Predici

(tipareste predicile)

 

Adormirea Maicii Domnului
Anul C (A, B)
Lecturi:

Autori

 

* * *

 

Evanghelia lui Isus şi a Mariei

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

O veche povestioară spune că un muncitor lucra la cupola unei catedrale când, privind în jos, a văzut o femeie rugându-se în faţa unei statui a Fecioarei Maria. În glumă, bărbatul a şoptit: “Femeie, îţi vorbeşte Isus!” Femeia l-a ignorat. Muncitorul a şoptit din nou, ceva mai tare. “Femeie, îţi vorbesc eu, Isus!” Din nou femeia nu a schiţat nimic, continuând să se roage. Bărbatul i-a spus atunci cu voce tare: “Femeie, nu mă auzi? Eu, Isus, îţi vorbesc.” Femeia a ridicat privirea spre crucifixul de lângă altar şi a spus: “Fii cuminte Isus, acum vorbesc cu mama Ta.” De ce oare catolicii preţuiesc atât de mult devoţiunile mariane şi doctrinele pe care fraţii ne-catolici nu le au? Pentru că, cred eu, Biserica Catolică încearcă să spună povestea întreagă, să proclame întreaga Evanghelie.

Dar nu este toată Evanghelia despre Cristos şi despre ce a făcut şi învăţat El? Da şi nu. Evanghelia este despre Cristos în aceeaşi măsură în care istoria căderii este despre Adam. “Şi după cum toţi mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă” (1Corinteni 15,22). De aceea îi spunem lui Cristos noul Adam. Dar imediat ce spunem aceasta ne dăm seama că am pierdut ceva. Povestea căderii în păcat nu este povestea lui Adam, ci a lui Adam şi a Evei. Dacă Isus este noul Adam, cine este atunci noua Evă? Maria este noua Evă. Aşa cum istoria căderii în păcat nu poate fi relatată fără Eva, la fel şi istoria mântuirii nu poate fi relatată fără Maria. Există multe paralele importante între Adam şi Eva din Cartea Facerii şi noul Adam şi noua Evă, adică Isus şi Maria, din Noul Testament. Iată câteva:

- Dacă în vechea ordine femeia (Eva) a venit din trupul bărbatului (Adam), în noua ordine bărbatul (Isus) vine din trupul femeii (Maria).

- În vechea ordine femeia (Eva) a fost prima care nu a ascultat de Dumnezeu şi l-a condus la neascultare pe bărbat (Adam); în noua ordine femeia (Maria) a spus prima “Da” lui Dumnezeu (Luca 1,38), crescându-l în acelaşi spirit pe Isus.

- Adam şi Eva s-au simţit bine neascultându-l pe Dumnezeu; Isus şi Maria au suferit împreună făcând voia lui Dumnezeu. Sabia durerii le-a străbătut în mod egal inimile (Ioan 19,34; Luca 2,35b).

- În vechea ordine Adam şi Eva au suferit imediat consecinţele căderii în păcat; în noua ordine, similar, Isus şi Maria s-au bucurat imediat de consecinţele mântuirii, ale deplinătăţii vieţi în Dumnezeu – Isus prin Înălţarea la Cer, Maria prin Adormirea pe care o sărbătorim astăzi.

Doctrina Adormirii ne spune că la sfârşitul existenţei ei pământeşti, Preasfânta Fecioară Maria a fost ridicată, cu trupul şi cu sufletul, la cer. Aceasta înseamnă că noi ştim despre două trupuri omeneşti că sunt în rai cu Dumnezeu în acest moment: trupul lui Isus şi cel al Mariei. Prin doctrina Adormirii vedem colaborarea dintre bărbat şi femeie la opera mântuirii noastre, de la căderea în păcat şi până la răscumpărarea noastră. Fără Adormire care să contrabalanseze Înălţarea, bărbatul Isus, fără femeia Maria, s-ar bucura singur de plinătatea mântuirii alături de Dumnezeu; ar fi doar o parte a poveştii. Adormirea este dovada ultimă a egalităţii dintre bărbat şi femeie în faţa lui Dumnezeu. Ea ne arată sacralitatea şi destinul etern al trupului omenesc, inclusiv al trupului femeii atât de desacralizat astăzi de pornografie şi de comerţul sexual. Adormirea ne permite să spunem povestea întreagă, Evanghelia întreagă, pentru că mântuirea este pentru toţi, bărbaţi şi femei, şi pentru tot, trup şi suflet.

Doctrina şi devoţiunile mariane, bine înţelese şi practicate, nu conduc credincioşii departe, ci dimpotrivă mai în profunzimea misterului lui Cristos. Femeia în rugăciune care crede că Isus ar trebui să stea cuminte deoparte, deoarece ea vorbeşte cu mama Lui, a pierdut din vedere armonia perfectă de voinţe şi inimi dintre Maria şi Isus, pe care o vedem cel mai clar la nunta din Cana, când Maria ne porunceşte: “Faceţi tot ce vă spune” Isus (Ioan 2,5).

 

* * *

 

Toate neamurile te vor numi fericită

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Un semn mare s-a arătat în cer: o femeie îmbrăcată în soare, cu luna sub picioare şi pe cap purtând o coroană de douăsprezece stele (LR, Introit). Astfel salută Liturgia pe Maria ridicată la cer, aplicându-i cuvintele din Apocalips (12,1) care azi se citesc şi în prima lectură. În viziunea profetică a lui Ioan, această doamnă excepţională apare în aşteptarea unui fiu şi în luptă cu balaurul, veşnicul duşman al lui Dumnezeu şi al oamenilor. Acest cadru de lumini şi de umbre, de slavă şi de bătălie, ne duce cu gândul la realizarea profeţiei mesianice conţinută în cuvintele lui Dumnezeu adresate Şarpelui viclean din paradisul pământesc: duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi a ei: ea îţi va zdrobi capul (Gen 3,15). Toate acestea s-au împlinit prin Maria, mama Mântuitorului, contra căreia Satana s-a răzvrătit, dar a fost învins definitiv. Cristos, Fiul Mariei, este biruitorul; cu toate acestea, deoarece omenirea se poate bucura din plin de victoria repurtată de el, este necesar ca, împreună cu el, să susţină şi lupta. În această luptă încrâncenată, omul este susţinut de credinţa în Cristos şi de puterea harului său; dar mai există încă protecţia Mariei din slava cerească: ea nu încetează să mijlocească pentru cei care luptă mergând pe urmele Fiului ei divin. Ei vor învinge prin puterea sângelui Mielului (Ap 12,11), sânge care i-a fost dat de Fecioara mamă. Maria l-a dat omenirii pe Mântuitorul; prin mijlocirea ei, prin urmare, ne-au venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi puterea Unsului său (Cristos) (v. 10). Aşa s-a făcut că s-a împlinit voinţa celui care a stabilit ca noi să primim toate prin mijlocirea Mariei (Sfântul Bernard, De aqued, 7).

În timp ce viziunea din Apocalips ni-l arată pe fiul femeii răpit la Dumnezeu şi la tronul său – aluzie la înălţarea lui Cristos la cer – ne-o prezintă pe femeie în fugă spre un loc pregătit pentru dânsa de Dumnezeu (Ap 12,5-6), înfăţişând astfel ridicarea Mariei în slava cerească a veşnicului Dumnezeu. Maria este prima făptură omenească menită să participe din plin de soarta Fiului său divin; legată de el ca mamă şi însoţitoare disponibilă care a cooperat în chip unic la opera sa de mântuitor (LG 61) şi care acum împarte slava, ridicată fiind la cer cu sufletul şi cu trupul.

Ideea din prima lectură este completată de cea din a doua (1Cor 15,20-26). Sfântul apostol Paul, vorbind despre Cristos, primul dintre cei înviaţi, trage concluzia că într-o zi toţi care cred vor avea parte de slava sa. Totuşi şi aici există o ordine: Mai întâi Cristos, care este primul; apoi cei care sunt ai lui Cristos (v. 23). Şi dintre cei ai lui Cristos, pe primul loc se situează, fără îndoială, mama sa, care a fost mereu a sa, fiindcă a fost zămislită fără de păcatul strămoşesc. Ea este singura creatură în care strălucirea chipului şi asemănării cu Dumnezeu nu a fost niciodată umbrită; ea este neprihănit zămislită, operă intactă a Preasfintei Treimi, în care Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt s-au bucurat întotdeauna, găsindu-şi în ea un răspuns total la iubirea lor.

Din acest răspuns total, marii teologi ai Biserici din secolele precedente au dezvoltat ideea revelaţiei învierii şi ridicării preacuratei Fecioare Maria cu sufletul şi trupul în slava cerească. Papa Pius al XII-lea în “Munificentissimus Deus” – Dumnezeu nespus de darnic – din 1950, când a declarat această dogmă, l-a citat pe sfântul Ioan Damaschinul care spune: Aceea care în naştere şi-a păstrat intactă fecioria, trebuia ca şi după moarte să-şi păstreze trupul incorupt. Aceea care a purtat în sânul ei pe Creatorul însuşi, făcut prunc, trebuia să locuiască în lăcaşurile divine. Aceea care, dată fiind ca mireasă chiar de Tatăl, nu putea să-şi găsească altă locuinţă decât printre cele cereşti. Trebuia să-şi contemple propriul Fiu în slavă la dreapta Tatălui, ea care l-a văzut pe cruce, ea care, fiind scutită de dureri când l-a adus la lumină, a fost străpunsă de sabia durerii când l-a văzut murind. Era drept ca mama lui Dumnezeu să ajungă în stăpânirea care aparţine Fiului, ea care a fost onorată de toate creaturile ca mamă şi slujitoare a lui Dumnezeu. Papa îl mai citează şi pe sfântul German din Constantinopol, care scoate în evidenţă sfinţenia trupului preacuratei cu aceste cuvinte: Tu, după cum a fost scris, eşti toată numai strălucire (cf. Ps 44,14); şi trupul tău feciorelnic este total sfânt, total curat, în totalitate este templul lui Dumnezeu. Din acest motiv nu putea să cunoască putreziciunea mormântului, dar, spre a păstra energiile sale naturale, trebuia să se schimbe în lumină incoruptibilă, să intre într-o existenţă nouă şi glorioasă, să se bucure de deplina libertate şi de viaţa desăvârşită. Un alt scriitor din vechime afirmă: Cristos, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, dătătorul vieţii şi al nemuririi, a fost de datoria lui de a-i reda viaţa mamei. A fost de datoria lui de a o învia din morţi şi de a o primi alături de el, traversând o cale numai de el cunoscută.

Răspunsul total al Mariei la iubirea lui Dumnezeu, iubire care singură este mai tare ca moartea şi înalţă mai presus de îngeri, este sintetizată în Evanghelia zilei (Lc 1,39-59), fie în cuvintele Elisabetei care laudă marea credinţă a Mariei şi care a dus-o să accepte fără ezitare voinţa divină, fie în cuvintele Fecioarei care izbucneşte în imnul de laudă la adresa Celui Preaînalt ca recunoştinţă pentru cele săvârşite în ea. Maria nu se îndreaptă asupra sa şi nici măcar nu aruncă o privire asupra vredniciilor personale, ci doar spre a pune în evidenţă propria micime şi de pe aceasta se înalţă spre Dumnezeu spre a-i preamări demnitatea şi milostivirea, opera şi puterea cu care acţionează în favoarea celor mici, smeriţi, săraci din rândul cărora face parte şi ea cu toată smerenia.

Răspunsul ei total la iubirea lui Dumnezeu care a ales-o dintre toate femeile ca să fie mamă a Fiului său divin este, indubitabil, cel dat îngerului: Iată roaba Domnului (v. 38). Pentru Maria, ca să fie roabă, înseamnă să fie total deschisă, disponibilă la planul lui Dumnezeu: el poate face din ea tot ceea ce-i place. El este Dumnezeu, după ce a asociat-o la pătimirile Fiului (ba chiar şi ale Bisericii până la sfârşitul lumii; fapt pentru care vine şi plânge, uneori chiar cu lacrimi de sânge, în atâtea locuri de pe pământ), într-o zi a înălţat-o, realizând în ea cuvântul cântării ei: Dă jos de pe tronuri pe cei puternici şi-i înalţă pe cei smeriţi (v. 52), prevestind astfel înălţarea celor răscumpăraţi. Sperăm şi a noastră, ca acolo unde este Fiul ei, să fim şi noi. Smerita slujitoare, de fapt, a fost “ridicată la slava cerească cu sufletul şi trupul, deoarece a fost în totalitate asemenea Fiului său, Domnul Domnilor (LG 59) cu trup şi suflet omenesc, înviat şi înălţat de Duhul Sfânt, căruia Maria i-a fost mireasă aleasă.

În Maria ridicată la cer, întreaga creştinătate are o puternică mijlocitoare şi un minunat exemplu. De la ea poate învăţa oricine ca să-şi recunoască propria micime, să se ofere lui Dumnezeu cu toată disponibilitatea faţă de voinţa lui, de a crede în iubirea lui plină de milostivire şi atotputernică cu o credinţă neşovăielnică.

(După Intimità divina şi Liturgia orelor, 15 august, lectura a II-a).

 

* * *

 

Maria este inseparabilă de Isus

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Fecioara Neprihănită, terminându-şi şederea pe acest pământ, a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul la slava cerului. Această ridicare este consecinţa prerogativelor cu care i-a plăcut lui Dumnezeu să o înfrumuseţeze pe preasfânta Fecioară Maria. Ea este încoronarea harului supraabundent pe care ea l-a primit de la Dumnezeu. Neprihănită din prima clipă a existenţei sale, adică scutită de pata păcatului strămoşesc, Maria a fost obiectul unei alegeri speciale din partea lui Dumnezeu. Dintre toate femeile, ea a fost aleasă să devină mama Mântuitorului.

Fecioara Maria, care nu a cunoscut stricăciunea păcatului, nu a trebuit să cunoască nici stricăciunea mormântului. Ea a fost scutită de sentinţa dumnezeiască ce îi atinge pe toţi oamenii: În pământ te vei întoarce (Gen 3,19).

Din punct de vedere istoric, este de remarcat faptul că Biserica niciodată nu a căutat rămăşiţele pământeşti ale Preafericitei Fecioare Maria, şi nici nu le-a propus poporului spre cinstire. Motivul îl constituie acest adevăr de credinţă: Maria a fost ridicată la cer cu trupul şi sufletul. Sfântul Robert Bellarmin scrie: Vă rog, cine ar putea crede că arca sfinţeniei, locuinţa Cuvântului, templul Sfântului Duh s-ar fi prăbuşit? Sufletului meu îi repugnă până şi gândul că acest trup virginal, care l-a născut pe Dumnezeu, l-a făcut să vadă lumina zilei, l-a hrănit, l-a purtat, s-ar fi prefăcut în cenuşă sau ar fi fost dat ca hrană viermilor.

În planul lui Dumnezeu, Maria este inseparabilă de Isus.

Maria a fost asociată lui Isus în întrupare şi în răscumpărare, a fost asociată şi victoriei lui asupra păcatului şi a morţii, precum şi măreţului său triumf în ceruri. Prin întrupare, Maria este aceea care l-a primit pe Domnul Isus. Prin ridicarea la cer, Cristos este acela care a primit-o, la rândul său, pe Fecioara Maria. Mântuitorul, care nu a socotit că este nevrednic pentru sine să coboare în Maria, a ridicat-o la el, spre a o introduce în slava sa.

Mântuitorul nostru, Fiul Mariei, cel mai desăvârşit observator al legii dumnezeieşti, nu putea să o cinstească mai bine, împreună cu Tatăl său, pe mama sa preaiubită, decât primind-o în cer cu întreaga ei făptură, trup şi suflet, aşa cum l-a slujit în calitate de roabă a Domnului.

Sfântul Francisc de Sales pune această întrebare: Care copil, dacă ar putea, nu ar învia-o pe mama sa şi nu ar pune-o în paradis, cât mai curând după moartea ei?

Dumnezeu a glorificat-o pe Maria, nu numai pentru că a fost mama Cuvântului întrupat, ci şi pentru faptul că ea a fost smerită şi credincioasă faţă de toate harurile. În urcuşul Mariei, ridicarea cu trupul la cer constituie ultima etapă, trecerea definitivă de la pământ la cer, de la har la slavă şi, aşa cum pe pământ a fost plină de har, aşa se cuvine ca în cer să fie plină de slavă.

Triumful Mariei a fost întrevăzut de ultima carte a Noului Testament.

Sfântul Ioan vede apărând pe cer un semn mare şi minunat: O femeie îmbrăcată în soare, cu luna sub picioarele ei şi purtând pe cap o coroană de douăsprezece stele (Ap 12,1).

Maria este un semn în ridicarea sa cu trupul la cer.

Ea a apărut ca reuşita desăvârşită şi ca dovada încoronării operei mântuirii omului, înfăptuită de Cristos în lume. O creatură este în cer, cu trup şi suflet, realizându-şi pe deplin destinul. Este mărturia restaurării omului, a răscumpărării desăvârşite. Maria domneşte în cer, lângă Fiul său. Acesta este un adevăr al credinţei catolice care întăreşte credinţa noastră în învierea trupului. După învierea şi înălţarea lui Cristos, ridicarea Mariei cu trupul şi sufletul la cer prevesteşte glorificarea noastră, ne dă o certitudine morală despre glorificarea noastră prin Biserică.

În trupul fizic, unele din mădularele lui pot fi bolnave sau paralizate şi totuşi trupul întreg trăieşte şi activează, iar prin influenţa vieţii din el se pot vindeca iarăşi mădularele bolnave. Trupul poate muri doar atunci când se îmbolnăvesc părţile lui principale: capul şi inima. Dar capul şi inima Bisericii – Cristos şi Maica Domnului – se află în lumea divină şi nu pot cădea în nici o boală.

