenotică) după exemplul Fiului lui Dumnezeu. Orgoliul şi patimile distrug unitatea comunităţii. Prin ascultarea sa plină de umilinţă, Cristos contestă orice aroganţă, autosuficienţă, orice idolatrie a omului, sau dorinţă de dominare.

Misterul lui Cristos apare surprins în această scrisoare în mişcarea sa kenotică, de nimicire (umilire); Cel care era în condiţia lui Dumnezeu (forma = morphé) a voit în mod liber să renunţe la privilegiile sale şi să îmbrace condiţia de sclav. Itinerarul parcurs de Cristos este de la condiţia divină la infamia crucii (Ev 12,2). Isus acceptă această condiţie de a fi tratat ca cel mai mare păcătos, de a lua asupra sa consecinţele tuturor păcatelor oamenilor şi aceasta pentru a extinde la toţi oamenii comuniunea divină. Pe fondul acestei atitudini de slujire se întrevede opoziţia dintre calea urmată de Adam şi calea total inversă străbătută de Cristos: Adam a fost abandonat pentru neascultare; Cristos umilit şi ascultător a fost înălţat de Dumnezeu care “i-a dat un nume ce este mai presus de orice alt nume“. Punctul maxim al umilirii sale, moartea lui pe cruce, devine punctul de plecare al glorificării sale de către Tatăl. Cele două stări extreme de glorie şi umilinţă se întrepătrund, se îmbină în finalul vieţii lui Isus, când umilit şi răstignit pe cruce primeşte drept preţ glorificarea Tatălui şi devine astfel Domn al întregului univers.

Iată de ce în liturgia de astăzi Biserica celebrează împreună intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim şi Patima sa. Nu a putut separa intrarea triumfală care simbolizează glorificarea şi îndreptarea sa spre Ierusalimul ceresc, de Patima sa care este realitatea umilirii sale.

Mulţimea iudeilor ale cărei gesturi de preamărire le-am văzut relatate în lectura de la procesiunea cu ramuri nu înţelegea acest omagiu adus lui Cristos. Cuprinsă de entuziasm şi curiozitate vrea să-l vadă pe cel care l-a înviat pe Lazăr cu câteva zile înainte. Dar pentru creştinul de azi care priveşte cu ochi pascali orice eveniment din viaţa lui Cristos, primirea triumfală capătă o semnificaţie deosebită, este proclamarea regalităţii sale divine, este recunoaşterea sa ca Domn (Kyrios) şi această proclamare a regalităţii o înfăptuieşte într-un mod deosebit la toate celebrările liturgiei euharistice prin cântul Osana, când Cristos se jertfeşte pe altar. Însă astăzi într-un chip special, Biserica a fixat procesiunea cu ramuri pentru a-l preamări pe Cristos, recunoscându-i prin aceasta, în mod public şi vizibil, gloria pe care el a primit-o de la Tatăl, datorită ascultării şi umilirii sale.

Atitudinea lui Cristos, aşa cum a propus Sf. Apostol Paul filipenilor, trebuie să devină şi norma credinţei noastre, a vieţii noastre întregi. Numai având atitudinea lui Cristos putem sluji cu adevărat lui Dumnezeu şi aproapelui, numai având atitudinea lui Cristos putem fi plăcuţi lui Dumnezeu. Este un curaj deosebit să-l urmezi pe Cristos, dar este necesar să avem acest curaj. Nu trebuie să ne fie frică de Cristos – aşa cum spunea şi Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea la începutul pontificatului său – ba mai mult, este necesar ca să fim pregătiţi prin această atitudine a Mântuitorului de a plăti şi păstra chiar cu preţul vieţii noastre comuniunea pentru care El şi-a dăruit viaţa sa. Poate că Dumnezeu nu ne cere martiriul asemenea primilor creştini, asemenea Fiului său, dar sigur ne-a revelat prin exemplul lui Cristos că trebuie să ne umilim şi să acceptăm într-un martiriu zilnic voinţa sa, să acceptăm voinţa sa în fiecare clipă a vieţii noastre într-o ascultare filială deplină.

Adevărata slujire şi adoraţie a lui Dumnezeu noi o realizăm numai prin ascultarea şi umilirea noastră neîncetată asemenea lui Cristos. Umilirea noastră nu este altceva decât recunoaşterea a ceea ce suntem, căci, în orice moment este necesar să ne deosebim pe noi de lucrarea lui Dumnezeu, trebuie să ne deosebim pe noi de harul lui Dumnezeu, trebuie să ne deosebim pe noi de ceea ce Dumnezeu lucrează în noi. Adevărata cale care duce la Tatăl şi prin care Cristos ne-a dus la Tatăl este umilinţa. Cristos a ajuns la gloria Tatălui pentru că a fost umilit, pentru că s-a înjosit. Creştinul, ucenicul lui Cristos, trebuie să urmeze aceeaşi cale; “el nu poate fi mai presus decât Maestrul său” (In 15,20).

Cristinel Antoci

 

* * *

 

Duminica Floriilor

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Sfântul Augustin, unul dintre cei mai mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii, după o scrutare a sufletului omenesc, descoperă în adâncul acestuia un instinct ireductibil, instinct care stă la baza tuturor dorinţelor şi actelor naturii noastre umane: este instinctul fericirii. Aspiraţia spre fericire este universală. Cu alte cuvinte, afirmă acelaşi sfânt Augustin, toţi dorim să fim fericiţi. Chiar şi cei răi, hoţul şi sinucigaşul, doresc fericirea, numai că încearcă s-o dobândească pe căi care duc la pierzare. Într-adevăr, noi oamenii, datorită libertăţii, avem posibilitatea să ne alegem singuri calea spre fericire. Acesta este motivul pentru care, deşi toţi dorim fericirea, nu toţi ajungem să fim fericiţi. La lumina acestor gânduri ne întrebăm acum: care este oare adevărata cale care duce la fericire? Ce cale să urmăm noi, cu alte cuvinte, pentru a fi siguri că nu ne înşelăm şi că ea ne conduce la adevărata fericire? Răspunsul la această întrebare referitoare la calea care duce la fericire este de importanţă fundamentală, capitală, pentru viaţa fiecăruia dintre noi.

Duminica de astăzi, Duminica Floriilor, prin lecturile Liturgiei Cuvântului ne oferă tocmai răspunsul la această întrebare. Mai mult: ne oferă răspunsul, cum am spus, fundamental pentru viaţa noastră, pe care Dumnezeu însuşi îl dă la această întrebare. Numai că răspunsul nu ne este oferit deodată, dar gradual, într-un fel de crescendo, fiind suma aspectelor particulare pe care le prezintă fiecare lectură în parte.

