Predici

(tipareste predicile)

 

Botezul Domnului
Evanghelia: Matei 3,13-17
Apostolul: Tit 2,11-14.3,4-7

Matei 3,13-17

În acest timp a venit Isus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Isus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar botezându-se Isus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
Diverşi alţi autori
pr. Leonardo Sapienza
Diverşi alţi autori
pr. Ilie Cleopa
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Olimpiu Todorean

 

* * *

 

Epifania

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Epifania, sau mai exact Teofania, este manifestarea, arătarea lui Dumnezeu în plinătatea Sa! Botezul lui Cristos în Iordan este o manifestare a lui Dumnezeu către lume din două motive. În primul rând este începutul slujirii publice a Domnului nostru Isus Cristos. Isus s-a coborât în apa Iordanului cunoscut de majoritatea oamenilor ca fiind fiul Mariei; dar din apa Iordanului a ieşit cunoscut ca ceea ce era din eternitate: Fiul lui Dumnezeu. În al doilea rând, Epifania este manifestarea lui Dumnezeu deoarece la botezul lui Isus pentru prima oară cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au apărut împreună. Vocea Tatălui l-a mărturisit din înălţimi pe Fiul său, Isus. Fiul a acceptat mărturia Tatălui său, iar Duhul Sfânt a fost văzut coborând de la Tatăl sub forma unui porumbel şi aşezându-se pe Fiul.

“Iar botezându-se Isus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3,16-17). Întreita descoperire a lui Dumnezeu o mărturiseşte şi troparul sărbătorii: “În Iordan botezându-te tu Doamne, închinarea Treimii s-a arătat: că glasul Părintelui a mărturisit ţie, Fiu iubit pe tine numindu-te, şi Spiritul în chip de porumb a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce te-ai arătat Cristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire ţie.”

 

Treimea în cultul pe care îl aducem zi de zi.

Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – joacă un rol important în viaţa şi cultul creştinilor. Facem semnul crucii cu primele trei degete reprezentându-i pe Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt. Unim aceste trei degete pentru a arăta că nu credem în trei Dumnezeu ci în Unul. Apoi suntem botezaţi în nume Treimii; suntem iertaţi în numele Sfintei Treimi; ne căsătorim în numele Sfintei Treimi; fiecare Liturghie începe cu invocarea Treimii; binecuvântăm treimic: “Mărire Tatălui şi Fiului şi Spiritului Sfânt”; suntem binecuvântaţi în numele Sfintei Treimi: “Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Spiritului Sfânt să fie cu voi cu toţi”; în fiecare duminică ne mărturisim credinţa în Sfânta Treime în Crezul Niceean: “Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţinătorul [...] şi într-unul Domn, Isus Cristos [...] şi în Spiritul Sfânt”.

 

Credem noi în trei Dumnezei?

Înseamnă oare că noi credem în trei Dumnezei? O fetiţă evreică spunea la o discuţie despre scoaterea din şcolile publice a practicilor religioase: “Când se vorbeşte despre Dumnezeu în şcoală nu este despre Dumnezeul meu. Aceşti oameni nu cred într-un Dumnezeu, ci într-o Treime – un Tată, un Fiu şi un Spirit Sfânt”. Musulmanii subliniază faptul că cred într-un unic Dumnezeu. În crezul lor, ei spun: “Nu există vreun Dumnezeu decât Dumnezeu, iar Mahomed este apostolul lui Dumnezeu.” Ei subliniază cu insistenţă că “Dumnezeu este Unul” şi că “Dumnezeu nu are parteneri”. Îi acuză pe creştini că aduc cult la trei Dumnezei – Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt. Există chiar o glumă ce spune că creştinii au trei Dumnezei şi o soţie, pe când musulmanii au trei soţii şi un Dumnezeu!

 

Merită bătaia de cap?

Dorothy Sayers spunea: “Dintre toate dogmele creştine, doctrina despre Treime are cea mai mare reputaţie de obscură şi străină de capacitatea de înţelegere.” Dacă tot este un lucru atât de neînţeles, obscur şi străin, de ce să ne mai batem capul? Când există atâtea probleme urgente şi imediate, cu care ne confruntăm zi de zi, de ce să ne pierdem vremea vorbind despre Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt? Îmi amintesc de o păţanie a Cardinalului Cushing, care a mers odată să dea sacramentele de pe urmă unei victime a unui accident final. Aplecându-se asupra victimei a întrebat-o: “Crezi în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt?” Omul a deschis ochii şi uitându-se la oamenii prezenţi la locul accidentului a spus: “Eu mor aici, iar el îmi zice ghicitori?!” Doctrina Sfintei Treimi pare obscură şi străină; şi totuşi este una dintre învăţăturile de bază ale Bisericii. Este fundamentală pentru că ne spune atât de multe despre Dumnezeu, despre cum creştinii au trăit prezenţa Sa în trecut şi despre cum putem să trăim plinătatea prezenţei Sale astăzi.

 

Un Dumnezeu.

Toată această discuţie despre unul în trei şi trei în unul nu este de dragul discuţiei. Dacă Biserica crede în acest adevăr şi învaţă doctrina despre Sfânta Treime, are motive foarte întemeiate. Noi credem că întreaga Evanghelie este însumată în această doctrină a celor trei Persoane, Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt, în Unul Dumnezeu. Să începem cu învăţătura creştină fundamentală ce ne spune că Dumnezeu este Unul. Nici nu ne putem imagina ce veste bună a fost aceasta pentru lumea păgână care credea nu într-Unul Dumnezeu ci în mai mulţi zei. Putem citi în cărţile unor misionari din vremurile noastre ce uşurare mare simt păgânii când învaţă de la misionarii creştini că în locul unei cete de zei şi spirite ce trebuie mulţumite, există doar un singur Dumnezeu care domneşte peste tot şi toate. Este groaznic să crezi în mai mulţi zei. Dacă unul crede în soarta oarbă, în astrologie, în numele norocoase, în farmece şi amulete, precum şi în “Banul Atotputernic”, atunci inima lui este sfâşiată. Sunt prea mulţi zei de satisfăcut. “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”, spune Isus. Orice mai mult decât un Dumnezeu este prea mult. Pentru că nu există decât un singur Dumnezeu. Acesta a fost unul dintre cele mai preţioase adevăruri pe care Dumnezeu l-a revelat evreilor Vechiului Testament: “Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Deuteronom 6,4).

Nu era acest adevăr suficient de măreţ? De ce creştinii au trecut de la Un Dumnezeu la Trei-în-Unul? Unii spun că această trecere ar fi rezultatul minţii grecilor. Filozofia – spun aceştia – s-a amestecat cu Biblia cândva prin al doilea, al treilea şi al patrulea secol şi l-a ruinat pe Dumnezeul simplu al Vechiului Testament. Cu adevărat, primii Părinţi ai Bisericii au folosit anumite cuvinte şi idee, precum “co-substanţial”, care erau folosite în acele secole, dar le-au folosit pentru a exprima ceea ce ei trăit în urma întrupării lui Cristos. Ceva li s-a întâmplat primilor creştini, ceva ce le-a dat o imagine mai completă despre Dumnezeu. Să vedem despre ce este vorba.

 

Experienţele primilor creştini.

Doctrina Sfintei Treimi se bazează în principal pe experienţele primilor creştini. Când l-au întâlnit pe Cristos, l-au întâlnit pe Dumnezeu. “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, a spus Toma. “Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu”, a spus Petru. “Cel care mă vedem pe Mine, îl vede pe Tatăl”, a spus Isus. “Eu şi cu Tatăl una suntem.” “Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine însuşi”, a spus Pavel. Apoi la Rusalii au trăit sentimentul copleşitor al prezenţei divine în vieţile lor şi şi-au amintit că acesta este Spiritul lui Dumnezeu promis de profetul Ioil în Vechiul Testament.

Doctrina despre Trinitate nu a căzut din ceruri de la Dumnezeu. De fapt cuvântul “Treime” nu îl găsim niciodată menţionat în scripturi. El vine din experienţa primilor creştini. A fost trăire înainte de a deveni doctrină. Doctrina a fost exprimarea intelectuală a ceea ce primii creştini experimentaseră în propriile lor vieţi. Petru, de exemplu, l-a cunoscut pe Dumnezeu în trei moduri. L-a cunoscut pe Dumnezeu ca Tată. L-a cunoscut pe Dumnezeu ca Fiu în persoana lui Isus Cristos. Iar la Rusalii l-a cunoscut pe Dumnezeu ca Spiritul Sfânt, ca o Prezenţă şi o Putere în inima sa şi în Biserică. Cât de clar vedem planul de mântuire al Sfintei Treimi: “Căci Dumnezeu (Tatăl) aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Apoi Isus l-a trimis pe Spiritul Sfânt să sălăşluiască cu noi pentru totdeauna.

Spiritul Sfânt este necesar pentru mântuire, ca şi Isus. Spiritul Sfânt este cel care ni l-a adus mai întâi pe Isus. “Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Matei 1,20). Spiritul Sfânt este Cel care continuă să ni-l aducă pe Isus şi astăzi. La fiecare Liturghie, îngenunchem când preotul spune rugăciunea Epiclezei, pentru ca Spiritul Sfânt să coboare asupra pâinii şi vinului pentru a le transforma în preţiosul Trup şi Sânge al lui Isus.

Sfântul Pavel vorbeşte despre “harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Spiritului Sfânt” (2 Corinteni 13,13). Acestea erau binecuvântările Sfintei Treimi pe care el le-a trăit personal. David H. C. Read spunea: “Că există un singur Dumnezeu şi că îl ştim ca Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt, este mărturia Noului Testament, credinţa continuă a Bisericii şi mărturia fiecăruia dintre noi care credem.” Elizabeth Barrett îi scria cu iubire lui Robert Browning: “Cum te iubesc? Să număr felurile.” Aşa au răspuns şi primii creştini despre Dumnezeu: “Cum te iubesc? Să număr felurile. Te iubesc, Doamne, ca Creator; te iubesc ca Mântuitor; te iubesc ca Spirit Sfânt, Mângâietor, puterea prezenţei lui Dumnezeu în inima şi sufletul meu.” Doctrina Sfintei Treimi este deci o expresie a trei aspecte ale experimentării lui Dumnezeu. Ne gândim la El ca Dumnezeu Creatorul sau Tatăl. Ne gândim la El ca cel intrat în istoria umanităţii în persoana lui Isus, Fiul lui Dumnezeu. Îl experimentăm sub chipul prezenţei continue şi pătrunzătoare din vieţile noastre – pe Dumnezeu ca Spiritul Sfânt.

 

Prea complicat?

Sunt oameni care vor spune: “Treimea… concept prea complicat pentru mine. Vreau un Dumnezeu simplu, un Dumnezeu pe care să îl pot înţelege.” Ei bine, nu vom reuşi niciodată să îl înţelegem complet pe Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care nu putem înţelege Treimea. Ceea ce nu înseamnă că nu putem vorbi despre Trinitate în moduri simple şi de înţeles. Treimea înseamnă că cred în Dumnezeu Tatăl care m-a făcut, în Dumnezeu Fiul care m-a salvat, şi în Dumnezeu Spiritul Sfânt care trăieşte în mine.

 

Treimea în Scriptură.

Doctrina Treimii, care se bazează pe modul în care omul l-a experimentat pe Dumnezeu în Noul Testament, este ancorată în Scriptură. Domnul Isus a spus: “Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Spiritului Sfânt” (Matei 28,19). Cele trei Persoane sunt menţionate specific, iar unitatea lor este afirmată prin folosirea cuvântului “numele” şi nu “numelor”. Nimeni nu poate să fie creştin fără să fie botezat, spune Isus. Şi nimeni nu poate să fie botezat decât în numele (este vorba de un nume, unul) Tatălui, al Fiului şi al Spiritului Sfânt, adică nu poţi fi creştin fără să crezi în Treime. Aceasta este marea poartă, marea intrare spre creştinism.

