Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Sfințirea Bazilicii din Lateran
Anul A (B, C)

Lecturi:
1Regi 8,22-23.27-30
1Petru 2,4-9
Ioan 4,19-24

Ioan 4,19-24

Femeia i-a zis: “Doamne, văd că tu ești profet. Părinții noștri s-au închinat pe muntele acesta, iar voi spuneți că la Ierusalim este locul unde trebuie să te închini”. Isus i-a spus: “Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veți adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim. Voi adorați ceea ce nu cunoașteți. Noi adorăm ceea ce cunoaștem, pentru că mântuirea vine de la iudei. Însă vine ceasul – și chiar acum este – când adevărații adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh și adevăr, căci și Tatăl astfel de adoratori își caută. Dumnezeu este duh și cei care îl adoră, în duh și adevăr trebuie să-l adore”.

 

Autori

 

* * *

 

Sfințirea Bazilicii din Lateran

Autor: pr. Lucian Păuleț
Copyright: Predici.cnet.ro

Sărbătoarea de astăzi, 9 noiembrie, care în acest an înlocuiește duminica, ar putea să ne surprindă. Ce legătură avem noi, creștinii din secolul XXI, din…, cu o biserică veche de 1.700 de ani de la Roma? De ce este așa importantă această sărbătoare?

Dar să vedem mai întâi contextul istoric în care a apărut această biserică. Știți că în primele 300 de ani creștinismul era ilegal. Era o religie persecutată. De fapt, Imperiul Roman a dezlănțuit 10 persecuții împotriva creștinilor prinzându-i nu numai pe Petru și Paul, ci și pe toți cei care îi pomenim în Canonul Roman. Creștinii, în acest timp, au fost nevoiți să se ascundă. Nu aveau temple, nici biserici, nici locuri publice pentru a se întâlni să celebreze sf. Liturghie. Se întâlneau în secret în casele lor sau în cimitire. Și iată, în anul 313, împăratul Constantin a dat libertate de cult creștinismului.

Dar odată ce creștinii au putut să se adune pentru celebrări, a fost necesar ca ei să-și construiască biserici. Și aici intervine faptul istoric important pentru sărbătoarea de azi. Exista la Roma un palat care aparținuse familiei Laterani iar acum era folosit de Constantin și de mama sa, Elena. Împăratul a dat creștinilor o aripă a acelui palat. Mai exact i-a dat-o papei Melchiade (311-314). Acolo a celebrat și locuit papa, iar apoi toți papii după el (cu excepția celor 40 de ani la Avignon), până în 1871 când Papa Pius IX, în timpul revoluției italiene, s-a retras pe dealul Vaticanului. Dar biserica din Lateran, restaurată de mai multe ori în decursul secolelor, rămâne și azi biserica oficială a papei, catedrala lui, în calitate de episcop al Romei. Cei mai mulți papi au fost încoronați în această biserică, acolo se celebrează ceremoniile din Joia Sfântă. Acolo s-au ținut cinci concilii ecumenice. E numită bazilica sf. Ioan din Lateran în cinstea sfântului Ioan Botezătorul și a familiei Laterani care a donat pământul pe care s-a construit bazilica. Are înscrise pe ușile sale aceste cuvinte: omnium ecclesiarum Urbis et Orbis mater et caput – mama și capul tuturor bisericilor din orașul Roma și din lumea întreagă.

Acum înțelegem mai bine de ce avem această sărbătoare astăzi: pentru că bazilica din Lateran e prima biserică creștină, mama tuturor Bisericilor din Vest. Însă acesta este numai motivul de suprafață. Noi celebrăm această sărbătoare deoarece ne amintește de de originile noastre. Roma a fost evanghelizată de Petru și Paul și de alți misionari. La rândul ei, Roma, fiind centrul lumii în acel timp, inima Imperiului Roman, a trimis misionari în partea de apus a imperiului. În momente mai îndepărtate sau mai apropiate din istoria noastră, noi, catolicii, am fost învățați credința de către misionarii trimiși de Roma, (nu de Ierusalim sau alte Biserici patriarhale). De aceea, Roma este pentru noi Biserica mamă.