Primul aspect al acestui răspuns la întrebarea despre calea spre fericire ne este oferit de evanghelia de astăzi. Ea ne îndreaptă atenţia, după cum am putut observa, spre Cristos şi ne prezintă Patima şi Moartea lui Cristos. Punându-ne în faţă Patima şi Moartea lui Cristos ea ne arată, cu alte cuvinte, iubirea lui Dumnezeu, iubire pe care noi o înţelegem doar în lumina planului lui Dumnezeu. Privind la acest plan, vedem cum Dumnezeu, în altruismul său, a ieşit din misterul vieţii sale intime, s-a orientat spre noi, ni s-a deschis nouă, ne-a oferit viaţa sa dumnezeiască, ba mai mult, s-a dăruit pe sine însuşi pentru noi. Iar această dăruire atinge punctul culminant în dăruirea şi sacrificarea propriului Fiu pentru mântuirea noastră. Prezentându-ne iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, evanghelia de astăzi ne arată cât de mult ne-a iubit Dumnezeu, ne arată, cu alte cuvinte, caracteristicile iubirii lui Dumnezeu faţă de noi.

Înainte de toate, dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, aşa cum reiese din evanghelia de astăzi, este totală. În dragostea sa faţă de noi, Dumnezeu, dăruindu-ni-l pe Fiul său, ni se dăruieşte în întregime. Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi este în acelaşi timp concretă, deoarece el ni se dăruieşte pe sine. Această dragoste nu înseamnă vorbe goale, cuvinte fără conţinut, promisiuni nerealizate, sau, cum ne mai exprimăm noi, vorbe aruncate în vânt. Am putea spune că dragostea lui Dumnezeu este perceptibilă în Cristos, el fiind semnul sensibil al iubirii lui Dumnezeu faţă de noi.

În lumina evangheliei de astăzi, vedem că dragostea lui Dumnezeu este, în acelaşi timp, universală şi personală. În acest sens, sfântul Augustin spune că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi aşa cum îl iubeşte pe unul singur şi iubeşte pe unul singur cum îi iubeşte pe toţi.

Evanghelia de astăzi ne mai învaţă ceva: limbajul iubirii este limbajul suferinţei. Struna pe care iubirea îşi cântă cea mai convingătoare melodie este struna suferinţei. Iubirea şi suferinţa merg mână în mână. Iubirea, pentru a se concretiza – iar dacă nu se concretizează nici nu este iubire ci doar o caricatură a iubirii – trebuie să se întâlnească cu suferinţa. E tocmai ceea ce ne spune Isus : “Nimeni nu are o dragoste mai mare decât aceasta, ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13). Suferinţa este argumentul celei mai puternice iubiri. Cea mai mare iubire, iubirea totală, îşi găseşte argumentul în dăruirea vieţii.

Acesta este aspectul pe care îl prezintă evanghelia de astăzi cât priveşte răspunsul la întrebarea fundamentală despre calea care duce la fericire, întrebare pe care am enunţat-o la începutul predicii. Privind aşadar la evanghelia de astăzi, observăm că drumul spre fericire, spre împlinire, este drumul dăruirii de sine, al comuniunii, al altruismului, al deschiderii faţă de Dumnezeu şi fraţi, al iubirii, iubire care se concretizează doar prin renunţarea la sine, prin suferinţă.

La această iubire suntem chemaţi să răspundem cu iubirea noastră. Calea pe care Dumnezeu ne-o indică spre fericire trebuie să fie şi calea noastră. În acest sens, prima lectură de astăzi, luată din cartea profetului Isaia, prezentându-ne figura Slujitorului lui Iahve, ne pune în faţă exemplul unuia care a parcurs această cale. Fragmentul face parte din cel de-al treilea imn al Slujitorului lui Iahve. Ne prezintă, mai întâi, relaţia Slujitorului cu Iahve. El este într-un raport de deschidere faţă de Domnul care i-a dat o inimă înţeleaptă. Este deschis faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl ascultă în fiecare dimineaţă ca un ucenic. Ne este arătată, apoi, atitudinea sa de iubire faţă de fraţi, prin aceea că ni se prezintă ascultarea lui faţă de misiunea primită de la Iahve. Exilat în Babilon alături de conaţionalii săi, el este însărcinat de a le vesti acestora un mesaj de credinţă şi speranţă, amintindu-le imaginea lui Dumnezeu care a intervenit în favoarea poporului, eliberându-l din sclavia egipteană. Deşi întâmpină greutăţi, deşi suferă pentru a-şi îndeplini misiunea, el nu se trage înapoi, dar se dăruieşte cu generozitate. Deoarece Domnul îi vine în ajutor nu l-au doborât ocările.

A doua lectură de astăzi, luată din Scrisoarea către Filipeni, adaugă un nou aspect la răspunsul cât priveşte întrebarea despre calea spre fericire. Apostolul Paul vorbeşte, pe lângă iubirea lui Cristos, iubire care l-a dus pe Mântuitorul până la moartea pe cruce, şi despre glorificarea lui Cristos. Adresându-se filipenilor, el pleacă de la o situaţie concretă. Unii dintre filipeni se revoltaseră împotriva prezbiterilor pe care însuşi Paul i-a numit şi peste care şi-a impus mâinile. Apostolul îi îndeamnă pe toţi să aibă aceleaşi sentimente pe care le-a avut Isus. Deşi Dumnezeu, el, din iubire faţă de noi, s-a umilit pe sine luând firea sclavului, s-a umilit până la moartea pe cruce, cu toate acestea, moartea nu a avut ultimul cuvânt în viaţa lui Cristos, deoarece Dumnezeu l-a înălţat, l-a glorificat, dăruindu-i un nume care este mai presus de orice alt nume.

Cu această nouă specificare, specificare care se referă la glorificarea lui Cristos, avem acum răspunsul complet la întrebarea despre calea spre fericire, imaginea completă a drumului pe care îl avem de parcurs, avem imaginea completă a căii care duce la fericire. Este calea generozităţii, a altruismului, a deschiderii, a iubirii faţă de Dumnezeu şi fraţi, iubire care însă înseamnă simultan suferinţă dar şi glorificare, glorificare care este participare la glorificarea lui Cristos. Iată drumul spre fericire pe care ni-l indică Dumnezeu.