Am văzut mai înainte că Treimea a fost prezentă la botezul lui Isus în râul Iordan. Isus a stat acolo în timp ce Spiritul Sfânt a coborât asupra Sa sub chip de porumbel, iar vocea Tatălui s-a auzit spunând: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3,17). Sfântul Pavel încheie o scrisoare spunând: “Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13,13). Sfântul Petru aminteşte de Treime în prima sa epistolă: “Petru, apostol al lui Isus Cristos, [...] ales după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu-Tatăl, şi prin sfinţirea de către Spiritul Sfânt” (1 Petru 1,1-2). Semne ale Treimii putem găsi şi în Vechiul Testament. Citim în primul capitol al Genezei: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Geneză 1,26). În următorul verset citim: “Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său”. Folosirea pluralului, “Noastră”, sugerează că sunt mai multe persoane. Iar singularul “Său”, pe de altă parte, sugerează că acele mai multe persoane sunt cumva una singură. Cuvântul ebraic pentru Dumnezeu, în Vechiul Testament, “Elohim”, este la plural dar se conjugă la singular, iar adjectivele folosite cu el sunt tot la singular. Trei Persoane – un Dumnezeu!

 

Un mister.

Credinţa noastră în Treime, puternic ancorată fiind în Scriptură, rămâne totuşi un mister. Ea ne revelează plinătatea lui Dumnezeu dar în acelaşi timp ne-o ascunde cumva. Pentru că nimeni nu poate să înţeleagă cum Dumnezeu poate să fie trei Persoane distincte şi totuşi un Dumnezeu. Când spunem despre Treime că este un mister, trebuie să definim exact ce înţelegem prin mister. O excelentă definiţie a misterului o găsim în cartea “Ce este credinţa?”, a lui Eugene Joly: “Un mister nu este un perete de care să te dai cu capul, ci un ocean în care să te arunci. Un mister nu este noaptea, ci este soarele, atât de strălucitor încât nu putem privi la el, atât de strălucitor încât totul este luminat de el.” Aşa este şi cu misterul Treimii: este pentru noi ca “soarele, atât de strălucitor încât nu putem privi la el, atât de strălucitor încât totul este luminat de el.”

Sunt unii care refuză să creadă într-un Dumnezeu pe care nu îl pot înţelege. Ei par să uite că un Dumnezeu pe deplin explicat nu ar mai fi Dumnezeu. A-l defini pe Dumnezeu înseamnă a-l ucide. Dumnezeu este atât de mare încât rămâne dincolo de înţelegerea noastră. Sfântul Pavel cântă: “O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât sunt de nepătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului? [...] Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate. A Lui să fie mărirea în veci” (Romani 11,33-36). Dorothy Sayers scria: “De ce te plângi că afirmaţia că Dumnezeu este Trei-în-Unul ar fi obscură şi mistică, dar accepţi tot felul de formule matematice şi fizice, lucrezi cu Pi deşi ştii că este o constantă incalculabilă?” Suntem dispuşi să acceptăm astfel de formule, chiar dacă nu avem cum să le înţelegem în profunzime. Şi atunci de ce nu putem să îl acceptăm şi pe Dumnezeu, exprimat ca Treime?

Nu putem explica cum sămânţa îşi ia din pământ exact mineralele de care are nevoie. Nu putem explica cum porumbeii pot să se întoarcă acasă chiar şi peste tărâmuri peste care nu au mai zburat până atunci. Şi cum atunci ne aşteptăm să îl înţelegem total pe Dumnezeu? Dacă suntem uimiţi şi debusolaţi de atâtea mistere de pe pământ, cum de ne aşteptăm să înţelegem complet natura lui Dumnezeu? Sfântul Augustin se plimba într-o zi pe malul mării. Se gândea intens la doctrina despre Sfânta Treime. Cum putea să fie Dumnezeu Trei şi totuşi Unul? La un moment dat a trecut pe lângă o fetiţă ce umplea cu apa mării o groapă săpată în nisip. El a întrebat-o ce face. Răspunsul a fost: “Vreau să golesc marea în această mică groapă ce am săpat-o.” Înţeleptul teolog a zâmbit şi şi-a spus: “Şi eu încerc să fac ce face această fetiţă. Încerc să îl înghesui pe Dumnezeu infinit în mintea mea finită.”

Nu este vorba că nu am putea să îl înţelegem deloc pe Dumnezeu. Scopul Treimii este de a ni-l revela pe Dumnezeu. Apa din gaura din nisip este parte a oceanului, dar nu întreg oceanul. Dincolo este mult mai multă apă, infinit mai multă. La fel este şi ştiinţa noastră despre Dumnezeu. Deşi nu putem niciodată să îl înţelegem complet, este de ajuns să ştim că este un Tată care mă iubeşte, un Fiu care mă salvează şi un Spirit Sfânt care trăieşte în mine.

 

Analogii.

De-a lungul istorie, au fost folosite numeroase analogii care să ne ajute să înţelegem cum Dumnezeu poate să fie trei Persoane, dar un singur Dumnezeu. Nici una din analogii nu este perfectă, dar ne ajută aruncând o oarecare lumină asupra misterului. De exemplu sufletul are trei capacităţi: voinţa, înţelegerea şi memoria; dar este totuşi un singur suflet. Apa are trei forme: solidă (gheaţă), lichidă (apa) şi vapori (aburul), dar compoziţia chimică nu se schimbă, ci rămâne aceeaşi. Soarele este compus din căldură, gaze şi o masă gigantică de materie; dar este unul. Autorul lucrării “Isus – un dialog cu Mântuitorul” scria: “Tatăl are un gând, şi gândul Său este exprimat şi pronunţat de Cuvânt (Isus). Şi ce este Spiritul? Spiritul este respiraţia care poartă cuvintele. Este vocea pe care o dă Cuvântului. Este limba de foc.” Opera de salvare începe cu Tatăl care “atât de mult a iubit lumea”; este realizată apoi de Fiul şi este completată de Spiritul Sfânt. Dumnezeu Tatăl este Ideea, este puterea creativă originală; Dumnezeu Fiul este Exprimarea ideii în trup omenesc; Dumnezeu Spiritul Sfânt este comunicarea ideii.

Toate aceste analogii sunt slabe eforturi omeneşti în încercarea de a-l înţelege pe Dumnezeu infinit. Immanuel Kant spunea odată că există limite ale minţilor noastre finite şi că cu aceste limite putem contempla dar nu cuprinde lucruri care sunt infinite. Când ne punem în prezenţa lui Dumnezeu, nu înţelegem; suntem înlemniţi şi ne acoperim ochii, pentru că strălucirea sa este atât de mare că ne-ar putea orbi.

 

Adevărata semnificaţie a misterului.

Este bine că Dumnezeu este atât de mare, atât de dincolo de capacitatea noastră de înţelegere. Acesta este Dumnezeul de care avem nevoie, un Dumnezeu care nu poate să fie capturat în cuvinte, un Dumnezeu care ne forţează gândirea până acolo încât folosim simboluri şi sacramente care să îl exprime. Dar misterul nu este suficient. Nu putem să trăim doar din mistere. De fapt misterul creştin nu este un mister în sens clasic. Semnificaţia lui este de secret divin pe care Dumnezeu a dorit să ni-l reveleze; un secret atât de misterios încât nu am fi putut niciodată să îl descoperim noi singuri, printr-o căutare omenească, dacă Dumnezeu nu ar fi avut iniţiativa să ne dea indicii. El a făcut aceasta în Isus Cristos şi prin Spiritul Sfânt. Ajungem astfel la întrebarea despre sensul Sfintei Treimi. Ce ne spune Treimea nouă?

 

Când de accesibil este Dumnezeu.

Ne spune mai întâi nu doar cât de misterios este Dumnezeu ci şi cât de accesibil. Dumnezeu devine unul din noi în Cristos. El devine Fratele nostru, împărtăşind cu noi durerile, slăbiciunile, ispitele, suferinţele şi moartea noastră. Vechii zei stăteau sus, pe muntele Olimp. Isus a venit jos, să stea cu noi, ca Emanuel: Dumnezeu este cu noi. Este aproape, îl putem atinge, în fiecare zi, oricine, omul de rând – acesta este Dumnezeu care a devenit om în Isus; Dumnezeu care la Rusalii a venit ca Spiritul Sfânt pentru a sălăşlui în fiecare dintre noi, umplându-ne de Prezenţa şi Puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu deasupra noastră. Dumnezeu alături de noi. Dumnezeu în noi. Aceasta ne-o spune doctrina despre Sfânta Treime. Fără Trinitate, Dumnezeu ar fi de necunoscut şi inaccesibil totodată.

Când Părinţii Bisericii vorbeau despre cele trei Persoane ale dumnezeirii nu o făceau aşa cum noi am vorbi astăzi despre o mulţime de oameni. Pur şi simplu se vorbeşte astfel despre Dumnezeu pentru că lipseşte limbajul pentru a exprima ce este Dumnezeu. Augustin scria: “Sunt cu siguranţă trei, dar dacă ne întrebăm ‘trei ce?’ vorbirea umană este copleşită de sărăcie. Spunem apoi ‘trei Persoane’, dar nu pentru a exprima realitatea, ci pentru a ne salva pe noi de la tăcere” (De Trinitatae VII, 8). Cuvântul “persoană” nu este folosit pentru a-l aduce pe Dumnezeu la nivelul nostru, ci pentru că “persoana” este conceptul cel mai înalt cunoscut, iar Dumnezeu nu poate fi mai jos de atât. Trebuie că este mult, mult mai mult! Isus a exprimat aceasta adesea cu cuvintele “cu cât mai mult”. “Dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?” (Matei 7,11).

Cuvântul “persoană” a fost ales pentru a ne ajuta să înţelegem că fiecare Persoană din Sfânta Treime este Cineva cu Care putem vorbi, Căreia putem să îi cerem, pe Care o putem iubi şi cu Care putem avea o relaţie personală. Trinitatea deci, este ca soarele strălucitor, imposibil de privit, dar luminând cunoaşterea noastră despre Dumnezeu Unul, accesibil în Cristos şi prin Spiritul Sfânt.

 

Dumnezeu în plinătatea Sa.

Doctrina Treimii păstrează plinătatea lui Dumnezeu. Pentru creştini, cuvântul “Dumnezeu” în sine este prea vag. Treimea amplifică şi îl descrie mai deplin pe Dumnezeu. Pentru noi, “Dumnezeu” înseamnă Tatăl care ne iubeşte, Fiul care ne salvează, şi Spiritul Sfânt ce sălăşluieşte în noi. Dumnezeu Creatorul. Dumnezeu Răscumpărătorul. Dumnezeu Mângâietorul. Orice mai puţin nu ar fi Dumnezeul Noului Testament. În cuvintele Sfântului Pavel, plinătatea lui Dumnezeu constă în “harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Spiritului Sfânt”. Nu putem să vorbim cum se cuvine despre Dumnezeu fără să vorbim despre Cristos şi despre Spiritul Sfânt în acelaşi moment. Doctrina Treimii conservă deci plinătatea lui Dumnezeu.”

Avem nevoie de Sfânta Treime. Cine nu are nevoie de harul Domnului nostru Isus Cristos? “Cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Cristos”, scrie Pavel, “că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi” (2 Corinteni 8,9). Cine nu are nevoie de iubirea lui Dumnezeu? “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Cine nu are nevoie de împărtăşirea Spiritului Sfânt? “Veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi” (Faptele Apostolilor 1,8). Al vostru poate să fie harul lui Cristos, a voastră dragostea lui Dumnezeu, a voastră comuniunea Spiritului Sfânt. Acesta este sensul Treimii care însumează întreaga Evanghelie, prezentându-ne plinătatea prezenţei, puterii şi iubirii lui Dumnezeu. Dumnezeu deasupra mea. Dumnezeu lângă mine. Dumnezeu în mine. Autorul francez Francois Mauriac spunea că nimeni creat de Tatăl, răscumpărat de Fiul şi renăscut de Spiritul Sfânt nu poate să se considere pe sine neimportant. De aceea Biserica nu încetează să cânte cu recunoştinţă: “Mărire Tatălui şi Fiului şi Spiritului Sfânt, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin.”

 

Rugăciune.

Speranţa mea este Tatăl;

Scăparea mea este Fiul;

Acoperământul meu este Spiritul Sfânt;

Treime Sfântă, mărire Ţie.