Din părţi componente, proaste şi rele, nu poate rezulta un întreg sfânt şi imaculat; şi dacă Biserica ar fi numai o adunare de oameni, ea nu ar mai putea fi sfântă şi fără de prihană, căci nu există oameni lipsiţi de păcat pe pământ. Dar Biserica văzută îşi primeşte viaţa şi puterea, nu de la oamenii păcătoşi, ci de la însuşi Cristos în care locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii (Col 2,1) prin mijlocirea preasfintei şi preacuratei Fecioare (“plină de har” – Lc 1,28) şi a întregii Biserici nevăzute şi a sfinţilor; de aceea nedesăvârşirile noastre nu pot suprima nicidecum sfinţenia Bisericii (Fundamentele spirituale ale vieţii, Vladimir Soloviov, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1994, pag. 109-110).

Dar, după cum spune sfântul Augustin, Dumnezeu ne-a creat pe noi fără concursul nostru, însă nu ne mântuieşte fără străduinţa noastră. Preacurata înălţată cu trupul şi sufletul la cer ne ajută, dar fiecare dintre noi trebuie să-şi întindă mâna spre acest ajutor: trebuie să se roage, trebuie să-şi valorifice darurile divine: credinţa, speranţa şi iubirea.

Întâmplarea s-a petrecut demult, la porţile cetăţii Toulouse din Franţa. Regele René venea să o prezinte supuşilor săi pe frumoasa prinţesă Aude, viitoarea lui soţie. Alaiul ajunsese în piaţa Capitoliului, când deodată, prinţesa scoate un ţipăt de spaimă. Într-un colţ al pieţei se ridica o spânzurătoare şi călăii se pregăteau să-l pună în ştreang pe un om nu prea bătrân. “O”, a zis frumoasa Aude, “n-ar putea fi iertat sărmanul om într-o zi de sărbătoare ca aceasta?” “Nu-i cu putinţă, mărită prinţesă”, au răspuns magistraţii. “Omul acesta s-a făcut vinovat de o faptă pentru care nu încape iertare”. “Dar ce faptă poate fi aceasta? Nu s-ar putea găsi nici un alt mijloc spre a-l scăpa de osândă?” “Prinţesă, legea noastră spune că ar putea fi răscumpărat pentru o mie de ducaţi”. “Dar cum ar putea sărmanul om să adune o asemenea sumă!” a strigat prinţesa. Şi a privit rugător spre alaiul care o însoţea. Regele a scos din chimir cinci sute de ducaţi de aur, regina a dat două sute; nobilii s-au scotocit prin buzunare şi s-a totalizat suma de nouă sute nouăzeci şi şapte de ducaţi de aur. “Preacinstiţi judecători, desigur că veţi binevoi să-l puneţi în libertate pentru cei nouă sute nouăzeci şi şapte de ducaţi!” “Din păcate, nu, prinţesă, legea e lege. Mai lipsesc trei ducaţi”. “Şi pentru lipsa de trei ducaţi o să-l spânzuraţi?” “Cu toată siguranţa!” “Atunci”, s-a gândit prinţesa, scotociţi-i hainele lui! Poate are şi el ceva bani!” L-au scotocit şi în căptuşeala hainei avea ascunşi cei trei ducaţi. A fost salvat, spre mai mare bucurie a prinţesei, care plângea de fericire că în sărbătoarea ei a fost împiedicată o condamnare la moarte (Jean Vernette, Parabole pentru azi, Ed. ARC Bucureşti 1994, pag. 124).

La fel, în ceasul din urmă, în ziua judecăţii, meritele lui Isus Cristos sunt preponderente pentru mântuirea fiecărui om, ale preacuratei sunt incontestabil de valoroase, fiindcă Dumnezeu însuşi a voit să fie asociată lui Cristos la opera răscumpărării noastre, ale sfinţilor de asemenea, dar fără bunăvoinţa personală, fără cei trei ducaţi de aur: credinţă, speranţă şi iubire, nimeni nu poate fi salvat.

Preacurata este prinţesa din rai, mireasa Sfântului Duh, care acum în sărbătoarea triumfului ei ceresc, ne sfătuieşte să ascundem în cutele sufletului nostru şi să păstrăm ca pe cea mai scumpă comoară credinţa, speranţa şi iubirea.

 

* * *

 

A fost ridicată cu trupul şi sufletul la slava cerească

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

În ziua de 1 noiembrie, sărbătoarea Tuturor Sfinţilor din anul 1950, papa Pius al XII-lea defineşte în mod solemn ca adevăr de credinţă că: Fecioara Neprihănită, terminându-şi şederea pe acest pământ, a fost ridicată cu trupul şi sufletul la slava cerească.

Această definiţie dogmatică are menirea să ne trezească credinţa, speranţa şi dragostea faţă de Dumnezeu care a dus-o la desăvârşirea şi fericirea deplină pe mama Fiului său şi a noastră.

Vom crede cu mai multă tărie, vom spera cu mai multă convingere şi vom iubi pe Dumnezeu, pe Fecioara mamă, pe noi înşine şi pe fiecare om, cu mai multă înflăcărare, în măsura în care vom înţelege mai exact adevărul de credinţă al Ridicării la cer a Maicii Domnului şi astfel vom înţelege mai bine chiar destinul nostru final.

Destinul final al Fecioarei Maria, adică moartea, învierea şi ridicarea în slava cerească, începe să se contureze în lucrările conciliilor din Efes (431) şi din Calcedon (451) când a fost numită Theotokos – Născătoare de Dumnezeu -, definiţie care a pus şi problema trupului ei.

În secolul al VI-lea, sărbătoarea Fecioarei Maria, care era doar o memorie, asemănătoare cu memoriile martirilor şi ale sfinţilor, devine sărbătoarea Adormirii Fecioarei Maria. Termenul de adormire, fără să nege realitatea morţii ei, ne sugerează ideea unei morţi cu caracter deosebit, fără însă a pune problema ridicării mamei preasfinte cu trupul şi sufletul la slava cerească.

Începând cu secolul al VIII-lea, în predicile episcopilor şi preoţilor din Bizanţ (Constantinopol), referitoare la Adormirea Maicii Domnului, se afirmă şi ridicarea ei cu trupul şi sufletul la cer.

În definirea acestei dogme, papa Pius al XII-lea aminteşte trei dintre aceşti scriitori: pe sfântul Ioan Damaschinul, care spune: Aceea care în naştere şi-a păstrat intactă fecioria, trebuia ca şi după moarte să-şi păstreze trupul incorupt. Aceea care a purtat în sânul ei pe Creatorul însuşi, făcut prunc, trebuia să locuiască în lăcaşurile divine. Aceea care, dată fiind ca mireasă chiar de Tatăl, nu putea să-şi găsească altă locuinţă decât printre cele cereşti. Trebuia să-şi contemple propriul Fiu în slavă la dreapta Tatălui, ea care l-a văzut pe cruce, ea care, fiind scutită de dureri când l-a adus la lumină, a fost străpunsă de sabia durerii când l-a văzut murind. Era drept ca mama lui Dumnezeu să ajungă în stăpânirea care aparţine Fiului, ea care a fost onorată de toate creaturile ca mamă şi slujitoare a lui Dumnezeu; Îl citează pe sfântul German din Constantinopol, care afirmă: Tu, după cum a fost scris, eşti toată numai strălucire (cf. Ps. 44,14); şi trupul tău feciorelnic este total sfânt, total curat, în totalitate este templul lui Dumnezeu. Din acest motiv nu putea să cunoască putreziciunea mormântului, dar, spre a păstra energiile sale naturale, trebuia să se schimbe în lumină incoruptibilă, să intre într-o existenţă nouă şi glorioasă, să se bucure de deplina libertate şi de viaţa desăvârşită; în sfârşit, papa mai citează un alt scriitor din vechime, care afirmă la rândul său: Cristos, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, dătătorul vieţii şi al nemuririi, a fost de datoria lui de a-i reda viaţa mamei. A fost de datoria lui de a o învia din morţi şi de a o primi alături de el, traversând o cale numai de el cunoscută (cf. Munificentissimus Deus).

Afirmaţii deosebit de sugestive şi frumoase, dar, pentru a înţelege dogma în sensul ei antropologic (omenesc) şi teologic (divin), trebuie să o privim în lumina învierii lui Cristos.

Învierea lui Cristos porneşte absolut din iniţiativa lui Dumnezeu care, scoţându-l pe Fiul său din mormânt, a făcut din el pe primul-născut dintre cei morţi. Din acest punct de vedere, vom înţelege cu atât mai mult că ridicarea la cer a Fecioarei-mame, nu se datorează vreunui merit personal, ci în virtutea harului divin, ea fiind plină de har.

Este important de ştiut că învierea, în sensul Sfintei Scripturi, nu trebuie considerată ca reanimarea unui cadavru (aşa cum a fost înviat Lazăr, fiul văduvei din Nain sau fiica lui Iair), nici ca pe o simplă nemurire a sufletului despuiat de orice caracter corporal, nici ca o formă de reîncarnare într-o altă existenţă care ar fi încă supusă limitelor de spaţiu şi timp. Ea este mai degrabă învierea trupului (cărnii), după cum spune Simbolul apostolilor. Trupul (carnea) desemnează, în Crez, persoana în unitatea şi integritatea ei, ceea ce vrea să spună totalitatea sa compusă din spiritul, sufletul şi trupul său. Dar cuvântul trup (carne) trebuie înţeles, nu în sensul de compoziţie fizică, destinată pieirii, ci în sensul unei dimensiuni care nu încetează de a fi intim legată de identitatea persoanei umane. În realitate, viaţa nouă pe care creştinul o speră nu se referă numai la sufletul său, ci la persoana sa în totalitate, care a fost marcată în mod necesar de viaţa sa trupească în această lume, de comportamentul său, de evenimentele istorice trăite, într-un cuvânt: prin tot ceea ce i-a permis acestei persoane să devină ceea ce este. Spune un autor (G. Greshake) că, după cum: Total, în ridurile unei feţe îmbătrânite, se poate citi istoria scrisă a întregii sale vieţi, tot aşa în fiecare fiinţă omenească se păstrează fără greş istoria unei lumi care este “eul” însuşi (Plus fort que la mort, Ed. Mame 1979, pag. 92). Carnea (trupul) care învie este, deci, tot ceea ce poartă amprenta unei fiinţe omeneşti în felul său de a se raporta la sine însăşi, la lume, la alţii şi la Dumnezeu.

Aceasta este forma învierii pe care credinţa creştină o are despre Isus şi care constituie speranţa învierii noastre. După cum spune apostolul Paul: Dacă noi credem că Isus a murit şi a înviat, tot astfel prin Isus, Dumnezeu îi va aduce cu el pe cei răposaţi (1Tes 4,14). Or, ridicarea la cer înseamnă că această speranţă s-a realizat deja în preacurata Fecioară Maria care a crezut mai mult decât oricare altă făptură omenească, pentru care verişoara sa Elisabeta o numeşte fericită (Lc 1,45). Dumnezeu a făcut-o să beneficieze de învierea trupului, ridicând-o “cu trupul şi cu sufletul în slava cerească”, adică Dumnezeu i-a comunicat ceea ce fusese promis prin învierea lui Cristos în care a crezut mai mult decât la Buna-Vestire şi a devenit preafericită în cer şi garanţia fericirii tuturor credincioşilor.

Destinul preacuratei Fecioare Maria nu poate fi în nici un caz mai prejos şi nici despărţit de cel pe care tradiţia creştină l-a recunoscut întotdeauna martirilor şi sfinţilor, pe care i-a numit alţi Cristoşi. Autorul Scrisorii către Evrei numeşte nor de mărturisitori pe toţi cei care au precedat pe ceilalţi credincioşi în mersul lor pe urmele lui Cristos (Evr 12,1), îi numeşte adunarea primilor născuţi ale căror nume sunt scrise în ceruri (Evr 12,23). Dacă numai ridicarea preacuratei cu trupul şi sufletul la cer este recunoscută în mod explicit dintr-o mulţime atât de mare de mărturisitori şi primi născuţi ai cerului, aceasta se datorează numai titlului unic de care Maria dispune: Theotokos, adică: mamă a lui Dumnezeu. Ceea ce nu înseamnă că mântuirea i-ar fi fost rezervată numai ei singure, ci din contra, ne-o propune pentru a ne stimula pe urmele lui Cristos, deoarece, aşa cum afirmă sfântul Paul în Scrisoarea către Romani: Întreaga creaţie aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu, fiindcă: Noi înşine, care avem începuturile Duhului, şi noi suspinăm înăuntrul nostru, în aşteptarea înfierii, a răscumpărării trupului nostru (Rom 8,19 şi 23). (Argumentele sunt extrase din Maria în planul lui Dumnezeu şi împărtăşirea sfinţilor; cf. La documentation catholique nr. 2187, nr. 253,254,261-265).

Sfântul Ioan apostolul vede pe cer un semn mare şi minunat: O femeie îmbrăcată în soare, cu luna sub picioare şi purtând pe cap o coroană de douăsprezece stele (Ap 12,1). Este chipul preacuratei ca semn al Bisericii lui Isus.

Ridicarea cu trupul şi sufletul la cer ne arată că Dumnezeu a anticipat deja pentru mama Fiului său mântuirea pe care o speră toţi creştinii şi această ridicare nu poate fi decât în folosul trupului mistic al lui Isus, adică al Bisericii, aşa cum o recunoaşte un mare teolog, zicând: Trupul fizic, unele din mădularele lui pot fi bolnave sau paralizate şi totuşi trupul întreg trăieşte şi activează, iar prin influenţa vieţii din el se pot vindeca iarăşi mădularele bolnave. Trupul poate muri doar atunci când se îmbolnăvesc părţile lui principale: capul şi inima. Dar capul şi inima Bisericii – Cristos şi Maica Domnului – se află în lumea divină şi nu pot cădea în nici o boală.

Din părţi componente, proaste şi rele, nu poate rezulta un întreg sfânt şi imaculat; şi dacă Biserica ar fi numai o adunare de oameni, ea nu ar mai putea fi sfântă şi fără de prihană, căci nu există oameni lipsiţi de păcat pe pământ. Dar Biserica văzută îşi primeşte viaţa şi puterea, nu de la oameni păcătoşi, ci de la însuşi Cristos în care locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii (Col 2,1) prin mijlocirea preasfintei şi preacuratei Fecioare (“plină de har”-Lc.1,28) şi a întregii Biserici nevăzute a sfinţilor (Vladimir Soloviov, Fundamentele spirituale ale vieţii, Ed. Deisis, Alba Iulia 1994, pag. 109-110).

Sfântul Francisc de Sales, pătruns de un sănătos spirit al credinţei, ne pune această întrebare: Care copil, dacă ar putea, nu ar învia-o pe mama sa şi nu ar pune-o în paradis, cât mai curând după moartea ei?

Nu mai prejos se arată sfântul Robert Bellarmin când ne spune: Vă rog, cine ar putea crede că arca sfinţeniei (Tatălui), locuinţa Cuvântului, templul Sfântului Duh s-ar fi prăbuşit? Sufletului meu îi repugnă până şi gândul că acest trup virginal, care l-a născut pe Dumnezeu, l-a făcut să vadă lumina zilei, l-a hrănit, l-a purtat, s-ar fi prefăcut în cenuşă sau ar fi fost dat ca hrană viermilor.

Cum răspunde preacurata lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri mari pe care i le-a făcut? Cu iubire veşnică Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul (Lc 1,46).

Ca odată să ne ridicăm şi noi cu sufletul şi trupul la slava cerească, să ne obişnuim acum a ridica deseori ruga noastră spre Creatorul a toate, zicând: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care pe Neprihănita Fecioară Maria, Născătoarea Fiului tău, ai ridicat-o cu trupul şi sufletul la slava cerească, dă-ne, te rugăm, harul ca, tinzând pururi la cele de sus, să ne învrednicim a fi părtaşi de mărirea ei (LR). Amin.

 

* * *

 

Ridicarea Sfintei Fecioare Maria cu trupul şi cu sufletul la cer

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

“Un mare semn a apărut în cer: o femeie, înveşmântată cu soarele, având luna sub picioare şi purtând pe cap o coroană de douăsprezece stele“(Ap 12,1)

A spune aceste cuvinte în faţa lumii zilelor noastre înseamnă a încerca să trezeşti curiozitatea pentru foarte mulţi ignoranţi care sunt dornici de lucruri spectaculare. Unii poate te vor întreba: ce vrei să spui cu aceasta? sau s-ar putea să nu aibă timp să te asculte fiindcă după cum se vede nu vorbeşti despre politică, despre afaceri sau alte probleme care îi preocupă.

Nu este uşor astăzi să vorbeşti despre adevăruri de credinţă unei lumi marcată de amprenta ateismului sau prinsă în mreaja materialismului. Alteori trebuie să te foloseşti de expresii foarte fine pentru a nu deranja urechile celor care cred că au pus mâna pe tainele lui Dumnezeu sau pur şi simplu îl ignoră.

Însă astăzi, Biserica întreagă, poporul lui Dumnezeu, este chemată să o cinstească în chip deosebit pe Preacurata Fecioară Maria în misterul înălţării sale cu trupul şi sufletul la cer. Această sărbătoare pe care o celebrăm astăzi nu este o invenţie a teologilor zilelor noastre. Nu numai cei care se străduiesc să-l cunoască mai profund pe Dumnezeu şi misterele sale prin studierea atentă şi minuţioasă a “datului credinţei”, ne-au spus că trebuie să o cinstim pe Sfânta Fecioară în misterul Înălţării sale la cer. Dar Biserica, încă din primele veacuri, în înţelepciunea ei divină, a ştiut să se îndrepte spre Sfânta Fecioară care este alături de Fiul ei pentru a mijloci pentru noi fiii ei de pe pământ aflaţi în nevoi.

Magisteriul Bisericii, format de Papa împreună cu episcopii, la 1 noiembrie 1950, prin Constituţia Apostolică “Munificentissimus Deus” a declarat ca dogmă de credinţă Înălţarea Preasfintei Fecioare Maria cu trupul şi sufletul la cer. Prin acest document Biserica declară că: “Neprihănita Născătoare de Dumnezeu veşnic Fecioară Maria, sfârşind cursul vieţii pământeşti, a fost înălţată cu trupul şi sufletul în gloria cerească” (DS 3903). Această învăţătură a Bisericii se bazează pe scrierile sacre şi pe argumentele şi consideraţiile teologilor. Acestea ne-o arată pe Mama lui Dumnezeu foarte strâns unită cu Fiul ei şi de aceea părtaşă pentru totdeauna la soarta lui. În felul acesta apare imposibil ca aceea care l-a conceput, l-a născut, l-a crescut şi l-a strâns la piept pe Cristos, să fie separată de acesta, după viaţa pământească, chiar dacă nu cu sufletul, dar cu trupul.

Însă pentru creştinul de astăzi, pentru noi cei prezenţi aici ce înseamnă Înălţarea la cer a Preacuratei Fecioare? Este oare pentru noi o credinţă strămoşească: aşa au crezut părinţii noştri, aşa credem şi noi? Este oare o practică populară când lumea se îmbracă frumos şi vine la biserică? Ne întrebăm deci: cum a ajuns Sf. Fecioară alături de Fiul ei în cer? Ce înseamnă pentru noi Înălţarea Preasfintei Fecioare Maria cu trupul şi sufletul la cer?

Tradiţia spune că atâta timp cât apostolii au rămas la Ierusalim Sf. Fecioară a stat cu ei pentru a-i încuraja şi susţine în diferitele încercări la care erau supuşi. După plecarea acestora din Ierusalim, Sf. Fecioară l-a urmat pe apostolul Ioan la Efes, unde a stat mai mulţi ani. În primăvara anului 49, Maria, care împlinea 72 de ani, a dorit să revadă locurile sfinte ale vieţii, pătimirii şi morţii lui Isus, şi astfel s-a întors la Ierusalim împreună cu ucenicul pe care îl iubea Isus.

Datorită planului minunat al Providenţei, în acelaşi timp au sosit din diverse locuri şi alţi apostoli. Aceştia, adunaţi în jurul Mamei lui Dumnezeu, deja în vârstă şi aproape de moarte, au asistat la trecerea ei din această viaţă. Atunci o lumină candidă şi clară, asemenea aceleia care l-a înconjurat pe Cristos pe Tabor în timpul schimbării sale la faţă, a strălucit pe faţa ei, şi această lumină i-a învăluit pe apostolii prezenţi, care în momentul morţii, după cum spune Sfântul Ioan Damascenul, au auzit un concert de îngeri venit să întâlnească, să salute şi să celebreze intrarea Stăpânei lor în gloria cerului. În ziua următoare, după obiceiul evreilor, trupul Fecioarei a fost înfăşurat într-un giulgiu, au turnat peste el ulei preţios şi l-au pus într-un mormânt.

După trei zile a sosit şi Toma: singurul Toma care pentru a crede vrea să vadă, pentru a se convinge vrea să pună mâna. Este inutil să încerce a-l convinge: vrea cu orice preţ să vadă. S-au dus deci toţi la mormânt, dar acesta era gol. Îngerii purtaseră deja în cer trupul imaculat şi preasfânt al Fecioarei.

Duns Scotus, un mare teolog şi filosof al Evului Mediu, exprimă cu multă simplitate şi eficacitate argumentul său cu privire al Înălţarea la cer a Preacuratei Fecioare Maria. El spune aşa: “Decuit …, potuit…, ergo fecit”. (adică s-a cuvenit, a putut, deci a făcut-o).

Decuit: adică s-a cuvenit – spune Sf. Ioan Damascenul – ca aceea care în naştere şi-a păstrat neatinsă virginitatea, după moarte să-şi păstreze trupul neatins de corupere. S-a cuvenit ca aceea care l-a contemplat pe Fiul ei în timpul agoniei pe cruce şi mort l-a strâns la piept, să continue, după moarte, să-l contemple la dreapta Tatălui. S-a cuvenit ca mireasa “quam Pater desponsaverat” (pe care Tatăl a ales-o) să locuiască împreună cu el în “lăcaşurile cereşti“. Este o convenienţă pe care o cere dreptatea şi care se impune cu necesitate.

Sf. Belarmin de Siena afirmă că Maria nu poate fi decât acolo unde este Cristos şi dacă Cristos este în cer, la dreapta Tatălui, şi ea trebuie să fie “acolo sus”.

Maria este contraimaginea Evei, dar nu ar fi pe deplin dacă nu ar fi glorificată. Cu ce ar fi bucurat-o scutirea de păcatul originar şi plinătatea harului dacă apoi ar fi trebuit să se supună legii coruperii şi să devină ca toţi fii Evei şi ea însăşi, praf şi cenuşă? Maria, asociată Fiului în acelaşi plan veşnic al lui Dumnezeu şi în opera providenţială a mântuirii, este unită cu el şi părtaşă la aceleaşi privilegii: ea este imaculată în concepere, fecioară şi neatinsă în maternitate, plină de har şi corăscumpărătoare a neamului omenesc.

Dacă Cristos a triumfat asupra păcatului prin moarte, asupra morţii prin înviere, şi glorios şi triumfal s-a înălţat la cer, Ea se cuvine să stea alături de Fiul ei ca regină a universului, nu numai cu sufletul, aşteptând integrarea trupului la sfârşitul timpurilor, dar şi cu trupul său.

Potuit – Cristos a triumfat asupra păcatului şi a morţii prin virtutea proprie. Creştinul învinge păcatul prin botez, dar triumful său asupra morţii, garantat de Cel care este viaţa şi învierea, rămâne pentru sfârşitul timpurilor. În această aşteptare el se odihneşte la umbra crucii în mormânt. Datorită legilor naturii trupul său se descompune şi se reduce la un pumn de ţărână.

Dumnezeu care a prezervat-o pe Sf. Fecioară de păcatul originar printr-o mântuire anticipată, putea s-o scutească şi de coruperea mormântului şi fără să mai aştepte sfârşitul timpurilor să o recheme la viaţă. A fost o înviere anticipată şi o glorificare înainte de cea vestită la sfârşitul veacurilor perfect convenientă pentru Cel care a înviat pe fiica lui Iair, care a oprit cortegiul mortuar şi a înviat pe Fiul văduvei din Naim, care l-a chemat din mormânt pe prietenul său Lazăr deja în stare de putrezire. Putea s-o facă şi a făcut-o şi de data aceasta.

Ergo fecit, deci a făcut-o. Aşa ne învaţă Papa Pius al XII-lea prin cuvintele cu care defineşte că: “Neprihănita Născătoare de Dumnezeu, veşnic Fecioară Maria, sfârşind cursul vieţii pământeşti, a fost înălţată cu trupul şi sufletul în gloria cerească”.

Desigur, definiţia dogmatică nu vorbeşte despre moartea Mariei şi nici despre învierea ei. În felul acesta teologii au posibilitatea să aprofundeze orice “dat” al istoriei şi orice fragment de posibilitate. Noi însă nu ne oprim acum la acest aspect şi concludem împreună cu Sf. Modest, episcop de Ierusalim: “Cum, Fericita Mamă a lui Cristos, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, dăruitor de viaţă şi imortalitate, a fost scoasă de el însuşi din mormânt, înălţată la cer şi vivificată într-o incorporeitate incoruptibilă şi veşnică, numai el singur poate şti”.

Definiţia dogmatică este ca un fruct care se maturizează de-a lungul secolelor şi este cules la timpul oportun. Aceasta este tema sărbătorii pe care o celebrăm astăzi.

“Un mare semn a apărut în cer: o femeie înveşmântată cu soarele, având luna sub picioare şi purtând pe cap o coroană de douăsprezece stele” (Ap 12,1). Exegeţii nu ezită să-i atribuie această imagine Sfintei Fecioare. Maria este un “semn“. Este un semn al împlinirii profeţiei despre Mântuitorul. Ea este pentru Elisabeta un semn al bucuriei. Chiar pentru Ioan Botezătorul este un semn care îl face să tresalte de bucurie în sânul mamei sale. Este un semn al milostivirii dumnezeieşti, un semn al trimiterii Duhului Sfânt. Maria purta în sânul ei pe Fiul lui Dumnezeu, pe cel care după învierea din morţi şi înălţarea sa la cer îl va trimite pe Duhul Sfânt, Duh care acum în mod anticipat este revărsat asupra Elisabetei şi de aceea ea dă mărturie despre “Domnul” şi o proclamă pe Maria Mamă a lui Dumnezeu. Elisabeta, în aceste momente, cuprinsă de uimire, nu face altceva decât să rostească o binecuvântare: “Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău” la care Maria răspunde cu imnul Magnificat.

În Maria se împlineşte întreaga operă a mântuirii neamului omenesc. În ea se împlinesc timpurile, Cuvântul se face carne, şi tot ea este desăvârşirea întregii istorii a neamului omenesc. Ea este cea dintâi care beneficiază plenar de roadele pătimirii, morţii, învierii şi trimiterii Duhului Sfânt de către Fiul ei Isus Cristos. Ba chiar, ea se bucură anticipat, adică în ea mântuirea s-a realizat chiar de la conceperea ei în vederea meritelor lui Isus Cristos pe care avea să-l nască. Ea şade la dreapta Fiului ei în ceruri şi spre ea suntem îndemnaţi de Biserică să ne îndreptăm privirile aşa cum ne-am rugat la începutul Sf. Liturghii: “Dumnezeule atotputernic şi veşnic care a-i înălţat-o cu trupul şi sufletul în gloria cerească pe Neprihănita Fecioară Maria, Mama lui Cristos Fiul tău, fă ca noi, trăind în această lume, să ne îndreptăm mereu privirea spre bunurile veşnice pentru a împărtăşi gloria ei”.

Interpretând prima lectură a liturgiei de astăzi în lumina Sf. Evanghelii, vom înţelege că Maria este “figura” Bisericii, este imaginea perfectă spre care tinde Biserica. Acest popor al lui Dumnezeu care este Biserica, asemenea “femeii” din Cartea Apocalipsului Sf. Ioan, care fuge în pustiu, locul încercărilor şi al ispitirii, trăieşte în istoria umană momentele ei de încercare şi ispită. Viaţa Bisericii este un drum prin deşert, dar Dumnezeu nu va abandona niciodată Biserica sa care priveşte la Domnul ei şi la victoria înfăptuită de dânsul. Liturgia de astăzi, preluând învăţătura Sf. Părinţi ai Bisericii, vede în “femeia înveşmântată cu soarele”, care este însuşi Dumnezeu, imaginea Mariei, Mama lui Isus. Iar Maria, aşa cum am spus este “figura” Bisericii.

Apostolul Paul în cea de-a doua lectură vrea să pună în lumină siguranţa credinţei creştine şi de aceea aşează în centrul fragmentului pe care la-am ascultat însăşi învierea lui Cristos. El învinge orice forţă a celui rău şi restaurează raportul omului cu Dumnezeu. El devine principiul vieţii pentru toţi cei care cred în el. El este Domn şi lui i se vor supune toate pentru ca la sfârşit el să consemneze împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl.

Această a doua lectură ne arată de fapt credinţa şi viaţa Bisericii primare. Cristos cel înviat devine pentru apostoli şi pentru primii creştini normă de credinţă şi de viaţă.

Sfânta Fecioară, Ea care a pronunţat cel dintâi “Da” şi care continuă să-l pronunţe veşnic este pentru noi “semn” şi “model” ca la rândul nostru să răspundem “da” chemării lui Dumnezeu. Ea care în umilinţă şi tăcere, în ascultare şi supunere, în credinţă şi adoraţie nu a încetat să spună “Da” lui Dumnezeu, iată că acum este plină de strălucire în glorie alături de Fiul ei. Ea este pentru noi un “semn”, un semn de speranţă şi încredere, un semn de curaj şi bucurie, un semn al gloriei spre care tindem prin credinţă.

Condiţia fiinţei noastre umane de fii ai Evei ne face să suferim încă. Duritatea vieţii timpului nostru, necazurile şi încercările cotidiene ne apasă umerii şi într-o zi ne vor duce în mormânt, dar dacă vom şti să ne îndreptăm privirea spre Aceea care este în ceruri plină de glorie, alături de Fiul ei, şi care este mama noastră, nu ne vom pierde niciodată curajul. Dacă vom privi mereu cu ochii credinţei la Cristos cel înviat şi la Mama noastră înălţată de el cu trupul şi sufletul în gloria cerească vom reuşi să învingem în lupta vieţii.

Să-l rugăm deci pe Bunul Dumnezeu să ne lumineze ochii minţii ca să putem descoperi mai bine planul său în viaţa noastră, să ne întărească voinţa ca să fim capabili, asemenea Mariei, să răspundem totdeauna “da” chemării sale, să ne mărească credinţa ca acum să ne îndreptăm privirea spre mama noastră cerească.

Sf. Fecioară, înălţată cu trupul şi sufletul la ceruri, tu eşti mama noastră, de aceea te rugăm să mijloceşti la Fiul tău Isus pentru noi ca el să ne învrednicească după această viaţă pământească să fim şi noi alături de tine ca să contemplăm măreţia lui.

Adrian Florian

 

* * *

 

Asumpţiunea Maicii Domnului

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Această sărbătoare nu a avut totdeauna această denumire. Atunci când a apărut – prin secolele V-VI – era considerată cam ca sărbătorile altor sfinţi şi celebra memoria zilei în care Maria “a adormit în Domnul”. Prin această expresie, creştinii din vechime indicau exact moartea; iar ziua morţii sfinţilor era numită “dies natalis” a lor, adică ziua naşterii la viaţa adevărată, cea veşnică, în deplina comuniune cu Dumnezeu.

Însă, încetul cu încetul, în reflecţia şi rugăciunea credincioşilor, evenimentul “morţii” Mariei, Mama Domnului, apare tot mai clar ca un caz “special”, faţă de moartea martirilor, şi a celorlalţi sfinţi creştini. S-a ajuns astfel treptat la convingerea generală care se află acum exprimată în Prefaţa Liturghiei de astăzi în felul următor: Dumnezeu “nu a voit să cunoască putrezirea mormântului aceea care l-a născut pe Domnul vieţii”. Şi tocmai această convingere a fost definită ca adevăr de credinţă de papa Pius XII, la data de 1 noiembrie 1950 cu aceste cuvinte: “La sfârşitul vieţii sale pământeşti, neprihănita mamă a lui Dumnezeu, Maria pururea fecioară, a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul la slava cerească”.

Dincolo de alte aspecte mai “facile”, de tonalitate devoţională sau sentimentală, pe planul propriu-zis religios, sărbătoarea de astăzi ne atenţionează asupra unei chestiuni de fond, ca dovadă a credinţei noastre: este vorba despre atitudinea noastră personală şi trăită în faţa perspectivei şi realităţii morţii.

Sărbătoarea Asumpţiunii Fecioarei Maria este ca o prelungire a sărbătorii Paştelui: este o profesiune de credinţă/speranţă în înviere. De fapt, Isus – aşa cum aminteşte sfântul Paul în cea de-a doua lectură – “a înviat din morţi fiind primul dintre cei morţi”; şi “aşa cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor primi viaţa în Cristos”.

Maria, care a fost aşa de intim unită cu Cristos în timpul vieţii sale pământeşti, l-a urmat îndeaproape şi dincolo de moarte, în răscumpărarea totală a întregii sale fiinţe (suflet şi trup), devenind în felul acesta, prin voinţa şi prin harul lui Dumnezeu Tatăl, “mai pe deplin asemenea Fiului ei” (Lumen Gentium, 59). Şi ne precede nouă tuturor în participarea la acelaşi destin, când Cristos “va încredinţa împărăţia lui Dumnezeu Tatăl” (cf. lectura a doua).

Moartea rămâne pentru toţi un mister dureros şi neliniştitor, “ultimul duşman” al omului. Dar noi suntem creştini tocmai întrucât credem în Cristos înviat, învingătorul morţii şi mărturisim speranţa noastră în realitatea de dincolo de moarte: “Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni”. Prin această credinţă putem experimenta, împreună cu Maria, bucuria profundă care izbucneşte în cântarea de laudă adusă lui Dumnezeu: “Sufletul meu preamăreşte pe Domnul… Lucruri mari a făcut în mine Cel atotputernic…”.

În Maria, “glorificată în trup şi suflet”, contemplăm “imaginea şi pârga” întregii Biserici, aşa cum spune Conciliul: ea “străluceşte ca un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu” (Lumen gentium, 68). Şi cu încredere deplină putem recurge la mijlocirea ei pentru ca să ne ajute să fim ucenici credincioşi ai lui Cristos fiul său. De fapt – aşa cum ne învaţă tot Conciliul şi cum a amintit şi Ioan Paul II, în enciclica sa “Redemptoris Mater” – Maria nu şi-a epuizat misiunea în limitele existenţei sale pământeşti, dar “ridicată la cer, ea nu a părăsit această misiune mântuitoare, ci prin mijlocirea ei multiformă, continuă să ne obţină darurile mântuirii veşnice. În iubirea ei maternă, are grijă de fraţii Fiului său care sunt încă pe cale şi ameninţaţi de primejdii şi strâmtorări, până ce vor fi duşi în Patria fericită” (Lumen gentium, 62).

 

* * *

 

Adormirea Maicii Domnului

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

“Maria a fost înălţată la cer, corurile de îngeri se bucură”.

