Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a IX-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
1Regi 8,41-43
Galateni 1,1-2.6-10
Luca 7,1-10

Luca 7,1-10

Când a terminat de spus toate aceste cuvinte în auzul poporului, a intrat în Cafarnaum. Un centurion avea un servitor la care ţinea mult şi care, fiind bolnav, trăgea de moarte. Auzind despre Isus, a trimis la el pe unii bătrâni dintre iudei ca să-l roage să vină să-i salveze servitorul. Ajungând la Isus, aceştia îl rugau insistent: “Este vrednic ca să-i faci aceasta, căci iubeşte naţiunea noastră, iar sinagoga el ne-a construit-o”. Isus a mers cu ei şi nu era departe de casă când centurionul a trimis câţiva prieteni spunându-i: “Doamne, nu te deranja căci nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, de aceea nu m-am considerat vrednic să vin eu însumi la tine, dar spune un cuvânt şi servitorul meu va fi vindecat. Căci, deşi sunt un om supus autorităţii, am sub comanda mea soldaţi; şi spun unuia «Du-te!» şi se duce, iar altuia «Vino!» şi vine; şi servitorului meu «Fă aceasta!» şi face”. Isus s-a mirat auzind aceasta şi, întorcându-se către mulţimea care-l urma, a spus: “Vă spun că nici în Israel nu am găsit aşa o credinţă”. Când cei trimişi s-au întors acasă, l-au găsit pe servitor sănătos.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Anton Dancă

 

* * *

 

Teologia anatemei

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Israeliţii, pentru salvarea credinţei într-un singur Dumnezeu şi a durabilităţii neamului lor, erau intoleranţi faţă de popoarele păgâne. Cu acestea purtau războaie sfinte – războaiele Dumnezeului oştirilor. Învingând pe păgâni, de multe ori îi făceau jertfă de blestem sau anatemă.

La grecii din antichitate, anatema însemna un dar adus unui zeu şi pus pe altarul de jertfă; la evrei era tot o jertfă pusă pe altar, dar considerată încărcată cu păcatele oamenilor şi era destinată nimicirii totale pentru a împăca sau potoli mânia lui Dumnezeu. Pornind la luptă, evreii se legau prin vot că de vor învinge pe duşmani, îi vor jertfi lui Iahve atât pe oameni cât şi toate bunurile lor (Num 21,2 ş.u.; Ios 6), adică le făceau anatemă. Încălcarea votului era pedepsită cu toată asprimea (cf. 1Sam 13) prin boli, calamităţi naturale şi mai ales prin înfrângeri ruşinoase (Ios 7). Sunt şi cazuri în care ei păstrau relaţii de bună vecinătate cu alte neamuri (cf. Ios 9; Gen 34), care nu prezentau un pericol adevărat pentru credinţă şi naţiune, dar se ducea o luptă sistematică împotriva idolatriei, a căsătoriilor mixte şi ale altor relaţii sociale care ar fi prezentat un pericol.

Când omul îl caută pe Dumnezeu îi înţelege mai mult şi mai bine pe semenii săi din punct de vedere spiritual. Regele Solomon ne este un exemplu grăitor în această privinţă (lectura I-a). Este surprinzătoare toleranţa lui faţă de păgâni şi mai ales la inaugurarea templului dă dovadă de adevărată inspiraţie prin revelaţie. Regele lui Israel (970-931) înţelege că şi păgânii au trebuinţă de Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu singur este Creatorul tuturor şi ei trebuie să-l considere ca pe un adevărat Tată.

De ce sfântul Paul este intolerant faţă de cei care răstălmăcesc evanghelia şi-i afuriseşte, repetând de două ori anatema? Fiindcă evanghelia, vestea cea bună, constituie cucerirea de secole a spiritelor mari ca: David, Solomon, patriarhi, regi, profeţi etc.; şi mai ales este esenţa revelaţiei lui Isus, aceea că Dumnezeu este Tatăl nostru, noi suntem fraţi şi mântuirea este pentru toţi oamenii. Pentru această evanghelie Cristos s-a făcut anatemă, a luat asupra sa păcatele lumii şi, fiind atârnat pe cruce, nimicit ca un vierme al pământului, considerat blestemat de Dumnezeu şi de oameni (cf. Gal 3,13), el s-a jertfit pentru că a voit să pecetluiască vestea cea bună prin sigiliul divin al iubirii. Sfântul Paul, îndurerat de faptul că fraţii săi după trup s-au lepădat de Cristos şi l-au dat la moarte, spune că ar dori să fie el însuşi anatemă, asemenea lui Isus, pentru a-i aduce la mântuire (Rom 9,3), ca nu cumva în ziua judecăţii ei să audă cuvintele lui Isus: Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic pregătit diavolului şi îngerilor lui (Mt 25,41). Iată cât de mare era dragostea lui faţă de neamul său.

Forma aceasta de blestem – anatema – constituie culmea iubirii: doresc să mă nimicesc pe mine, ca să-i salvez pe ceilalţi. Evreii făceau anatema din cei învinşi pentru a supravieţui ei înşişi; creştinii se fac anatemă pe ei înşişi ca atât evreii cât şi păgânii să ajungă la mântuire, la supravieţuirea veşnică prin învierea fericită a lui Cristos.

Din păcate, mulţi creştini din zilele noastre blestemă pe alţii spre a-i nimici, spre a se scuza sau uşura pe ei înşişi, spre a intimida şi pentru a-i învinge pe duşmani. Unii îndrăznesc să-l blesteme chiar pe Dumnezeu şi tot ce este sfânt. Sfântul Iacob spune: Cu limba binecuvântăm pe Dumnezeu şi pe Tatăl şi tot cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies şi binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie aşa! (3,9-10). În primul rând, Isus ne-a învăţat să binecuvântăm şi să ne rugăm pentru cei care ne blestemă (cf. Lc 6,28); apostolii, de asemenea: Binecuvântaţi şi nu blestemaţi (Rom 12,14).

Este drept, există un rău în lume care nu trebuie tolerat: păcatul. Pe el trebuie să-l facem anatemă, dar nu pe oameni.

Isus ne învaţă, aşa cum am auzit în evanghelia de azi, că cea mai bună condamnare a răului constă în evidenţierea binelui. Prin faptul că Mântuitorul pune în evidenţă credinţa centurionului roman, condamnă necredinţa evreilor. Această formă de condamnare este constructivă. Cum ar arăta lumea, dacă noi, în orice discuţie cu alţii, am pune în evidenţă numai cele bune ale aproapelui? Desigur, ca un rai. