Predici

(tipareste predicile)

 

Buna-Vestire
Evanghelia: Luca 1,24-38
Apostolul: Evrei 2,11-18

Luca 1,24-38

Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea. Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Isus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea.

 

Autori

pr. Gheorghe Neamţiu
volum colectiv Chemaţi la sfinţenie
volum colectiv ITRC
pr. Mihai Tegzeş
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic

 

* * *

 

Iată roaba Domnului

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa Creştină

“Iată roaba Domnului; fie mie după Cuvântul Tău.”
(Luca I,38)

Sărbătorim astăzi misterul, taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, a Cuvântului veşnic, în sânul Preacuratei Fecioare, mister prin care Cerul se coboară pe pământ, “Dumnezeu se face om, pentru ca pe om să-l facă Dumnezeu” (Sfântul Augustin). Este evenimentul hotărâtor care schimbă cursul vieţii omului şi împarte istoria în două: înainte de Cristos şi după Cristos.

Cu aproape două mii de ani în urmă, în anul 747 de la întemeierea Romei (Dionisie cel Mic a stabilit, în mod greşit, începutul erei creştine cu şase ani mai târziu, anul 753 de la întemeierea Romei.), într-un neînsemnat orăşel din Palestina, Nazaretul Galileei, un mesager al Cerului, îngerul Gavriil, a fost trimis la umila Fecioară Maria ca să-i aducă ei şi, prin ea, omenirii, vestea cea bună a întrupării lui Dumnezeu în sânul ei feciorelnic. De aceea sărbătoarea de azi se numeşte Buna-Vestire, care are acelaşi înţeles cu Evanghelia, cuvânt provenit din limba greacă.

“Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei” – o salută îngerul. Acest straniu şi nemaiauzit salut din partea unui sol al Cerului o sperie pe tânăra Fecioară. Îngerul o linişteşte: “Nu te teme, Marie, căci ai aflat har înaintea lui Dumnezeu”, ceea ce însemna: Dumnezeu te iubeşte în chip deosebit. “Şi – continuă îngerul – vei lua în pântece şi vei naşte fiu, şi vei chema numele lui Isus.” Adică Mântuitor, Mesia. “Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu cunosc bărbat” – întreabă Maria. “Spiritul Sfânt se va coborî asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceasta şi sfântul ce se va naşte din tine se va chema Fiul lui Dumnezeu”, îi răspunde Gavriil.

Liniştită prin aceste destăinuiri, prin care, pe de o parte, îşi vedea pusă la adăpost virtutea fecioriei perpetue, iar, pe de altă parte, era încredinţată că, printr-un har unic al lui Dumnezeu, era aleasă ca să fie Mama Mântuitorului ei şi al lumii, Maria primeşte cu adâncă smerenie această demnitate, zicând: “Iată roaba Domnului; fie mie după Cuvântul Tău!” În clipa când a rostit acest consimţământ, prin “fie”, Dumnezeu Cuvântul a luat trup omenesc în trupul ei, devenind ea, astfel, Mama lui Dumnezeu şi Mama neamului omenesc. Cel nemărginit, Cel veşnic, Cel atotputernic devine mărginit, vremelnic, slab, supus schimbării, lipsurilor, suferinţelor şi morţii: întru totul asemenea nouă, afară de păcat. El şi-a ales, din veci, acest colţişor de rai, fiinţa preacurată a Fecioarei Maria, care nu a fost niciodată atinsă nici măcar de umbra vreunui păcat, deoarece Dumnezeu, în vederea unicei ei demnităţi de Mamă a Sa, a împodobit-o cu toate virtuţile, în gradul cel mai înalt, şi cu privilegiul unic de a fi scutită chiar şi de pata păcatului strămoşesc. Aşa ne-o prevesteşte protoevangheliul, adică prima bună-vestire pe care o face însuşi Dumnezeu, când, după căderea în păcat a protopărinţilor, îi spune Satanei: “Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; ea îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei atinge călcâiul.” (Facere III, 15). Aici este vorba de o femeie, de o nouă Evă, de mama noului Adam, adică a lui Isus, deci de Maria, care, drept răzbunare împotriva Şarpelui, a Satanei, va zdrobi capul acestuia, şi de vrăjmăşia dintre această femeie şi diavol, de o parte, şi dintre sămânţa ei – Isus – şi diavol, de altă parte. Or, vrăjmăşia cu diavolul înseamnă a nu avea nimic comun cu el, înseamnă deci absenţa totală a păcatului. Şi fiindcă vrăjmăşia dintre Isus şi diavol a fost totală şi veşnică, tot veşnică şi totală trebuie să fie şi vrăjmăşia dintre Maria şi diavol, ca să rămână în picioare paralelismul dintre aceste două duşmănii. Or, dacă Preacurata Fecioară ar fi fost atinsă de vreun păcat chiar şi numai pentru o clipă din existenţa ei, duşmănia ei cu diavolul nu ar fi la fel ca aceea dintre Fiul ei şi diavol: totală şi pentru totdeauna. Iată de ce, Maria, în virtutea acestei profeţii din Cartea Facerii, a fost scutită şi de păcatul strămoşesc.

Că ea a fost scutită de acest păcat reiese şi din salutul îngeresc: “Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine”, deoarece unde este plinătate de har nu încape nici un păcat, deci nici păcatul strămoşesc.