Această zi în care noi ne-am adunat la picioarele Sfintei Fecioare este o zi a bucuriei şi a credinţei. Solemnitatea Adormirii Maicii Domnului şi a Înălţării ei cu Trupul şi cu Sufletul la cer este o sărbătoare care obligă la bucurie. Toate celelalte sărbători dedicate Sfintei Fecioare trezesc în noi o meditaţie profundă asupra diferitelor momente ale vieţii sale pământeşti: o urmăm de la Nazaret, la Betleem şi până pe Calvar, sub cruce, şi nu putem rămâne nepăsători faţă de neliniştile, greutăţile, durerile sale, când o vedem alături de Isus. Astăzi însă, suntem invitaţi să tresăltăm de bucurie şi veselie pentru că ne este prezentată concluzia unei existenţe excepţionale şi privilegiate pe care Domnul a dăruit-o acestei creaturi distinse, care este Mama noastră în credinţă. Mai mult ca oricând, noi trebuie să ne simţim acum fraţi, membri ai aceleiaşi familii, care am venit să ne întâlnim cu Mama noastră pentru că vrem să o simţim mai aproape de noi, pentru că vrem să conversăm cu ea în limbajul nostru uman, pentru că dorim ca ea să ne înveţe cum să ne trăim viaţa şi să ne spună care este menirea noastră în această lume.

Sărbătoarea de astăzi este tocmai expresia acestei dorinţe şi necesităţi pe care creştinii au avut-o încă din primele veacuri ale Bisericii. Constituţia Apostolică Munificentissimus Deus prin care, la 1 noiembrie 1950, Papa Pius al XII-lea a proclamat dogma de credinţă a Înălţării Sfintei Fecioare cu Trupul şi cu Sufletul la cer, este încoronarea şi consacrarea drumului secular de credinţă al Bisericii referitor la destinul final al Mariei. Chiar dacă Sfânta Scriptură nu vorbeşte în mod expres despre Înălţarea Mariei la cer, Sfinţii Părinţi spun că acest privilegiu concordă în mod minunat cu adevărurile pe care le învaţă Sfânta Carte. Dacă Isus este Noul Adam, aşa cum ne spune sfântul Paul în cea de-a două lectură luată din Scrisoarea întâi către Corinteni, Maria este Noua Evă în virtutea legăturii fizice şi morale care există între mamă şi fiu şi în virtutea participării intime la opera de răscumpărare a Fiului său, Maria nu putea să mai aştepte a doua venire a lui Isus. Suferind alături de Isus, trebuia să se bucure alături de el în slavă.

Am auzit în prima lectură că un semn mare s-a arătat în cer: “o femeie, înveşmântată cu Soarele, având Luna sub picioarele ei, iar pe cap purtând o coroană cu doisprezece stele” (Ap 12,1). Sfinţii Părinţi spun că această femeie este tocmai Maria înălţată la cer. Conciliul al II-lea din Vatican, în constituţia Lumen Gentium vorbeşte despre Sfânta Fecioară ca fiind imaginea Bisericii viitoare, icoana escatologică a Bisericii, ea este semnul şi modelul pe care Dumnezeu îl dă Bisericii peregrine pe pământ. Ne amintim cu toţii de momentul când Isus, pe cruce fiind, ne-a lăsat-o ca mamă pe Maria. Maternitatea spirituală comportă printre altele acea îndatorire de a da exemplu, de a fi model pentru copii săi. Prin viaţa sa pământească şi prin Înălţarea sa la cer, Sfânta Fecioară devine exemplul, figura a ceea ce Biserica trebuie să fie aici pe pământ şi dincolo în veşnicie.

S-a mai arătat şi un alt semn în cer: “un balaur uriaş, roşu ca focul… care stătea în faţa Femeii ce trebuia să nască, gata să-i înghită copilul după ce îl va naşte”. Balaurul, imaginea curentă a Diavolului ca origine şi totalitate a forţelor răului care ameninţă omenirea, nu a reuşit să răpească copilul. Ba mai mult, prin moartea şi învierea sa, copilul a fost răpit şi dus aproape de Dumnezeu. Femeia a fugit în pustiu, dar nu pentru ca să se ascundă, ci pentru a se pregăti, pentru a organiza lupta şi rezistenţa împotriva răului. Iată ce are de făcut Biserica, ce avem de făcut noi: urmând exemplul Mariei, să luptăm prin credinţa noastră împotriva răului, atât la nivel intelectual cât şi la nivel de structuri, pentru ca şi noi să ajungem să ne bucurăm de inefabila viaţă viitoare.

Cum trebuie să facem aceasta? Ne învaţă însăşi Mama noastră prin cântul Magnificat pe care l-am auzit la evanghelie. În primul rând, ea ne aminteşte că noi suntem oameni, oameni care trebuie să facem o alegere, şi ne dă mărturia faptului că Dumnezeu ştie să aprecieze alegerea bine făcută, căci el a privit la smerenia slujitoarei sale, el înalţă pe cei umili şi risipeşte pe cei mândri. Maria era o femeie din popor, cu o stare socială foarte modestă. Nu poseda calităţi exterioare care să o facă distinctă, chiar dacă o dinastie regală se încheiase în persoana sa. Mulţimii îi apărea comună. Totuşi, dacă ne apropiem de ea şi o privim în inimă ne putem da seama că Mama noastră simte despre sine o profundă umilinţă: umilinţa gândirii, a conştiinţei faptului că provine de la Dumnezeu şi că depinde întru totul de Dânsul. Ar trebui să ne lovească această conştiinţă de sine pe noi, care suntem atât de obişnuiţi astăzi să ne exaltăm propria personalitate şi independenţă, propria judecată. Maria vrea să ne aducă aminte că noi îi suntem tributari lui Dumnezeu. Ea trezeşte în noi încredere şi speranţă şi ne spune că şi noi suntem candidaţi la viaţa veşnică, trebuie doar să primim ploaia de haruri pe care Dumnezeu ne-o dă.

În al doilea rând, Maria ne spune că noi trebuie să avem credinţă. Nouă, fiilor ei, cărora ne place să ne aplecăm tot mai mult spre lucrurile pământeşti şi preferăm faptele, fenomenele care se văd, care se ating şi care se transformă în bogăţii temporare, Maria ne spune că trebuie să privim la viaţa noastră întâi de toate cu credinţă, pentru că numai crezând vom fi fericiţi. Astăzi, Maria poartă printre noi credinţa. Ea însăşi este exemplul cel mai înalt de credinţă, de comunicare a omului cu Dumnezeu, de ascultare a Cuvântului, de curăţie, de bunătate. Prin înălţarea sa la cer, Maria a devenit regină. Ea este însă Regină blândă şi binevoitoare; în acelaşi timp este Mamă care ştie să se apropie, să asculte, să înţeleagă, să consoleze şi să ajute. Să învăţăm să preţuim darul de a o avea ca mamă pe Maria, să ne bucurăm că ne putem îndrepta spre ea, că ne putem ruga ei. Nu de puţine ori s-a confirmat că rugăciunea adresată Mariei schimbă fizionomia interioară a omului.

Se povesteşte despre o femeie cu numele Elena care ducea o viaţă păcătoasă, că într-o zi, intrând în biserică a ascultat o predică despre sfântul Rozariu. Când a ieşit, şi-a cumpărat un rozariu pe care însă îl ţinea ascuns. Mai târziu a început să îl recite, dar fără a simţi o atracţie deosebită faţă de rugăciunea rozariului. Cu trecerea timpului situaţia s-a schimbat într-atât, încât nu se mai putea despărţi de el. A ajuns până acolo că şi-a împărţit averea săracilor, iar restul vieţii şi l-a trăit într-o pocăinţă aspră. Rugăciunea rozariului i-a schimbat viaţa.

Şi noi, iubiţi credincioşi, pentru a ajunge în cer alături de Mama noastră avem nevoie de convertirea sinceră a inimii şi de statornicia în lupta împotriva răului. În luptă avem nevoie de arme, dar nu de armele lumii, ci de armele credinţei. O armă deosebit de puternică în această luptă este tocmai rugăciunea rozariului, acest colocviu cotidian pe care noi trebuie să-l avem cu Maria, acest buchet de trandafiri care este expresia afectivităţii noastre faţă de ea. Să ne rugăm ei cu încredere şi să privim cu speranţă spre cea care, aşa cum spunea Papa Paul al VI-lea, “prin înălţarea sa la cer, a devenit o stea a cerului, steaua cea mai strălucitoare, splendidă precum soarele, frumoasă precum luna; un astru ceresc care luminează întreg universul, panorama noastră terestră, calea noastră spre Ţara promisă”.

Marius MÎRŢ

 

* * *

 

Este greu pentru cea înălţată la cer să găsească un loc pe pământ

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

În calendar, pare că este o zi “chiar şi” pentru Ea…

Înainte de toate, trebuie să înţelegem semnificaţia sărbătorii de astăzi. Ba mai mult, de-a dreptul aşezarea ei în calendar. Aparţine încă calendarului religios sau a trecut şi la cel civil? Dubiul mi-a venit anul trecut, privind la un telejurnal de seară, care documenta în diferite moduri cu care oamenii au trăit, în diferitele părţi ale lumii, ziua Celei Înălţate la cer. Oraşe, natural, aproape pustii. Localităţi montane, evident foarte aglomerate. Plaje, evident, foarte tixite, cu o serie impresionantă, fără întrerupere, de spinări bronzate. Jocuri şi diferite manifestaţii, trebuie s-o spun, foarte interesante.

La sfârşit, după ce ne-a informat cu grijă despre toate ritualurile de vacanţă, cronicarul, într-un exces de mărinimie, şi cu o notă de toleranţă, încheia: “”Ridicarea la cer a Mariei este şi o sărbătoare religioasă”. Înşira unele imagini rapide cu ceremoniile mai mult de importanţă folkloristică. Acel şi este semnificativ şi neliniştitor în acelaşi timp. Vrea să indice că sărbătoarea liturgică a devenit numai un pretext pentru altceva. Puţine solemnităţi, de acum, reuşesc să se sustragă din această situaţie apăsătoare, care reprezintă o adevărată uzurpare, să evite riscul banalizării şi al instrumentalizării.

În unele cazuri, de acum, firul care leagă misterul celebrat şi “traducerea” sa profană, este atât de fragil încât devine aproape invizibil, când nu este rupt cu totul. Creştinismul – şi, mai înainte, iudaismul – a reuşit să dea un conţinut sacru şi la sărbătorile păgâne, răscumpărându-le din zădărnicia lor şi de idolatrie şi înscriindu-le în istoria mântuirii. Era menţinut învelişul (data, ocazia, uneori chiar numele), dar substanţa era radical diferită. Astăzi asistăm la un fenomen invers. Se menţine învelişul religios – iată-l pe şi -, dar conţinutul este total golit şi substituit cu efemerul. Frivolitatea domină de necontestat. Avem impresia că Cea înălţată la cer trebuie să ceară cu umilinţă permisiunea de a fi şi Ea, să ocupe un loculeţ în spaţiul nemărginit al liturgiei mondane. Aş îndrăzni să spun că Cea Înălţată la cer se sforţează să găsească un loc pe pământ…

Celebrarea vieţii

Pentru cine reuşeşte să menţină solemnitatea de astăzi în calendarul sufletului, aş vrea să indic o temă unitară: celebrarea vieţii. Liturgia Cuvântului oferă diferite idei în această optică precisă. Apocalipsul prezintă scena dramatică a femeii însărcinate, “îmbrăcată în soare, cu luna sub picioarele sale şi pe cap o coroană cu douăsprezece stele” ameninţată de “dragonul roşu enorm, cu şapte capete şi zece coarne şi pe cap şapte diademe”, care aşteaptă momentul de a înşfăca “pruncul nou născut”.

Despre acest text celebru se dau diferite chei de lectură. Cea clasică vede înfăţişată în femeie Biserica, atacată şi persecutată de puterea imperială. Se dă şi o interpretare mariană, care nu este în contradicţie cu prima. Madona, de fapt, este cuprinsă în comunitatea credincioşilor, şi poporul Noii Alianţe vede în Madona simbolul chemării prin excelenţă şi misiunea Bisericii. Totuşi consider că “semnul” se mai poate aplica la toţi cei credincioşi. Şi în această perspectivă particulară se deapănă reflexiile mele.

O viaţă ameninţată

Deci, o viaţă aflată în conflict. O viaţă în luptă cu forţele de distrugere, cu tot ceea ce încearcă s-o aservească, s-o domine, s-o sufoce, s-o înstrăineze, s-o sărăcească, s-o golească de toate valorile sale cele mai originale. “…Coada sa târa o treime din stelele cerului şi le arunca pe pământ”. Câtă forţă şi câtă actualitate tragică în această imagine! Dragonul înspăimântător continuă să stingă stelele din cer, ba chiar să elimine orice “frumuseţe de pe cer”, pentru a suprima viaţa omului exclusiv în orizontul terestru.

Luminile progresului, ale tehnologiei, pretind să substituie pe cele ale cerului. Dar, întunecând stelele cerului, omul sfârşeşte prin a piarde orientarea vieţii proprii, sensul căii sale. Puterea demonică nu este în mod necesar în afara noastră. Şi chiar atunci când stă în afara noastră, este mereu construită, alimentată, legitimată de noi. Îi devenim complici totdeauna când noi nu avem curajul s-o negăm, s-o contestăm, şi mai ales să-i opunem o alternativă.

O viaţă care găseşte refugiu în deşert

“Femeia în schimb a fugit în deşert, unde Dumnezeu îi pregătise un refugiu”. Viaţa, în mod paradoxal, riscă să se usuce dacă nu găseşte izvoarele proprii în deşert. Nepăsarea, disiparea, zgomotul, superficialitatea, confuzia, buimăceala generală, îl asediază pe om. Viaţa sa riscă să se asfixieze. Este cu atât mai mult asfixiată cu cât este mai frenetică. Este cu atât mai mult goală cu cât este mai gălăgioasă. Salvarea poate să fie găsită apucând drumul aspru al deşertului.

În despuierea sfâşietoare a deşertului, în goliciunea determinată de căderea vălurilor iluziei, în “reducerea esenţialului”, omul regăseşte propria identitate. Departe de mulţime, suportând obligatoarea faţă în faţă cu Dumnezeu, creatura regăseşte chipul său atentic, eliberat de fardurile aparenţei, de masca ipocriziei. Deşertul, bineînţeles, este creat în interiorul oraşului. Este vorba de a sparge crusta densă de ciment armat şi semînând acolo în fisuri, seminţe de tăcere, contemplare, singurătate, meditaţie, adoraţie. Florile pot să răsară pe învelişul compact al asfaltului şi al cimentului.

Sărbătoarea Celei Înălţate la cer constituie o ocazie “unică” pentru a recupera dimensiunea de interioritate, sensul profundităţii, valorile gratuite. Madona ne oferă posibilitatea de a o urma, înainte de urmarea în cer, de-a lungul pistei din deşert, unde viaţa noastră poate să înfigă rădăcinile spre apă.

O viaţă care smulge moartea

Paul, în lectura a doua, afirmă solemn: “Ultimul duşman care va fi nimicit va fi moartea”. Celebrarea vieţii pare că trebuie să se oprească, să se stingă în faţa acestei graniţe de netrecut. Dincolo de care se aşterne stăpânirea de necontestat a morţii. Fiecare dintre noi “convieţuieşte” cu moartea. Este conştient că, la sfârşit, aceasta va birui. Viaţa va trebui să cedeze pasul, să se plece în faţa acestei scadenţe inevitabile.

În schimb, nu. Învierea lui Cristos a determinat moartea morţii. De acum înainte viaţa trece şi peste acea barieră, unde Cel Înviat a deschis o trecătoare prin care se strecoară alaiul minunat descris de Paul: în frunte Cristos, “trufandaua”, şi apoi toţi “cei care sunt ai lui Cristos”, şi deci şi noi. Madona, prin sărbătoarea de astăzi, ne aminteşte că şi trupul “va urma”, nu va fi exclus de la acea procesiune triumfală. Astăzi este deci ocazia favorabilă pentru a proclama, cu siguranţă: “cred în viaţa veşnică”. Pentru a face cea mai incredibilă declaraţie de credinţă şi iubire pentru viaţă.

O viaţă care întâlneşte viaţa

Evanghelia ne propune întâlnirea a două mame: Maria şi Elisabeta. Ca şi cum ar vrea să indice că numai viaţa începe cu viaţa. Viaţa înţelege viaţa. Viaţa are nevoie să se confrunte cu viaţa, să se oglindească în viaţă. Vai când viaţa se întâlneşte pur şi simplu cu structura, funcţionarea, organizarea, cu pagina aridă a unui codice. La întâlnirea celor două mame ţâşnesc note de iubire, delicateţe, grijă, dăruire, blândeţe, îngrijorare, duioşie. Viaţa se alimentează cu viaţă. Se renaşte mereu nouă în contact cu viaţa.

“În timp ce progresul pune cărămidă peste cărămidă, în iubire nu se pune niciodată cărămidă peste cărămidă. Orice cărămidă este prima şi trebuie să începem mereu, pentru că dacă adormim sub ceea ce am construit, în acel moment totul dispare” (E. Balducci). Nu. Viaţa nu continuă. Reîncepe mereu. Viaţa se naşte în orice clipă. Şi întâlnirilre sunt adevărate în măsura în care scot în evidenţă miracolul vieţii care răspunde vieţii, se potriveşte cu viaţa. Dansul lui Ioan în sânul propriei mame devine celebrarea acestei minuni. Ţâşneşte scânteia neaşteptată.