Să privim însă acum la drumul nostru, la drumul pe care mergem noi, la căile pe care le străbatem prin viaţa noastră. La o privire atentă, nu putem să nu observăm că avem multe calităţi, multe virtuţi. Facem mult bine şi suntem, în general, orientaţi spre săvârşirea binelui. Dar trebuie s-o recunoaştem: nu întotdeauna actele noastre sunt făcute din motive pure şi neamestecate. Se mai întâmplă, uneori, să fim şi interesaţi în ceea ce facem. Suntem preocupaţi parcă prea mult de noi, nu de puţine ori suntem orientaţi doar spre propria persoană. Atât de mult orientaţi spre noi încât, făcându-ne proiecte în care absolutizăm importanţa persoanei proprii, proiecte în cadrul cărora în calcul nu mai intră nici Dumnezeu nici ceilalţi, ne celebrăm, de fapt, pe noi înşine în loc să-l adorăm pe Dumnezeu. Îndreptându-ne privirea doar spre noi, întoarcem astfel spatele lui Dumnezeu. Îmi vine în minte definiţia pe care o dădea sfântul Augustin păcatului: aversiunea faţă de Binele Absolut şi întoarcerea la bunurile schimbătoare (cf. De libero arbitrio 1, II, c. XIX, n. 53, col. 1269). Într-adevăr, trebuie să recunoaştem că pactizăm uneori cu păcatul. Trebuie să recunoaştem că uneori calea pe care o alegem pentru a ajunge la fericire este contrară căii pe care ne-o indică Dumnezeu. De aceea, deşi dorim fericirea suntem totuşi nefericiţi, neîmpliniţi.

Ce este de făcut? Să renunţăm la păcat, să părăsim calea cea largă, calea pe care am urmat-o până acum. Dumnezeu ne cheamă astăzi, în această Săptămână Sfântă, la deschidere, la iubire, la convertire, la schimbarea radicală a vieţii. În acest sens, sugestivă poate fi întâmplarea următoare pe care am citit-o într-o revistă italiană.

Într-un oraş mare şi aglomerat, o fetiţă, din neatenţie, apucând un drum greşit s-a rătăcit de părinţii ei. Deoarece plângea, nişte poliţişti au încercat să o ajute. Numai că fetiţa nu-şi amintea nici numele ei, nici numele părinţilor, şi nu cunoştea nici adresa de acasă. Poliţiştii s-au simţit neputincioşi. La un moment dat însă, fetiţa şi-a amintit de o cruce foarte mare. Împreună cu părinţii, mergea în fiecare duminică într-un loc, unde, la răscrucea drumurilor era o cruce. Poliţiştii cunoşteau această cruce. Era crucea bisericii din centrul oraşului. Au dus-o pe fetiţă până aici, şi împreună cu ea, de aici au ajuns la casa fetiţei.

Întâmplarea sugerează parcă situaţia noastră. Alegând o cale greşită, aceea a închiderii, a egoismului, am rătăcit, am pierdut drumul spre casa Tatălui, spre fericire, spre împlinire. Biserica, punându-ne în faţă astăzi crucea lui Cristos, calea urmată de Cristos, calea iubirii lui Cristos, a iubirii totale care se manifestă în suferinţa lui Cristos pentru noi, ne cheamă, ca şi cum am fi la răscrucea vieţii noastre, să părăsim calea greşită şi să alegem calea altruismului, a deschiderii, calea iubirii, pentru a regăsi astfel casa Tatălui şi a ajunge astfel la împlinirea şi fericirea noastră veşnică.

Maricel MITITELU

 

* * *

 

Duminica Floriilor

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Ascultând relatarea pătimirii, este foarte uşor să acuzăm pe Iuda şi marii preoţi, pe iudei şi Pilat, ca responsabili ai condamnării la moarte a lui Isus. La o primă vedere ei sunt cei vinovaţi de uciderea lui, printr-o urzeală complice care merge de la trădare, la ostilitate declarată, la laşitate…

Dar poate că acest mod de a vedea lucrurile este prea simplist pentru a fi corect. Moartea lui Isus pe cruce nu este imputabilă numai acelora care – într-un mod sau altul – au fost protagoniştii imediaţi ai arestării, procesului şi condamnării sale.

Şi nu trebuie să ne gândim că toţi capii iudeilor au acţionat din pură răutate în a-l fi condamnat pe Isus… Mai marii preoţilor, cărturarii şi “bătrânii poporului” nu erau o bandă de criminali. Nu erau mai “răi” decât mulţi alţii… sau chiar decât noi.

Aşa cum a scris C. Duquoc, “Ar fi confortant ca Isus Cristos să fi fost omorât numai de către mâna marilor criminali, pentru că cu ei noi nu am avea nimic de împărţit. Dar nu a fost aşa, şi nimeni nu este exempt de faptul de a-l fi respins în afara istoriei noastre pe martorul dreptăţii şi bunătăţii lui Dumnezeu” (La parola per l=assemblea festiva n 16: “Domenica delle palme”, Queriniana, Brescia 1972, pp. 138-139).

Patima lui Cristos nu reprezintă un episod de sine stătător în istoria complexă a lui Isus, dar semnează “punctul de spărtură” al tensiunii provocată în societatea timpului şi ambientului său de întreg modul său de a se comporta, a vorbi şi a învăţa.

Isus a fost condamnat pentru că întreg comportamentul şi cuvintele sale nu erau compatibile cu mentalitatea comună, cu sistemul raporturilor sociale considerate invincibile, cu normele, instituţiile şi tradiţiile considerate cele mai sacre şi inviolabile. Dacă ne punem în situaţia iudeilor practicanţi şi păzitori ai instituţiilor religioase ale timpului lor, nu ar părea evident că Isus “ar fi avut dreptate”…

Pe de altă parte, personalitatea, comportamentul şi învăţătura lui Isus prezentau aspecte aşa de noi şi originale, încât finalmente mai nimeni nu ar fi recunoscut în vreun mod oarecare în el aşteptările proprii referitor la “Mesia”: nici capii religioşi, nici “zelo-ţii”, şi nici poporul.

De aceea Isus a fost condamnat. Pentru că a îndrăznit să spună: “Fericiţi cei săraci”, şi încă şi mai mult: “Vai vouă bogaţilor”; de asemenea pentru că a îndrăznit să spună: “Îţi sunt iertate păcatele”; pentru că nu a ţinut sabatul conform regulilor; pentru că nu a acceptat să fie proclamat ca rege de popor; pentru că a spus că trebuie să iertăm totdeauna; pentru că a spus că în împărăţia lui Dumnezeu, vameşii şi prostituatele pot “trece chiar înaintea” celui care profesează stricta observanţă religioasă; pentru că a îndrăznit să alunge negustorii din templu…

Îţi trebuia o mare libertate de spirit pentru a-l putea “înţelege” pe Isus; îţi trebuia măreţia sufletului; era nevoie de o disponibilitate radicală şi personală spre bine, spre sensul dreptăţii, spre logica iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, fără obstacolul prejudecăţilor, moravurilor, convenţiilor, intereselor.

Dar Isus s-a confruntat cu meschinătatea, egoismul, orgoliul, prezumpţia, laşitatea, răutatea, mediocritatea oamenilor: a oamenilor din timpul său ca şi a celor dintotdeauna, bogaţi şi puternici ca şi săraci şi lume obişnuită…

Ceea ce l-a ucis pe Isus, nu a fost atât acţiunea criminală a cuiva, cât mai ales păcatele comune tuturor. Cea care l-a exclus pe Cristos de pe faţa pământului, a fost “banalitatea cotidiană a răului” (Duquoc): în Iuda, în mai marii preoţilor, în Pilat, în soldaţi, în mulţimea din Ierusalim, a fost ceva din noi toţi.

Şi totuşi, tocmai acceptând în mod liber condamnarea sa nedreaptă şi moartea pe cruce, Isus a învins forţa anonimă şi de nestăpânit a “păcatului”, a acelui “rău” care se manifestă în mii de moduri în viaţa tuturor şi care ne este comună nouă ca unor protagonişti istorici ai pătimirii sale.

Cristos a murit pentru noi, pentru toţi oamenii: în numele lui avem certitudinea milostivirii lui Dumnezeu; de la el – înviat din morţi şi înălţat la dreapta Tatălui – primim în dar pe Duhul Sfânt, foc care arde păcatul, energie care sfinţeşte în dragoste.

 

* * *

 

Prin credinţă şi Calvar ajungem la mântuire

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Cu Duminica Floriilor intrăm în plin “mister pascal”.

Acest “mister al mântuirii” nu-l putem pătrunde cu ascuţimea minţii noastre, fiindcă Isus nu l-a împlinit după un plan omenesc, ci dumnezeiesc. “Misterul pascal”, fiind un plan divin al mântuirii noastre, Cristos l-a împlinit în spirit de credinţă, iar noi îl puteam pătrunde în măsura în care avem credinţa adevărată, adică acea credinţă pe care a avut-o Cristos şi ne-a arătat-o în toată viaţa sa, dar mai ales de la cina de taină şi până pe Calvar, el fiind, aşa cum ne spune autorul Scrisorii către evrei, “începătorul şi desăvârşitorul credinţei” (Evr 12,2).

Privind credinţa lui Cristos, noi constatăm că ea are următoarele trăsături: ea porneşte din convingerea că “misterul pascal” trebuie îndeplinit fiindcă este voit de Tatăl; şi, fiindcă Tatăl este mai mare (cf. In 14,28), are dreptul să-i ceară această jertfă. Dat fiind faptul că cererea porneşte dintr-o iubire nemărginită (cf. In 3,16), Isus nu o poate refuza. Credinţa lui Isus porneşte dintr-o încredere totală în Tatăl, care întotdeauna l-a ascultat când l-a rugat (cf. In 11,42), i-a trimis îngeri să-l slujească în pustiu, după ce a fost ispitit de diavol (cf. Mt 4,11); acum îi poate trimite peste douăsprezece legiuni de îngeri care să-l elibereze… Atât de mare era încrederea lui Isus în Tatăl, încât i-a impresionat şi pe duşmanii săi şi de aceea, sub cruce, au ţinut să spună: “S-a încrezut în Dumnezeu. Să-l scape acum, dacă-l iubeşte”. Credinţa lui Isus se mai caracterizează şi printr-o ascultare perfectă. În grădina Măslinilor se roagă: “Tată, dacă este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta! Cu toate acestea, să nu fie cum vreau eu, ci cum vrei tu”. Şi, fiindcă Tatăl a voit ca Isus să bea “paharul”, “Cristos s-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce”, spune apostolul Paul în a doua lectură. Credinţa lui Isus se mai caracterizează şi prin fidelitate. Noi spunem că “prietenul la nevoie se cunoaşte”, adică atunci când ai o greutate de înfruntat, se arată răbdător şi pune umărul. La planul Tatălui de mântuire Isus pune, nu numai umărul, ci întreaga sa fiinţă umană, “luând forma sclavului”. Credinţa lui Isus se mai caracterizează şi printr-o teamă sfântă, care alungă spaima ucigătoare. Dacă în grădina Măslinilor Isus spune ucenicilor: “Sufletul îmi este trist de moarte”, când spaima morţii îl cuprinde pe lemnul crucii, el nu se lasă cuprins de disperare, ci îşi găseşte refugiul în iubirea Tatălui, către care strigă: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, ca apoi să-şi încredinţeze sufletul în mâinile Tatălui. Credinţa lui Isus este plină de speranţă. În faţa Crucii Isus spune ucenicilor săi: “După învierea mea, mă voi duce înaintea voastră în Galileea”; duşmanilor le spune: “Îl veţi vedea pe Fiul omului şezând de-a dreapta Puterii şi venind pe norii cerului”; iar când aceştia îi cer să se coboare de pe cruce, ca să vadă şi să creadă, Isus le oferă o altă dovadă, cea mai mare dovadă a dumnezeirii sale în care să creadă, învierea. Şi, nu în ultimul rând, credinţa lui Isus s-a manifestat prin rugăciune, de trei ori în grădina Măslinilor şi o dată pe cruce, dar mai ales printr-un act liturgic de cea mai înaltă ţinută: s-a dat ca hrană celor care vor să fie părtaşi ai învierii sale: “Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică, iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (In 6,54).

Prin urmare, ca noi să putem pătrunde în “misterul pascal”, trebuie să avem o credinţă cât mai asemenea cu credinţa lui Isus, adică să pornească din convingere, să se concretizeze în încredere, ascultare, fidelitate, teamă sfântă, speranţă şi liturgie.

În cea de-a doua lectură (Fil 2,6-11), sfântul Paul face o sinteză a credinţei lui Isus spre a scoate în evidenţă faptul că ea a devenit operativă prin caritate: Isus Cristos, deşi avea natura divină, nu a socotit ca o hoţie, ca un furt, ca o nedreptate, pretinzând egalitatea sa cu Dumnezeu, deşi apărea ca om şi se manifesta ca om mai ales în credinţă; dar el s-a golit de forma divină, de condiţia dumnezeirii, nu de natura divină, ci de condiţia divinităţii, adică de a se manifesta, om fiind, cu atributele divinităţii. Natura divină a rămas unită “hipostatic” cu natura umană. Având deci unitatea celor două naturi, Isus renunţă de a se manifesta prin natura umană ca Dumnezeu; ba mai mult, renunţă de a se manifesta în adevărata condiţie umană a omului liber şi independent, ci alege condiţia sclavului, a săracului total, care nu mai are nimic al său, nu mai poate dispune nici de propria existenţă, de aceea acceptă moartea care i se impune, moartea pe cruce. Ba putem spune şi mai mult, Dumnezeu însuşi “trimiţându-şi propriul Fiu într-o carne asemenea cărnii păcatului” (Rom 8,3), “l-a tratat ca păcat” (2Cor 5,21), deci mai rău decât pe un sclav.