De altfel nu putem concepe ca Isus, însăşi sfinţenia, să se fi putut întrupa într-o fiinţă care să fi fost atinsă vreodată de pata vreunui păcat. Iar acelora care obiectează că în cazul când Preacurata Sa Mamă ar fi fost prezervată de păcatul strămoşesc ea nu s-ar fi bucurat de Jertfa Răscumpărării Fiului ei, le răspundem că şi ea a fost răscumpărată şi încă într-un mod perfect, căci, de pildă, a-l feri pe cineva de a fi atins de o boală grea este un act de mai mare iubire decât a-l vindeca după ce l-ai lăsat să se îmbolnăvească.

Şi, ca un corolar, ca o consecinţă logică a acestui privilegiu al conceperii nepătate, rezultă un alt privilegiu al Preacuratei: scutirea de moartea trupească în sensul ei de descompunere biologică; deoarece, fiind moartea o urmare a păcatului originar, e cu totul logic ca Maria, care a fost scutită de acest păcat, să fie scutită şi de consecinţa acestuia, care e moartea. De aceea, despre Maria spunem că a adormit, fiind ridicată cu trupul la cer, a treia zi, în corul îngerilor.

E de la sine înţeles că, dacă ea a fost prezervată de pata păcatului strămoşesc, cu atât mai mult a fost scutită şi de orice umbră de păcat uşor, lesne-iertător, deoarece, ea nu a moştenit nici dezechilibrul naturii umane creat de acel păcat, dezechilibru ce constă în pornirile dezordonate spre păcate.

Dar maternitatea divină i-a atras Mariei şi un alt privilegiu unic: fecioria înainte de naştere, în naştere şi după naştere, întrunind astfel în fiinţa ei paradoxul necuprins al mamei fecioare. Din punct de vedere natural pare a fi o imposibilitate. Dar iată ce ne spune profetul Isaia în cap.7,v.14: “(…) Iată, Fecioara va concepe şi va naşte fiu şi îi va da numele Emanuel”. Or, nimeni nu spune: fecioara concepe şi naşte, ci femeia concepe şi naşte. Şi, dacă profetul spune: “Fecioara va concepe şi va naşte”, înseamnă că aceste cuvinte trebuie luate în sensul lor literal, strict. De altfel, din nou trebuie să subliniem, şi aici, că mintea noastră nu poate admite ca Dumnezeu, care este sfinţenia însăşi, să aducă prin întruparea Sa vreun prejudiciu votului de feciorie perpetuă pe care îl făcuse Maria şi la care ea ţinea atât de mult, după cum reiese din dialogul ei cu îngerul Gavriil, când întreabă: “Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu cunosc bărbat?”

Ca să ne putem da seama câtuşi de puţin de acest mister al fecioriei în naştere, să ne gândim la două analogii cu fenomene din natură: soarele trece prin sticlă fără s-o vatăme, şi, tot la fel, chipul nostru străbate oglinda fără s-o despice. Astfel a trecut Isus prin Maria rămânând trupul ei nevătămat, deapururi feciorelnic.

Toate aceste privilegii unice amintite: zămislirea fără prihană strămoşească, scutirea de moarte şi înălţarea cu trupul la cer, scutirea de orice păcat personal şi fecioria perpetuă formează cununa de nestemate ce aureolează fruntea Fecioarei-Mame, pe care Dumnezeu astfel şi-a pregătit-o pentru ca ea să păşească în lume ca s-o sfinţească, s-o îndumnezeiască şi s-o mântuiască. De aceea Biserica, în imnurile ei liturgice, nu încetează şi nu va înceta să-i preamărească sfinţenia fără seamăn, numind-o pe Maria “mai venerată decât Heruvimii şi neasemănat mai înslăvită decât Serafimii”, “mai sfântă decât îngerii (…) şi mai curată decât soarele” (Sfântul Ioan Damaschinul), “mai presus decât toată sfinţenia” (Canonul din 9 sept. cânt. I), “mai sfântă decât toate făpturile” (Ibid. cânt. a III-a), “singura preacurată şi cu totul nepătată” (Canonul de mângâiere cel mic către Născătoarea de Dumnezeu, cânt. a III-a).

Astfel s-a împlinit profeţia pe care însăşi Preacurata a făcut-o despre sine în acel măreţ Magnificat: “Sufletul meu slăveşte pe Domnul (…) pentru că a privit spre smerenia servitoarei Sale: căci iată de acum mă vor ferici toate neamurile.”

Dar, cu toate darurile extraordinare cu care Dumnezeu a împodobit sufletul Preasfintei Fecioare pentru a fi vrednică de El, Fiul Său nu s-ar fi întrupat în sânul ei, şi deci nu ne-ar fi mântuit, dacă umila Fecioară nu şi-ar fi dat consimţământul prin acel “fie mie după cuvântul tău”. Şi ea însăşi nu ar fi rămas sfântă dacă acel “fie” nu l-ar fi rostit nu doar verbal, ci şi faptic, neîncetat, în toată viaţă ei, adică dacă nu s-ar fi conformat voinţei lui Dumnezeu, acceptând toate lipsurile şi durerile ei de mamă, până la actul final de pe Calvar. Dacă Isus a iubit-o pe Maria, a iubit-o în primul rând pentru că inima şi voinţa ei a fost ca a Sa, una cu voinţa Tatălui ceresc. Vă amintiţi când o femeie din popor, exaltată de frumuseţea cuvintelor ce ieşeau din gura lui Isus, a exclamat: “Fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânul pe care l-ai supt” (Luca XI, 27). Şi vă amintiţi ce îi răspunde Isus: “Cu adevărat fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (v. 28). Cuvânt extraordinar! Cum? Să nu fie oare cea mai mare fericire aceea de a fi mama unui Dumnezeu? Să fie oare mai fericiţi aceia care Îi primesc şi păzesc cuvântul? Răspunsul răspicat ni-l dă altă scenă din viaţa lui Isus. După vindecarea îndrăcitului orb şi mut, în timp ce Isus îi înfrunta pe farisei şi cărturari pentru necredinţa lor, cineva Îl anunţă că mama şi fraţii lui (adică verişorii) Îl aşteaptă afară, dorind să-i vorbească: “Iată mama ta şi fraţii tăi stau afară căutând să grăiască cu tine”. La care Isus răspunde: “Care este mama Mea şi fraţii Mei?” Şi, întinzând mâna spre ucenici, continuă: “Iată mama Mea şi fraţii Mei! Căci oricine va face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea” (Matei XII,46-50). E limpede deci că dacă Mama lui Isus este cea mai iubită fiinţă a Sa e pentru că ea a făcut totdeauna voia Tatălui şi Isus a iubit-o în primul rând pentru această desăvârşită unire a ei cu voinţa divină.

Deci, după cum numai prin acceptarea voinţei lui Dumnezeu Cuvântul veşnic a putut lua trup în Maria, tot astfel numai printr-o continuă unire a noastră, în gânduri, vorbe şi fapte, cu voinţa divină, Isus Cristos Se va putea întrupa în mod spiritual în noi, ca prelungire a întrupării Sale fizice. Căci El a venit să pătrundă în firea noastră, s-o transforme, s-o divinizeze, altoindu-ne, pe noi mlădiţele sălbatice, în trunchiul Său nobil, divin. Or această altoire şi divinizare începe prin credinţă şi se desăvârşeşte prin iubire, care face din voinţa lui Isus voinţa noastră. “De Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi şi la El vom veni şi locaş la El vom face” (Ioan XIV,23).

Iubiţii mei, dacă, imitând-o îndeaproape pe Maria, conformarea noastră cu voinţa lui Dumnezeu va fi totală; dacă gândurile, simţămintele, faptele noastre vor fi după placul Său, adică dacă nu vom iubi creaturile pentru ele şi în ele însele, ci în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu; dacă nu numai în bucurii, ci şi în încercări Îl vom vedea pe Dumnezeu prezent prin voinţa Sa şi-L vom îmbrăţişa lăsându-ne conduşi de El, atunci şi în noi Se va întrupa Cristos, mistic, dar real ca şi în Maria, atunci vom deveni şi noi fratele şi mama lui Isus.

În aceste sentimente să trăim astăzi cu Maria taina Întrupării, smerindu-ne pentru necuprinsul dar al răscumpărării, şi să-L primim pe Isus cu generozitate în întreaga noastră fiinţă, făcând din voinţa Lui voinţa noastră, sensul vieţii noastre, în bucurii ca şi în dureri, rostind ca Maria, în viaţă şi în clipa morţii: “Iată robul Tău, fie mie după Cuvântul Tău!” Amin.

 

* * *

 

Bunavestire

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

În această sărbătoare celebrăm misterul Cuvântului care se face Fiu al Mariei, iar Fecioara devine Maica lui Dumnezeu. Celebrarea acestei sărbători a început pe la jumătatea sec. al VI-lea. Din Evanghelie, putem observa că Domnul s-a prezentat Mariei nu doar pentru a o vizita, ci pentru a împlini, cu ajutorul colaborării ei, o minune care nu se mai înfăptuise: Dumnezeu s-a făcut trup.

Iubiţi credincioşi! Taina întrupării constituie faptul cel mai profund al felului de participare al omului la planul lui Dumnezeu, de mântuire a lumii: Cuvântul lui Dumnezeu s-a născut, din trup omenesc, o singură dată, pentru totdeauna. În această sărbătoare Isus apare, mai mult ca oricând, unit cu Sfânta Fecioară. Odată cu asentimentul Mariei, Cuvântul divin şi-a asumat natura omenească în sânul preacurat al Fecioarei Maria, pentru a împlini în ea, în natura umană, misterul mântuirii noastre.

Mesagerul lui Dumnezeu o salută pe Fecioara Maria cu cuvintele: “cea plină de har” (Lc 1,28), ca şi cum acesta ar fi numele ei adevărat. Ce înseamnă acest nume? De ce Arhanghelul Gabriel o numeşte astfel pe Fecioara din Nazaret? În limbajul biblic, “har” înseamnă un dar deosebit, care îşi are izvorul în viaţa trinitară a lui Dumnezeu însuşi, care este Iubire (1 In 4, 8). Fecioara Maria este numită “plină de har” (Lc 1,28) pentru că acest nume desemnează adevărata ei existenţă. Când Dumnezeu schimbă numele cuiva, îl destinează la ceva nou sau îi revelează misiunea adevărată în istoria mântuirii. Sfânta Maria este numită “plină de har” datorită maternităţii sale divine.

În planul Său veşnic de mântuire, Dumnezeu a ales-o pe Sfânta Maria ca să-L dea lumii pe Salvatorul ei, pe Fiul preaiubit al lui Dumnezeu. Pentru ea, Dumnezeu a avut un plan unic şi cu totul excepţional: să fie Maica Fiului Său. În acest sens, notăm că Îngerul i-a făcut Fecioarei extraordinara propunere din partea lui Dumnezeu, asigurând-o că va putea să fie mamă fără să-şi piardă fecioria, întrucât lui Dumnezeu nimic nu-I este cu neputinţă.