 

* * *

 

Acesta este Fiul Meu

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa Creştină

“Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit.”
(Matei III,17)

Botezul Domnului este manifestarea lui Dumnezeu în Omul-Cristos, adică punerea în lumină a faptului că Omul adevărat născut în ieslea din Bethleem este totodată şi Dumnezeu adevărat, în una şi aceeaşi persoană divină, Isus Cristos. De aceea, Botezul Domnului se mai numeşte şi Arătarea Domnului sau Teofanie – apariţia lui Dumnezeu -, sau Epifanie, adică arătarea sub formă omenească a lui Dumnezeu. Pentru ca lumea care L-a văzut copil în iesle, ca pe un copil oarecare, nu cumva, sedusă de aparenţe, să creadă că Isus Cristos nu e decât un om şi nimic mai mult, El îşi arată astăzi dumnezeirea Sa, demonstrând în faţa unei mulţimi dintre cele mai împestriţate – ostaşi, mercenari, saducei, farisei, vameşi, oameni de rând, ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul – adevărul fundamental al religiei noastre, acela că El, care astăzi Se botează în Iordan, este Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl, Dumnezeu adevărat şi om adevărat în una şi aceeaşi persoană, divină: Isus Cristos, Mântuitorul trimis în lume.

El primeşte botezul din mâna lui Ioan Botezătorul, dar acest botez nu era un botez adevărat, ci doar o chemare la pocăinţă, pocăinţă de care Isus nu avea nevoie fiind El Dumnezeu, iar, dacă totuşi Se smereşte primind acest semn al păcatului, o face spre a Se arăta astfel în mod public lumii ca Dumnezeu adevărat şi Mântuitorul făgăduit şi pentru a ne demonstra, prin pilda Sa de smenerie, necesitatea purificării prin pocăinţă spre a putea intra în împărăţia spirituală anunţată de El.

Botezul Domnului este însă nu numai o chemare la pocăinţă, la reînnoirea vieţii, ci totodată şi momentul solemn când Isus, sfinţind apa prin contactul Său cu ea, şi dându-i putere curăţătoare de păcate, întemeiază Sfânta Taină a Botezului, Taină care, dimpreună cu celelalte şase Taine, izvorăşte din coasta lui Isus mort pe Cruce, vărsând în suflete viaţa divină a harului sfinţilor şi ridicându-l, astfel, pe om la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu şi tabernacol al Sfintei Treimi.

Iată de ce, vom folosi astăzi acest prilej spre a medita asupra misterului Sfântului Botez.

În una din convorbirile pe care Isus le va avea mai târziu cu fariseul Nicodim – cu acel ucenic care venea pe ascuns, noaptea, la Mântuitorul -, după ce Nicodim îşi mărturiseşte credinţa în misiunea dumnezeiască a Mântuitorului, acesta îi zice: “Adevăr, adevăr îţi grăiesc, de nu se va naşte cineva de sus, nu va putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu”. La aceste cuvinte, Nicodim, rămas pe cât de mirat pe atât de încurcat, întreabă: “Cum poate cineva să se nască fiind bătrân? Oare poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?” Isus insistă: “Adevăr, adevăr îţi grăiesc: De nu se va naşte cineva din apă şi din spirit, nu va putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este, şi ce este născut din spirit, spirit este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus” (Ioan III, 3-5).

Este, aşadar, cum nu se poate mai limpede că, în acest dialog cu Nicodim, Isus proclamă necesitatea absolută a unei naşteri spirituale – de sus – pentru toţi oamenii, naştere care are loc prin apă şi prin Spirit, deci prin Sfântul Botez, care este poarta de intrare în Împărăţia cerurilor, adică în Biserica lui Cristos, care începe aici pe pământ prin Biserica luptătoare, şi se desăvârşeşte în cer, prin Biserica triumfătoare.

Sfântul Botez este prefigurat în Testamentul Vechi prin ritualul circumciziunii sau tăierii împrejur, căci după cum pruncul tăiat împrejur devenea membru al poporului ales, tot astfel, acum, în Noul Testament, cel botezat devine membru al noului popor ales, al Bisericii lui Cristos.

Protopărinţii noştri, cum bine ştim, prin păcatul lor au pierdut nu numai pentru ei ci şi pentru întreaga posteritate, darul suprafiresc al harului sfinţilor care i-a ridicat peste starea lor firească de simple creaturi la starea suprafirească de fii adoptivi ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai fericirii Lui. Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, întrupându-se, a reparat în locul nostru ofensa pricinuită lui Dumnezeu-Tatăl. Prin sângele Său vărsat pe Cruce, El ne-a redobândit dreptul de fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Cerului, drept pe care ni-l împărtăşeşte prin spălarea cu apa Sfântului Botez, slujbă pe care Mântuitorul a încredinţat-o Apostolilor îndată după Învierea Sa, când, insuflându-le puterea Spiritului Sfânt, le-a poruncit: “(…) mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit (…)” (Matei XXVIII, 19).

Aşadar, în Sfântul Botez, prin Cristos, ne altoim din nou în firea dumnezeiască. Şi după cum mlădiţa nobilă altoită în pomul pădureţ transformă seva sălbatică a acestuia în sevă nobilă, producând fructe bune de consumat, tot astfel, dar de astă dată printr-un proces invers, Cristos, trunchiul nobil, în care ne-am altoit, noi, mlădiţele cele sălbatice, ne comunică seva vieţii Sale divine, care ne transformă, ne asimilează, ne face asemenea Lui, adică ne îndumnezeieşte, ne face părtaşi firii Sale – consortes Dei naturae, cum spune Sfântul Petru -, astfel încât faptele noastre nu mai sunt omeneşti, ci teandrice (divino-umane), ca şi ale lui Cristos. El, în care suntem grefaţi, şi care lucrează în noi, cu concursul nostru, le imprimă valoare meritorie supranaturală, divină, adică le face apte de a ne câştiga fericirea cerească. Fără păstrarea şi sporirea acestei vieţi divine primite în botez, prin trăirea conform poruncilor divine, noi nu suntem în stare să aducem nici un rod bun pentru mântuire, deoarece păcatul de moarte ne taie legătura organică cu Cristos izvorul vieţii divine din noi. Acest adevăr ni-l subliniază Însuşi Isus când, asemănându-Se pe Sine cu viţa, ne zice: “Rămâneţi în Mine şi Eu rămân în voi. Precum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine de nu va fi în viţă, tot aşa şi voi de nu veţi fi în Mine. Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cel ce locuieşte în Mine, şi Eu în el, acela mult rod aduce: căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan XV, 4-5).

Din cele spuse rezultă că unirea noastră cu Dumnezeu Tatăl în Cristos prin Botez este o legătură vitală. Când aceasta se rupe prin păcat, dispare şi viaţa divină din noi, murim sufleteşte. Dar mai rezultă că, născându-ne, prin apa Botezului, din Dumnezeu, devenim în mod real fiii Lui şi fraţii mai mici ai lui Cristos. Şi, deşi această filiaţie nu este naturală, ci o adopţiune – căci fiu natural al lui Dumnezeu este singur Cristos -, totuşi ea nu este ca o simplă adopţiune legală, prin care copilul nu primeşte de la Tatăl adoptiv decât numele şi moştenirea, dar nimic din firea lui, din sângele lui, ci o adopţiune supranaturală, deoarece copilul primeşte însăşi viaţa lui Dumnezeu, devine părtaş firii Lui, e îndumnezeit, devine una cu El, aşa precum metalul încins în flacără devine asemenea focului, încât, privindu-le, cu greu le putem deosebi unul de altul, şi după cum două bucăţi de ceară contopite devin una. Iată de ce Sfântul Ioan Evanghelistul, apostolul iubirii, în întâia sa epistolă catolică, c.III, v.1, zice: “Vedeţi ce fel de dragoste ne-a dat nouă Tatăl, ca fii ai lui Dumnezeu să ne numim: şi suntem.” Deci, în botez, nu primim pur şi simplu numai un nume nou, acela de creştin, ci primim însăşi realitatea vieţii divine, filiaţia divină. Nu numai ne numim fii, ci suntem cu adevărat. Suntem creştinaţi – Cristi nati, născuţi din Cristos; am intrat în familia lui Dumnezeu, devenind fiecare un alt Cristos, fiu al Sfintei Treimi. Iată de ce Isus repetă cuvintele rostite către cei din Testamentul Vechi: “Eu am zis: Dumnezei sunteţi.” Dumnezei prin participare, prin împărtăşirea firii Sale, deci fraţi mai mici ai lui Isus Cristos.

De aceea putem spune că, în momentul botezului nostru, deşi cu simţurile nu am perceput, deasupra noastră s-au pronunţat, ca şi asupra lui Isus, cuvintele: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care bine am voit” (Matei III, 17). Din acel moment am devenit şi reprezentanţii lui Cristos, astfel că, vrând-nevrând, chipul Său îl purtăm cu noi pretutindeni, pentru că s-a întipărit în mod neşters în fiinţa noastră spirituală. Pe Cristos Îl onorăm când Îl copiem în gândurile şi conduita noastră, şi tot pe El Îl dispreţuim când purtarea noastră nu corespunde cu pilda vie pe care El ne-a lăsat-o.

Este oare totdeauna vie în mine credinţa şi conştiinţa acestei nobile înrudiri cu Dumnezeu, primită în Botez? Şi, drept consecinţă, mă port conform demnităţii acesteia? Noblesse oblige. Copiii unui principe ori şef de stat trebuie să aibă cu totul alte maniere decât copiii unui umil cerşetor. Dacă e aşa, atunci, trecându-mi în revistă felul meu de a gândi şi vorbi, de a mă purta şi lucra, oare pot eu spune că sunt un vrednic fiu al lui Dumnezeu şi frate şi următor al lui Cristos? (I. Miclea, Ecouri din veşnicie, vol. II, Blaj, 1945, pass.) În botez, prin gura naşului, am declarat că mă lepăd de Satana, de toate poftele, trufia şi lucrările lui, şi mă unesc cu Cristos şi cred în El ca în Împăratul şi Dumnezeul meu, adică mă supun poruncilor Lui.

Dar, începând din momentul când am ajuns la anii priceperii, cum mi-am ţinut oare această întreită juruinţă: de lepădare de Satana, de mine însumi, şi de unire cu Cristos. O, de câte ori am rupt alianţa cu El, Împăratul meu, şi am pactat cu principele întunericului, ascultând de momelile lui care, prin firea mea pornită spre rău, mă îndemna să mă conduc nu după decalogul Părintelui meu, ci după maximele morbide ale lumii! Şi, astfel, pângărindu-mă mi-am pierdut demnitatea de fiu al lui Dumnezeu şi dreptul la moştenirea cerească.

Iubiţi fraţi,

Să folosim prilejul sărbătorii de azi pentru a ne examina cum ne-am îndeplinit până acum angajamentele făcute la botez şi, căindu-ne pentru infidelităţile comise, să ne reînnoim hotărârea de a ne pune toate simţurile, facultăţile, energiile, viaţa noastră întreagă în slujba Împăratului Cristos, unindu-ne astfel tot mai strâns cu El. Şi, ca să progresăm în această unire, să nu ne mărginim la rugăciune şi la primirea mai deasă a Sfintelor Taine, ci să facem zilnic şi o scurtă meditaţie, punând accentul pe examenul de conştiinţă, mijlocul sigur prin care ne putem vedea ca într-o oglindă cum stăm faţă de Dumnezeu şi aproapele, la ce cotă ne găsim în urcuşul spre desăvârşire, ce piedici ne opresc în ascensiunea noastră, şi ce măsuri avem de luat spre a le înlătura. Numai practicând zilnic acest examen ne vom putea păstra vii în conştiinţă nobleţea de fii ai lui Dumnezeu-Tatăl şi fraţi ai lui Cristos, precum şi obligaţia ce decurge din ea, aceea de a ne îmbrăca în virtuţile Lui: “Câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi şi îmbrăcat.” Amin.