Pentru ce toate acestea?

Pătimirile lui Isus au valoare mântuitoare numai datorită faptului că au fost cuprinse în actul credinţei lui, că el a trebuit să se lupte şi cu “întunericul” pe care îl comportă credinţa datorită firii umane corupte de păcat, deşi nu a avut păcat, dar a luat păcatele oamenilor. Pentru aceasta Isus a spus ucenicilor: “Sufletul îmi este trist de moarte”. Noi nu trebuie să vedem în Cristos pe Fiul omului care suferă numai trupeşte, în timp ce sufletul s-ar afla în slava dumnezeirii, nu, ci pe Cristos care a renunţat la condiţia dumnezeirii din natura sa umană asumată de cea divină şi suferă pe două planuri: trupeşte, în simţuri; sufleteşte, în încercarea credinţei. Suferinţa trupească nu are valoare mântuitoare decât în unirea ei cu suferinţa provenită din povara credinţei. “Slujitorul suferind” este omul care suferă în totalitatea fiinţei sale: trup şi suflet. Valoarea suferinţei trupeşti o dă valoarea suferinţei provenite din credinţă şi numai aceasta i se poate “socoti ca dreptate” (cf. Rom 4,3). Suferinţa fără credinţă este o suferinţă animalică, fără valoare mântuitoare, nu poate duce la caritate şi nici la speranţă…

Slujitorul suferind al lui Iahve, din prima lectură (Is 50,4-7), ne invită să-i urmăm exemplul de credinţă, ca în noi să apară chipul lui Mesia, Fiul omului credincios purtător de mântuire. Acest slujitor suferind se foloseşte de limbajul ucenicului, al acelui om simplu care învaţă, care primeşte şi transmite o învăţătură revelată, arătându-se ca o verigă credincioasă în tradiţie. Cuvântul său, cuvânt primit, constituie puterea lui Dumnezeu, care susţine pe cel obosit, pe Israelul istoric, sceptic, neîncrezător; şi, prin imaginea frumoasă a trezirii dis-de-dimineaţă la glasul lui Iahve, ne sugerează un conţinut misterios al inspiraţiei: Dumnezeu însuşi este acela care îi şopteşte că se luminează de ziuă şi pentru ce se luminează şi apoi ce are el de făcut în această lumină a zilei: de a nu refuza să-şi ofere spatele spre a fi biciuit, faţa spre a fi pălmuită, scuipată şi barba smulsă, spre a se dovedi martor credincios al glasului care l-a trezit la viaţă. Speranţa că nu va fi făcut de ruşine şi credinţa că va birui, le are din convingerea că Dumnezeu i-a vorbit…

Cristos ne-a vorbit şi nouă şi continuă să ne vorbească prin “misterul pascal”. El ne desăvârşeşte credinţa şi ne ajută să ne îmbogăţim prin suferinţă, prin “crucea zilnică”, pe care trebuie s-o îmbrăţişăm cu credinţă, speranţă şi iubire, rămânând uniţi cu el prin Euharistie.

Fără credinţă nu putem fi uniţi cu Capul credinţei noastre; fără credinţa unită cu credinţa lui Isus suferinţa şi viaţa noastră n-au merit. Numai uniţi în credinţă cu credinţa lui Isus vom ajunge la înviere şi la viaţa veşnică, vom înţelege propriul nostru mister pascal.

Când veneau bolnavii la Isus să-i ceară vindecarea, îi întreba: “Crezi că pot să-ţi fac aceasta?” Îi vindeca în virtutea credinţei lor unită cu a sa.

Azi Isus ne întreabă şi pe noi: “Credeţi că eu pot să vă mântuiesc prin patima, moartea şi învierea mea?”.

Se mântuieşte numai acela care poate spune cu sinceritatea inimii: “Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele!” Amin.

 

* * *

 

Duminica Pătimirii Domnului – Floriile (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Când s-au apropiat de Ierusalim şi au ajuns la Betfaghe, lângă Muntele Măslinilor… ucenicii au adus măgăriţa şi mânzul, şi-au pus pe ei veşmintele, iar Isus s-a aşezat deasupra. Cei mai mulţi din mulţime şi-au aşternut veşmintele pe drum, iar alţii tăiau ramuri din copaci şi le aşterneau pe cale. Iar mulţimile… strigau: “Osana, Fiul lui David! Binecuvântat cel care vine în numele Domnului. Osana în înaltul cerului!”

Şi când a intrat El în Ierusalim, întreaga cetate a început să freamete, spunând: “Cine este acesta?” Iar mulţimile ziceau: “Acesta este profetul Isus, din Nazaretul Galileii”. (Mt 21,1-11)

Episodul Intrării în Ierusalim a lui Isus marchează un moment de răscruce în activitatea Mântuitorului. Isus venea în Cetatea Sfântă ca să anunţe căile păcii (Lc 19,41), să invite la reformă religioasă şi morală (Mt 21,12-13) şi să reveleze identitatea sa de Fiu al lui David, de Mesia (Mt 21,15), de Fiu al lui Dumnezeu (Mt 27,54).

Acest proiect este precedat de un gest pe care Isus Cristos îl înfăptuieşte: urcat pe un măgăruş El intră în Ierusalim în aclamaţiile mulţimii care îl însoţea, Osana, Fiul lui David…! Această scenă şi mai ales aclamaţia mulţimii ne aminteşte de episodul consacrării regale a lui Solomon (fiul lui David) care, după ce a fost desemnat de profetul Natan ca succesor, după consacrarea în templul din Ghihon, s-a îndreptat în aclamaţiile mulţimii către Ierusalim unde urma să fie întronat (1Re 1,1s). Apropierea acestor două pasaje ar sugera faptul că prin gestul său Isus, după ce a fost desemnat drept Mesia de către un profet (Ioan Botezătorul), după ce a fost consacrat rege (la Botez), acum intră în Ierusalim pentru a se întroniza. Întronizarea nu va fi însă una politică, de vreme ce Mântuitorul nu s-a îndreptat către palatul regal, ci către Templu. Arestare Lui ulterioară, condamnarea şi uciderea Lui în ajunul Paştelui, nu vor împiedica instituirea Sa mesianică. Creştinii au văzut în măreaţa Înviere din morţi şi în glorioasa Înălţare la cer a lui Isus etapele finale ale devenirii sale mesianice: “Mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ…” (Mt 28,19) După ce le vorbi, Domnul Isus fu luat la cer şi se aşeză la dreapta lui Dumnezeu (Mc 16,18).

Cristos Isus, deşi din fire Dumnezeu, nu a socotit ca pe o pradă egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a nimici pe sine luând fire de rob, făcându-se asemenea oamenilor; … s-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce.