Sărbătoarea de azi ne ajută să înţelegem că nu omul este cel care se înalţă la Dumnezeu, ci Dumnezeu e cel care coboară în sărăcia şi suferinţa noastră. Dumnezeu respectă libertatea, aşteptând răspunsul şi aportul nostru.

Bunavestire este semnul împlinirii profeţiilor mesianice şi deci a profeţiei lui Isaia: “Iată Fecioara va zămisli şi va naşte un Fiu, iar numele lui va fi Emanuel, adică Dumnezeu este cu noi”. În spiritul continuităţii acestei profeţii, Îngerul o anunţă pe Maria că va zămisli şi va naşte un Fiu, care va instaura Împărăţia Mesianică, o Împărăţie care nu va avea sfârşit. Numele copilului, Emanuel, exprimă fidelitatea Dumnezeului Alianţei faţă de promisiunile Sale.

Planul Sfintei Treimi este un “decret” al iubirii, pentru că Domnul atât de mult a iubit lumea, încât pe unicul Său Fiu l-a dat, pentru a o mântui. Pentru Dumnezeu, omul are o mare valoare, fapt care reiese şi din pericopa de astăzi:

- Dumnezeu nu se mulţumeşte să-l mântuiască pe om, ci doreşte ca omul să fie părtaş mântuirii sale.

- Maria s-a tulburat. Nu putea să nu fie aşa, înaintea unui astfel de salut neobişnuit. Când Domnul se descoperă, provoacă în om mirare. Maria, fiinţă umană, s-a tulburat în prezenţa Domnului. Dumnezeu i sa adresat cu iubirea Sa şi a ales-o pe ea.

- Îngerul revelează planul mântuirii lui Dumnezeu. Este culmea iubirii lui Dumnezeu pentru întreaga omenire. Este împlinirea profeţiei: “Voi pune duşmănie între tine şi femeie, între sămânța ta şi sămânța ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Gen 3,15). Acesta este planul minunat al mântuirii omului, de cel rău.

Iubiţi credincioşi! Domnul a dorit să se nască dintr-o femeie şi Maria îşi dă consensul. Citim în enciclica Redemptoris Mater (n.13): “La Bunavestire, de fapt, Maria s-a abandonat complet lui Dumnezeu arătând “ascultarea intelectului şi a voinţei”. A răspuns cu toată fiinţa sa, şi în răspunsul ei era inclusă cooperarea cu “harul lui Dumnezeu, care preîntâmpină şi îngrijeşte”, dar şi o perfectă disponibilitate faţă de acţiunea Spiritului Sfânt, care “perfecţionează continuu credinţa prin darurile sale””.

Venirea în lume a Domnului este o chemare pentru fiecare creştin la ascultarea filială faţă de Dumnezeu Tatăl. Domnul are un plan de mântuire pentru lume şi pentru fiecare om în parte. Noi trebuie să acceptăm cu umilinţă acest plan şi cu ascultare de fii, ştiind că Dumnezeu doreşte să fim părtaşi la ceea ce este mai bun pentru noi.

În enciclica Redemptoris mater (n.46) Sfântul Părinte scrie: “Se poate spune că femeile, privind la Maria, găsesc în ea secretul pentru a trăi cu demnitate feminitatea lor şi promovarea ei. La lumina Mariei, Biserica vede pe chipul femeii reflexul unei frumuseţi, care este oglindirea celor mai puternice sentimente de care este capabilă inima umană: dăruirea totală a iubirii; puterea care ştie să reziste înaintea celor mai mari dureri; încrederea nelimitată şi munca neobosită; capacitatea de a îmbina intuiţia cu cuvintele de susţinere şi de încurajare“.

Evanghelia de astăzi este o sinteză a istoriei mântuirii şi a tainei iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Dumnezeu nu vine pe lume cu forţa, ci îşi cere voie: aşteaptă “da”-ul Mariei. Acest “da” reprezintă realizarea definitivă a Alianţei: Domnul se face unul din noi. Cel veşnic întră în dimensiunea timpului.

Îngerul vesteşte venirea lui Mesia şi legătura strânsă dintre Maria şi Cel care se va naşte din ea. Invitându-o pe Maria să se bucure şi garantându-i ajutorul lui Dumnezeu, Gavril foloseşte un mod de vestire al Cuvântului lui Dumnezeu, asemănător cu cel al profeţilor din Vechiul Testament.

În continuare, aş dori să medităm asupra unor idei legate de această pericopă evanghelică pe care papa Ioan Paul al II-lea le-a predicat de-a lungul vizitei sale pastorale la Loreto, (10 decembrie 1994).

“Iată, vei zămisli un fiu, îl vei naşte şi-l vei numi Isus” (Lc 1, 31). Acestea sunt cuvintele pe care Îngerul le-a adresează Mariei la Bunavestire. Astăzi vom medita la acest mister, a spus papa.

“Bucură-te plină de har, Domnul este cu tine” (Lc 1, 28). Pornind de la acest verset papa afirmă că noi nu ştim locul în care Maria a ascultat aceste cuvinte. Evanghelistul ne spune doar că Dumnezeu a trimis îngerul Său, într-un oraş din Galileea, Nazaret. Probabil scena s-a petrecut în casa Mariei. Auzind aceste lucruri, Maria s-a tulburat şi s-a întrebat cu privire la sensul acestor cuvinte (cfr. Lc 1, 29). Ca răspuns, Evanghelia ne povesteşte că Îngerul vesteşte Mariei ceea ce i s-a întâmplat Elisabetei. Prin urmare, constată Sfântul Părinte, Îngerul i-ar fi dat Mariei o demonstraţie logică: dacă o femeie poate zămisli la bătrâneţe, şi o fecioară poate să zămislească, fără intervenţie bărbătească. Dacă Ioan are tată, Maria zămisleşte de la Spiritul Sfânt. Acum Maria oferă răspunsul său afirmativ şi în această clipă are loc zămislirea Fiului lui Dumnezeu prin lucrarea Spiritului Sfânt.