În ciuda ostentaţiei obraznice a tuturor celorlalte puteri, este această proclamare “plină de bucurie” (care se leagă strâns cu cea a Mariei în Magnificat) a ceea ce este slab, mic, fragil, sărac, neglijat, nespectaculos. …Totuşi invincibilă. Cu aceasta putem şi noi să zâmbim de acel şi binevoitor, concesiv al reporterului TV. Îi putem chiar permite. Nu ne lipseşte spaţiul pentru a sărbători pe Mama care a ajuns, în totalitatea persoanei sale, pe urma Fiului şi graţie Lui, la glorificarea cerească. Inima poate să fie, la fel ca sânul Elisabetei, un teritoriu nemărginit în care “viaţa să danseze”.

 

* * *

 

Adormirea Maicii Domnului

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia

Despre ultimii ani pe care i-a trăit pe pământ Prea Curata Fecioară Maria şi despre trecerea ei la cele veşnice, cărţile sfinte nu ne spun nimic. Tot ce ştim vine prin tradiţie de la primele generaţii de creştini.

Rămasă în grija apostolului Ioan, Maria, după Înălţarea lui Isus la cer, trăieşte câţiva ani la Ierusalim în mijlocul comunităţii creştine care creşte văzând cu ochii. Dar în anul 44 împotriva creştinilor din Ierusalim se dezlănţuie o prigoană puternică. Petru şi Ioan sunt bătuţi cu vergi, Iacob, fratele lui Ioan, este tăiat cu sabia, Ştefan este ucis cu pietre. Apostolii părăsesc Ierusalimul şi pleacă în lumea mare. Apostolul Ioan ia drumul Efesului în Asia Mică (azi în Turcia), unde se stabileşte ducând-o cu el şi pe Maica Domnului. Aici, la Efes a rămas Maria până când şi-a simţit sfârşitul aproape. Când a simţit că moartea se apropie – să fi avut 60 sau 70 de ani – Maria i-a cerut lui Ioan să o ducă la Ierusalim. Ştiţi cum sunt bătrânii care se află la spital, stau pe la copiii lor la oraş; când simt că se apropie moartea cer cu insistenţă: duceţi-mă acasă, duceţi-mă acasă! Vor să moară în locul de care îi leagă amintiri atât de scumpe, nu printre străini. La Ierusalim Maria a tras la casa unei rude de pe Colina Sionului, unde trăgea şi Isus când venea la Ierusalim. Astăzi acolo este impunătoarea biserică a Adormirii Maicii Domnului.

În ultimele zile ale vieţii, Maria vizita locurile dragi pe unde trecuse Fiul ei: Templul unde îl prezentase când copilul avea 40 de zile şi unde l-a regăsit după 3 zile de căutare înfrigurată când avea 12 ani, Grădina Măslinilor, unde asudase sânge; a străbătut calea pe care o străbătuse Fiul ei cu crucea în spate, s-a oprit îndelung, a plâns şi s-a rugat pe Calvar retrăind clipele dureroase ale răstignirii; s-a oprit şi a plâns lângă mormântul în care Fiul ei fusese aşezat. Şi inima ei era din ce în ce mai mistuită de dorul după Fiul ei, de dorinţa de a fi cu Fiul ei. Fără să vrea rostea cuvintele din Cântarea Cântărilor: “Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului, dacă îl veţi găsi pe iubitul meu, spuneţi-i că sunt bolnavă de iubire” (5,8). Ne putem întreba: De ce boală a murit Maica Domnului? De nici o boală. Boala este urmarea păcatului strămoşesc, iar Maria nu a fost atinsă de păcatul strămoşesc. Medicul pe certificatul de deces al Maicii Domnului ar fi putut să scrie: cauza decesului – iubirea sau dorul după Fiul ei. Poate cineva muri din cauza iubirii sau de dorul cuiva? Da. În ziua de 15 august 1978 Papa Paul al VI-lea părăseşte Vaticanul şi Roma şi merge într-un oraş unde era înmormântat un cardinal, cel mai bun prieten pe care îl avusese în viaţă. La mormântul cardinalului Papa spune cu glas tare: “Scumpul meu prieten, mi-e atât de dor de tine. Voi veni curând la tine, vom fi iarăşi împreună”. A doua zi, pe 6 august, Papa Paul al VI-lea era mort.

Dar să ne întoarcem la Ierusalim. O carte apocrifă din secolul al II-lea, numită Transitus Beatae Mariae Virginis (Trecerea Maicii Domnului la cele veşnice) ne informează că Isus l-a trimis pe arhanghelul Gabriel la Mama sa cu trei zile înainte de moarte ca să-i vestească sfârşitul apropiat.

Dar nu era nevoie să vină vreun înger să-i vestească moartea. Persoanele care trăiesc în intimitate şi prietenie cu Dumnezeu au o presimţire, ştiu exact când vine moartea şi se pregătesc cum se cuvine ca totul să rămână în ordine în urma lor. Îmi amintesc de bunica mea, care din tinereţe şi până la optzeci şi ceva de ani când a murit, a fost prezentă la toate slujbele din biserică, în fiecare zi, cu trei zile înainte de a muri, a făcut curăţenie generală în casă, a lipit, a văruit, a spălat toate ţolişoarele, toate preşurile, a mai aranjat odată lucrurile din ladă pregătite pentru înmormântare. Când totul era gata, după trei zile, a mers ca de obicei dimineaţa la liturghie, a ascultat liturghia, s-a împărtăşit, s-a întors în bancă. La sfârşitul liturghiei femeile din bancă i-au zis: “Bunică, dă-te la o parte să trecem”. Dar bunica nu se mai putea da la o parte. Murise.

Cu siguranţă că aşa s-a întâmplat şi cu Maica Domnului. Ea a presimţit, a cunoscut ceasul trecerii sale la cele veşnice. A pregătit toate cele necesare pentru înmormântare, şi-a luat rămas bun de la cei dragi pe care îi lăsa în urmă, a dat de pomană, după cum ne informează aceeaşi carte apocrifă, cele două haine la două văduve sărace, s-a îmbrăcat în rochia de înmormântare, s-a întins pe pat şi inima ei care nu bătuse decât pentru Dumnezeu şi pentru oameni, a încetat să mai bată. Sufletul ei curat, alb, nepătat, s-a desprins uşor de trup şi şi-a luat zborul spre Fiul său.

Cum în Palestina înmormântarea se face chiar în ziua morţii, trupul Fecioarei a fost purtat în aceeaşi zi de pe Colina Sionului în Valea Cedronului sau Valea lui Iozofat, unde este şi azi cimitirul cel mai vechi din lume. Trupul ei a fost aşezat într-un mormânt foarte aproape de Grădina Măslinilor, locul agoniei lui Isus. Într-un text foarte vechi din liturgia siriană din secolul al II-lea, găsim aceste cuvinte: “În dimineaţa aceasta luaţi-o pe Stăpâna noastră Maria şi duceţi-o în afara Ierusalimului pe drumul care duce la intrarea în valea Cedronului, dincolo de Muntele Măslinilor. Iată, sunt acolo trei grote: una mare la intrare, apoi una mai înăuntru şi o cămăruţă şi mai înăuntru cu o laviţă de argilă care se ridică spre răsărit. Mergeţi şi aşezaţi-o pe cea binecuvântată pe laviţa aceea”. De pe laviţa aceea trupul Mariei, care nu a cunoscut putrezirea a înviat şi s-a înălţat la gloria cerească. Creştinii, în veacurile de prigoană, au păstrat secretul asupra mormântului Maicii Domnului de teamă să nu fie profanat de păgâni. Abia pe la anul 400 bizantinii au construit deasupra o bazilică şi au săpat cripta care mai este şi astăzi şi în care se coboară pe 48 de trepte săpate în stâncă. În 1972, în urma unor aluviuni au fost necesare lucrări de restaurare; cripta a fost lărgită şi cu această ocazie s-a găsit cămăruţa despre care vorbeşte textul liturgiei siriene cu laviţa de argilă lungă de 1,50 şi lată de un metru pe care a fost aşezat trupul Maicii Domnului. Arheologii au constatat că mormântul este din secolul I, că acolo a fost înmormântată o singură persoană şi că trupul mortului nu a rămas multă vreme în acel mormânt.

Desigur că, aşa cum spune apostolul Pavel, ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit, ce a pregătit Dumnezeu Mariei sale primind-o în slavă cerească. Dar la fel de bine s-ar putea spune că ochiul nu a văzut cât de frumoasă era Maria cu trupul său înviat şi glorificat cu care s-a înălţat la cer. Numai vizionarii care au văzut-o pe Maica Domnului ne pot spune ceva despre frumuseţea ei. După ce celebrul sculptor Ioseph Fabish din Lyon a terminat de sculptat statuia Maicii Domnului, aşa cum i-o descrisese Bernadeta, vizionara de la Lourdes, Bernadeta a spus: “Este foarte frumoasă, dar nu este ea… Ah, nu… e o deosebire ca de la cer la pământ”.

În seara zilei de 3 iulie 1866 Bernadeta lua drumul mănăstirii. A mers să-şi ia rămas bun pentru ultima dată de la grota unde o văzuse pe Maica Domnului. Plângând nu-şi mai putea lua ochii de la locul unde-i apăruse Maria. Maica Alexandrina care o însoţea îi zice: “Trebuie să plecăm”. “O clipă, să mai stăm o clipă”. “Dar Maica Domnului este pretutindeni. Îţi este mamă oriunde”. “Da, dar grota este paradisul meu”. “Odată ce ai văzut-o pe Maica Domnului, spunea Bernadeta, nu mai doreşti nimic în viaţă decât să mori, ca să o poţi vedea din nou”. Ce este paradisul? Paradisul este a vedea faţa Tatălui ceresc. Dar la fel de bine am putea spune cu Bernadeta: paradisul înseamnă a vedea faţa Mamei cereşti. Psalmistul se ruga cu înfocare: “Faţa ta o caut , Doamne. Doamne, nu-mi ascunde faţa ta”. Cu aceeaşi înfocare ne rugăm noi Sfintei Fecioare: “Faţa ta o caută, Mamă. Mamă, nu-mi ascunde faţa ta”.

 

* * *

 

Adormirea Maicii Domnului

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia

În ziua de 1 noiembrie a anului 1950 Papa Pius al XII-lea a definit dogma înălţării Prea Sfintei Fecioare Maria cu trupul şi cu sufletul la cer. Dar în noaptea precedentă papa nu a dormit aproape de loc. În luna noiembrie, în general, la Roma, cerul este acoperit cu nori grei şi întunecoşi, plouă şi când plouă, plouă urât de tot. Papa mereu se scula şi mergea la fereastră ca să vadă cum este vremea afară, cum este cerul – senin sau înnourat? Ar fi dorit ca a doua zi când în piaţa Sfântului Petru avea să o glorifice şi să o proclame înălţată cu trupul în gloria cerească pe Maria, “femeia înveşmântată în soare”, cum o numeşte sfântul Ioan în Apocalipsă,cerul să fie senin şi soarele să strălucească, să-şi reverse razele peste mulţimea adunată la celebrare. Norii în noaptea aceea mereu se răsfirau lăsând să se vadă stelele şi apoi iarăşi se adunau la un loc ameninţători. Papa se roagă insistent lui Isus ca să fie senin a doua zi. În cele din urmă merge definitiv la culcare, şoptind: “Isuse, dacă mâine va ploua, cu atât mai rău pentru tine. În fond este vorba de mama ta. Nu?”.

Iubiţi cinstitori ai Mariei, despre înălţarea glorioasă la Sfintei Fecioare Maria la cer normal nu se vorbeşte noaptea, la ceas de întuneric, ci ziua, când este lumină, când soarele ne scaldă şi ne bucură cu razele sale. Noi ne-am adunat totuşi la hramul acestei biserici la ceas de noapte când întunericul învăluie pământul. Este bine. Şi în aceste clipe ne vin în minte cuvintele din Cântarea Cântărilor cu care îngerii, uimiţi, au întâmpinat-o pe Regina lor, pe Maria, când au văzut-o intrând în cer cu trupul ei înviat, glorios şi strălucitor: “Cine este aceasta care se iveşte ca aurora, frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte armate sub steagurile lor?” (6,10).

Papa Inocenţiu III comentând aceste cuvinte din Cântarea Cântărilor ne spune: “Luna apare noaptea, aurora în zori, soarele ziua. Luna este destinată nefericiţilor scufundaţi în noaptea păcatului ca să-şi poată vedea starea de osândă în care se află. Aurora, care precede răsăritul soarelui, este pentru sufletul care se recunoaşte păcătos şi îl ajută să iasă din starea de păcat şi între prietenia cu Dumnezeu. Soarele, în sfârşit, este pentru sufletul în stare de har; îl ajută să vadă, să nu cadă din nou în prăpastie”.

“Neprihănita Mamă a lui Dumnezeu şi pururi Fecioară Maria – scrie Papa Pius al XII-lea în documentul său de proclamare a dogmei (Constituţia Apostolică Munificentissimus Deus) – odată terminată călătoria vieţii sale pământeşti, a fost primită cu trupul şi cu sufletul în gloria cerească”. Un adevăr de credinţă definit ca dogmă în 1950 de Papa Pius al XII-lea, dar care a fost întotdeauna prezent în tezaurul de credinţă al Bisericii şi în conştiinţa creştinilor.

Sfântul Augustin pe la anul 400 ne spune că trebuie să credem cu tărie că Isus Cristos a scutit de putrezire trupul mamei sale după moarte. El cunoştea porunca a patra a lui Dumnezeu: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” şi nu putea să o nesocotească. Care copil, dacă ar putea să-şi învie mama când moare nu ar învia-o, ci ar lăsa-o să putrezească, să fie mâncată de viermi? Isus, Dumnezeu atotputernic fiind, dacă nu şi-ar fi înviat imediat mama după ce a murit, ar fi dat dovadă de lipsă de respect faţă de trupul care l-a purtat ca într-un tabernacol viu, nu şi-ar fi cinstit mama.

Dumnezeu a voit să răsplătească pe atâţia sfinţi pentru nevinovăţia şi sfinţenia lor, păstrându-le trupul sau măcar o parte din trupul lor neputrezit. Când s-a deschis mormântul sfântului Ştefan al Ungariei, după mulţi ani de la înmormântarea sa, i-a fost găsit trupul prefăcut complet în cenuşă, dar mâna sa cu care dăduse atâta de pomană era intactă.

Când s-a deschis mormântul sfântului Anton, după 33 de ani de la moartea sa, limba care predicase atât de frumos, i-a fost găsită întreagă. Şi astăzi, după 700 de ani limba neputrezită a sfântului Anton poate fi văzută expusă în bazilica din Padova. Când s-a deschis mormântul Sfintei Edith, fiica regelui Angliei, după 13 ani, trupul ei a fost găsit neputrezit, cu excepţia ochilor, a mâinilor şi picioarelor, cu care păcătuise uşor la vârsta copilăriei.

Am văzut în Franţa la Nevers, trupul neputrezit al sfintei Bernadeta Soubirous şi la Ars, trupul neputrezit al sfântului Ioan Vianney; în sicriile lor aceşti sfinţi parcă dorm, parcă nici n-au murit, deşi au murit acum 100-150 de ani în urmă. Trupurile lor nu sunt conservate artificial în formol sau alte soluţii chimice cum este cazul cu cadavrul lui Lenin din Kremlin. Şi câte alte cazuri de felul acesta nu s-ar putea aduce. Ar fi fost nedrept ca Isus Cristos să nu fi făcut acest favor Mamei sale, aceleia care a fost Mamă a lui Dumnezeu, fiinţa cea mai sfântă, cea mai curată, cea mai nevinovată, neatinsă de păcatul strămoşesc prin care moartea a intrat în lume şi care nu avea nici un drept şi nici o putere asupra ei.

Părintele Michel Quoist, marele poet francez încă în viaţă, are o admirabilă poezie în

care pune pe buzele lui Isus aceste cuvinte:

“Cea mai frumoasă invenţie a mea, spune Domnul, e Mama mea.
Îmi lipsea o mamă şi am făcut-o.
Am făcut-o pe Mama mea, înainte de a mă face ea pe mine. Era mai sigur.
Acum sunt cu adevărat un Om ca toţi oamenii.
Nu mai am nimic de invidiat la ei, pentru că am o mamă. Una adevărată.
Îmi lipsea.
Mama mea se cheamă Maria, zice Domnul.
Sufletul ei este cu desăvârşire curat şi plin de har.
Trupul ei feciorelnic străluceşte de o lumină cum nu este alta pe pământ.
Nu mă mai satur să o privesc, să o ascult, să o admir.
E frumoasă mama mea, atât de frumoasă încât,
Părăsind frumuseţile cerului, n-am simţit că le-am părăsit,
Căci le-am regăsit pe toate în ea.
Ştiu bine, zice Domnul, ce înseamnă să fii purtat pe braţe de îngeri;
ei bine, credeţi-mă, e mult mai plăcut să fii purtat pe braţele unei Mame.
Maria, Mama mea a murit, zice Domnul. După ce m-am înălţat la cer ea îmi lipsea
mie, eu îi lipseam ei.
Ea m-a ajuns din urmă cu sufletul ei, cu trupul ei, direct, nu puteam să fac altfel.
Trebuia. Se cuvenea.
Degetele care l-au atins pe Dumnezeu nu puteau să înţepenească.
Ochii care l-au contemplat pe Dumnezeu nu puteau rămâne închişi.
Buzele care l-au sărutat pe Dumnezeu nu puteau să rămână încremenite.
Trupul acela prea curat care dăduse trup lui Dumnezeu nu putea să putrezească şi să
se amestece cu ţărâna.
Nu am putut îngădui, nu era posibil. M-ar fi costat prea mult
Eu, Fiul ei, sunt doar Dumnezeu, eu poruncesc.
Apoi, zice Domnul, am făcut-o şi pentru oameni, fraţii mei, ca să aibă şi ei o mamă în
cer. Una adevărată, una de-a lor, trup şi suflet.
Care e şi mama mea.
Şi aşa s-a făcut. Ea este cu mine din clipa morţii sale.
De la Adormirea Maicii Domnului, cum spun oamenii.
Mama şi-a regăsit Fiul şi Fiul Mama.
Trup şi suflet, El lângă Ea, pentru toată veşnicia.
O, dacă oamenii ar înţelege frumuseţea acestui mister!
Şi dacă ar profita mai mult de el! – zice Domnul.
În cer ei au o Mama care-i urmăreşte cu ochii, cu ochii ei de carne.
În cer ei au o Mamă care-i iubeşte cu toată inima. Cu inima ei de carne.
Iar această Mamă e Mama mea, care mă priveşte cu aceeaşi ochi, care mă iubeşte cu
aceeaşi inimă.
Dacă oamenii ar fi mai inteligenţi, ar trebui să bănuiască uşor că eu nu-i pot refuza
nimic.
Ce vreţi? E Mama mea! Eu am hotărât aşa şi nu-mi pare rău.
Eu şi Ea faţă în faţă, Trup şi Suflet, Mamă şi Fiu.
Pentru toată veşnicia Mamă şi Fiu”.