De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit Numele care este mai presus de orice nume, ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din cer, ale celor de pe pământ şi al celor dedesubt, şi toată limba să dea mărturie că Isus Cristos este Domn – spre slava lui Dumnezeu Tatăl. (Fil 2, 6-11)

Duminica Floriilor mai este numită şi Duminica Pătimirii Domnului deoarece în această zi, pe lângă evenimentul intrării în Ierusalim a lui Isus, Biserica propune spre meditare şi pasajul evanghelic care relatează pătimirile Mântuitorului începând cu arestarea Sa şi până la moartea şi punerea Sa în mormânt. Lectura acestui pasaj evanghelic nu poate să nu impresioneze pe cei care îl ascultă deoarece Isus, oricât de umilit şi de batjocorit este de cei care îi doresc pieirea, rămâne demn şi totodată consecvent crezului şi misiunii sale mesianice.

Pentru noi cei de astăzi, textul din epistola către Filipen (2,6-11), ne oferă acea situare a evenimentelor pătimirii în contextul mai larg al misiunii şi al înfăptuirilor ei: De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dat Numele care este mai presus de orice nume, ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul…

 

* * *

 

Iubirea învinge ura

Autor: pr. Lucian Păuleţ
Copyright: Predici.cnet.ro

Ne aflăm în duminica dinaintea Paştelui, Duminica Floriilor. Intrăm în Săptămâna cea mai Sfântă a anului bisericesc, pentru că celebrăm cele mai sfinte mistere ale mântuirii noastre: pătimirea, moartea şi învierea lui Isus. Vă invit să medităm împreună asupra misterului morţii lui Isus, pentru a vedea cu folos pentru sufletele noastre cum el, Isus, Iubirea însăşi, învinge ura şi păcatul.

În dimineaţa zilei de Vinerea Mare, Satana s-a trezit cu un zâmbet răutăcios pe faţă. Astăzi era ziua mult aşteptată. Moartea, fiica sa favorită, va împlini curând răzbunarea mult căutată: Cel Drept va muri în chinuri şi ruşine.

Diavolul era bucuros: totul fusese bine pregătit. Aghiotanţii săi semănaseră deja seminţele discordiei neînţelegerii printre cei puternici ai Sinedriului, înăbuşindu-le inimile cu dorinţa de siguranţă: “Este mai bine să moară un singur om pentru popor” (In 18,14). Petru îşi mânjise deja sufletul trădându-l pe Isus înainte de a cânta cocoşul: “Nu îl cunosc pe omul acesta”. Ceilalţi apostoli fugiseră şi ei. După răsărit, mulţimea nerecunoscătoare, deşi Isus făcuse atât de mult bine, îi va smulge laşului Pilat sentinţa la moarte: “Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!”

“Oh, dulce răzbunare – se gândea Diavolul – Isus, Cel care nu a cunoscut păcatul, acum îl va cunoaşte, chiar dacă numai prin efectele lui: răutatea oamenilor şi, la sfârşit, moartea.”

Pe la ora douăsprezece, întunericul, prevestitor al morţii, învăluia Golgota, grămada de gunoi a Ierusalimului. Diavolul ardea de nerăbdare să dea lovitura de graţie şi să îl învingă pe Dumnezeu cu armele proprii. Arma lui Dumnezeu era Fiul, dar acest Fiu îmbrăcat în carne umană va fi luat în râs şi ucis. Un dar nedorit şi neînţeles în faţa micilor oferte pe care Seducătorul, Satana, Tatăl minciunii le împărţea mulţimii.

Trei ore interminabile a durat bătălia. Trei ore lungi. Cel nevinovat, Sfinţenia însăşi, era răstignit, spânzurat între cer şi pământ, încercând să le unească. În timp ce viaţa se scurgea din el, cu un efort pentru încă o respiraţie, Isus a zis: “Femeie, iată fiul tău”. Şi Diavolul a râs cu dispreţ: “Ca şi cum o mamă ar putea să depăşească momentul morţii premature şi violente a unicului fiu, primind un înlocuitor de ultim moment.”

“S-a sfârşit” a strigat Isus, dându-şi sufletul. “Într-adevăr s-a sfârşit” s-a gândit regele demonilor. Dar înainte de a putea să îşi deschidă buzele într-un strigăt de bucurie, pământul s-a cutremurat şi zidurile locuinţei morţilor clădite de el cu răutate an după an s-au dărâmat. Şi sufletele din locuinţa morţilor au ieşit toate să îşi întâmpine Mântuitorul. Isus era învingător.

“Cum e posibil aşa ceva?” s-a întrebat cu disperare cuceritorul cucerit? Cum e posibil ca slăbiciunea să învingă puterea? Binele să supună răul? Şi diavolul şi-a amintit acel cuvânt pe care el nu îl putea accepta: Iubirea. Răstignitul victorios era Iubirea însăşi. Pe cruce Iubirea a învins ura. Dumnezeu în înţelepciunea sa infinită nu a ştiut să ne facă un dar mai mare decât pe sine însuşi pentru că ne iubeşte. Căci nu numărul de bice, nici cuiele, nici spinii, nu cantitatea de durere suferită de Isus ne-a şters păcatele, ci iubirea sa prin care a acceptat suferinţa pentru noi.

Şi de atunci, iubiţi credincioşi, din acea Vinere Sfântă şi noi putem cuceri moartea, păcatul şi slăbiciunea proprie, şi putem spune cu Sf. Paul în fiecare zi: “Noi avem această comoară în vase de lut pentru ca puterea imensă să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi. Suntem apăsaţi de necazuri din toate părţile, dar nu striviţi; suntem în cumpănă dar nu disperaţi, persecutaţi dar nu abandonaţi, doborâţi dar nu ucişi. Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate şi viaţa lui Isus în trupul nostru” (2Cor 4, 7-10)

Proclamarea pătimirii lui Isus, aşadar, nu a avut ca scop trezirea unor sentimente de milă sterilă în noi şi nici a unor sentimente de revoltă ca în cazul lui Clovis, regele francilor, care atunci când a auzit pentru prima dată despre moartea lui Isus a exclamat “Dacă aş fi fost acolo cu soldaţii mei, nu l-ar fi răstignit pe Isus”. Citirea Evangheliei după Matei cu relatarea pătimirii lui Isus are un singur scop: proclamarea iubirii lui Dumnezeu şi acceptarea crucii şi a iubirii în viaţa noastră. Aceasta trebuie să facem în Săptămâna Sfântă.