Casa din Nazaret este martora împlinirii profeţiei lui Isaia (Is 7, 14): “Iată, fecioara va zămisli şi va naşte fiu, şi-i va pune numele Emanuel”, care înseamnă “Dumnezeu este cu noi”. “Iată, Domnul locuieşte cu oamenii”, scrie Apocalipsa (Apoc 21, 3): cuvinte care mai întâi de toate se referă la Maria, care este Mama Mântuitorului. La Nazaret începe mântuirea noastră! Astfel Dumnezeu înfiază omenirea ca pe propriul fiu. Omul înfiat de Dumnezeu, în Isus, devine moştenitorul promisiunilor, al Noii şi Veşnicei Alianţe, a mai spus papa.

Asupra acestei pericope, papa Ioan Paul al II-lea a revenit în vizita pe care a făcut-o în Ţara Sfântă, (20-26 martie 2000).

Papa subliniază că despre Maria, sfântul Augustin a scris: “El a ales maica pe care a creat-o; a creat maica pe care a ales-o”. Inspirându-se din Scrisoarea sf. Pavel către Evrei (10, 5-7), papa notează că, ascultând de voia Tatălui, Cuvântul Veşnic vine în mijlocul nostru pentru a oferi jertfa care întrece toate sacrificiile din vechea Alianţă. Jertfa Sa este sacrificiul veşnic şi perfect, care mântuieşte lumea.

În expunerea sa, Sfântul Părinte face o paralelă între credinţa lui Avraam şi credinţa Mariei. El notează că: amândoi primesc o promisiune de la Dumnezeu. Avraam va deveni tată al unui fiu, din care se va naşte o mare naţiune. Maria va deveni mama unui Fiu, care va fi Mesia, Unsul Domnului. Zice Îngerul Gavril: “Iată, vei zămisli un Fiu, vei naşte… Domnul, Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său… şi Împărăţia Sa nu va avea sfârşit” (Lc 1, 31-33).

Pentru Maria şi pentru Avraam, promisiunea Domnului vine pe neaşteptate. Dumnezeu schimbă cursul normal al vieţii lor. Pentru cei doi promisiunea apare imposibilă. Soţia lui Avraam, Sara era sterilă iar Maria încă nu era căsătorită. “Cum este posibil?”, îl întreabă Maria pe Înger. “Nu cunosc bărbat” Lc (1, 34).

Ca şi lui Avraam şi Mariei i se cere să spună “da” unui fapt care nu s-a mai petrecut. Sara este cea dintâi femeie din Biblie care a zămislit cu ajutorul puterii lui Dumnezeu, la fel cum Elisabeta va fi cea din urmă.

La fel ca Avraam şi Maria trebuie să călătorească prin “întuneric”, încrezându-se în Cel care a chemat-o. Dar întrebarea sa “Cum este posibil?” arată că ea este gata să răspundă “da”, în ciuda fricii şi a nesiguranţei. Maria nu întreabă dacă promisiunea este realizabilă, ci numai cum se va împlini. Nu ne miră că Maria a spus fiat (Lc 1, 38). Prin cuvintele sale, ea se arată adevărată fiică a lui Avraam şi devine Maica lui Cristos şi maica tuturor creştinilor.

Papa observă că Avraam a primit promisiunea, în momentul în care i-a găzduit în casa sa pe cei trei oaspeţi misterioşi (cfr. Gen 18, 1-15) dăruindu-le lor, cinstea cuvenită lui Dumnezeu. Acea întâlnire prefigurează Bunavestire, în care Maria este atrasă cu putere în comuniunea Sfintei Treimi. Prin fiat-ul său, Întruparea a constituit apogeul întâlnirii lui Avraam cu Dumnezeu.

Şi după părerea lui Nicolae Cabasila, la împlinirea vremii, Maica Sfântă a luat parte activă la planul lui Dumnezeu de mântuire al lumii, pentru că a crezut cuvintelor pe care i le-a spus Îngerul Gavril şi pentru că a acceptat să slujească, precum Dumnezeu i-a cerut. Dacă ea ar fi refuzat, dacă ea nu ar fi crezut şi nu ar fi acceptat să slujească, nu s-ar fi putut realiza voinţa lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Acceptând, Maria a devenit Maica Creatorului. În acest fel, întruparea este lucrarea nu numai a Sfintei Treimi, ci şi a voinţei şi a credinţei Fecioarei Maria.

Isus a dorit în mod liber să se întrupeze, Maria a dorit în mod liber să-L primească, iată adevărata relaţie om-Dumnezeu!!! Cum Isus s-a dăruit pe Sine, tot astfel Maria s-a dăruit pe Sine, devenind colaboratoarea lui Dumnezeu în lucrarea de mântuire a lumii pentru ca, împreună cu El, să fie părtaşă la gloria care provine din această iubire.

Îngerul o numeşte “fericită” deoarece ea a acceptat vestea sa şi s-a încrezut în cuvintele sale. Acest lucru este întărit de cuvintele pe care Elisabeta i le spune Mariei “Fericită cea care s-a încrezut în cuvintele Îngerului”.