“A fi în unire cu Roma” nu înseamnă numai că avem rit roman, ci că suntem în legătură cu originile noastre, cu acea credință proclamată de Petru și Paul. Roma e locul unde Petru a trăit, a predicat, a murit și a transmis credința. Bazilica Sfântului Ioan din Lateran e locul în care urmașii lui Petru au trăit, au predicat, au murit și au transmit credința. Biserica de la Lateran e un semn istoric și un simbol al rădăcinilor noastre adânci, al legăturii noastre cu trecutul, e semnul de comuniune în credința unui lung șir de papi care au prezidat de acolo.

În al doilea rând, Bazilica Sf. Ioan din Lateran ne amintește de catolicitatea noastră, de legătura noastră cu centrul și, de la centru, cu toată Biserica Catolică. Ne amintește că parohia noastră, prin legătura noastră cu biserica mamă, aparține unei comunități atât de antice în trecut, dar și atât de vaste în prezent. Iar în zilele noastre de individualism patologic, de existență egocentrică, această legătură cu Biserica universală nu e un lucru lipsit de importanță. Facem parte dintr-o comunitate așa de largă – aceasta ne spune sărbătoarea de azi.

Există un al treilea motiv pentru care lumea catolică celebrează amintirea sfințirii unei biserici din altă parte a lumii. Sărbătoarea de azi ne amintește că zidirea de temple și biserici este un instinct adânc întipărit în ființa noastră umană. Noi, oamenii, avem nevoie de simboluri și rituri ca să trăim, și mai degrabă am renunța la hrană și băutură decât la aceste simboluri. Săracii Franței știu că Turnul Eiffel ar putea fi topit, iar banii rezultați astfel i-ar putea hrăni pentru un timp, dar nu vor acest lucru. Zidul Plângerii pentru evrei, Sfânta Sofia pentru turci, Abația Westminster pentru anglicani, Domul sau Moscheea Stâncii pentru musulmani reprezintă mult mai mult decât niște clădiri. Ele sunt niște simboluri și întruchipează istoria acelor națiuni sau religii. Acele simboluri dau identitate, unitate și aspirații. De aceea, primul lucru pe care îl fac cotropitorii este să distrugă sanctuarele națiunilor și literatura lor. Fără ele, oamenilor nu le mai rămâne mare lucru.

În unele timpuri din istorie, oamenii și-au pierdut reperele și au declarat clădirile ca fiind produse ale vanității umane. Însă, acei puritani au produs ei înșiși suferințe teribile distrugând multe capodopere, zdrobind vitralii de valoare, arzând opere de artă inestimabile. Au uitat că bisericile și catedralele nu sunt produse ale orgoliului omenesc, deși uneori poate au fost, ci sunt expresii ale credinței oamenilor. Bărbați și femei, băieți și fete, bătrâni și tineri, oameni de toate condițiile sociale și chiar morale, întregul oraș a construit, de exemplu, catedrala din Chartres, punând piatră lângă piatră, act de iubire lângă act de iubire. Sărbătoarea de azi ne amintește că bisericile noastre, oricât de mărețe sau umile, sunt semne ale transcendenței, locuri în care noi ne adunăm să spunem tare ceea ce, de prea multe ori, suntem presați de alții să negăm în mod deschis: Isus Cristos este Domnul!

Un ultim motiv pentru care noi celebrăm sărbătoarea bisericii mame este că solemnitatea de azi ne amintește că noi înșine suntem temple, chiar dacă nefinisate încă. Noi creștinii suntem Biserica lui Cristos și avem o istorie mareață. În decursul secolelor, Biserica a făcut mai mult bine decât e posibil să ne dăm seama. Mijloacele de comunicare în masă, care mereu ne atrag atenția asupra greșelilor noastre, nu ar trebui să ne orbească cu privire la enormul bine care l-am făcut în timp și încă îl mai facem. Caritasul creștin este cel mai mare serviciu privat de ajutor din lume, deși acest fapt nu este scris în ziare și nici spus la televiziune. Primele linii de aprovizionare în caz de cataclism au fost deschise tot la Roma de Papa Leon cel Mare (440-461). Gândiți-vă la numărul imens de surori, dintre care fericita Maică Tereza de Calcuta nu e decât doar una, la spitalele catolice ce nu pot fi numărate, la școli, la clinici și leprozerii. Probabil cea mai mare asistență medicală a bolnavilor de SIDA este oferită de Biserica Catolică, deși nu vom ști niciodată aceasta. I-am învățat pe oameni să scrie, să citească, să cânte, să creadă și să ierte. I-am vindecat pe oameni, i-am mângâiat, i-am înmormântat. Suntem prezenți în orice parte a pământului slujind altora, zi și noapte, fără încetare. În ciuda greșelilor noastre, am făcut și facem lucrarea lui Cristos.