 

* * *

 

Ascultarea voinţei lui Dumnezeu

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Biserica Răsăriteană celebrează Botezul Domnului în ziua de 6 ianuarie a fiecărui an. Este o sărbătoare importantă în bisericile noastre, deoarece prin Botezul Său, Isus a devenit pentru noi un model de dedicare a vieţii şi a slujirii slăvirii lui Dumnezeu şi binelui omenirii. Primul verset al Evangheliei de astăzi ne spune: “În acest timp a venit Isus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el”. Importanţa botezului poate fi văzută din faptul că Isus a făcut călătoria de-a lungul ţării, din nord până în sud, din Galileea până în Iudeea, la locul unde mulţi oameni, mii chiar, au venit să fie botezaţi de Ioan. Oamenii acolo nu doar erau botezaţi, ci – lucru foarte important – îşi şi mărturiseau păcatele. Mesajul dur al lui Ioan a ajuns la conştiinţele oamenilor, provocându-i să îşi mărturisească păcatele şi să caute iertare de la Dumnezeu.

Isus Domnul nostru nu a avut însă păcate de mărturisit: şi atunci de ce a considerat că botezul este atât de important încât să facă un drum atât de lung? Nici măcar Ioan Botezătorul nu a putut înţelege gestul; a rămas uimit şi era reluctant în faţa cererii lui Isus. “Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” adică “Sunt nedemn de o astfel de onoare, deoarece tu eşti mai drept şi superior mie. Nu sunt demn să îţi dezleg încălţămintea pentru că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu care ia asupra Sa păcatele lumii.” Dar cuvintele lui Isus către Ioan ne oferă motivul ideal pentru ca să fie botezat, “că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea”. Misiunea lui Isus în această lume a fost să ne răscumpere de sub lege pentru ca să putem fi adoptaţi ca fii ai lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Isus, pentru a-şi împlini scopul, a găsit necesar să se supună reglementărilor Bisericii, una dintre ele fiind primirea Botezului din mâna unui slujitor hirotonit, preot al Bisericii.

Mulţi oameni de astăzi au de obiectat la multe dintre lucrurile despre care Biserica ne învaţă că sunt necesare. Cunosc părinţi adulţi care trăiesc cu ideea greşită că nu este important ca fiii lor să fie botezaţi când sunt copii. Alţii cred că o persoană trebuie să aibă un anumit număr de ani înainte să fie botezată. Dar aceste obiecţii sunt nefundamentate, din mai multe motive. În primul rând pentru că Isus a desfiinţat această obiecţie. Mamele îşi aduceau copiii la Isus, dar discipolii obiectau în baza aceloraşi idei ca mulţi dintre semenii noştri de astăzi – cică cei mici nu înţeleg lucrurile ce ţin de religie. Domnul însă le-a replicat cu delicateţe, spunându-le apostolilor ceva foarte important: “lăsaţi copii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia” (Luca 18,16). A mers chiar mai departe pentru a sublinia cât de important este fiecare copil în ochii lui Cristos şi ai Bisericii Sale. A luat un copil, l-a pus în centru şi adresându-se tot discipolilor le-a spus: “de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18,3).

Nimeni în nici un domeniu nu poate să progreseze fără să înveţe să asculte, să se supună ordinelor altora. Isus a considerat că trebuie să se supună unor oameni pentru a-şi putea îndeplini misiunea, pentru ca să “împlinească toată dreptatea”. Vorbind despre umilinţa şi ascultarea practicate de Isus, Sfântul Pavel spunea: “S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2,8). Citiţi vieţile acelor bărbaţi şi femei care s-au remarcat în spaţiul religios precum şi în alte spaţii şi veţi descoperi că sunt dintre aceia care au ştiu să asculte în loc să obiecteze, care au ştiut să se disciplineze, să accepte ordinele de la alţii până când au ajuns în poziţia de a da ei ordine.

Ascultarea este un rod al umilinţei, iar umilinţa este un semn de măreţie. Să privim la cei doi bărbaţi din Evanghelia de astăzi, care stau pe malul Iordanului cooperând pentru ca actul botezului să aibă loc. Ioan Botezătorul care nu se credea suficient de bun pentru a-l boteza pe Isus; şi Isus care nu a considerat că poate sări peste primirea botezului de la un simplu slujitor. Doi oameni umili, şi totuşi nu există alţi doi bărbaţi în istorie care să fi avut un efect mai mare asupra vieţilor oamenilor decât ei.

Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre profeţii Vechiului Testament şi un vestitor al Noului Testament. Activitatea lui a pregătit calea lui Cristos. A provocat o revitalizare a religiozităţii a mii de oameni din toate colţurile Palestinei, ascultându-le păcatele şi botezându-i. Dar Cristos? Nici o persoană nu a avut vreodată o influenţă atât de mare, spiritul, viaţa şi învăţăturile Lui fiind în continuare surse de inspiraţie pentru oameni din toate timpurile şi toate locurile. El a răscumpărat şi încă răscumpără oameni, dar nu prin puterea sabiei – vă amintiţi că a spus: “toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26,52) – ci prin gesturi şi cuvinte care au pătruns în inimile oamenilor.

Este un obicei ca oamenii la început de an să îşi ia angajamente. Ideea este foarte bună şi recomandată, deoarece fiecare dintre noi doreşte să crească, să fie mai bun în anul care tocmai a început. Dar nici un angajament nu poate fi mai mare decât acela de a ţine seama de vocea Bisericii, de a asculta de poruncile ei, de a o sprijini în activităţi, de a-i da ce ai mai bun. Există cincizeci şi două de duminici în an şi unul dintre cele mai bune angajamente pe care le ştiu este acela de a face tot ce putem pentru a veni în Casa Domnului în fiecare duminică şi de a primi frecvent Sfânta Împărtăşanie. Pentru cine nu are obiceiul rugăciunii, un angajament potrivit ar fi să se roage dimineaţa şi seara, cerând călăuzire de sus. Tatăl Ceresc a dat mărturie despre Isus la Botez: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”. Să fim siguri că dacă urmăm exemplului lui Cristos, ascultând de voia Tatălui, şi noi vom fi consideraţi fii şi fiice preaiubite ale lui Dumnezeu.

pr. Michael Bar

 

* * *

 

Să rămânem creştini

Autor: pr. Leonardo Sapienza
Traducere: Mons. Angelo-Narcis Pop
Copyright: L`Osservatore Romano

“Imediat după botez, Isus a văzut Spiritul lui Dumnezeu ce venea asupra lui ” (Matei 3,17)

La Botez misiunea lui Isus primeşte confirmarea autoritară a Tatălui. Botezul lui Isus reprezintă o referinţă precisă pentru botezul nostru. Cei din jur se aşteaptă ca şi noi să dovedim că am fost botezaţi. Avem datoria de a trăi cu mai mare coerenţă credinţa noastră.

Trebuie să demonstrăm altora că viaţa noastră aparţine lui Cristos, că avem o credinţa matură şi conştientă. După ce părinţii noştri ne-au dat darul botezului, acum suntem în măsură să ne asumăm responsabilitatea noastră, de a dori să trăim ca şi creştini convinşi şi convingători. Într-un timp în care se apără ideea de “rebotezare” (abjurarea creştinismului) este necesar şi urgent, ca numele nostru de creştin înregistrat în matriculele parohiale să iasă la lumină. Este timpul să onorăm angajamentele pe care, în ziua botezului, părinţii şi naşii le-au luat pentru noi.

Este necesar să ne reamintim de botezul nostru, şi să-l trăim la persoana întâi. A sosit momentul să redescoperim o virtute de care se vorbeşte mult, dar care este puţin practicată: coerenţa. Coerenţa este acea virtute prin care unul acţionează după cum gândeşte şi gândeşte după cum acţionează. Coerenţa creştină trebuie să se măsoare cu dificultăţile şi tentaţiile de fiecare zi. Să nu-l lăsăm pe Dumnezeu la marginea vieţii şi a societăţii noastre. Să nu ne mulţumim să fim creştini doar cu numele, satisfăcuţi de o rugăciune, o faptă de milostenie, sau un gest de bunătate. Evanghelia trebuie să impregneze şi să antreneze întreaga noastră viaţă!

Cum spune un faimos scriitor francez: “Lumea de azi le cere creştinilor să rămână creştini”. Tocmai pentru faptul că societatea de azi merge mereu spre decreştinare, şi se răspândeşte indiferenţa faţă de Cristos. Probele cele mai asiguratoare şi valide pe care putem să le furnizăm cu privire la credinţa noastră, sunt cele ale existenţei şi acţiunii noastre cât mai asemănătoare cu Evanghelia.

Spunea Maritain: “Dacă într-un timp ajungeau cinci argumente pentru a explica existenţa lui Dumnezeu, azi omul reţine că acestea sunt insuficiente şi vrea un al şaselea argument, cel mai complet, cel mai autoritar; viaţa celor care cred în Dumnezeu“.

 

* * *

 

În misiune

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: Mons. Angelo-Narcis Pop
Copyright: L`Osservatore Romano

Slujitorul tuturor, dar ascultător doar a lui Dumnezeu! Astfel se poate sintetiza conştiinţa mesianică a lui Isus pentru începutul misiunii Sale. Aşteptările contemporanilor săi erau diferite. El are un drum de parcurs, stabilit de Tatăl care l-a trimis: pentru ca să demonstreze că este Fiul ascultător, realizează misiunea de mântuire preanunţată prin gura profeţilor. Cu această sărbătoare se încoronează timpul de Crăciun care celebrează manifestarea misterului ascuns şi dezvăluit în Isus din Nazaret. Prin persoana Sa biserica înţelege revelarea lui Dumnezeu în umilinţa iubirii.

Plecarea

Botezul lui Isus este un eveniment epifanic care manifestă identitatea lui Cristos, nedefinită de jos de pe pământ, ci de sus din înaltul cerului: aceasta este dezvăluită de vocea din cer. Trecerea prin Iordan îl sustrage pe Isus din pregătirea Sa tainică, şi îl introduce în transpunerea publică a misiunii Sale. Confirmată de ungerea Spiritului Sfânt.

Pericopa evanghelică se deschide cu observaţia că “Isus merge din Galileea la Iordan să fie botezat de Ioan“. Este o ieşire şi în acelaşi timp şi o intrare: este timpul ca să se “împlinească toată dreptatea“, mai precis mântuirea care vine de la Dumnezeu. Acest lucru îl declară chiar Isus, replicându-i Botezătorului care încearcă să-l împiedice să primească botezul din mâinile sale, iar acesta nu poate fi împotrivă. Dar a sosit timpul milostivirii care purifică de orice injustiţie, şi Ioan consimte să-l boteze pe cel inocent, care a venit să ia asupra sa păcatele lumii. Astfel Isus începe opera de mântuire! Punându-se în rând cu păcătoşii ce vin la Ioan, se confundă cu cei nedrepţi, depăşeşte pragul ce îl separă de ei: a venit să elibereze pe cel ce este sclav al păcatului. Simbolismul botezului, evocă trecerea la o nouă situaţie. Chiar şi pentru Isus intrarea şi ieşirea din Iordan inaugurează zilele care îl vor manifesta ca slujitor al tuturor, cel drept tratat ca şi un nelegiuit, cel înviat din morţi. Se dezvăluie misiunea: la ieşirea din apă, de fapt, “s-au deschis cerurile şi văzu Spiritul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind asupra lui“. Precum un porumbel îl anunţase pe dreptul Noe reînflorirea vieţii pe pământ, tot astfel Spiritul lui Dumnezeu, sub forma unui porumbel, veni asupra dreptului Isus, confirmându-l în serviciul Tatălui, pentru renaşterea omului. Şi din cerurile deschise, o voce declară: “Acesta este fiul meu cel iubit, întru care am binevoit“. Bunăvoinţa Tatălui este motivată de ascultarea Fiului, gata ca un slujitor să pună în practică voinţa stăpânului său, chiar şi până la moarte: pe cruce,la împlinirea misiunii, Fiul îşi va da sufletul în mâinile Tatălui său.

Mandatul

Investitura misionară de la râul Iordanului manifestă în Isus împlinirea oracolului Domnului, profeţit prin gura profetului Isaia: ” Iată-l pe slujitorul meu pe care îl susţin, alesul meu întru care am binevoit. Am pus spiritul meu peste el“(Is. 42,1). El va purta revelaţia popoarelor îndepărtate: nu va recurge la metode drastice, ci dimpotrivă va căuta toate mijloacele pentru a mântui, tot ceea ce se poate salva, fără să rupă trestia subţire, nici să stingă o feştilă fumegândă; va acţiona cu fermitate neîncetat până va stabili dreptatea pe pământ. Ca un tată, Dumnezeu îl va lua de mână, făcându-l alianţă pentru Israel şi lumină popoarelor: va fi mântuitorul tuturor.