Sărbătoarea de astăzi este Bunavestire, nu a Mariei, ci a Domnului, pentru că astăzi Domnul este zămislit. Peste nouă luni vom sărbători Naşterea Sa.

Autorul principal al acţiunii acestui mister este Spiritul Sfânt, care dă viaţa lui Isus în Maria: “Spiritul Sfânt se va coborî peste tine”. El este dătătorul vieţii ca şi pe timpul creaţiei, când “Spiritul Domnului plutea peste ape” (Gen 1, 2). Este o nouă creaţie care acum începe, timpul nou al realizării voinţei lui Dumnezeu: acela de a stabili cu lumea, nu doar relaţii formale (conform legii), ci relaţii de iubire şi de dăruire (prin mijlocirea dăruirii trupului lui Isus). Din iubire şi din dar se naşte viaţa nouă care trebuie să conducă toată istoria cosmică şi umană, pentru ca istoria lumii să aibă o împlinire fericită.

Spiritul află în Maria un interlocutor disponibil care să primească viaţa nouă cu deplină conștiinciozitate: “Cum este posibil?… Sunt slujitoarea Domnului”. Ea, o fată oarecare din Ierusalim, care s-a mutat la Nazaret cu logodnicul ei Iosif, constituie împlinirea vechilor profeţii (Isaia a trăit cu aproape 750 de ani mai înainte): “Va naşte un fiu, căruia îi va da numele Emanuel: Dumnezeu cu noi”. Şi Elisabeta cea stearpă va naşte un fiu. În acest caz nu este vorba de o intervenţie fecundatoare a Spiritului Sfânt, deoarece adevăratul tată al lui Ioan este Zaharia, dar este în orice caz, o abundenţă de har vital, datorită vârstei celor doi părinţi. Bunavestire a Domnului se propune ca o adevărată sărbătoare a vieţii.

Astăzi avem multe motive pentru a-L invoca pe Spiritul Sfânt, dătătorul de viaţă. Fiind creştini, nu dorim ca viaţa pe pământ să slăbească, ci să se dezvolte tot mai mult, după voinţa Tatălui: viaţa spirituală, viaţa biologică. Spiritul ne invită să luptăm împotriva dezamăgirilor, a depresiilor, împotriva poluării, a războaielor, împotriva distrugerii resurselor energetice şi minerale.

Munca, truda creştinului nu trebuie să fie stimulată doar de dorinţa de succes imediat, ci de încrederea în fidelitatea Spiritului. “Da”-ul Mariei nu i-a uşurat viaţa, ci i-a făcut-o şi mai nesigură. “Da”-urile noastre nu ne dau mereu certitudine şi satisfacţia rezultatului, dar rezultatele le “contabilizează” Dumnezeu, noi trebuie să ne consolăm cu păstrarea sănătoasă a credinţei în El. Toţi trebuie să învăţăm câte ceva de la Maria. Credinţa ei este o invitaţie pentru noi să privim dincolo de aparenţe: o invitaţie să credem cu putere, că problemele vieţii ne pregătesc pentru participarea la viaţa lui Isus înviat.

În ultima parte a predicii noastre ne vom opri asupra unor gânduri ale Excelenţei sale, Cardinalul Angelo Comastri, legate de Evanghelia de astăzi.

După părerea sa, pagina Buneivestiri este o povestire vocaţională care ne priveşte. Toţi oamenii avem o vocaţie, o chemare de împlinit. În chip diferit şi nouă ne-a trimis Domnul un înger pentru a ne aduce un mesaj, iar viaţa noastră nu este nimic altceva decât răspunsul la această chemare a Domnului. Trebuie să ne prezentăm la şcoala Mariei pentru ca să învăţăm să spunem: “Da! Iată-mă”!

Evanghelistul notează că în luna a şasea, înainte de chemarea Mariei, a avut loc chemarea lui Ioan, a Elisabetei, a lui Zaharia. Pornind de la acest fapt, excelenţa sa constată cum vocaţia Mariei, nu este izolată, solitară. Totul se mişcă în interiorul unei comunităţi, iar vocaţiile converg, deoarece doar în comuniune cu aproapele se descoperă şi se vede identitatea Dumnezeului-iubire.

Prin faptul că Dumnezeu este cel care a trimis pe Îngerul Său Mariei, rezultă că El este Creatorul Mariei, Cel ce se mişcă prin istorie şi care bate la poarta libertăţii umane. Domnul nu trece peste libertatea umană.

Fraţilor! Cum de Domnul bate la uşă? (cfr. Apoc 3). Nu este El, Stăpânul tuturor? Într-adevăr, este Stăpânul tuturor, dar este un Dumnezeu-Iubire, iar iubirea nu poate să constrângă. Iubirea poate doar să bată la uşă: “Iată, Eu stau la uşă şi bat… dacă cineva ascultând glasul Meu îmi va deschide, Eu voi intra, voi cina cu el şi el cu Mine”. Câte cine nu s-au ţinut pentru că multe uşi nu s-au deschis? Este riscul libertăţii. Riscul de a găsi uşi deschise şi uşi închise. Iar porţile închise împiedică extinderea bucuriei şi a mântuirii care a venit în lume.