Acum știți de ce sărbătoarea Sfințirii Bazilicii din Lateran este atât de importantă și ce de ce ne privește și pe noi. Acum știm că solemnitatea de azi ne vorbește despre trecutul nostru, despre legătura cu Petru și Paul, despre universalitatea (catolicitatea) Bisericii noastre, și, cel mai important, despre misiunea noastră de a fi Biserica lui Crsitos și de a-i continua lucrarea sa de slujire a oamenilor.

 

* * *

 

Casa Mea va fi numită casă de rugăciune

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Copyright: Predici.cnet.ro

Un studiu arată că moartea ne lovește în proporție de 20% în mașină; 17% în casă; 14% pe stradă; 16% în călătoriile în aer, pe calea ferată sau pe apă; 32% în spitale; și doar 0,001% dintre decese au loc în biserică. Conform acestui studiu, cel mai bun loc pentru a te afla în orice moment nu este mașina ta, casa ta sau spitalul, ci biserica! Astăzi celebrăm sfințirea Bazilicii Lateran din Roma. De ce celebrăm sfințirea unei biserici deși suntem departe de Roma? Ne amintește de importanța clădirii bisericii ca spațiu sacru dedicat pentru întâlnirea personală și comunitară cu Dumnezeu.

Istoric vorbind, Bazilica San Giovanni in Laterano este cea mai veche biserică din Roma și cu rangul cel mai mare în lume, urmată de Bazilica San Pietro din Vatican. Drept urmare este mama tuturor bisericilor. Când îi celebrăm sfințirea, celebrăm deci misterul prezenței speciale a lui Dumnezeu în clădirile dedicate cultului divin, printre care se numără evident și propria noastră biserică parohială.

Știm că Dumnezeu este pretutindeni. Dar atunci când poporul lui Dumnezeu ridică o biserică și o dedică în totalitate slujirii lui Dumnezeu, mărirea lui Dumnezeu vine în acea clădire astfel că din acel moment o putem numi casa lui Dumnezeu. Solomon amintește de acest mister în rugăciunea lui pentru sfințirea templului din Ierusalim: “Cerul și cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puțin acest templu pe care l-am zidit numelui Tău!” (1Regi 8,27). Astfel, în timp ce celebrăm sălășluirea specială a lui Dumnezeu într-un templu, trebuie să ne amintim că prezența lui Dumnezeu nu este limitată la templu. Dumnezeu este în continuare pretutindeni. Dar Dumnezeu își manifestă mărirea Sa în mod special în anumite persoane, locuri și lucruri. Un templu sau o biserică este un astfel de loc.

La început un templu, o biserică sau un sanctuar erau venerate atât de mult încât se sugera că Dumnezeu “locuiește” exclusiv în astfel de locuri. Oamenii mergeau la biserică, participau la slujbă, primeau Împărtășania și mergeau acasă fără să știe lângă cine au stat în bancă. Spiritualitatea era foarte individualistă, iar cei care stăteau lângă tine erau văzuți mai degrabă ca o sursă de distragere de la comuniunea ta personală cu Dumnezeu. Credincioșii uitau că suntem cu toții frați și surori și că am venit în biserică să îi dăm cult lui Dumnezeu ca o familie.