Prin misiunea Sa, dezvoltată fără să aibă preferinţe pentru persoane, ce culminează cu martiriul, Isus a devenit Domnul tuturor. Astfel predica Sf. Petru în casa păgânului Corneliu: “Dumnezeu l-a consacrat prin Spiritul Sfânt şi putere pe Isus din Nazaret, care a trecut făcând bine tuturor şi însănătoşindu-i pe toţi cei ce erau sub puterea diavolului, deoarece Dumnezeu era cu el“(Fp.10,38). Slujitorul Domnului eliberează de domnia celui care separă – diavolul – pe om de Dumnezeu. Botezul lui Isus manifestă misterul noii curăţiri, care mântuieşte pe cel ce crede în El. Trecerea lui Isus prin apa Iordanului face vizibilă scufundarea sa filială în voinţa Tatălui, care va fi pe deplin împlinită la Paşti: din inima sa străpunsă de iubire, încă dinainte de a fi străpunsă de suliţa soldatului, va curge apă care va regenera oamenii spre viaţa veşnică. Din sclavia păcatului în slujirea lui Dumnezeu: iată harul sacramentului Botezului în Spiritul lui Cristos. Sf. Euharistie,aliment pentru cei ce o primesc şi participă la Sf. Liturghie cu credinţă în Isus Mântuitorul, reînvie în cei botezaţi disponibilitatea de a înlătura ceea ce contrazice apartenenţa la El: Dumnezeule milostiv, care ne-ai hrănit la masa ta, dă-ne nouă să-l ascultăm ca ucenici pe Cristos, pentru a ne chema şi pentru a fi cu adevărat fii tăi.

Corrado Maggioni

 

* * *

 

Despre Botezul creştin

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

În Iordan, botezîndu-Te Tu, Doamne închinarea Treimii S-a arătat… (Troparul Botezului Domnului)

Iubiţi credincioşi,

Cu mila şi cu îndurarea lui Dumnezeu, iată am ajuns şi în anul acesta la prealuminatul praznic al Botezului Domnului. Acest sfînt şi mare praznic împărătesc se mai numeşte şi “Arătarea Domnului” sau “Epifania”.

Dar pentru care pricină nu se zice Naşterii Domnului, Arătarea Lui, ci Botezului Domnului?

Acest lucru îl arată, desluşit şi luminat, dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur, zicînd că Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor cînd S-a născut, ci cînd S-a botezat. Iar cum că mulţi nu-L cunoşteau şi nu ştiau cine era, să ascultăm pe Botezătorul Ioan care spune: Se află în mijlocul vostru Acela pe Care nu-L ştiţi (Ioan 1, 26). Dar pentru ce să ne mirăm că ceilalţi nu-L cunoşteau, cînd însuşi Botezătorul nu-L cunoştea pînă în ziua aceea? Căci zice: Şi eu nu-L ştiam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: peste Care vei vedea Duhul coborîndu-Se şi rămînînd peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfînt (Ioan 1, 33).

Pentru că am arătat că Botezul Domnului se mai numeşte şi Arătarea Domnului, este bine să ştim că două sînt arătările Domnului. Iată ce spune Sfîntul Ioan Gură de Aur în această privinţă: “Este necesar să arătăm dragostei voastre că nu este o singură Arătare a Domnului, ci sînt două arătări. Una este aceasta de acum care s-a împlinit la Botez, iar a doua este aceea care va să vină şi care se va face cu slavă mare la sfîrşitul lumii”. Astăzi am auzit pe marele Apostol Pavel vorbind despre amîndouă arătările Domnului, în Epistola către Tit.

Despre arătarea cea de acum, spune: Harul cel mîntuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţîndu-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie (Tit 2, 11-12). Iar despre cea viitoare, spune: Aşteptînd fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos (Tit 2, 13). Despre aceasta şi proorocul Ioil spune că soarele se va preface în întuneric şi luna în sînge, mai înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşată (Ioil 3, 4).

Astăzi, cînd prăznuim Botezul Domnului, se cuvine să arătăm cîte sînt botezurile care au închipuit Botezul creştin de la începutul lumii şi care vor mai fi. După mărturia Sfîntului Ioan Damaschin, opt sînt botezurile. Primul botez a fost potopul, pentru curmarea păcatului (Facere 7, 17-24). Al doilea botez a fost trecerea evreilor prin mare şi prin nor, căci norul este simbolul duhului, iar marea al apei (Ieşire 13, 22; I Corinteni 10, 2). Al treilea botez a fost botezul Legii Vechi, numit “tăierea împrejur”. (Facere 17, 10-14).

Al patrulea este botezul lui Ioan, numit botezul pocăinţei (Matei 3, 1-11). Acest botez a fost introductiv şi conducea pe cei botezaţi la pocăinţă şi la credinţă în Hristos. Iată ce spune Sfîntul Ioan Botezătorul: Eu vă botez pe voi cu apă, dar Cel ce vine după mine vă va boteza cu Duh Sfînt şi cu foc (Matei 3, 11; Luca 3, 16). Aşadar, Ioan pregătea şi curăţa mai dinainte cu apă, în vederea venirii Duhului Sfînt. Cu acest botez Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos S-a botezat de către Ioan (Matei 3, 13-17; Marcu 1, 9-11). Hristos S-a botezat în Iordan nu că avea nevoie de curăţire, ci pentru că Şi-a luat asupra Sa curăţirea mea şi ca să zdrobească capetele balaurilor din apă, cum spune psalmistul (Psalm 73, 14). Apoi, ca să se înece păcatul, ca să înmormînteze pe Adam cel vechi în apă şi să-l sfinţească pe botezător. Ca să împlinească Legea, ca să descopere taina Treimii şi ca să ne dea nouă pildă şi exemplu cum să ne botezăm.

Al cincilea botez este botezul creştin prin apă şi prin Duhul Sfînt, instituit de Domnul nostru Iisus Hristos, prin cuvintele adresate ucenicilor Săi: Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh (Matei 28, 19). Acesta este cel mai mare botez din cele amintite pînă acum. El se face prin afundare în apă în numele Preasfintei Treimi şi este mîntuitor pentru că iartă toate păcatele şi aduce în inimile noastre harul Sfîntului Duh. Noi toţi ne botezăm cu acest botez desăvîrşit prin apă şi prin Duh, fără de care nimeni nu se poate mîntui. Se zice că Hristos botează “cu foc”, pentru că a revărsat Duhul Sfînt peste Apostoli, în chipul limbilor de foc (Fapte 2, 1-4), după cum spune Însuşi Domnul: Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfînt, nu mult după aceste zile (Fapte 1, 5).

Al şaselea botez, care este de o măsură cu Botezul creştin, prin apă şi prin Duh, este botezul prin pocăinţă şi prin lacrimi, adică Sfînta Spovedanie, prin care ni se dezleagă toate păcatele. Al şaptelea şi cel mai desăvîrşit este botezul prin sînge şi mucenicie pentru dreapta credinţă, cu care Însuşi Hristos S-a botezat pe Cruce în locul nostru. El este foarte cinstit şi fericit, pentru că nu se mai pîngăreşte a doua oară cu întinăciunea păcatului şi singur le poate înlocui pe toate celelalte.

Al optulea şi ultimul botez este focul cel veşnic de după judecata obştească. Acest botez nu este mîntuitor, ci pe de o parte distruge răutatea şi păcatul, iar pe de altă parte pedepseşte necontenit (Dogmatica, cap.IV, p.247-252).

Iubiţi credincioşi,

După ce am arătat cele opt feluri de botezuri, este bine să vorbim mai pe larg despre importanţa botezului creştin ortodox.

Cel mai desăvîrşit botez care curăţă păcatele noastre, este Botezul creştin, adică botezul prin apă şi Duh, pe care îl primim îndată după naştere. După învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, cine nu are acest botez nu poate să intre în Împărăţia cerurilor (Ioan 3, 5). Să dăm cîteva explicaţii despre Taina Sfîntului Botez pe înţelesul tuturor.

Cine poate boteza? Dreptul de a boteza îl au numai episcopii şi preoţii (Canonul 46-50 Apostolic). La mare nevoie, ca pruncul să nu moară nebotezat, poate boteza şi un diacon, un călugăr simplu, un mirean – bărbat sau femeie – şi chiar părinţii copilului. Cum se săvîrşeşte botezul de către mireni cînd copilul este în primejdie de moarte? Afundînd pruncul de trei ori în apă curată şi rostind formula sfîntă a Botezului: “Se botează robul (roaba) lui Dumnezeu (numele), în numele Tatălui, Amin; şi al Fiului, Amin; şi al Sfîntului Duh, Amin. (Canonul 44-45 al Sfîntului Nichifor). Dacă cel botezat rămîne în viaţă, preotul va completa slujba Botezului după rînduiala obişnuită, dar numai de la cufundare înainte; adică îl unge cu Sfîntul Mir, citind rînduiala pînă la capăt (Liturgica, Bucureşti, 1877, p.183).

Botezul se săvîrşeşte în pridvorul sau în pronaosul bisericii. Canoanele opresc săvîrşirea Botezului atît în case, cît şi în paraclisele din casele particulare (Can. 31 şi 59 Sinod.VI ec.). Numai în cazuri foarte rare şi de mare nevoie, cum ar fi frig puternic, boală, pericol de moarte pentru prunc etc. se îngăduie săvîrşirea Botezului în case. Cît despre timpul cînd se săvîrşeşte Botezul, pentru prunci nu există zile sau ceasuri hotărîte ca nu cumva să moară nebotezaţi. Dacă pruncul moare nebotezat, părinţii lui sau preotul, din cauza căruia a murit neunit cu Hristos, săvîrşeşte un păcat de moarte. Pentru cei morţi nebotezaţi, Biserica nu mai poate face nimic, rămînînd toate la mila lui Dumnezeu. Dacă pruncul este firav şi există temerea că nu va trăi, el poate fi botezat îndată după naştere. Dacă pruncul este sănătos, Botezul se face de obicei la opt zile de la naştere, în orice zi de sărbătoare, după săvîrşirea Sfintei Liturghii.

Cei ce vin sau sînt aduşi la botez trebuie să aibă naşi. Nimeni nu poate fi botezat cu sila, dacă este matur, şi este dator să aibă naşi ortodocşi. Naşii sînt persoanele în vîrstă care însoţesc pe prunc la botez, răspunzînd şi făcînd cuvenita mărturisire de credinţă în locul şi în numele pruncului ce se botează. Ei sînt părinţii sufleteşti ai pruncului, care îl nasc duhovniceşte pentru o viaţă nouă în Duhul Sfînt, aşa cum părinţii l-au născut pentru o viaţă trupească. Naşii sînt totodată garanţi în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii pentru finul ce se botează, că va fi crescut în credinţa creştină şi va fi un bun credincios. Naşul trebuie să fie creştin ortodox, să fie evlavios, iubitor de biserică, bun cunoscător al credinţei, în vîrstă şi de acelaşi sex cu pruncul ce se botează. Nu pot fi naşi părinţii copilului. Este bine ca pentru fiecare nou botezat să fie numai un naş. Naşul este dator să se îngrijească de viaţa religioasă şi morală a finului şi la vremea cuvenită să-l înveţe rugăciuni, Crezul şi principalele învăţături de credinţă creştină ortodoxă. Să fie îndrumător în cele sufleteşti şi un exemplu viu, sîrguindu-se să facă din el un vrednic mădular al Bisericii în care a intrat prin Botez. La rîndul său, finul este dator să asculte pe naş şi să-l respecte la fel ca pe părinţii săi după trup.

Cei care iau parte cu atenţie la săvîrşirea Botezului, trebuie să ştie că înainte de Botez se împlineşte rînduiala facerii catehumenului, adică se face pregătirea celui ce are să fie botezat. Această rînduială se face în pridvor, în faţa uşilor bisericii, deoarece cel nebotezat, nefiind încă spălat de păcatul strămoşesc, nu este mădular al Bisericii şi nici cetăţean al cerului, ale cărui uşi ni le deschide numai Taina Botezului. De aceea Botezul se numeşte uşa Tainelor. Slujba catehumenului are trei părţi: exorcismele, lepădările şi unirea cu Hristos.