Excelenţa sa se întreabă cu privire la locul în care s-a născut vocaţia, chemarea Mariei, şi observă că Îngerul a fost trimis la Maria în ţinutul Galileei păgânilor: ţinut dispreţuit, care şi-a pierdut identitatea. La Ierusalim erau cei perfecţi, apărătorii adevăratei tradiţii. În Galileea erau cei dispreţuiţi. Lui Nicodim, care încerca să-L apere pe Isus, cărturarii i-au răspuns să cerceteze Scripturile şi să vadă că nici un profet nu poate veni din Galileea. La fel, Natanael se întreabă, dacă ceva bun poate să vină din Nazaret. Prin urmare, Îngerul este trimis la Nazaret, în ţinutul umilinţei. Aici înmugureşte vocaţia Mariei.

Măreţia Mariei constă în umilinţa sa. Pentru că nu era stăpânită de orgoliu, libertatea ei acceptă în chip spontan, voia Domnului. Mândria noastră ne împiedică să răspundem imediat, spontan, voinţei şi chemării lui Dumnezeu.

Cuvintele pe care Îngerul i le adresează Mariei sunt greu de tradus: Chaire, Bucură-te! O invitaţie care în Vechiul Testament este aproape mereu legată de anunţurile mesianice: “Bucură-te, tresaltă Ierusalime! Bucură-te, tresaltă Fiica Sionului!”. Maria ştie că acest cuvânt are o semnificaţie bogată, profundă. “Bucură-te, tresaltă! Kecharitomene!»… Tu, care ai fost umplută de frumuseţe! Tu care ai fost umplută de har! Domnul este cu Tine, adică este clipa în care tu primeşti o mare misiune!

Noi ne-am fi aşteptat din partea Mariei la o mare bucurie. În schimb, spune evanghelistul, Maria “s-a tulburat” epi to Logo, la auzul acestor vorbe. Verbul, în greacă, are un sens aparte, profund, înseamnă: “a rămas dezorientată, impresionată, tulburată de aceste cuvinte”. Din care motiv? Oare nu erau cuvinte care trebuiau să-i stârnească bucuria? “Bucură-te, Tu care ai fost umplută de frumuseţe! Bucură-te, Tu care ai fost umplută de har!”. Tulburarea Mariei este tulburarea celor umili. Tulburarea mirării. Cutremurul persoanelor care se simt prea mici faţă de planul lui Dumnezeu. Paradoxal! Datorită faptului că Maria se simţea nevrednică, a fost cea mai potrivită pentru împlinirea planului lui Dumnezeu, pentru că simţindu-se mică, ea se abandonează Domnului şi nu se bazează pe sine, nu se încrede exclusiv în sine, ci în ajutorul şi în puterea Domnului.

Astfel, ea a putut să spună: “Iată, slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul Tău!” Şi cuvintele ei au fost pline de sinceritate. Şi noi spunem de multe ori: “Iată-mă”, dar nu suntem sinceri. Noi declaram, “Iată-mă”, dar punem condiţii. Imediat ce Maria spune “Iată-mă”, simte nevoia de a sluji. Ea a afirmat: “Sunt slujitoarea Ta”. Cine-l primeşte pe Dumnezeu în inima sa, se deschide imediat slujirii fraţilor săi. Maria, repede s-a dus la Elisabeta.

Fraţilor! Imediat ce Îngerul a primit “da”-ul Mariei, a plecat de la ea. Maria a rămas în casa sa, în sărăcia sa, în umilinţa sa. În această clipă ea urmează calea slujirii şi-şi redescoperă vocaţia. Acum Elisabeta poate să-i spună: “Abia am auzit glasul tău, copilul a tresărit în pântecele meu şi fericită tu…” nu pentru că ai fost aleasă de Domnul, ci: “Fericită tu, deoarece ai crezut“. Datorită acestei credinţe, Domnul construieşte maternitatea mesianică, prezenţa Fiului Său în istoria lumii.

Astăzi, această Evanghelie ne este încredinţată, dăruită. Această pagină suntem chemaţi să o trăim fiecare din noi. Fiecare cu particularitatea şi cu vocaţia sa. Şi pe noi, Dumnezeu ne vizitează şi bate la uşa libertăţii noastre. Să facă Dumnezeu, ca al nostru “iată-mă” să fie cât mai asemănător cu cel al Mariei. Amin.

 

* * *

 

Bunavestire a Preasfintei de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioare Maria

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Din revelaţia lui Dumnezeu cunoaştem că Preasfânta Fecioară Maria este Mama lui Dumnezeu – Născătoarea de Dumnezeu. Creştinii au crezut în acest adevăr încă din primele secole ale Bisericii.

Călugăr şi preot din Antiochia, Nestor a fost un mare predicator. În anul 428 patriarhul bizantin Nestorie declară război ereticilor din Biserică. Nestorie a atacat şi expresia de pietate dragă poporului: Maria este Născătoare de Dumnezeu. Această expresie ar fi neglijat faptul că Dumnezeu nu are o mamă şi aspectul omenesc al lui Isus. A afirma că Maria este Născătoarea Omului Isus, dădea naştere altei interpretări eretice, adopţionismul, fapt pentru care propune numirea Mariei Născătoare de Hristos. Poporul şi călugării, susţinători ai pietăţii populare, se opun lui Nestorie, apărând o controversă ce va fi rezolvată în anul 431 la Conciliul din Efes. Mii de oameni aflaţi pe terenul din faţa bazilicii unde se desfăşura Conciliul aşteptau decizia finală a participanţilor. Părinţii Conciliului l-au condamnat pe Nestorie, afirmându-se maternitatea Mariei, care l-a născut pe Isus Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Când s-au deschis uşile bisericii şi s-a rostit că Preacurata Fecioară Maria este Mama lui Dumnezeu – Născătoare de Dumnezeu – Theotokos, mii de oameni au început să strige cu voce puternică: “Maria – Mama lui Dumnezeu”. Credincioşii purtau torţe în mâini, aruncau flori şi turnau ulei înmiresmat peste locul pe unde aveau să treacă episcopii. Toată noaptea au putut fi auzite strigăte de bucurie: “Maria, Mama lui Dumnezeu! Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!” Aceasta a fost cu adevărat Ziua Mamei!