La începutul secolului al XIX-lea, era la catedrala Notre Dame din Paris un episcop care prin predicile sale atingea inimile necredincioşilor şi ale celor indiferenţi. Acel episcop ne relatează un fapt. Cu mulţi ani înainte de a fi episcop, în faţa catedralei venea un tânăr care îi insulta pe credincioşi spunându-le că, de fapt, credinţa e depăşită şi multe alte ofense. Într-o zi a ieşit la el un preot care încerca să îl calmeze, însă el a început să îl jignească şi pe preot. Acesta în cele din urmă i-a zis: “Uite, vino în biserică şi spune-i direct lui Dumnezeu aceste lucruri. Să strigi cu toată puterea «Cristos a murit pe cruce pentru mine şi nu îmi pasă deloc».”

Tânărul a întrat şi a strigat cât a putut de tare “Cristos a murit pe cruce pentru mine şi nu îmi pasă deloc”. “Foarte bine, i-a spus preotul. Acum mai strigă o dată.” Şi tânărul a strigat iar, de data aceasta cu o oarecare ezitare. Preotul l-a îndemnat: “Aproape ai terminat, strigă pentru ultima dată!” Dar tânărul privind crucea nu a mai putut scoate un cuvânt.

Şi continuă episcopul: “Acel tânăr eram eu, acum 30 de ani.”

Iubiţi credincioşi, misterul crucii l-a schimbat pe acel tânăr, care a ajuns preot şi apoi episcop. În această Săptămână Sfântă, meditând la pătimirea lui Isus, să spunem şi noi: Cristos a murit pe cruce pentru mine şi mie îmi pasă. Iubirea lui Isus trebuie să îmi schimbe viaţa. Isus şi-a împlinit misiunea: pe Calvar a umplut rezervorul Bisericii cu viaţa dumnezeiască, dar noi trebuie să deschidem stăvilarele ca să curgă viţa divină în noi. Cristos a pus temelia, noi trebuie să construim pe ea. El stă la uşă şi bate, noi trebuie să îi deschidem. El a consacrat Euharistia, noi trebuie să ne împărtăşim. El ne-a dat iubirea, noi trebuie să o primim şi să o trăim.

Vă îndemn ca în această Săptămână Sfântă să ne rugăm şi noi: “Isuse, tu ai murit pe cruce din iubire pentru mine. Fă ca iubirea ta să îmi schimbe viaţa pentru a fi mereu cu tine. Amin.”

 

* * *

 

Am ales partea noastră?

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Este posibil să nu urmăm rolul

Ceea ce s-a întâmplat în acea zi, ceea ce a avut loc în acea săptămână, nu este o istorie a trecutului. Este vorba de un fel de profeţie. Am putea spune: anticipare, documentată, a ceea ce se întâmplă mereu în lume. Chiar şi în timpul nostru. În sfârşit: tratamentul pe care noi îl rezervăm lui Cristos. Şi atunci trebuie să bănuim că în acele pagini ale evangheliei suntem chiar şi noi. Este descrisă participarea noastră la acea acţiune. Sunt semnalate atitudinile pe care le avem. Sunt relatate poziţiile pe care le adoptăm.

Ar fi oportun să dedicăm puţin timp la acest exerciţiu. Fie pentru episodul intrării în Ierusalim, fie pentru întreaga relatare a Pătimirii, să încercăm să “ne recunoaştem”. Să vedem unde ne-am ascuns, rolul, comportamentul adoptat. Ar fi interesant să verificăm cu care personaj (sau cu care personaje) ne identificăm. Scenariul nu are importanţă. Orice situaţie din viaţa noastră. Şi, la centru, o oarecare situaţie, un sărman Cristos victimă a nedreptăţii, a singurătăţii, a trădării, a indiferenţei, a lipsei de iubire.

Natural avem posibilitatea de a nu ne ţine de manuscris. Cel puţin uneori. Astfel s-ar putea întâmpla ca Pilat, într-o oarecare circumstanţă, să nu-şi spele mâinile, ci să aibă curajul de a se compromite. Ca lui Petru să-i scape o vorbă: “Da, îl cunosc…” Ca discipolul “zelot” să nu vrea să aibă nimic de a face cu spada. Ca Baraba să se ofere să moară în locul Celui Nevinovat. Apostolii reuşesc să alunge somnul. Simon din Cirene să vină în mod spontan, fără a fi “constrâns”. Un ticălos să se comporte ca un om. Marele preot, în loc să stea în tribunal să judece, să mărturisească public propriile păcate. Un oarecare “bărbat” să meargă să întrebe femeile: cum se face că nu vă este frică?

Iuda să dea un sărut pe obrazul prietenului care să nu fie altceva decât un sărut. De bani nici vorbă. Un disperat să vină să bată la poartă, sigur de a găsi pe cineva care să-i ofere motive pentru a spera. Cocoşul să cânte mai devreme… Şi tu să fii prezent acolo.

Armele ruşinii

Să fixăm unele momente ale Pătimirii relatate de Matei. Prima lovitură a primit-o înainte de biciuire. A fost în momentul prinderii, atunci când “unul dintre cei care erau cu el” (Matei, cu pudoare, nu indică numele, ca şi cum oricare ucenic ar putea ceda la aceste ispite), a dat o lovitură cu spada (sau, mai probabil, cu un cuţit) servitorului marelui preot. Isus a simţit asupra propriei persoane acea rană.

Discipolii continuă să nu înţeleagă. Pare imposibil să scoată din capul lor că Dumnezeu nu este o putere şi nu se apără sau se impune prin violenţă. Că Dumnezeu nu “triumfă” mereu (cel puţin în felul în care gândim noi). Cine ştie de unde a ieşit acel cuţit. Discipolii nu au asimilat lecţia Predicii de pe Munte: “…Dar eu vă spun să nu vă opuneţi răului; dimpotrivă, dacă cineva te loveşte pe obrazul drept, tu întinde-i şi pe celălalt…” Nu l-au înţeles sau, mai rău, au învăţat deja să facă distincţii subtile (război nedrept şi război pentru o cauză nobilă).

Isus se limitează să ne amintească faptul că violenţa naşte altă violenţă. Dar, dincolo de cuvinte, arestatul, prin reprobarea sa decisă a gestului “de apărare” a discipolului, lasă să se înţeleagă că numai blândeţea descoperă puterea lui Dumnezeu. Isus până la sfârşit trăieşte sfidarea iubirii care, pentru a-şi afirma propria forţă, alege calea slăbiciunii, a non violenţei. Trebuie să ne convingem că, atunci când în jurul lui Isus, sau al reprezentanţilor săi sunt arme (“spade şi bastoane” în versiune adusă la zi), acela este momentul capturii. Poate fi o “captură” care, cu viclenie, se travesteşte în cortegiu triumfal… Şi discipolul (oricare discipol) care recurge la forţă (oricare tip de violenţă), nu-l apără pe Cristos, ci trece inevitabil de cealaltă parte.