Pentru a descuraja această religiozitate individualistă, Conciliul Vatican II a introdus unele schimbări în cult, precum întoarcerea preotului cu fața la popor în Liturghie sau schimbarea semnului păcii. Dar am sărit dintr-o extremă în alta, iar astăzi mulți creștini au pierdut simțul sacralității spațiului bisericii, până acolo încât unii se comportă în biserici chiar fără vreo reverență. Mulți creștini au abandonat practicile tradiționale care aveau ca scop să ne amintească faptul că suntem în prezența lui Dumnezeu atunci când intrăm în biserică. Aici se includ lucruri mici precum ținuta decentă, semnul Sfintei Cruci făcut cu apa sfințită, îngenuncherea sau înclinarea în fața tabernacolului înainte de a te așeza sau pleca din biserică, evitarea discuțiilor particulare sau măcar coborârea vocii când chiar ai ceva de spus în biserică… și nu ești preot.

Pierderea simțului sacralității spațiului bisericii ar putea fi unul din motivele pentru care tinerii nu se mai înghesuie astăzi la Liturghie. Dacă vin la biserică se simt ca la o altă întâlnire socială și cum să ne mirăm că o găsesc plictisitoare după o vreme? Dar atunci când înțeleg că biserica este un loc sfânt, un loc de întâlnire cu Dumnezeu, cu semenii și cu el însuși, atunci vine și acea dispoziție a minții și trupului la slujbă care să le permită să aducă cult și să trăiască o experiență care nu plictisește. Celebrarea de astăzi a sfințirii Bazilicii Lateran ne invită să ne înnoim credința că biserica este casă de rugăciune și să cultivăm cu grijă obiceiurile și practicile care îl ajută pe Dumnezeu să ne întâlnească de ori câte ori mergem la biserică.

 

* * *

 

Sfințirea Bazilicii din Lateran

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Apropiindu-se Paștele iudeilor, Isus s-a urcat la Ierusalim. În templu i-a găsit pe negustorii de boi, de oi și de porumbei și pe schimbătorii de bani șezând. A făcut un bici din funii și i-a izgonit pe toți afară din templu… și le-a zis: “Luați astea de aici și nu faceți din casa Tatălui meu o casă de negustorie!”… Iudeii au luat cuvântul și i-au zis: “Prin ce semn ne arăți că ai dreptul să faci astfel de lucruri?” Drept răspuns Isus le-a spus: “Distrugeți templul acesta și în trei zile îl voi ridica din nou”… Dar el vorbea despre templul trupului său. (In 2,13-22)

Sărbătoarea Sfințirii Bazilicii din Lateran are menirea de a atrage atenția asupra centrului unității Bisericii Catolice. Acest centru a fost vizibil stabilit odată cu construirea și consacrarea bazilicii de pe domeniul familiei Laterani, domeniu oferit de către Constantin cel Mare papei Silvestru în jurul anului 320.

Liturgia Cuvântului din această sărbătoare pune în relief două teme biblice: cea a consacrării edificiului însuși, rezervat cultului lui Dumnezeu – această temă situându-se în prelungirea celei a dedicării Templului de la Ierusalim, considerat drept “casa lui Dumnezeu” – și cea a Bisericii considerată drept comunitatea credincioșilor, adevărat templu spiritual constituit astfel de prezența Duhului Sfânt.

Gestul lui Isus de a-i fi alungat din templul de la Ierusalim pe negustorii de animale destinate jertfelor și dialogul pe care Mântuitorul îl are cu iudeii, pun în scenă o construcție plină de semnificație. Într-adevăr, expulzarea animalelor din Templu lasă să se înțeleagă că timpul jertfelor a apus și că singura jertfă agreată de Dumnezeu este Jertfa unică și definitivă a lui Cristos (v. “distrugeți templul acesta…”). În plus, Isus vorbește despre trupul său ca despre Templu pe care, distrus de iudei, îl va reclădi în trei zile. Acest nou Templu va fi în același timp expresia “locului” în care se va actualiza în mod constant Jertfa Crucii dar și cea a “ecclesiei”/(comunității) celor răscumpărați și renăscuți la o viață nouă.