Exorcismele sînt trei rugăciuni prin care preotul roagă pe Dumnezeu să izgonească de la catehumen toată puterea cea rea a diavolului. Lepădările şi unirea cu Hristos sînt formate din întreita lepădare a catehumenului sau a naşului – în numele catehumenului – “de satana şi de toate lucrurile lui”, urmată de întreita lui asigurare că s-a unit cu Hristos. În timpul lepădărilor, catehumenul stă întors cu faţa spre apus, suflînd şi scuipînd într-acolo de trei ori, deoarece apusul închipuieşte locul de unde vine întunericul şi locul celui rău, a Satanei, care este numit şi “stăpînitorul întunericului” (Efeseni 6, 12), urmînd astfel cuvintele Sfîntului Apostol Pavel, care ne îndeamnă să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii (Romani 13, 12). Catehumenul scuipă pe diavolul în semn că s-a lepădat cu totul de el şi de toate lucrurile lui, adică de păcat. Iar cînd catehumenul împreună cu naşul mărturiseşte unirea sa cu Hristos, o face cu faţa spre răsărit, căci într-acolo era sădit raiul (Facere 2, 8), din care au fost izgoniţi primii oameni în urma păcatului. Unirea cu Hristos se face prin credinţă. Iar dovada este mărturisirea credinţei creştine prin rostirea de trei ori a Crezului de către catehumen, dacă este mare, sau de naş, în numele pruncului, şi nu de altcineva.

Prin exorcismele şi lepădările ce se fac la Botez, nu înseamnă că Biserica socoteşte pe cel venit să se boteze ca stăpînit cu adevărat de diavol, cum sînt cei îndrăciţi sau cei munciţi de duhuri rele. Ele vor să spună numai că cel ce nu are încă pe Hristos, se află în robia păcatului şi deci în puterea diavolului care stăpîneşte pe cei robiţi de păcat sau pe cei din afara harului (Efeseni 2, 1-3). Din această robie îl eliberează Biserica pe catehumen prin exorcisme şi lepădări, trecîndu-l sub puterea lui Hristos, Stăpînul nostru cel adevărat şi bun.

Iată şi părţile cele mai de seamă ale Botezului. Prima parte este sfinţirea apei pentru botez. A doua parte este ungerea cu untdelemnul bucuriei (Psalm 44, 9), pe frunte, pe piept, pe spate, la urechi, la mîini şi la picioare. Acest untdelemn este binecuvîntat înainte de preot prin rugăciuni deosebite şi din el se pune şi în cristelniţă, de trei ori, cruciş. Ungerea aceasta însemnează mai multe lucruri în sens duhovnicesc. Astfel, untdelemnul fiind rodul măslinului, ungerea cu el este semn al milei şi al bunătăţilor dumnezeieşti, prin care catehumenul a fost izbăvit de noianul păcatelor. Acest untdelemn sfinţit ne aduce aminte de ungerea cu care erau unşi în Legea Veche arhiereii, împăraţii şi proorocii şi cu care a fost uns Însuşi Mîntuitorul numit “Unsul Domnului” (I Regi 10, 1-6); Isaia 61, 1; Luca 4, 18). La această ungere ne-a făcut şi pe noi părtaşi, căci însuşi numele de creştin vine de la cuvîntul grecesc “Hristos”, care înseamnă “Uns”. Ungerea de la Botez mai închipuieşte şi aromatele cu care a fost uns trupul Domnului înainte de îngropare, deoarece catehumenul va închipui, prin afundarea în apă, îngroparea împreună cu Hristos şi învierea împreună cu El.

A treia parte a Botezului este însăşi săvîrşirea Tainei, adică întreita afundare a pruncului în apă sfinţită, în numele Preasfintei Treimi. Acum preotul ia pruncul în mîini şi, ţinîndu-l drept, caută spre răsărit şi îl afundă de trei ori, zicînd la prima afundare: “Botează-se robul lui Dumnezeu (numele), în numele Tatălui, Amin”; la a doua afundare: “şi al Fiului, Amin”, iar la a treia afundare: “şi al Sfîntului Duh, Amin”.

Această întreită afundare arată, pe de o parte, că temeiul credinţei noastre este Sfînta Treime, iar pe de altă parte, închipuieşte cele trei zile petrecute de Domnul în mormînt (Matei 12, 40). Prin afundarea în apă se închipuieşte totodată moartea noastră pentru viaţa în păcate de pînă aici şi îngroparea noastră cu Hristos. Iar ieşirea din apă închipuieşte învierea noastră împreună cu Hristos, pentru viaţa cea nouă întru El.

Prin Botez, spălîndu-ne păcatele, ne facem astfel părtaşi morţii şi învierii lui Hristos, devenim membrii ai Bisericii şi intrăm într-o viaţă nouă. Îndată după Botez cel botezat mai primeşte încă două Sfinte Taine. Adică ungerea cu Sfîntul Mir, prin care pruncul se miruieşte pe toate părţile trupului, cînd preotul rosteşte cuvintele: “Pecetea harului Duhului Sfînt”, şi apoi Sfînta Împărtăşanie. Prin ungere noul botezat primeşte pecetea şi darul Duhului Sfînt, devenind membru al Bisericii, iar prin Sfînta Împărtăşanie se uneşte cu Trupul şi Sîngele lui Hristos.

Astfel, sîntem morţi pentru păcat şi viem pentru Dumnezeu (Romani 6, 3-11). Cristelniţa şi apa botezului sînt pentru noi mormînt şi maică duhovnicească, născîndu-ne pentru Hristos şi ţinînd astfel locul pîntecelui preacurat al Fecioarei, din care S-a născut Domnul (Sf. Simion Tesalonicul, Despre Sfintele Taine, cap. 62,63,64, pp. 77-80; şi Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, Bucureşti, 1952, p. 326-331).

Iubiţi credincioşi,

Am vorbit cîteva cuvinte despre Botezul lui Hristos şi despre Taina Sfîntului Botez, prin care devenim fii ai Bisericii şi fii ai lui Dumnezeu după har.

Cu adevărat, mare este sărbătoarea de astăzi. Căci astăzi pentru prima dată ni se arată la Iordan cele trei persoane ale Preasfintei Treimi. Astfel, Fiul, smerindu-se, se botează în Iordan de la Ioan; Tatăl grăieşte din ceruri, zicînd: Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit, iar Duhul Sfînt se pogoară ca un porumbel peste Iisus Hristos (Matei 3, 16-17). Deci, astăzi ni s-a descoperit mai luminat taina Preasfintei Treimi. Astăzi cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a odihnit la Iordan peste Fiul. Astăzi Stăpînul Se smereşte şi cere să fie botezat de slugă. Astăzi Cel fără de păcat primeşte botezul pocăinţei de la Ioan, ca să ne înveţe pe noi taina pocăinţei, a mărturisirii şi a spălării păcatelor prin căinţă şi lacrimi.

Astăzi se sfinţeşte apa Iordanului şi toate apele şi izvoarele pămîntului. Astăzi se sfinţeşte aghiasma mare prin semnul Crucii şi prin pogorîrea darului Sfîntului Duh. Deci să mulţumim lui Dumnezeu că am ajuns cu bucurie la praznicul acesta mare al Bobotezei şi să ducem cu evlavie sfînta aghiasmă în casele noastre. Prin ea ne sfinţim cu toţii, se sfinţesc casele şi fîntînile noastre şi se izgonesc duhurile rele cu puterea Duhului Sfînt.

Astăzi Hristos, Mîntuitorul nostru iese în public la vîrsta de 30 de ani. Se arată lumii, se pregăteşte să vestească pe pămînt Evanghelia mîntuirii şi vine să caute şi să mîntuiască sufletele noastre. Să coborîm şi noi astăzi la Iordan, adică să venim la biserică. Biserica este casa lui Dumnezeu. Aici este Iordanul şi apa cea vie care spală, adapă, dă viaţă şi înnoieşte lumea. Aici este Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfînt împreună cu toţi sfinţii.

Să ieşim întru întîmpinarea lui Hristos. Dar pentru aceasta se cere să ne căim de păcatele făcute, să ne spălăm în apele Iordanului, adică să spălăm păcatele prin spovedanie şi lacrimi de pocăinţă. Apoi să ne împăcăm unii cu alţii, că dragostea acoperă mulţime de păcate. Să ascultăm glasul Tatălui, Care ne grăieşte din cer; să ne înfricoşăm de smerenia Fiului, Care Se botează de către Ioan în Iordan şi să odihnim în inimile şi casele noastre porumbelul Duhului Sfînt.

Deci, închinîndu-ne cu credinţă şi evlavie Preasfintei Treimi, să cîntăm împreună cu Biserica această sfîntă cîntare: În Iordan botezîndu-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te. Şi Duhul în chip de porumb a adeverit întărirea cuvîntului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, mărire Ţie! Amin.

 

* * *

 

Botezul Domnului

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Glasul Domnului peste ape strigă grăind: “Veniţi de luaţi Duhul înţelepciunii, Duhul înţelegerii, Duhul temerii de Dumnezeu, a lui Hristos celui ce s-a arătat”.

Azi se sfinţeşte firea apelor şi se desparte Iordanul şi îşi întoarce curgerea apelor sale văzând pe Stăpânul botezându-se. Ca şi stropii de apă din râul Iordanului se cutremură şi inimile noastre azi la marele Praznic al Botezului Domnului când ne e dat să vedem cu ochii noştri sufleteşti smerenia până la umilinţă a Împăratului tuturor, care urmează să fie botezat în Iordan de mâna robului, ca sfinţind firea apelor, Cel fără de păcate să ne facă nouă calea la naşterea a doua prin apă şi prin Duh şi să ne întoarcă pe noi la slobozirea cea dintâi. Ce măreţie profundă de vedere cerească a trebuit să fi fost atunci pentru pământeni, când s-au deschis cerurile cu toată splendoarea lor neînchipuită de oameni şi s-a arătat Sfânta Treime în chip deplin, cea de o fiinţă şi nedespărţită; Tatăl Cel ce a grăit: “Acesta este Fiul Meu, cel iubit întru carele bine am voit;” Fiul Isus Hristos Cel ce se boteza în apele Iordanului şi Duhul Sfânt, arătat în chip de porumbel ce stătea deasupra lui Isus.

Praznicul de azi în vorbirea Sfinţilor Părinţi şi cărţilor bisericeşti se numeşte Epifanie, adică arătare, pentru că Sfântul Ioan Botezătorul a arătat lumii pe Isus când Acesta a venit la el să se boteze zicând: “Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29).

Puterea Sfintei Treimi, care a sfinţit apele şi le-a dat putere tămăduitoare şi înnoitoare de viaţă, ne sfinţeşte şi pe noi prin sfânta taină a Botezului, fără de care nu putem fi membri ai împărăţiei lui Dumnezeu şi în lipsa căruia nu putem trăi o viaţă duhovnicească, căci zice Domnul nostru Isus Hristos: “Amin, Amin grăiesc ţie, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre întru împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este şi ce este născut din Duhul, duh este”. Sfânta Scriptură, şi după Sfinţii Părinţi, ne arată într-un tot că scopul întrupării Mântuitorului a fost mântuirea noastră, a oamenilor.

Sfântul Maxim mărturisitorul zice: “Întrupându-se din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, Isus ne-a arătat chipul unei vieţuiri de formă dumnezeiască şi dându-ne porunci sfinte şi făgăduind împărăţia cerurilor celor ce-şi vor orândui viaţa după ele, suferind pătimirea cea mântuitoare şi înviind din morţi, ne-a dăruit nădejdea învierii şi vieţii veşnice”.

Deci chipul unei vieţuiri cereşti în trup omenesc ne-a arătat nouă Isus Hristos. Dar El nu ne-a adus numai un model îndepărtat ci “suindu-se la cer… ne-a trimis pe Duhul Sfânt ca arvună a vieţii veşnice” cum spune acelaşi sfânt.

Începutul vieţii celei după voia lui Dumnezeu şi arvunirea mântuirii se primesc în Taina Sfântului Botez, cea dintâi dintre cele şapte Taine ale Legii lui Hristos. Nu este tot una Botezul lui Isus Hristos, a cărui pomenire o facem astăzi cu botezul celor ce veneau la Ioan sau cu Botezul pe care-l primesc astăzi credincioşii.