Papa Pius al XII-lea în documentul prin care definea dogma înălţării Mariei cu trupul şi cu sufletul la cer scria, printre altele aceste cuvinte: “Sperăm că toţi cei care vor reflecta asupra glorioaselor exemple ale Mariei se vor convinge din ce în ce mai mult de valoarea vieţii umane atunci când este dăruită total împlinirii voinţei Tatălui ceresc şi binelui celorlalţi; sperăm ca în aceste timpuri în care materialismul şi depravarea moravurilor care derivă din materialism ameninţă să sufoce orice virtute… să pună în faţa ochilor tuturor în mod foarte clar scopul pentru care sunt destinate sufletele şi trupurile noastre; sperăm, în sfârşit, ca, credinţa în înălţarea Mariei cu trupul la cer să facă mai trainică şi mai activă credinţa noastră în înviere”.

Două lucruri scoate în evidenţă sfântul Părinte. Mai întâi, privind la trupul feciorelnic, curat, înviat, glorificat, înălţat la cer al Mariei, să ne reamintim noi, care trăim vremuri de păgânism, de imoralitate, de depravare, de erotism, de exaltare sexuală, de pornografie, de nudism, că trupul nostru este sfânt, că este vrednic de respect, că nu este instrument de plăceri ruşinoase, că este destinat, asemenea trupului Mariei, învierii glorioase. Este spus, în alte cuvinte, ceea ce sfântul Pavel le spunea creştinilor din Corint: “Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt…? Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă distruge cineva templul lui Dumnezeu (prin păcat), pe acela îl va distruge Dumnezeu, căci templul lui Dumnezeu este sfânt şi acest templu sunteţi voi” (1 Cor6,19, 3,16-17).

Şi în al doilea rând, sfântul Părinte, prin proclamarea dogmei înălţării glorioase a Mariei cu trupul şi cu sufletul la cer vrea să ne arate în ce constă valoarea vieţii umane: ea constă în a împlini voia Tatălui ceresc şi a face bine, a-i iubi pe oameni. O realitate care ne ajută să evităm falsa evlavie faţă de Sfânta Fecioară. Adevărata evlavie înseamnă a o imita pe Maria care, nu numai la Buna Vestire, dar toată viaţa a spus lui Dumnezeu: “Fie mie după cuvântul tău”. A te ruga Maicii Domnului, a te ruga poate zilnic rozariul şi totodată a blestema, a înjura, a bârfi, a fura, a te îmbăta, este falsă evlavie.

În viaţa Benedictei Rencurel, vizionara din Laus citim următorul episod: “Sfânta Fecioară îi porunceşte într-o zi să meargă în casa unui bătrân să-l avertizeze să înceteze de a mai comite păcatul pe care îl făcea şi să se spovedească, altminteri risca să se osândească pentru toată veşnicia. Benedicta nu ştie despre ce păcat este vorba, dar bănuieşte că este un păcat ruşinos şi se sfieşte, nu îndeplineşte porunca primită. După puţină vreme îşi pierde rozariul. Îl cută, îl caută, dar nu-l găseşte nicăieri. Un înger îi apare şi îi spune: “Nu-l mai căuta de pomană. Ţi l-a luat Maica Domnului”. Ce rost are să te rogi rozariul, dacă nu faci ce-ţi porunceşte?

Privind-o pe Maria înălţată cu trupul şi cu sufletul în glorie cerească, noi vedem ca într-o oglindă destinul nostru viitor. De vreme ce Maria, o fiinţă umană ca noi a ajuns în gloria cerească, avem speranţa că şi noi vom ajunge cu trupul şi cu sufletul acolo unde a ajuns ea. Celebrând victoria ei asupra morţii, asupra suferinţei şi asupra păcatului, noi sărbătorim cu anticipaţie, propria noastră victorie asupra morţii, asupra suferinţei şi a păcatului. Amin.

 

* * *

 

Adormirea Maicii Domnului

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia

“Lucruri mari mi-a făcut mie Cel atotputernic, al cărui nume este sfânt”. I.C.! Într-adevăr, lucruri mari a făcut Dumnezeu pentru Preacurata Fecioară Maria. Mare lucru a fost zămislirea ei neprihănită, neatinsă de pata păcatului strămoşesc. Mare lucru a fost fecioria ei promisă, neatinsă la naşterea Fiului ei Isus. Mare lucru a fost demnitatea de mamă a lui Dumnezeu, de care a fost învrednicită. Maria înseamnă mare, bis, ocean. După cum arată şi numele pe care l-a purtat, Maria a fost un abis de haruri, un ocean de lucruri minunate. Dar lucrul cel mai minunat – încoronarea tuturor lucrurilor minunate şi a tuturor privilegiilor făcute de Dumnezeu este cel pe care îl sărbătorim în ziua de azi: înălţarea ei cu trupul şi cu sufletul la cer.

Dintre toate sărbătorile Maicii Domnului aceasta este sărbătoarea bucuriei desăvârşite, singura în care nu se amestecă nici o umbră de tristeţe.

Mare a fost bucuria Mariei când l-a născut pe Mântuitorul lumii, bucurie sporită de cântările îngerilor, dar bucuria ei a fost umbrită de sărăcia grajdului şi a ieslei din Betleem, de plânsul şi lacrimile copilului divin.,

Mare a fost bucuria Mariei când la opt zile după naştere Fiul ei a primit numele glorios de Isus, nume care este mai presus de orice nume, dar bucuria ei a fost umbrită de ţipetele de durere ale copilului şi de picăturile de sânge vărsate la tăierea împrejur.

Mare a fost bucuria Mariei la prezentarea lui Isus la templu, după 40 de zile de la naştere, ascultând cuvintele minunate rostite de Simeon la adresa copilului. Notează evanghelistul: “Tatăl său şi mama sa se minunau de ceea ce se spunea despre el” (Lc 2,33). Dar bucuria ei s-a amestecat cu amărăciunea profeţiei bătrânului Simeon: “Prin sufletul tău va trece o sabie”.

Mare a fost bucuria Mariei la vederea Fiului ei înviat. Dar bucuria ei era umbrită de amintirea tristă a biciuirii şi morţii recente, a Calvarului, a Crucii.

Mare a fost bucuria Mariei la Înălţarea Fiului ei la cer. Dar bucuria ei s-a amestecat cu durerea despărţirii mamei de copil.

Înălţarea Sfintei feciore la cer este sfârşitul oricărei tristeţi, oricărei dureri: Mama îşi regăseşte Fiul în paradis. Regăsindu-şi Fiul, Maria va fi spus cuvintele pe care le-a spus mireasa dinCântarea Cântărilor, când l-a regăsit după o căutare înfrigurată pe mirele pe care îl pierduse: “L-am găsit pe iubitul inimii mele, l-am prins în braţele mele şi nu l-am mai lăsat” (3,4).

Fericitul Ludovic de Granada îşi imaginează ce s-a petrecut când Maria şi-a făcut intrarea triumfală în paradis cu trupul său frumos, glorios, înviat. Apariţia ei a provocat nu numai uimire, admiraţie, dar şi un fel de ceartă, o discuţie aprinsă printre locuitorii cerului. Toţi voiau să fie a lor. – E a noastră, strigau sfinţii, căci ea a aparţinut neamului omenesc, a avut un trup ca şi noi. – Ba e a noastră, strigau îngerii, fiindcă în trup omenesc a fost mai curată şi mai nevinvoată decât îngerii. – Ba e a noastră, strigau mamele, fiindcă a fost mamă, ca şi noi. – Ba e a noastră strigau fecioarele, fiindcă a fost fecioară ca şi noi. – Ba este a noastră, strigau martirii, fiindcă ea e mai martiră decât noi. Pe Calvar ea a suferit în inima ei mai mult decât am suferit noi în trupurile noastre. Intervine Isus şi pune capăt disputei: – Ea nu va sta în mijlocul vostru, ci deasupra. Şi luându-o de mână o aşează pe tronul pregătit mamei sale alături de tronul său. Aşa s-a împlinit cuvântul regelui – profet pe care l-am cântat astăzi la psalmul responsorial: “Regina stă la dreapta ta împodobită cu aur şi Ofir”.

Isus nu putea să lase trupul mamei sale pradă descompunerii, putrezirii, viermilor. Toate acestea sunt blestemul care a venit asupra noastră din cauza păcatului lui Adam: “Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”. Maria nu putea fi lovită de un asemenea blestem, de vreme ce a fost scutită de păcatul strămoşesc din prima clipă la zămislirii sale.

Sfântul Augustin remarca foarte bine că Isus nu putea să lase trupul mamei sale să putrezească fiindcă îl obliga porunca a patra a lui Dumnezeu: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. Care copil care îşi iubeşte şi îşi cinsteşte mama, nu ar învia-o în momentul în care moare?

Orice popor civilizat îşi respectă eroii şi oamenii mari: scriitorii, artiştii, savanţii. În ce fel? Păstrează intactă, nu dărâmă casa în care a locuit măcar un timp un asemenea om mare: o transformă în muzeu, în casă memorială. Ori, cum ar fi putut Cristos să distrugă, să lase pradă putrezirii trupul mamei sale care I-a fost locuinţă vie, timp de 9 luni de zile, a fost chivotul viu în care a sălăşluit nu numai un om mare, ci însuşi Dumnezeu.

În Vechiul Testament locuinţa lui Dumnezeu era chivotul legământului. Acest chivot era făcut din lemn incoruptibil, nesupus putrezirii. Chivotul Noului Legământ, adevărata locuinţă a lui Dumnezeu e trupul Mariei nesupus putrezirii. Acest chivot, acest trup, îl vedea apostolul Ioan în vedenia descrisă în Apocalips din care s-a luat prima lectură a Liturghiei de azi: “S-a deschis în cer templul lui Dumnezeu, iar în templu a apărut chivotul legământului său” (M. Quoist, Semi V, p. 441).

Şi continuă apostolul Ioan: “Un semn mare s-a arătat atunci în cer. O femeie înveşmântată cu soarele, având luna sub picioarele ei, iar pe cap purtând o coroană de douăsprezece stele. Tradiţia creştină a văzut în această femeie din Apocalipsa sfântului Ioan atât imaginea Mariei, cât şi a Bisericii. Cele 12 stele ale coroanei sunt simbolul poporului lui Dumnezeu: 12 triburi în Vechiul Testament, 12 apostoli în Noul Testament. “Un semn mare s-a arătat atunci în cer: Maria înălţată cu trupul şi sufletul la cer e un semn, o profeţie, o prevestire, o anticipare: soarta ei va fi soarta întregii Biserici, destinul ei, va fi destinul nostru, al tuturor”. “După cum toţi mor, mor în Adam, spune apostolul Pavel în a doua lectură a liturghiei de astăzi, tot aşa toţi vor învia în Cristos. Dar fiecare la rândul lui: la început Crist6os, (după Cristos mama sa, Maria), apoi cei care sunt ai lui Cristos, când el va veni din nou”.

Peste câteva minute vom cânta la prefaţă: “Ea (Maria), este aurora şi imaginea Bisericii triumfătoare… un semn de mângâiere şi speranţă neclintită”.

Dar apostolul Ioan a mai văzut ceva în vedenia sa: “Un balaur uriaş, roşu ca focul, având şapte capete şi zece coarne… Balaurul stătea în faţa femeii care trebuia să nască, gata să-i înghită copilul, după ce avea să-l nască”. Fiecare dintre noi se recunoaşte în copilul pe care femeia din Apocalipsă îl naşte. Maria e mama care ne naşte pe fiecare la viaţa supranaturală; ea, care l-a născut pe Cristos, Capul, ne naşte şi pe noi, cei care prin botez am devenit mădulare ale trupului care îl are Cap pe Cristos. Dar balaurul, Satana, stă mereu la pândă, gata să ne înghită, ca să nu ajungem la destinul nostru, la mântuire. Numai ea, femeia care a zdrobit capul şarpelui infernal ne poate salva. Ca orice mamă bună, ea ne ţine de mână, ne însoţeşte, ne sprijină, ne apără de toţi duşmanii care stau în calea mântuirii noastre.

Ne învaţă Biserica la ultimul Conciliu ecumenic: Maria, ridicată la cer, nu a părăsit misiunea ei mântuitoare, ci prin mijlocirea ei cea de multe feluri continuă să ne obţină darurile mântuirii veşnice. În iubirea ei de mamă, ea are grijă de fraţii Fiului său care sunt încă pe cale şi ameninţaţi de primejdii şi strâmtorări, până ce vor ajunge în patria fericită” (L.G. 62).

“Ascultă fiică, priveşte şi apleacă-ţi urechea, uită de poporul tău şi de casa tatălui tău” – îi spunea regele din psalmul pe care l-am cântat astăzi după prima lectură aceleia pe care o primea în palatul său şi o încorona ca regină. Primind-o în paradis, aşezând-o pe tron alături de el şi încoronând-o ca regină, Isus îi spune Mariei: – Ascultă mamă, priveşte şi apleacă-ţi urechea. Nu uita de poporul tău şi de copiii tăi rămaşi pe pământ. Deşi înălţată la cer, inima ei a rămas pe pământ. Inima ei suferă şi sângerează pentru nenorocirile copiilor săi de pe pământ. Anul trecut, în ziua de 2 februarie, zi în care ne amintim de profeţia lui Simeon: prin sufletul tău va trece o sabie, o statuetă a Maicii Domnului de la Civita Vecchia (Italia) a început să verse lacrimi de sânge. De 13 ori a vărsat lacrimi de sânge, odată pe când statueta era în mâinile episcopului de Civitavecchia, de faţă fiind şi două surori din România. Sânge adevărat, sânge uman, după cum au constatat analizele făcute la cele mai celebre laboratoare din Roma. De ce plânge Maica Domnului cu lacrimi de sânge? Plânge văzând trupurile atâtor copii ai ei profanate, murdărite, înjosite de păcat. Trupuri destinate de Dumnezeu ca şi trupul ei învierii şi gloriei cereşti, care nu vor ajunge niciodată la destinaţia lor.

Causa nostrae baetitiae, oro pro nobis – ne rugăm în litanie Maicii Domnului: Pricina bucuriei noastre, roagă-te pentru noi. Astăzi să ne rugăm puţin altfel: Fecioară Preacurată, tu care eşti pentru noi întotdeauna izvor de bucurie, roagă-te pentru ca să fim şi noi pentru tine causa tuae laetitiae, pricină bucuriei tale, să-ţi facem întotdeauna bucurie prin faptele şi viaţa noastră. Amin.

 

* * *

 

Adormirea Maicii Domnului

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia

Văzând-o pe Maria, făcându-şi intrarea în paradis, cu trupul ei înviat, glorificat, strălucitor, ne putem imagina că îngerii şi toţi locuitorii cerului, se vor fi întrebat, uimiţi, cu prinţesele dinCântarea Cântărilor: “Cine este aceasta care se iveşte ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor?” (6,10).

Să reflectăm câteva momente asupra textului din Apocalipsă pe care liturgia ni-l propune în prima lectură din Liturghia de azi. Este vorba de nişte vedenii ale sfântului apostol, Ioan. Într-un limbaj simbolic el o descrie pe Sfânta Fecioară primită la sfârşitul călătoriei ei pe pământ în gloria cerească.

Scrie Ioan, vizionarul din Patmos: “S-a deschis templul lui Dumnezeu cel din cer şi am văzut în templul lui chivotul legământului său”. Ştim ce era chivotul legământului în Vechiul Testament. Era o ladă făcută dintr-o esenţă tare de salcâm care nu putrezea, poleită cu aur pe dinăuntru şi pe din afară. Avea patru verigi din aur prin care erau trecute barele de salcâm aurite cu care era purtat. Capacul şi cei doi heruvimi de deasupra erau din aur curat. În chivot se păstrau cele două table ale legii pe care Moise le primise pe muntele Sinai când s-a încheiat legământul. Arca era simbolul privilegiat al prezenţei lui Dumnezeu, locul de întâlnire a lui Dumnezeu cu poporul său. Chivotul însoţea poporul lui Dumnezeu în peregrinările sale prin pustiu şi a numit în Sfânta Scriptură “chivotul puterii lui Dumnezeu”. Ori de câte ori poporul israelit pornea la drum, se ridica chivotul şi pornea înainte. De fiecare dată Moise se ruga: “Ridică-te, Doamne, ca să se împrăştie vrăjmaşii tăi şi să fugă dinaintea feţei tale cei care te urăsc” (Num 10,35).

Când împăratul Solomon a construit măreţul templu din Ierusalim, chivotul a fost aşezat în Sfânta Sfintelor din templu. Cu această ocazie Solomon a rostit această rugăciune: “Acum, Doamne Dumnezeul nostru, scoală-te, vino la locul tău de odihnă, tu şi chivotul măreţiei tale” (2 Cron 6,41).