Cineva ne asigură spunând: “arme numai ornamentale”. Totuşi, un instrument care a fost gândit şi fabricat pentru a răni sau ucide pe om, nu poate niciodată să facă cinste “Fiului omului”. Este totdeauna o ruşine, de ascuns, de eliminat, nu un ornament de etalat. Poate trebuie să înţelegem odată sensul gloriei. Dacă gloria, pentru Cristos, este “gloria de a iubi”, atunci forţa (cuţitul sau halebarda, sau spada sau altceva), aşa cum el a făcut să se înţeleagă clar în Ghetsemani, întunecă acea glorie, o calcă în picioare, în loc s-o manifeste.

Se judecă mereu un altul…

Isus este judecat. Sunt interogatorii, se pun în mişcare acuze împotriva lui, se prezintă martori ai acuzării. După normele Templului Isus va fi clasificat ca “blasfemator”, “impostor”. În arhivele guvernatorului roman Isus este prezentat ca un delincvent, rău făcător, rebel, un aţâţător periculos la răscoală (chiar dacă Pilat, personal, era convins de nevinovăţia lui). Ar fi suficiente aceste consideraţii pentru a relativiza judecăţile oamenilor şi de a se simţi liberi în faţa lor.

Isus, unicul “drept”, are un cazier penal, redactat de justiţia umană (religioasă şi civilă), de care oricărei persoane un pic oneste i-ar fi ruşine. Anumiţi indivizi te judecă, nu pentru ceea ce eşti, ci aşa cum au ei interes ca tu să fii, aşa cum au stabilit ei, aşa cum au decis înainte de a verifica adevărul. Oricum, nu are nici o valoare ceea ce este scris în registrele sinedriului sau în arhivele lui Pilat. Nu contează ceea ce şoptesc sau urlă anumite guri.

Isus nu este desigur acela care este descris în sentinţa de moarte pronunţată împotriva lui. Nimic din ceea ce este scris în procesele verbale (nici în acelea de condamnare, nici în cele de…premiere). Nimic din ceea ce este aplaudat sau discreditat. Dispreţuit sau onorat. Răsturnând perspectiva: când pretindem că judecăm un om, este mereu un schimb de persoane. Noi judecăm… pe un altul. Ar fi bine să nu aşteptăm Ziua Judecăţii pentru a observa că adevărul despre persoane este în altă parte nu în fişele şi clasificările noastre.

Numai visele ne pot salva

“În timp ce el era în tribunal, soţia sa i-a trimis vorbă: “Să nu ai nimic de a face cu acel drept, pentru că astăzi am fost foarte tulburată în vis, din cauza lui”. Nu este înregistrată nici o reacţie din partea soţului. Probabil a fost un simplu gest al mâinii, pentru a exprima plictiseala. Gândindu-mă la intervenţia – deşi inutilă – a soţiei lui Pilat, aş fi tentat să trag concluzia: visele ar trebui să ne salveze.

“Am avut un vis”, continua să repete Martin Luther King. Şi mulţimea recunoştea propriile aspiraţii în acel vis. “Am avut un vis” a accentuat într-un discurs rostit puţin înainte de a fi doborât de împuşcături. Cineva, evident, se temea de acel vis. Şi a avut dreptate. Dacă s-ar fi realizat acel vis, multe lucruri ar fi trebuit să fie schimbate. E mai bine să aranjezi toate cu plumbul, decât să pui în discuţie anumite rezolvări, anumite alegeri. Soţia lui Pilat este învinsă cu visul ei “neascultat”. Foarte compromiţător. “Postul” soţului este salvat sufocând visul.

Chiar şi istoria noastră personală s-ar schimba radical dacă am asculta de vise. Din păcate avem noi înşine grijă să împuşcăm pe visătorul care este în noi. Pentru a lăsa spaţiu la un mic şi viclean calculator, care evaluează toate pe baza unor criterii de oportunism, avantaj, comoditate. Adesea se elimină brutal visătorul, pentru a salva onoarea, cariera, fotoliul, funcţia, popularitatea. Odată eliminat visătorul, se dă cale liberă unui palid, incolor birocrat cu o istorie meschină, cu o rezolvare cunoscută, care însă are avantajul de a fi “sigură”. Avea dreptate soţia lui Pilat. Sunt vise care “tulbură”.

Fiul omului

“De acum îl veţi vedea pe Fiul omului stând la dreapta lui Dumnezeu…” S-ar spune că Isus preferă acest titlu mai mult decât oricare altul: Fiul omului. Ar fi putut să aleagă titlul de pus pe propria cruce, ar fi preferat să fie scris: Fiul omului, şi nu Rgele Iudeilor. Dar un condamnat la moarte nu are dreptul să aleagă el titlul de pus pe propria cruce. Fiul omului exprimă umanitatea comună. Arată solidaritatea sa cu toţi oamenii, în special cu cei săraci, mici, slabi, lipsiţi de apărare, cei socotiţi “nimeni”.

El ţinea să fie om. Şi era pe deplin, aş îndrăzni să spun “pasionat”. Om care iubea natura, păsările, florile câmpului. Om care ştie ce înseamnă munca, sărbătoarea, oboseala, nedreptatea, bucuria, suferinţa, excluderea, iubirea, viaţa de familie, prietenia. Om cu o extraordinară omenie. Om care ştie să înţeleagă slăbiciunea celorlalţi oameni. Fiul omului, înainte de a şedea la dreapta lui Dumnezeu, nu a ezitat să se aşeze la masă cu păcătoşii.

Cine ştie dacă oamenii care îl urmau, aclamând, în acea dimineaţă de primăvară, şi-au pus întrebarea fundamentală: “Cine este cu adevărat acest om?” Ar fi cazul ca, împreună cu ramura de măslin, astăzi să ducem acasă şi această întrebare: “Cine este deci acest om?”. Şi chiar dacă cunoaştem răspunsul, învăţat din catehism, este folositor ca acea întrebare să devină continuă în viaţa noastră. “Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dat un nume care este mai presus decât orice alt nume; pentru ca în numele lui Isus să se plece toţi genunchii”.

Chiar şi genunchiul nostru se pleacă în faţa Unicului Domn, a Regelui care a mers el să moară şi nu a trimis pe alţii. Şi pe buzele noastre apar instinctiv, în momentul adoraţiei, acel nume: Fiul omului. Un nume care ne priveşte pe noi toţi. Şi ne permite să nu ne ruşinăm, dimpotrivă să fim puţin orgolioşi, când spunem în mod simplu: om. În fond, Isus, Fiul lui Dumnezeu, a venit pentru a merita şi pentru noi acest titlu de mărire: om.