Fraților, voi sunteți templul construit de Dumnezeu. Ca un arhitect iscusit, prin harul ce mi-a fost dat de Dumnezeu, eu am pus temelia, alții continuă construcția. Important e ca fiecare să ia seama cum construiește. Nimănui nu-i este îngăduit să pună altă temelie decât aceea care există deja: adică Isus Cristos. Nu știți voi, oare, că sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu și Dumnezeu îl va distruge pe el. Căci templul lui Dumnezeu este sfânt iar acest templu sunteți voi. (1Cor 3,9b-11.16-17)

În lectura a doua a acestei sărbători sfântul Pavel (Paul) privilegiază și definește tema Bisericii considerată drept comunitatea credincioșilor pe care o exprimă, totuși, în termenii alegorici ai edificării Templului. Într-adevăr, ca orice templu, comunitatea ecclesială are un “constructor”, Dumnezeu, o “temelie”, Isus Cristos, un “arhitect”, apostolul. Acest “templu al lui Dumnezeu” este sfânt datorită Duhului lui Dumnezeu care locuiește în el.

Prin urmare, totul trebuie concureze în bisericile noastre la frumusețea derulării liturgice, dar mai întâi totul trebuie să devină expresia credinței în prezența vie a Domnului printre credincioșii săi. Și dacă acest lucru se cere oricărei biserici de pe pământ, cu atât mai mult se cere acest lucru acelei Bazilici chemate să exprime catolicitatea.

 

* * *

 

Aceasta e casa lui Dumnezeu

Autor: pr. Anton Lucaci
Copyright: Radio Vatican

E ziua Domnului. Anul acesta, în locul duminicii a XXXII-a din Timpul liturgic ordinar, se celebrează sărbătoarea bazilicii din Lateran, catedrala Romei, dedicată inițial Preasfântului Mântuitor și apoi Sfântului Ioan Botezătorul. A fost ridicată de papa Melchiade între anii 311 și 314 pe terenul donat în acest scop de împăratul Constantin, alături de palatul Lateran, care fusese reședință imperială și a devenit sediul episcopului Romei. În această bazilică s-au ținut cinci concilii ecumenice în anii 1123, 1139, 1179, 1215 și 1512. Bazilica Laterană este considerată “mama și capul tuturor bisericilor din orașul Roma și din lumea întreagă” cum spune inscripția în limba latină de la intrare: “Omnium ecclesiarum Urbis et Orbis mater et caput”. Sărbătoarea dedicării acestei bazilici a fost mai întâi o sărbătoare a orașului Roma, dar nu peste mult timp a fost extinsă la toate bisericile de rit roman sau latin, ca semn al iubirii și unirii cu catedra lui Petru, despre care Sfântul Ignațiu din Antiohia mort martir la Roma în timpul împăratului Traian, în anul 107 scrie că “universo caritatis coetui praesidet” – “stă în fruntea tuturor celor adunați de dragoste”, adică a întregii creștinătăți. Sfântul Cezar de Arles se adresa credincioșilor săi spunându-le: “Cristos ne-a ajutat, fraților preaiubiți, să cinstim astăzi cu nespusă bucurie ziua de naștere a acestei biserici, dar nu uitați că noi trebuie să fim templul adevărat și viu al lui Dumnezeu” (Sermo 229).

Se știe că încă din timpul apostolilor creștinii obișnuiau să se întâlnească în anumite locuri pentru a se ruga împreună, pentru a proclama și asculta Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a participa la celebrarea Euharistiei, memorialul morții și învierii lui Cristos. Ei împlineau astfel testamentul lui Isus: “luați și mâncați din aceasta toți; luați și beți din acesta toți; faceți aceasta în amintirea mea”.

La început aceste reuniuni se țineau în case particulare și pentru faptul că Biserica nu era recunoscută, dar creștinii au căutat să obțină recunoașterea dreptului de a avea lăcașuri de închinare. Astfel, se amintește un fapt petrecut la începutul secolului al III-lea, când împăratul Alexandru Sever dă dreptate comunității creștine într-un proces împotriva cârciumarilor care se opuneau la transformarea unui local în locaș de cult.