Botezul lui Ioan era un simbol, o pregătire în vederea primirii credinţei şi a Botezului pe care avea să-L aducă omenirii Isus prin trimiterea Duhului Sfânt la Cincizecime. “Eu unul vă botez cu apă, El însă (adică Isus) vă va boteza cu Duhul Sfânt” zice Ioan însuşi spre a deosebi botezul său de Botezul creştin numit şi Botez cu foc, sau Botezul cu Duhul Sfânt (Marcu, 1-8; Matei 3, 11; Fap. Ap.

1, 5) pentru că a fost aşezat de drept la Pogorârea Duhului Sfânt în chipul limbilor “ca de foc”. Domnul Isus Hristos nu s-ar fi botezat fiindcă ar fi avut nevoie de curăţire de păcate. Isus a fost om asemenea nouă întru toate, afară de păcat (Evrei 4,15). Cei ce confundă aceste botezuri învăţând, de pildă, că botezul trebuie făcut la vârsta de 30 de ani, ca Isus, sau când omul “e mare”, dovedesc că nu cunosc nici rostul Botezului Mântuitorului, acela de a fi arătat lumii ca fiind Mesia cel prezis de prooroci, nici valoarea Tainei Sfântului Botez al Legii celei noi, prin care credincioşii se nasc la viaţa cea întru Hristos, prin moartea trupului păcatului, cu alte cuvinte – se fac părtaşi roadelor venirii lui Isus în lume.

Trebuie să ştim că Sfântul Botez este o Taină, una din cele şapte Sfinte Taine, întemeiată de Isus, prin care credinciosul primeşte iertarea păcatului strămoşesc cu care ne naştem cu toţii, şi a păcatelor personale în cazul botezării adulţilor, săvârşite până la Botez.

Este Taina prin care primim înfierea (Galateni 4, 5) adică actul prin care Dumnezeu ne primeşte ca fii prin Har. Nu e deci un simplu simbol cum li se pare unora, căci simbolul, oricare ar fi, nu poate da curăţire de păcate. Este Taina primirii omului în împărăţia de har a lui Hristos.

Se cuvine să mai ştim că nu sunt mai multe botezuri, ci unul singur, “Un Domn, o credinţă şi un Botez”, cum spune hotărât Sf. Apostol Pavel (Efeseni 4, 5).

El reprezintă moartea şi Învierea Domnului, ambele unice. În botez ne facem părtaşi morţii şi Învierii lui Hristos, iar repetarea lui e o batjocură adusă morţii şi Învierii Lui.

Prin Botez Dumnezeu vine în întâmpinarea credinciosului oferindu-i harul Său. Primirea Botezului nu este deci urmarea unui merit al omului, ci totdeauna un dar al milei şi iubirii de oameni a lui Dumnezeu, arvună a mântuirii. Arvună a harului Sfântului Duh se numeşte această Taină pentru că prin ea Hristos sădeşte în sufletele credincioşilor, în chip tainic, rădăcinile vieţii duhovniceş ti. “Ne-am îngropat împreună cu El prin Botez, în moartea (Lui), aşa încât după cum Hristos a înviat din morţi prin mărirea Tatălui, tot aşa şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4).

Acest cuvânt îl tâlcuieşte un Sfânt Părinte aşa: a umbla întru înnoirea vieţii înseamnă a trăi aici, pe pământ, deodată şi viaţa vremelnică pentru care ne-am născut trupeşte şi pe cea veşnică pentru care ne-am născut prin Botez. Omul duhovnicesc se naşte prin Botez, primeşte pecetea chipului lui Hristos şi apoi o viaţă întreagă se desăvârşeşte prin împlinirea poruncilor pentru viaţa veşnică. Prin Botez, Hristos altoieşte măslinul cel sălbatec, spre a aduce roadele de dreptate (Rom. 11, 17-24).

Mulţi din cei botezaţi nu trăiesc o viaţă demnă de numele de creştin. Acesta este un adevăr dureros, o dovadă a călcării făgăduinţei făcute în Sf. Botez de a se lepăda de Satana şi de a se uni cu Hristos. Sfinţii Părinţi ne arată că în Sf. Botez primim în dar cu totul desăvârşit dumnezeiescul har; că acest har intră în partea cea mai dinăuntru a sufletului nostru ca într-o sfântă a sfintelor din biserica lăuntrică a inimii noastre, dar că nimeni, nici harul lui Dumnezeu, nici satana, nu sileşte voia noastră. (Marcu Ascetul, Filocalia I pag. 276).

Harul se ascunde în adâncul minţii din însăşi clipa când ne-am botezat dar îşi acoperă prezenţa faţă de simţirea minţii (idem pag. 369).

Din aceste cuvinte ale Sfinţilor Părinţi ne putem da seama, deci, că Sfântul Botez este desăvârşit, dar nu desăvârşeşte pe cei ce nu împlinesc poruncile lui Dumnezeu.

Aşa dar, Botezul nostru este bun şi desăvârşit, dar numai pe măsura înaintării sufletului în fapte bune şi trăire duhovnicească îşi descoperă harul dumnezeiesc şi bunătatea lui în minte şi inimă.

Cum am putea fi noi, creştinii, indiferenţi la această taină fundamentală între tainele creştine, care este Sfânta Taină a Botezului. Ea ne şterge păcatul strămoşesc şi toate celelalte păcate şi ne dă nevinovăţia primei perechi de oameni, aşezate în rai.

Cum am putea fi noi dispreţuitori ai Sfântului Duh, pe care îl primim în fiinţa noastră şi care ne dă sănătatea trupului şi sufletului; şi cum am putea noi uita datoria mare de a respecta obligaţia primită prin taina Sfântului Botez de a duce o viaţă curată şi plăcută lui Dumnezeu, o viaţă sănătoasă şi fericită pentru noi.

Neglijarea şi izgonirea din sufletele noastre a darurilor primite prin taina Sf. Botez înseamnă dezertarea din împărăţia lui Dumnezeu, pedepsirea cu pierderea vieţii veşnice.

Aceeaşi “măreţie care a înconjurat Botezul Domnului nostru Isus Hristos ne înconjură şi botezul nostru, intrarea noastră ca membri în împărăţia lui Dumnezeu. În numele Sfintei Treimi ne botezăm şi noi şi primim darurile Duhului Sfânt.

De aceea să avem grijă ca darurile primite prin taina Sf.

Botez să înflorească în sufletele noastre tot mai frumos şi mai plăcut Domnului şi ele niciodată să nu se vestejească prin păcatele nemărturisite şi nevindecate prin căinţă şi îndreptare, sau să se întunece prin învăţături străine, greşite şi rele.

Să ne aducem aminte cu vreme şi fără vreme de făgăduinţa Domnului nostru Isus Hristos făcută celor credincioşi: “Iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşit”.

Botezul Domnului este astăzi un îndemn pentru noi toţi la curăţenia gândurilor, a faptelor, a vieţii. E pildă de supunere către Dumnezeu. E cuvânt de înţelegere pentru purtare mai bună, mai înţelegătoare, mai aplicată spre desăvârşirea vieţii creştineşti. E roua darului dumnezeiesc, care face să putem creşte sănătoşi în Domnul şi puternic înarmaţi pentru a înlătura orice ispită a Satanei.

Pentru toate acestea să lăsăm azi ca apa sfinţită să ne spele de toate răutăţile de până acum. De toate pornirile rele. De toate înclinările păcătoase. Să lăsăm ca Arătarea Domnului în lume să fie făclia vieţii noastre. Mângâierea noastră. Puterea noastră. Să deprindem mintea de a gândi şi a face binele. A lucra dreptatea. A iubi adevărul. Anădăjdui mântuirea. A îmbrăţişa sfinţenia. A crede şi a lucra pentru viaţa viitoare, pe care o vom dobândi numai dovedind că am înţeles că suntem fiii lui Dumnezeu şi împlinim poruncile Lui. Aş dori ca inima noastră să fie izvor nesecat de milă şi de jertfă. Casa binecuvântată de rugăciune curată. Îndemn statornic la fapte bune. Pildă puternică de alipire către Dumnezeu.

Sămânţă bună, care să rodească însutit şi faptele îndurării trupeşti şi sufleteşti. Şcoală activă a poveţelor bune, a îndemnurilor sănătoase, în duhul Evangheliei lui Hristos.

Şi atunci inima va fi pavăza credinţei noastre, coiful mântuirii noastre, şi sabia Duhului va oglindi spre ceruri întreaga noastră lucrare şi ne va arăta cu adevărat fii ai lui Dumnezeu, prin viaţa noastră.

Aşa ne vrea Biserica! Aşa ne vrea Dumnezeu! Dar să ne întrebăm: Cum vrei să fie sufletul tău? Botezul Domnului, fiecăruia din noi ne-a deschis Cerul, raiul, fericirea vremelnică şi veşnică. Le primeşti? Te vei face vrednic să le poţi primi? Să ne hotărâm. Chiar acum pentru o viaţă plăcută lui Dumnezeu.

“Să cântăm, deci, azi noi, credincioşii, mărirea facerii de bine a lui Dumnezeu cea pentru noi, că făcându-se Om pentru păcatul nostru, pentru curăţirea noastră se curăţeşte în Iordan, unul cel curat şi nestricăcios, sfinţindu-ne pe noi şi apele şi zdrobind capetele balaurilor în apă.

Deci să luăm apă cu veselie, fraţilor, că darul Duhului nevăzut se dă celor ce iau cu credinţă de la Hristos Dumnezeu şi Mântuitorul sufletelor noastre”. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Sfintele arătări ale Domnului nostru Isus Hristos

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Cu ocazia botezului lui Isus Hristos în râul Iordanului s-a arătat Preasfânta Treime: Cerescul Părinte a vorbit din Cer, Fiul lui Dumnezeu se afla în râul Iordanului, iar Spiritul Sfânt s-a arătat în chip de porumbel deasupra Fiului Dumnezeiesc. Este un mister de nepătruns chiar şi pentru îngerii cerului! Un Dumnezeu unic în trei Persoane. Misterul credinţei noastre, nemaiîntâlnit în gândirea omenirii, unitatea de o fiinţă în diversitatea individuală a ceea ce este personal şi lucrează în iconomia mântuirii.

În secolul al IV-lea înainte de naşterea lui Hristos, filozoful grec Platon, a ajuns la concluzia existenţei unui Singur Dumnezeu. Platon şi-a pus întrebarea: “Dacă este un singur Dumnezeu, atunci la ce se gândeşte El din veşnicie? El este o Fiinţă raţională, de aceea trebuie să gândească. Dacă este numai un Dumnezeu, pe cine iubeşte El din eternitate? Trebuie să iubească pe cineva, deoarece iubirea este necesară fericirii”. La această întrebare a filozofului păgân, nici unul dintre oameni nu a putut să ofere vreun răspuns. Fiul Tatălui, Isus Hristos, a venit pe pământ şi a revelat oamenilor misterul de nepătruns al Sfintei Treimi.

Dumnezeu veşnic şi atotputernic, este infinit în înţelepciune. El reprezintă însăşi Înţelepciunea. Evanghelistul Ioan îşi începe Evanghelia: «La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu» (Ioan 1, 1-2). Cuvântul este Dumnezeu care în înţelepciunea Sa a creat întreg Universul, este dătător de viaţă şi în acelaşi timp reprezintă unica Persoană divină care putea să ia chip de om pentru a învăţa omenirea şi a-i aduce mântuirea. Iar Spiritul lui Dumnezeu este prezent din veşnicie alături de Tatăl şi Fiul – Cuvântul, ca şi Cel ce înfăptuieşte în istorie planul lui Dumnezeu şi îl actualizează pe Cel Transcendent omului trăitor al unui timp.