Când împăratul Nabucodonosor în anul 587 î.C. a cucerit Ierusalimul, a dat foc templului şi a jefuit toate obiectele preţioase destinate cultului. Din acel moment despre chivotul legământului nu se mai ştie nimic. Cartea a doua a Macabeilor, redă o tradiţie străveche care spune că profetul Ieremia, la apropierea armatelor lui Nabucodonosor, din porunca lui Dumnezeu a luat chivotul, l-a dus la muntele Nebo, l-a ascuns într-o peşteră şi a astupat intrarea. Acolo va rămâne ascuns până la sfârşitul veacurilor când va apărea din nou.

Papa Pius al XII-lea în documentul prin care proclama în 1950 dogma înălţării Sfintei Fecioare cu trupul şi cu sufletul la cer, nota că Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti “văd în chivotul legământului făcut din lemn care nu putrezeşte şi aşezat în templul Domnului o imagine a trupului preacurat al Fecioarei Maria scutit de putrezirea mormântului şi înălţat la o glorie atât de mare în cer”.

Da, trupul Mariei, mai curat decât aurul, este chivotul Noului legământ, locuinţa vie a lui Dumnezeu, în ea se găseşte săpată legea lui Dumnezeu, nu pe table de piatră, ci în inima ei de carne. Maria este chivotul noului legământ, călătoreşte în fruntea poporului lui Dumnezeu în călătoria lui pe acest pământ; ea este cu adevărat chivotul puterii lui Dumnezeu, din faţa ei fug, se împrăştie toţi vrăjmaşii mântuirii noastre.

Continuă sfântul apostol Ioan: “În cer s-a arătat un semn mare: o femeie înveşmântată în soare, având luna sub picioare şi o coroană de douăsprezece stele pe cap”. Maria este înveşmântată în soare. Strălucirea ei vine de la Dumnezeu, cel care este soarele sfinţeniei.

Având luna sub picioare. Vedem cât de schimbătoare este luna cu fazele sale: lună plină, lună care descreşte, lună care creşte, lună nou. Când îşi încheie ciclul o ia iarăşi de la capăt, mereu, mereu invariabil, secole, milenii. Luna de sub picioarele Mariei indică istoria umană atât de schimbătoare, indică lumea supusă Mariei; ea este Regina lumii.

Având pe cap o coroană de 12 stele. Tradiţia creştină a văzut în cele 12 stele care formează coroana de pe capul femeii din Apocalipsă poporul lui Dumnezeu din Vechiul Testament, format din cele 12 triburi ale lui Israel, dar mai ales poporul Noului Testament, Biserica întemeiată pe cei 12 apostoli.

Cunoaştem episodul din viaţa fericitului Ieremia. Într-o noapte, probabil în ajunul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului a anului 1608, pe când fratele Ieremia se ruga în biserică, i-a apărut Sfânta Fecioară. Privind-o cu atenţie, observă un lucru curios. O întreabă.

- Stăpâna mea, cum, tu eşti regină şi nu porţi coroană pe cap? Maria, strângându-şi cu dragoste copilul la piept îi răspunde:

- Frate Ieremia, coroana mea e acest Fiu al meu.

Principesa Isabela della Rovere a angajat un pictor ca s-o picteze pe Maria, aşa cum o văzuse fratele Ieremia şi care este cunoscută la poporul italian cu numele de “Madonna di frà Geremia”.

Coroana de regină a Mariei este Cristos întreg: capul şi mădularele, capul şi noi, care formăm trupul său, Biserica.

Sărbătoarea de azi este pentru noi o sărbătoarea bucuriei şi a speranţei. Maria la învins moartea, a înviat. Destinul ei va fi destinul nostru. De aceea putem spune astăzi cu apostolul Pavel: “Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde este moarte biruinţa ta?” (1 Cor 15,54).

 

* * *

 

Adormirea Maicii Domnului

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia

“Am văzut pe cer un semn mare: o femeie înveşmântată în soare, având luna sub picioare, iar pe cap o coroană de 12 stele“. Liturghia marii sărbători de astăzi începe cu aceste cuvinte din Apocalipsul sfântului Ioan. Apostolul Ioan scria aceste cuvinte către anul 95 când Maica Domnului nu mai trăia pe pământ. Apostolul Ioan, în vedenia sa o contempla în slavă cerească, lângă tronul lui Dumnezeu.

Omenirea îi priveşte cu admiraţie şi îi ridică în slavă pe cosmonauţi, pe aceşti eroi care se aventurează în cucerirea spaţiului cosmic. Cei care suntem mai în vârstă ne amintim cu emoţie de imaginile văzute la televizor în direct când primii oameni au păşit pe lună. Se vor umple de slavă şi admiraţie alţi eroi ai spaţiului cosmic când, poate, vor pune piciorul pe alte planete şi stele: pe Venus sau pe Marte. Mai plină de slavă şi mai vrednică de admiraţie este Maria pe care o contemplă sfântul Ioan şi pe care o descrie în imagini atât de frumoase; ea a cucerit luna şi stelele înaintea cosmonauţilor noştri; ea are luna sub picioare, este înveşmântată în sore, iar în jurul capului o coroană de 12 stele.

Conţinutul sărbătorii de astăzi îl cunoaştem cu toţii: la sfârşitul călătoriei ei pe acest pământ Dumnezeu a primit-o în cer pe Maria nu numai cu sufletul ei imaculat, dar şi cu trupul ei feciorelnic, înviat şi glorificat. Nu putea îngădui Dumnezeu să putrezească, să se amestece cu ţărâna, să fie pradă viermilor trupul ei curat care l-a purtat pe Fiul lui Dumnezeu, sânul care l-a alăptat, braţele care l-au legănat, buzele care l-au sărutat.

Unde şi-a trăit Maria ultimele zile ale vieţii, unde s-a petrecut trecerea ei la cele veşnice? Foarte probabil la Efes în Asia Mică, astăzi în Turcia la circa 700 km mai departe de Istanbul. Când apostolii s-au răspândit în lume după Înălţare, Ioan a plecat în această parte a lumii şi s-a stabilit la Efes, unde nu cu mulţi ani în urmă i s-a descoperit mormântul. Putem presupune că, de vreme ce lui i-a încredinţat-o Isus pe mama sa pe cruce, a luat-o cu el la Efes şi s-a îngrijit de ea până în ultima clipă a vieţii.

Cum a fost sfârşitul sfintei Fecioare? A cunoscut ea tragedia morţii? Acea ruptură dureroasă dintre suflet şi trup pe care o vom cunoaşte cu toţii la moarte şi pe care a cunoscut-o însuşi Fiul ei pe Calvar? Biserica nu s-a pronunţat în această privinţă. Tradiţia creştină orientală ne spune că de fapt moartea ei nici n-a fost moarte, a fost un somn lin, o trecere liniştită, de ici a rămas şi numele sărbătorii: Adormirea Maicii Domnului. La moarte sufletul ei s-a desprins uşor de trup, aşa cum un fruct copt se desprinde uşor de pe creanga copacului. Dar putem presupune la fel de bine că moartea Mariei a fost o moarte adevărată, dureroasă, asemenea cu a noastră, a tuturor. Ea l-a urmat în toate pe Fiul ei: ea este împreună răscumpărătoare a neamului omenesc împreună cu Fiul ei. De ce nu l-ar fi urmat pe Fiul şi în moartea dureroasă, ca apoi trupul ei să învie cu glorie asemenea Fiului ei?

Cuvintele sunt neputincioase pentru a descrie frumuseţea Sfintei Fecioare ridicată cu trupul şi cu sufletul în patria cerească. Într-o zi, acest lucru se întâmpla în secolul trecut în Franţa, un ateu care auzise de apariţiile de la Lourdes, vine la mănăstirea din Nevers şi cere să vorbească cu sora Bernarda. Acesta era numele de călugăriţă a Bernadetei Soubirous, vizionara de la Lourdes. – Tu ai văzut-o pe Maica Domnului? – o întreabă necredinciosul. – Am văzut-o. – Şi era frumoasă? – O, nespus de frumoasă. Aşa de frumoasă încât dacă ai văzut-o odată nu mai doreşti nimic în viaţă decât să mori şi să o vezi din nou. – Şi nu poţi să descrii cât de frumoasă era? – Nu pot. – Totuşi, încearcă. Fără să spună nimic Bernadeta şi-a împreunat mâinile. A imitat zâmbetul de pe buzele Maicii Domnului când i-a apărut. Dar amintindu-şi de frumuseţea Maicii Domnului, o rază a acestei frumuseţi a apărut pe chipul ei. Faţa ei s-a transfigurat. A devenit atât de luminoasă, de frumoasă, încât necredinciosul a rămas înmărmurit. Din acel moment necredinciosul n-a mai fost necredincios. A crezut.

Maria este încoronată ca regină şi domneşte pe tronul ei de slavă, dar rămâne mamă care se îngrijeşte şi mai ales plânge pentru rătăcirile copiilor ei de pe pământ. 7 statui ale Maicii Domnului care plâng în diferite locuri ale pământului. Statuia de la Civittavecchia – a unui tânăr muncitor – Gregori, adusă de la Medjugorduje şi instalată în grădina lui ca recunoştinţă pentru întoarcerea de la iehovişti, din februarie 1995 până în august a vârsta de 13 ori lacrimi de sânge. De ce plânge? Mai ales pentru uciderea copiilor înainte de naştere – aproape 4 mil. de avorturi anual în România. “Unde nu domneşte Maria, domneşte Satana” (P. Claudel). Femeia Eva – Femeia Maria din sf. PV şi Apocalipsă. – Satana urăşte copiii – Balaurul cu femeia din Apocalipsă care stă să nască, să-i înghită copilul.

Cea mai mare dorinţă a unei mame este să-şi aibă copii lângă ea. Dorinţa Mariei. Aşadar, mijlocitoarea noastră… o milostivă, o blândă, o dulce Fecioară Maria.

 

* * *

 

Adormirea Maicii Domnului

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia

“Toată frumoasă eşti Marie”. Aşa cântăm în unul din cele mai cunoscute imnuri închinate Preasfintei Fecioare Maria. Şi într-adevăr, e frumoasă Sfânta Fecioară cu trupul ei înviat, glorificat, înălţat la cer.

Bernadeta Soubirous spunea după ce Sfânta Fecioară i-a apărut la Lourdes: E atât de frumoasă Maria încât, odată ce ai văzut-o, nu-ţi mai doreşti altceva decât să mori şi să o vezi din nou. Într-o zi un ateu în bătaie de joc o întreabă pe mica vizionară: – Chiar ai văzut-o pe Sf. Fecioară? – Am văzut-o. – Şi era frumoasă? – Nespus de frumoasă. – Şi ce ţi-a plăcut mai mult la ea? – Zâmbetul de pe faţa ei. – Şi cum era zâmbetul ei? – E cu neputinţă de explicat. – Încearcă totuşi să-l reproduci, să-l imiţi. Bernadeta se concentrează şi îl reproduce. Era extraordinar acest zâmbet al Mariei de pe faţa Bernadetei. Necredinciosul puternic impresionat în aceeaşi clipă a crezut în Dumnezeu, s-a convertit.

“În cer s-a arătat un semn mare: o femeie înveşmântată în soare, având luna sub picioare şi o cunună de 12 stele pe cap”. Aşa o vede apostolul Ioan în vedenia sa din Patmos pe Maria înălţată în gloria paradisului. O femeie în carne şi oase. Un trup glorificat, înveşmântat în lumina lui Dumnezeu, Un trup adevărat, este vorba de picioare, de cap.

Misterul pe care îl celebrăm astăzi al înălţării Sfintei Fecioare Maria la cer, nu numai cu sufletul, dar şi cu trupul ne vorbeşte despre valoarea, despre demnitatea, despre măreţia trupului omenesc, despre destinul final al trupului nostru, despre respectul sacru pe care îl datorăm trupului omenesc. Privind trupul omenesc numai cu ochii minţii, din punct de vedere biologic, constatăm că trupul omului este capodopera mâinilor lui Dumnezeu. Ne spun oamenii de ştiinţă că trupul nostru este format din circa cincizeci de milioane de miliarde de piese, adică de celule, fiecare celulă e un laborator chimic; corespunde trupului nostru, echivalează cu 11 milioane de uzine ultramoderne, computerizate. Dar nu în asta constă valoarea trupului omenesc. Trupul omenesc şi-a redobândit demnitatea şi valoarea din momentul în care trupul pe care şi l-a luat Fiul lui Dumnezeu a fost adăpostit de un alt trup: de trupul Fecioarei Maria. Din momentul în care aceste două trupuri au înviat şi s-au înălţat la cer, vechea destinaţie la trupului omenesc, aceea de a servi ca hrană viermilor, s-a schimbat: noua destinaţie a trupului nostru este aceea a învierii glorioase. Prin botez, trupul nostru devine locuinţa, templul lui Dumnezeu. “Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi?” – întreabă apostolul Pavel.

Sfânta Fecioară ne îndeamnă azi să respectăm trupul nostru şi al altora, să nu-l profanăm prin păcat, mai ales prin păcatul necurăţiei. “Trupul nu este pentru desfrâu; el este pentru Domnul”, spune iarăşi apostolul Pavel. Maria ne îndeamnă astăzi să nu facem din trupul nostru un idol, să nu căutăm atât frumuseţea artificială a trupului realizată prin cosmetice sau alte metode pe care le pune la dispoziţie vanitatea omenească, ci acea frumuseţe care se naşte din frumuseţea interioară, sufletească. Asemenea Mariei, să-l slujim în viaţă pe Dumnezeu cu toată persoana noastră, inclusiv cu trupul nostru.

 

* * *

 

Adormirea Maicii Domnului

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia

Ne putem imagina ce explozie de bucurie a fost în cer când Maria a intrat în cer cu sufletul şi cu trupul ei înviat, luminos, glorios. Dacă Ioan Botezătorul a tresăltat de bucurie – mai exact tradus din textul original al Evangheliei “a început să danseze de bucurie în sânul mamei sale”, fără s-o fi văzut pe Maria la chip, auzindu-i doar glasul când a salutat-o pe Elisabeta, ce bucurie pentru îngerii şi sfinţii paradisului când, nu numai că au putut să-i asculte glasul, dar au putut să o vadă în toată strălucirea şi frumuseţea ei, să se bucure de prezenţa ei. Pentru locuitorii cerului Înălţarea Sfintei Fecioare da, este motiv de bucurie, dar locuitorii pământului de ce să se bucure? Pentru ei nu este mai degrabă motiv de întristare, de vreme ce pământul a pierdut-o? De fapt nu a pierdut-o. Maria, Regina înălţată cu trupul şi cu sufletul la cer, nu este ca regina pământească despre care vorbeşte psalmul responsorial al liturghiei de azi, nu este o regină care să uite de poporul său şi de casa tatălui său: Preacurata Fecioară Maria nu s-a despărţit de copiii săi de pe pământ. În momentul înălţării sale la cer, înainte de a părăsi pământul, ea ar fi putut spune cuvintele pe care le-a spus Fiul său în momentul înălţării sale la cer: Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor.

Cartea Genezei, povestindu-ne căderea în păcat a primilor noştri părinţi, ne informează că Dumnezeu a aruncat asupra întregii omeniri trei blesteme. Al treilea blestem: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce, i-a lovit şi îi loveşte în continuare pe toţi oamenii, bărbaţi şi femei. O singură femeie a fost scutită de acest blestem: a fost Maria. Cum ar fi putut Fiul ei să îngăduie ca trupul mamei sale să se prefacă în cenuşă? Cum ar fi putut îngădui să devină prada putrezirii şi a viermilor acest trup, care timp de nouă luni a fost templul, locuinţa Fiului lui Dumnezeu, acele braţe care ol-au legănat pe Fiul lui Dumnezeu, acele mâini care l-au mângâiat, acele buze care l-au sărutat pe Fiul lui Dumnezeu?

Înălţarea nu numai cu sufletul, dar şi cu trupul la cer este un privilegiu unic acordat Sfintei Fecioare Maria. Dar este mai mult decât un privilegiu, este un semn profetic şi o anticipare. În învierea şi în înălţarea Mariei la cer Dumnezeu a voit să arate care va fi soarta finală a întregii biserici. La sfârşitul veacurilor, întreaga biserică, devenită imaculată şi sfântă, asemenea Mariei, va fi înălţată la cer. Maria, cu trupul său înviat şi înălţat la cer ne arată destinul final al fiecăruia dintre noi. Pentru unul sau fiecare dintre noi sunt valabile cuvintele adresate creştinilor din Corint, cuvinte care s-au citit la liturghia din ajunul sărbătorii de azi: “Când acest trup supus putrezirii se va înveşmânta în neputrezire, şi când acest trup muritor se va înveşmânta în nemurire, atunci se va împlini cuvântul Scripturii: “Moartea a fost înghiţită de biruinţă”.

Trupul Mariei a fost înviat şi glorificat deoarece a fost o locuinţă nepătată, un templu curat al Fiului lui Dumnezeu. Apostolul Pavel ne învaţă că toţi creştinii sunt sau ar trebui să fie locuinţe vii ale lui Dumnezeu: Nu ştiţi voi că trupul vostru este locuinţa Duhului Sfânt? Trupul nu este făcut pentru desfrâu, ci pentru Domnul – spune apostolul. Dar, vai, imoralitatea, desfrâul, erotismul, perversiunile sexuale în care este scufundată lumea de astăzi, ne rată că trupurile creştinilor numai temple ale lui Dumnezeu nu sunt sau dacă sunt, sunt temple profanate din care Dumnezeu a fost izgonit şi în care s-a instalat Satana. Maria înălţată cu trupul la cer ne aminteşte că trupul nostru este destinat învierii, gloriei cereşti, unirii veşnice cu Dumnezeu şi că trebuie să fie instrument al virtuţilor şi al faptelor bune.