Oricum, la procesul Sfântului Iustin filozoful și al însoțitorilor săi din anul 165/166, prefectul Rusticus a întrebat: “Unde vă adunați voi?” Iustin a răspuns: “Fiecare unde poate și unde preferă; tu crezi că noi ne adunăm într-un singur loc, dar nu este așa, deoarece Dumnezeul creștinilor, care este nevăzut, nu este prezent doar într-un anumit loc, ci El umple cu prezența sa cerul și pământul, și credincioșii săi îi aduc laudă și preamărire în orice loc”(Actele martiriului Sfântului Iustin și al Însoțitorilor săi). În răspunsul său răspicat, marele apologet Iustin repetă în fața judecătorului ceea ce Isus spusese femeii samarinene la fântâna lui Iacob: “Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veți adora pe tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim. Voi adorați ceea ce nu cunoașteți. Noi adorăm ceea ce cunoaștem, pentru că mântuirea vine de la iudei. Însă vine ceasul – și chiar acum este – când adevărații adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh și adevăr, căci și Tatăl astfel de adoratori își caută. Dumnezeu este duh și cei care îl adoră, în duh și adevăr trebuie să-l adore” (In 4, 21- 24).

Cu toate acestea avem biserici, lăcașuri de cult, avem bazilici, avem catedrale, iar la 9 noiembrie sărbătorim dedicarea adică destinarea exclusivă pentru cultul divin a Bazilicii din Lateran. Liturghia sărbătorii are rugăciuni și lecturi biblice proprii: Ez 47,1-2.8-9.12; Ps 45; 1 Cor 3,9b-11.16-17; In 2,13-22.

Ce reprezintă pentru liturgie și pentru spiritualitatea creștină dedicarea unei biserici și existența însăși a bisericii înțeleasă ca loc de cult?

Pentru a răspunde, îl vom urma pe părintele capucin Raniero Cantalamessa, de zeci de ani predicator al Casei Pontificale, care propune să se pornească de la aceste cuvinte ale lui Isus, deja citate mai sus și luate din Evanghelia după Ioan: “A venit momentul în care adevărații închinători îl vor adora pe Tatăl în duh și adevăr, pentru că Tatăl astfel de adoratori își caută.”

Isus învață că templul lui Dumnezeu este, în primul rând, inima omului care a primit cuvântul său. Vorbind despre sine și despre Tatăl Isus spune: “Dacă cineva mă iubește…Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face locuință la el” (In 14, 23). Iar Paul scrie creștinilor din Corint: “Nu știți voi, oare, că sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (1Cor 3,16) Așadar, templul nou al lui Dumnezeu este credinciosul. Dar locul prezenței lui Dumnezeu și al lui Cristos este și acolo “unde doi sau trei sunt reuniți în numele lui” (Mt 18,20). La rândul său conciliul Vatican II ajunge să numească familia creștină o “biserică domestică” (Lumen Gentium, 11), adică un mic templu al lui Dumnezeu, tocmai pentru că, datorită sacramentului căsătoriei ea este, în gradul cel mai înalt, locul în care “doi sau mai mulți” sunt reuniți în numele său.

Atunci, pentru care motiv noi creștinii dăm atâta importanță bisericii, lăcașului de cult, dacă fiecare din noi îl poate adora pe Tatăl în duh și adevăr în propria inimă, sau în casa sa? Pentru ce această obligație de a ne duce în biserică în fiecare duminică? Răspunsul stă în faptul că Isus Cristos nu ne mântuiește separat unii de alții. Învață conciliul Vatican II în constituția dogmatică despre Biserică: “În orice timp și în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de El și săvârșește dreptatea (cf Fap 10,35). Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfințească și să-i mântuiască pe oameni nu individual și fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-L cunoască în adevăr să-L slujească în sfințenie”. Deci Isus a venit să-și formeze un popor, o comunitate de persoane în comuniune cu El și între ele” (Lumen Gentium nr. 9).

Ceea ce este casa, o locuință proprie, pentru o familie, este biserica pentru familia lui Dumnezeu. Este semnul vizibil al comunității creștine. Nu există familie, fără o casă.

Unul din filmele neorealismului italian este intitulat “Acoperișul” scris de Cesare Zavattini și condus de regizorul Vittorio de Sica. Doi tineri, săraci și îndrăgostiți, se căsătoresc, dar nu au o casă proprie. La periferia Romei, după cel de-a II-lea Război mondial, plănuiesc să-și construiască una, luptând împotriva timpului și a legii, – în cazul când construcția nu ajungea la acoperiș până la coborârea serii, era demolată. Când la sfârșit, este pus acoperișul, tinerii sunt siguri că au o casă și o intimitate proprie, se îmbrățișează fericiți; sunt o familie.