Dumnezeu, este neschimbat, perfect şi veşnic. În Domnul Dumnezeu, nu există timp, nu este un “a fost” şi nici un “va fi”, căci Dumnezeu este. Cel ce generează pe Fiul şi pe Spiritul Sfânt mai înainte de apariţia istoriei omenirii şi a întregului Univers, este numit Tată. Cuvântul Dumnezeiesc, reprezintă expresia lui Dumnezeu Tatăl. El cuprinde în Sine întreaga putere a lui Dumnezeu şi are aceeaşi natură dumnezeiască. Isus Hristos spune: «Toate, câte are Tatăl, ale Mele sunt» (Ioan 16, 15). Într-alt loc, Isus Hristos spune: «Cine vede pe Fiul, acela vede pe Tatăl» (Ioan 14, 9). Cerescul Părinte, vede în Fiul chipul Său, şi spune: «Fiul Meu, eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut!» (Psalmul 2, 7). Dar Dumnezeu are voinţă liberă, astfel încât El iubeşte din veşnicie, pentru că «Dumnezeu este iubire» (1 Ioan 4, 16). Dumnezeu Tatăl, iubeşte din eternitate pe Fiul Său, Iar Fiul lui Dumnezeu iubeşte din eternitate cu o iubire infinită pe Tatăl. Această iubire infinită şi eternă trece de la “Tatăl prin Fiul” la Cea de-a treia Persoană a lui Dumnezeu, Spiritul Sfânt, afirmă Biserica în gândirea Sfântului Augustin, valorificând Evanghelia Sfântului Ioan. Răsăritul creştin afirmă acelaşi lucru, privind din istorie modul cum Spiritul Sfânt acţionează în iconomia mântuirii, pornind de la Tatăl, fiind mijlocit prin Fiul. Datorită transcendenţei Sale şi a faptului că Dumnezeu rămâne mai presus de orice categorie experimentată de om, misterul Preasfintei Treimi va rămâne un mister, în ciuda Revelaţiei şi a progresului teologiei, căci oricât ne-am apropia de Izvorul vieţii, acesta tot absolut şi de necuprins rămâne.

Se spune că Sfântul Augustin a dorit foarte mult să înţeleagă Misterul Preasfintei Treimi. Într-o zi, fiind cuprins de acest gând mergea pe malul unei mări. Acolo a observat cum un copil mic, lua cu un vas apă din mare şi de fiecare dată o turna într-un loc. Apropiindu-se de acest copil de pe malul mării, Sfântul Augustin, mirat, l-a întrebat:“Ce faci aici, copile?”, “Vreau să mut marea în această gropiţă,” – i-a răspuns copilul.”Dar este cu neputinţă, ca această gropiţă mică să poată cuprinde întreaga mare,” – i-a răspuns Sfântul Augustin, zâmbind. În acele momente copilul s-a preschimbat în înger luminos şi i-a spus:“Dar tu cu mintea ta cea mică vrei să cuprinzi misterul cel infinit al Preasfintei Treimi?” Şi Îngerul a dispărut, iar Augustin a înţeles, că omul nu poate să cuprindă în întregime misterul credinţei noastre.

În Vechiul Testament, Dumnezeu a pregătit prin gura profeţilor lumea pentru venirea lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, a pregătit Biserica pentru venirea celei de-a treia persoane Divine – Spiritul Sfânt, care în chipul limbilor de foc s-a coborât peste Apostoli, lucrând până la sfârşitul secolelor prin intermediul Sfintelor Sacramente.

Noi suntem copiii lui Dumnezeu Tatăl. Sfântul Ioan, în prima epistolă scrie: «Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem… Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu!» (1 Ioan 3, 1-2).

Suntem fraţii şi surorile Fiului lui Dumnezeu! După Înviere Isus Hristos S-a adresat Mariei Magdalena: «Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru» (Ioan 20, 17).

Suntem templul Spiritului Sfânt. Apostolul Pavel scrie în Epistola către Corinteni: «Oare nu ştiţi, că sunteţi templul lui Dumnezeu, şi că Spiritul lui Dumnezeu locuieşte în voi?» (1.Corinteni 3, 16). «Nu ştiţi oare, că şi corpul vostru este templul Spiritului Sfânt, care trăieşte în voi?» (cf. 1 Corinteni 6, 19). Cât de mare este fericirea noastră! Cât de măreaţă este demnitatea noastră!

Dacă toţi oamenii şi-ar aminti despre acest adevăr de credinţă, că Tatăl cel atotputernic este Tatăl nostru, că noi suntem fraţii şi surorile Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, că noi suntem temple vii ale Spiritului Sfânt, atunci viaţa noastră pe pământ ar cunoaşte fericirea Împărăţiei. Dacă Misterul rămâne mai presus de posibilităţile noastre de gândire, să nu uităm că mai rămâne o cale de urmat: ascultarea vocii lui Dumnezeu, care mai presus de fire se revarsă peste noi, dăruindu-ne existenţa şi harurile Sale prin care ne îndumnezeieşte. Să ascultăm şoapta Domnului şi să trăim credinţa!

Rugăciune

O, Isuse, apele Iordanului Te-au spălat şi pe Tine de asemenea, în faţa mulţimii, dar puţini au fost aceia, care Te-au recunoscut. Acest mister al credinţei străbate în mod constant printre secole timpul, şi este cauza suferinţei pentru toţi aceia, care Te iubesc şi care au primit misiunea, să Te facă cunoscut lumii întregi.

Împarte urmaşilor Tăi, Apostolilor, discipolilor şi tuturor celor, care-şi trag numele lor din al Tău şi din Crucea Ta, graţia şi puterea de a conduce în continuare lucrarea şi răspândirea Evangheliei Tale, să o sprijine prin rugăciune, suferinţă, şi printr-o credinţă totală faţă de voinţa Ta cea sfântă.

O, Isuse, Miel nevinovat, Tu, Te-ai prezentat înaintea lui Ioan în postura de păcătos. Atrage-ne şi pe noi la apa Iordanului. Vrem să mergem acolo, pentru a ne face cunoscută josnicia şi păcatele noastre, ca să ne putem purifica sufletele. Şi precum cerul a făcut cunoscută vocea Părintelui Tău, care şi-a aflat în Tine plăcerea, aşa şi noi, să trecem aceste încercări… în zorii învierii Tale, să putem asculta în profunzimea sufletului nostru, aceeaşi voce a Părintelui Ceresc, prin care să ne recunoască pe noi, ca şi fii plăcuţi ai Lui. Amin. (După Sfântul Ioan al XXIII-lea)

 

* * *

 

Botezul Domnului Isus Cristos

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiţi credincioşi,

Făcut din suflet şi din trup, dar odată cu botezul, locuit de Spiritul Sfânt, omul sau femeia este microcosmosul care trăieşte viaţa animalului dar a unui animal raţional şi psihologic, spiritual şi chiar supranatural. Nu are numai o inteligenţă rece, nu activează numai în baza logicii ci are şi o voinţă liberă care, prin constituţia sa, tinde spre a face binele, are o inimă şi se nutreşte din afecţiuni, are dorinţe, iubeşte, este pasional şi sensibil, este emotiv şi plânge.

Nu trăieşte, deci, numai cu pâine, ci are sete şi foame de dreptate (Mt. 5,6), de afecţiune şi de surâs, de găzduire şi dialog, de participare şi împărtăşire, de ascultare şi de sfătuire. Are, mai mult decât de orice, nevoie de Dumnezeu, pentru că este făcut după chipul şi asemănarea sa, aspirând din toate puterile sale la el, aşa cum foarte bine sintetiza Sf. Augustin: “Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi sufletul nostru nu se va linişti până când nu se va odihni în tine”. Şi Dumnezeu, care, aşa cum spune Psalmul 139, “a zidit rărunchii mei, şi m-a alcătuit în pântecele maicii mele” ne ştie pe fiecare, ştie ce hram purtăm, cunoaşte dorinţele noastre şi nevoile noastre cele mai profunde, cunoaşte setea noastră de bucurie şi iubire.

Între timp, până când vom mai rămâne pe acest pământ, trebuie să credem în iubirea sa omnipotentă şi să răspundem mereu prezent la cererile sale, precum copiii care au credinţă în părinţii lor şi în braţele lor se simt în siguranţă. Doar că părinţii din această lume sunt limitaţi, imperfecţi şi nu pot face totul. Dumnezeu, în schimb, ştie şi poate face totul. Având această credinţă vom beneficia de viziunea şi fericirea veşnică.

De aceea, noi trebuie să avem mare credinţă în el, chiar şi atunci când nu înţelegem modul său de acţiune, ştiind că el face tot ceea ce face pentru binele nostru.

A crede în Isus înseamnă a crede că suntem născuţi de la Dumnezeu, că suntem fii în Fiul, că putem să trăim din iubire şi în iubire şi, cu ajutorul său, suntem în măsură să depăşim îngustele orizonturi lumeşti, să ne deschidem speranţei teologale, să trăim în bucurie.

Şi pentru a genera şi însufleţi această credinţă, Tatăl şi Fiul au insuflat asupra fiecăruia dintre noi Spirit Sfânt. El este puterea lui Dumnezeu, apa care purifică, este adevărul care mărturiseşte că Dumnezeu este Tatăl şi că Isus, vărsându-şi sângele, este Mântuitorul tuturor, este iubirea personificată care adapă setea noastră după infinit, după puritate şi după frumos.

Spiritul pogoară asupra lui Isus ca “un porumbel”, revelează lumii că, odată, cu Isus, a fost inaugurat timpul alianţei definitive dintre noi şi Sfânta Treime.

La facerea lumii, “Spiritul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor” şi Dumnezeu a creat lumea. După potop, porumbelul s-a reîntors la Noe cu un ram de măslin în cioc şi “Noe a înţeles că apele s-au retras” şi că curcubeul pe care Domnul l-a pus pe cer era “semnul alianţei pentru generaţiile viitoare”.

Pogorârea Spiritului sub forma unui porumbel asupra lui Isus, care se lasă botezat de Ioan, înseamnă, după facerea lumii şi după potop, începutul unei ere noi: era Noului Testament, Testamentul pe care Isus l-a instaurat prin moarte, prin înviere, prin înălţare şi, în sfârşit, prin insuflarea Spiritului. Astfel s-a verificat ceea ce Dumnezeu a promis: “Voi stabili cu voi o alianţă eternă”.

În interiorul acestui orizont istorico-salvator trebuie să considerăm şi afirmaţia Evangheliei de astăzi: “El (Domnul Isus) vă va boteza cu Spirit Sfânt”. În momentul în care primim sacramentul botezului, în realitate Spiritului Tatălui şi al Fiului vine să-şi stabilească locuinţa sa în inima noastră, ne cufundă în Sfânta Treime, face din trupul nostru templul său, ne face fii ai Tatălui, moştenitorii săi, fraţi ai lui Isus şi fraţi între noi, alimentează mereu credinţa noastră şi ne ajută să trăim potrivit Evangheliei.

Toate acestea condiţionate însă: să fim mereu ascultători de Spiritul Sfânt şi, cu ajutorul său să dăm o orientare evanghelică vieţii noastre, să trăim potrivit exigenţelor botezului, ca fii ai lui Dumnezeu şi ca membre al corpului mistic, să mâncăm şi să bem trupul şi sângele lui Isus, să ne apropiem de sacramente, să acceptăm voinţa sa.

Să reflectăm la această propunere în lumina unei alte afirmaţii a lui Ioan în prima sa scrisoare cap. 5 vers. 4: “Poruncile lui nu sunt grele”. Dumnezeu nu cere nimănui imposibilul. Toţi putem observa poruncile sale. Pentru că poruncile Domnului nu sunt grele. Nu, nu sunt – şi acum trebuie să fim atenţi – pentru că Spiritul care locuieşte în noi e dispus să ne ajute să înfruntăm şi să depăşim dificultăţile şi tentaţiile pe care viaţa ni le pune înainte, este destul ca noi să o cerem şi să fim dispuşi să primim ajutorul său.

Să ne hotărâm să ne schimbăm viaţa. A-l primi pe Spiritul Sfânt înseamnă a te boteza în Spirit Sfânt, şi botezul în Spiritul este botez de foc, foc ce purifică sufletul nostru, aşa cum este purificat aurul în creuzet, făcându-l pur ca şi cristalul în care Dumnezeu se poate reflecta. Ce am putea voi mai mult decât să se reflecte Dumnezeu în noi?! A fi botezaţi în Spirit înseamnă să vrem să devenim mai buni decât am fost până acum, înseamnă a-l lăsa să iasă la suprafaţă omul nou, dezbrăcat de cel vechi, ce este ascuns în inimile fiecăruia dintre noi. Amin.