Maria înălţată cu trupul şi cu sufletul la cer ne aminteşte azi că viaţa noastră pământească este o călătorie, un pelerinaj în care ne pregătim pentru viaţa de dincolo, pentru cer.

La Efes, în valea împădurită unde, potrivit tradiţiei, a trăit Sfânta Fecioară şi apostolul Ioan, a fost găsită în pământ o statuetă a Maicii Domnului, din bronz, de culoare închisă, probabil, din secolul al XIII-lea. Nu este cine ştie ce valoare. Dar statueta are totuşi ceva unic care impresionează şi vorbeşte tuturor celor care o privesc. Mâna dreaptă a statuii este ridicată în sus. Maria arată cu degetul cerul spre care trebuie să fie mereu îndreptate privirile noastre. Statuia a fost aşezată într-o nişă a bisericuţei de acolo. Dedesubt au fost săpate aceste cuvinte: “Viaţa, mângâierea şi speranţa noastră”.

Dacă nu avem mereu privirile îndreptate spre cer, acolo unde este Sfânta Fecioară, ci le avem îndreptate numai spre pământ şi spre lucrurile acestui pământ, viaţa noastră îşi pierde sensul, valoarea şi ne trezim la moarte ca şi apostolii care au muncit toată noaptea la pescuit şi n-au prins nimic; au pierdut timpul. Să se aprindă în inima noastră, şi să se înflăcăreze dorinţa, aspiraţia, dorul după patria cerească, după paradis, la gândul că Mama noastră cerească este acolo, sus, că ne priveşte cu dragoste şi ne aşteaptă pe toţi. Sunteţi tineri şi presupun că vă trăiesc mamele. Aveţi acasă o mamă care vă iubeşte, se gândeşte mereu la voi, vă aşteaptă cu nerăbdare să vă întoarceţi dintre străini, să vă vadă, să vă aibă lângă ea. Şi este normal ca şi inima şi gândurile voastre să vă fie îndreptate spre casă, spre mama. Iubirea din inima mamei noastre cereşti întrece iubirea din toate inimile tuturor mamelor pământeşti, luate la un loc. Pe toţi ne iubeşte, la noi toţi se gândeşte, pe toţi ne aşteaptă să ne aibă alături în casa Tatălui ceresc. Amin.

 

* * *

 

Adormirea Maicii Domnului

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia

Ni s-a dat zilele trecute să trăim un fenomen al naturii cu totul ieşit din comun. O eclipsă de soare. Un fenomen ceresc pe care puţini îl văd de două ori în viaţă. Următoarea eclipsă de soare va avea loc în anul 2081. Cei mai mulţi dintre noi nu o vom mai apuca să o vedem. Poate câţiva dintre copiii pe care îi ţineţi acum în braţe dacă vor mai apuca să vadă eclipsa. Şi aţi văzut câtă agitaţie, câtă discuţie în jurul acestui fenomen; de câteva săptămâni încoace radioul, televiziunea, ziarele numai despre asta au vorbit. Pentru unii ocazie de bucurie şi profit: s-au organizat spectacole, petreceri; pentru alţii, motiv de panică şi de teamă – vine sfârşitul lumii, este prevestitoare de nenorociri, de catastrofe. Şi s-a făcut atâta publicitate pentru ochelari speciali cu care să privim eclipsa, ca să nu ne stricăm vederea.

Sfânta Biserică ne îndreaptă astăzi atenţia spre un fenomen ceresc mult mai uluitor decât eclipsa din zilele trecute. “Şi s-a arătat pe cer un semn mare: o femeie înveşmântată cu soarele, având luna sub picioarele ei şi purtând pe cap o coroană de douăsprezece stele”. Prin aceste imagini simbolice luate din Apocalipsa sfântului Ioan, sfânta Biserică ne prezintă un eveniment unic, extraordinar: înălţarea Preacuratei Fecioare Maria cu trupul ei înviat şi glorificat în slava cerească. Dar şi pentru a privi acest fenomen avem nevoie ca şi la eclipsă, ca să nu orbim, de nişte ochelari speciali – de ochelarii credinţei fără de care nu vedem şi nu înţelegem nimic din misterul pe care îl celebrăm în ziua de azi.

Sfântul Ioan îşi începe astfel descrierea apariţiilor sale cereşti: “S-a deschis templul lui Dumnezeu din cer şi s-a văzut în templu chivotul legământului său”. Ce era în Vechiul Testament chivotul legământului pe care Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să-l construiască? Era, să-i zicem, o ladă de 125 x 75 x 75 cm făcută din lemn care nu putrezeşte, o esenţă tare de salcâm care creşte în pustiu, aurită pe deasupra şi pe dinăuntru, era purtată pe două bare de lemn – un fel de năsălie – deasupra era o placă de aur şi doi cherubimi din aur. Această placă de aur dintre cei doi cherubimi era tronul lui Dumnezeu sau scăunaşul picioarelor lui Dumnezeu. Înăuntrul chivotului erau cele două table de piatră pe care Dumnezeu săpase cu degetul său Legea sau Decalogul. Poporul ales, având mereu sub ochi chivotul cu tabelele legii, trebuia să-şi amintească de promisiunea pe care a făcut-o când a încheiat la Sinai legământul cu Dumnezeu: “Tot ce ne-a spus nouă Domnul vom face şi vom împlini”. De aceea se şi numeşte chivotul legământului.

Chivotul legământului în care locuia Dumnezeu i-a însoţit pe evrei în călătoria lor de 40 de ani prin pustiu. Era adăpostit într-un cort numit cortul întâlnirii; aici se întâlnea Dumnezeu cu poporul său. Aici Moise venea şi cerea sfat lui Dumnezeu, se ruga lui şi vorbea cu el faţă către faţă. Chivotul mergea în faţă astfel încât Dumnezeu a călăuzit, a ocrotit poporul său în momentele de pericol, i-a dat victorie în războaie; astfel chivotul a fost purtat în frunte când evreii au trecut Iordanul, când au cucerit Ierihonul, când au purtat lupte cu filistenii. “Când se ridica chivotul ca să plece la drum, Moise zicea: “Scoală-te, Doamne şi să se risipească duşmanii tăi, şi să fugă de la faţa ta cei care te urăsc pe tine” (Num 10,35).

Când Solomon a construit din Ierusalim, chivotul a fost aşezat în Sfânta Sfintelor, locul cel mai sfânt de pe pământ, locuinţa lui Dumnezeu. Când Nabucodonosor a distrus templul, chivotul a dispărut şi de atunci nu se mai ştie nimic de el. O tradiţie relatată de cartea a doua a Macabeilor (2,1-7) spune că profetul Ieremia, când s-au apropiat armatele lui Nabucodonosor, a primit poruncă să ia chivotul şi să-l ascundă în secret într-o peşteră din muntele Nebo, pe care a urcat Moise şi a privit de departe Ţara Făgăduită. Chivotul va fi descoperit în vremurile de pe urmă, când va veni Mesia.

Timpurile de pe urmă au venit, Mesia a venit şi chivotul a fost descoperit. Iar acest chivot se cheamă Maria. L-a descoperit Ioan, vizionarul din Patmos şi ne vorbeşte despre el în Apocalipsă: “S-a deschis templul lui Dumnezeu din cer şi s-a văzut în el chivotul legământului său”. De aceea creştinii o invocă pe Maria în Liturghie: Chivotul Legii. În el era săpată legea lui Dumnezeu pe care a urmat-o cu fidelitate.

Trupul Mariei curat, neprihănit, nesupus putrezirii este chivotul viu, locuinţa vie a Fiului lui Dumnezeu. Noul popor al lui Dumnezeu, Biserica, în călătoria sa pe acest pământ, mai ales în momentele grele, în luptele pe care le are de purtat, poartă în faţă acest chivot al Legământului.

Sărbătoarea de azi Adormirea Maicii Domnului apare în secolele al VI-VII- pentru a celebra victoria Mariei asupra ereziei monofizite care spunea că Isus nu a avut o natură umană adevărată, ci una aparentă şi în acest caz nu a avut nici o mamă adevărată. Şi ca să celebreze victoria totală asupra păgânismului, asupra idolatriei care tocmai în această perioadă se stingea definitiv. De asemenea, acum apărea la orizont marele pericol al Islamului, care ameninţa creştinătatea. De aceea, Biserica şi-a amintit în mod deosebit de chivotul Legământului din templul care s-a deschis în cer şi în continuare, toate bătăliile pe care le-a câştigat, la Lepanto, la Viena împotriva duşmanilor creştinătăţii, a turcilor, Biserica le-a atribuit aceleia care este “puternică asemenea unei armate aşezate în linie de bătaie” după expresia din Cântarea Cântărilor.

Dar, continuă sfântul Ioan în Apocalipsă, din cer se arată un semn mare: femeia înveşmântată în soare: este Maria care s-a înălţat la cer cu trupul înviat strălucitor asemenea cu trupul lui Cristos, în schimbarea sa la faţă pe Tabor: faţa sa strălucea ca soarele, scriu evangheliştii.

Femeia avea luna sub picioarele ei. Luna mereu schimbătoare. La fiecare 28 de zile cunoaşte 4 faze: luna nouă, lună plină, primul pătrar, ultimul pătrar. Luna, ne învaţă sfinţii Părinţi este simbolul acestei lumi nestatornice, cu evenimente mereu schimbătoare. Maria având luna sub picioare, domină, are sub picioare întreaga istorie a lumii.

Iar pe cap o coroană de 12 stele. Cifra 12 ne trimite cu mintea la cele 12 triburi pe care se întemeia vechiul popor al lui Dumnezeu şi la cei 12 apostoli pe care se întemeiază noul popor al lui Dumnezeu, Biserica. Biserica este coroana care înfrumuseţează capul Mariei. Femeia se zbate în chinurile naşterii. Este vorba de naşterea de la Betleem, dar şi de naşterea dureroasă de pe Calvar, când Maria ne-a născut pe noi, cei care formăm trupul lui Cristos.

Şi un alt semn a apărut din cer: un balaur mare, roşu, un monstru cu şapte capete şi zece coarne. Este şarpele, cel de demult, care se mai cheamă diavolul şi Satana. El încearcă să înghită copilul, pe Cristos şi pe noi, cei care formăm trupul său. El încearcă să lovească mai întâi în femeie, în Maria: lovitura sa de coadă a fost atât de puternică încât a măturat de pe cer o treime din stele. Dar războiul Satanei împotriva omului este pierdut. Iar Satana îşi continuă războiul împotriva celor din seminţia femeii, împotriva copiilor Mariei de pe pământ.

Aţi reţinut descrierea balaurului: era roşu la faţă ca sângele. Satana este cel care provoacă toate prigoanele, toate războaiele din lume: pe faţa Satanei apare tot sângele martirilor, sângele oamenilor nevinovaţi ucişi în războaie, sângele milioanelor de copii ucişi înainte de a se naşte.

Dar Maria este femeia mereu învingătoare. Ori de câte ori şarpele încearcă să-şi ridice capul, Maria i-l zdrobeşte cu călcâiul. Cea mai cumplită prigoană a provocat-o Satana în secolul nostru prin uneltele sale, comuniştii. A fost o luptă între şarpe şi femeie. În 1917 bolşevicii au început teroarea şi masacrele în Rusia. În acelaşi timp, în 1917 femeia înveşmântată în soare, Maria, apare la Fatima şi îşi confirmă apariţiile prin minunea soarelui din 13 octombrie 1917; soarele – care a dansat în văzduh în văzul a 60.000 de oameni. Maria a promis la Fatima în cele din urmă inima împotriva creştinismului.

În anul 1950 furia Satanei a ajuns la culme. Comunismul se răspândise în lume şi prigoanele erau cumplite. Tocmai în acest an, în 1950, Papa Pius al XII-lea a proclamat dogma Înălţării cu trupul şi cu sufletul la cer a Mariei pentru a atrage atenţia că Maria este salvarea Bisericii şi a lumii. Promisiunea de la Fatima s-a împlinit. Vizita Papei în Româ-nia, în gândul Sfântului Părinte, nu este decât o poartă deschisă spre Moscova, unde Sfântul Părinte intenţionează să meargă şi să instaleze statuia Neprihănitei pe clădirea Cremlinului.

Sărbătoarea de azi este o sărbătoare a încrederii şi a speranţei. Viaţa noastră pe pământ este un război neîncetat împotriva forţelor răului, împotriva păcatului, împotriva ispitelor: chiar dacă momentan Satana nu provoacă război, prigoană în afară el provoacă război înăuntrul nostru. Maria este forţa şi speranţa noastră. Alergând la ea în rugăciune suntem siguri de victorie, avem încredere că vom ajunge acolo unde ea a ajuns deja şi unde îi aşteaptă pe toţi copiii ei de pe pământ.

 

* * *

 

Adormirea Maicii Domnului

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia

Prima rugăciune a Liturghiei cuprinde o bogăţie de învăţături cu privire la misterul Înălţării Prea Curatei Fecioare Maria cu trupul şi cu sufletul la cer. Să reluăm această rugăciune şi să reflectăm câteva minute asupra conţinutului ei.

La începutul rugăciunii ne-am adresat lui Dumnezeu cu cuvintele: Dumnezeule atotputernic şi veşnic. Învierea trupului Mariei şi înălţarea lui la cer este lucrarea atotputerniciei lui Dumnezeu. Care copil, dacă ar putea, nu şi-ar ţine mama cât mai mult în viaţă sau ar face-o să nu mai moară niciodată, sau, dacă a murit, care copil dacă ar putea, n-ar învia-o pe mama sa. Dar fiindcă nu suntem atotputernici şi veşnici asistăm neputincioşi la moartea mamei, iar dacă a murit, nu ne mai rămâne decât să o înmormântăm. Dar Isus Cristos, Dumnezeu fiind atotputernic şi veşnic, a putut să-şi învie mama şi s-o cheme lângă el în slava cerească.

Mai departe, am spus în rugăciune: Privind la smerenia Fecioarei Maria ai înălţat-o la sublima demnitate de mamă a unicului tău Fiu făcut om.

Iată ce a atras privirea lui Dumnezeu când a ales-o ca Mamă a Fiului său: nu bogăţia, căci în sătucul Nazaret nu erau toţi săraci, cel mai sărac om din satul dvs. E mai bogat decât erau cei mai bogaţi din Nazaret. Nu puterea şi poziţia socială, căci la cei puternici nu se uită, îi răstoarnă de pe tronuri. Nu ştiinţa înalţă; Maria probabil că nu ştia să citească şi să scrie; ci smerenia. Dumnezeu a privit la smerenia slujitoarei sale.

Iar astăzi ai încoronat-o cu o glorie neasemuită – am spus apoi în rugăciune.

Aşadar, învierea, glorificarea, încoronarea Mariei în cer se naşte din demnitatea ei de Mamă a lui Dumnezeu, din faptul că timp de nouă luni l-a purtat în sânul ei pe Fiul lui Dumnezeu ca într-un tabernacol viu, a fost locuinţa vie a lui Dumnezeu. Casele în care au locuit oamenii mari – scriitori, artişti, oameni de stat nu sunt distruse. Sunt păstrate cu grijă, transformate în muzee, în case memoriale. Aşa sunt, de pildă, la Iaşi, casele în care au locuit: Creangă, Sadoveanu, Alecsandri, Topârceanu. Cu atât mai mult se cuvenea să nu fie distrusă locuinţa Fiului lui Dumnezeu. Nu puteau să putrezească buzele care l-au sărutat pe Fiul lui Dumnezeu, nu puteau să putrezească ochii care l-au privit; nu puteau înţepeni braţele care l-au legănat, nu se putea amesteca cu ţărâna sânii care l-au alăptat, nu putea să devină pradă viermilor trupul care l-a purtat pe Fiul lui Dumnezeu.

De altfel Maria, suferind cu Fiul ei pe Calvar, a cooperat la victoria asupra morţii. Se cuvenea ca Fiul ei să o facă părtaşă pe mama sa la această victorie înviindu-ii trupul înaintea celorlalţi muritori care trebuie să aştepte până la învierea de apoi.

În încheiere, i-am cerut lui Dumnezeu ca prin mijlocirea Mariei să ne ajute şi pe noi să ajungem în mărirea cerească. Este cel mai preţios lucru, şi la drept vorbind, singurul lucru necesar pe care îl putem cere în rugăciune. Putem cere şi primi o mulţime de alte lucruri. Dar la ce ne folosesc dacă la sfârşitul vieţii nu ne mântuim, nu suntem primiţi în mărirea cerească, nu ne mântuim?

Desigur, mărirea cerească, mântuirea este darul lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp, ea cere strădania, efortul nostru. În prefaţa Liturghiei din solemnitatea Adormirii Maicii Domnului găsim aceste cuvinte: Fecioara Maria este semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul care călătoreşte pe acest pământ. Cu toţii suntem chemaţi să fim în această viaţă locuinţe ale lui Dumnezeu, asemenea Mariei. Cum? În trei feluri. Păstrând în noi harul sfinţitor, harul botezului. Căci sufletul în stare de har este locuinţa Sfintei Treimi. “Dacă cineva mă iubeşte…”. În al doilea rând, primim des Sfânta Împărtăşanie. Cel care se împărtăşeşte devine tabernacol viu în care locuieşte Cristos. În al treilea rând, respectând trupul nostru şi al altora ca pe un templu al Duhului Sfânt aşa cum respectăm ţi ţinem curată această biserică în care venim să ne închinăm. “Fugiţi de desfrâu, ne îndeamnă apostolul Pavel. Nu ştiţi oare că trupul vostru este templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” În felul acesta ceea ce este speranţă va fi o realitate: ca şi trupul Mariei, trupul nostru va învia odată şi se va înălţa în mărirea cerească.