Preacurata Fecioară Maria este Mama lui Dumnezeu, ea a conceput şi L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos. În ziua Buneivestiri, Arhanghelul Gabriel, s-a adresat Preacuratei Fecioare: «Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine! Binecuvântată eşti tu între femei… Ai aflat har de la Dumnezeu. Iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Isus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema.» (Luca 1, 28-32). La întrebarea Preacuratei Fecioare Maria: «Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?», îngerul i-a răspuns: «Spiritul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema» (Luca 1, 34-35). Dacă Fiul Preacuratei Fecioare Maria este Fiul lui Dumnezeu, atunci şi Maria este Mama lui Dumnezeu.

Isus Hristos este Dumnezeu şi Om. Fiind Dumnezeu, Hristos este veşnic, ca Om, Isus s-a născut în urmă cu mai mult de două milenii din Maria Fecioară. Dar în Isus Hristos se află numai o singură persoană! În timpul întromenirii, Cuvântul lui Dumnezeu a primit în pântecele Mariei natura umană, care s-a exprimat în unica persoană a lui Hristos-Dumnezeu.

Sfânta Elisabeta, plină de Spirit Sfânt, a salutat-o pe Fecioara Maria cu bucurie spunându-i: «De unde mie aceasta, ca să vină la mine, Mama Domnului meu?» (Luca 1, 43). Demnitatea Preacuratei Fecioare Maria este nemărginită. Ea este “mai onorată decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii”.

Cât de mângâietor este acest mister al credinţei noastre! Atotputernicul Creator a devenit copil. Preasfânta Maria devine Mamă şi rămâne pururi Fecioară. Steaua Dimineţii naşte pe Soarele Dreptăţii, creaţia adăposteşte în sine pe Cel, pe care cerurile cerurilor nu-L pot cuprinde. Datorită Mamei lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu a devenit fratele nostru. Toate privilegiile Preacuratei Fecioare Maria se datorează faptului că ea este Mama Fiului lui Dumnezeu. Bunavestire nu era posibilă fără răspunsul liber dat de Maria: “Fie mie după cuvântul tău!” Maria acceptă deplin misiunea de Mamă şi corăscumpărătoare a neamului omenesc, fiind plină de har, de sfinţenie.

În rugăciunile noastre glorificăm zilnic maternitatea Divină a Preacuratei Fecioare Maria. În rugăciunea Născătoare de Dumnezeu, mărturisim de două ori adevărul despre credinţa creştină, prin care se spune că Preacurata Fecioară Maria este Mama lui Dumnezeu. În scurta rugăciune “Cuvine-se cu adevărat”, este menţionat de patru ori acest adevăr. “Cuvine-se cu adevărat, să te fericim pe tine Născătoare de Dumnezeu, pe cea pururea fericită şi preanevinovată şi Mama Dumnezeului nostru, ceea, ce eşti mai onorată decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare, decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul L-ai născut, pe tine, cea întru adevăr, Născătoare de Dumnezeu te mărim”. Să rostim în rugăciunile noastre şi cuvintele pe care Biserica noastră, le rosteşte în fiecare zi la Ora I canonică: “Cum te vom numi? Ceea ce eşti cu dar dăruită! Cer? Că ai răsărit pe Soarele dreptăţii? Rai? Că ai conceput floarea nestricăciunii? Fecioară? Că ai rămas nestricată. Mamă curată? Că ai avut în sfintele tale braţe Fiu, pe Dumnezeul tuturor. Pe acela roagă-L, să mântuiască sufletele noastre.

Rugăciune

O, Marie, vas al umilinţei, care cuprinzi lumina cunoştinţei adevărate, ce se revarsă asupra noastră, datorită căreia te-ai ridicat mai presus de sine şi prin care te-ai făcut plăcută Veşnicului Părinte, pentru care El, s-a aplecat spre Tine atrăgându-te la El, iubindu-te cu iubirea Sa nespusă. Lumina şi focul iubirii tale alimentat de uleiul umilinţei care te însoţea a atras şi a făcut ca Dumnezeu să vină la Tine.

O, Marie, iubirea mea cea dulce, în tine a fost întipărit Cuvântul, care ne-a învăţat cum să trăim… Privesc la acest Cuvânt întipărit în Tine, însufleţit de dorinţa sfântă a Crucii. Din clipa în care L-ai conceput, ai fost destinată pentru El, iar El a voit moartea pentru mântuirea întregii omeniri, pentru care a şi primit corpul omenesc.

O, Marie, astăzi pământul Tău ne-a oferit pe Mântuitorul nostru… O, Marie, fi binecuvântată între femei… Căci astăzi, ne-ai oferit Fructul pântecelui Tău. Astăzi Dumnezeirea s-a unit şi a pătruns în omenirea noastră atât de puternic, încât niciodată, nimic, nu va mai putea să rupă această unire, nici moartea şi nici nerecunoştinţa noastră. Fii binecuvântată de-a pururi Marie, Regina lumii întregi! Amin. (După Sfânta Ecaterina de Siena)