Oricine a putut vedea repetându-se această istorie în atâtea cartiere din orașele noastre, sau în sate și cătune care nu aveau o biserică proprie și locuitorii au trebuit să-și construiască una. Solidaritatea, entuziasmul, bucuria de a lucra împreună cu preotul pentru a da comunității un loc de închinare și de întâlnire sunt istorii adevărate și fiecare din ele ar merita un film ca cel al regizorului italian. Lăcașul de închinăciune, dă unitate și identitate acelei comunități.

Trebuie însă să evocăm și un fenomen dureros: abandonarea crescândă, uneori în masă, în unele țări europene, dar și în România, a frecventării bisericii și prin aceasta a Liturghiei duminicale. Statisticile privind practica religioasă sunt ceva de plâns. Nu e adevărat întotdeauna că cine nu merge la biserică, acela a pierdut credința. Nu, doar atât că se înlocuiește religia instituită de Cristos cu una “croită de fiecare”. În America spun “pick and choose”, ia și alege, așa cum se face la marile magazine. Lăsând la o parte metafora, se constată că fiecare își face o idee a sa despre Dumnezeu, despre rugăciune și se simte liniștit cu ea. Se uită, în acest mod, că Dumnezeu s-a revelat în Cristos, că Isus Cristos a predicat o Evanghelie, a întemeiat o ekklesìa-biserică, adică o adunare de convocați, a institut sacramente, ca semne și mijloace ale prezenței sale și ale mântuirii. A nesocoti toate acestea pentru a cultiva o imagine proprie despre Dumnezeu, expune omul la subiectivismul cel mai total. Nu se mai confruntă cu nimeni altul decât cu sine. În acest caz, da, se verifică ceea ce spunea filozoful german Feuerbach: “Dumnezeu se reduce la proiecția propriilor nevoi și dorințe; nu mai este Dumnezeu care creează omul după chipul său. Dar este un dumnezeu care nu salvează!

Desigur, o religiozitate constând doar din practici exterioare nu servește la nimic; Isus combate aceasta de-a lungul Evangheliei. Însă nu există contrast între religia semnelor și a sacramentelor și cea intimă și personală, între rit și spirit. Marile genii religioase – ne gândim la Augustin, Pascal, Kierkegaard și mulți alții – erau oameni de o interioritate profundă și foarte personală și în același timp erau inserați într-o comunitate, frecventau biserica lor, erau practicanți.

În cartea sa Confesiuni (VIII,2), Sfântul Augustin povestește cum s-a petrecut convertirea de la păgânism a marelui retor și filozof roman Victorin. Convins de acum de adevărul creștinismului, îi spunea preotului Simplician: “Să știi că eu sunt deja creștin”. Simplician îi răspundea: “Nu cred până nu te văd în biserica lui Cristos”. El replica: “Ce, pereții sunt cei care ne fac creștini?” Și situația a durat așa neschimbată mult timp. Însă într-o zi Victorin a citit în Evanghelie cuvintele lui Isus: “Cine se va rușina de mine în lumea aceasta și eu mă voi rușina de el înaintea Tatălui meu”. A înțeles atunci că respectul uman, gândul și teama de ceea ce vor spune colegii săi îl făceau să nu meargă la biserică. Atunci s-a dus la Simplician și i-a spus: “Să mergem la biserică, vreau să mă fac creștin”. Cred că această istorie are ceva de spus și astăzi mai multor persoane din lumea culturii și nu numai.

Încheiem cu Psalmul 26, în care rugăciunea omului credincios devine căutare și dorință nestăvilită după Dumnezeu. Prezența lui se descoperă în templu prin jertfă, rugăciune, implorare, împlinirea legii. Este o rugăciune de speranță în Dumnezeu pentru ceasul în care orice nădejde omenească ne părăsește: “Un lucru cer de la Domnul și-l doresc fierbinte: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieții mele, ca să mă bucur de frumusețea Domnului cercetând lăcașul său” (v.6).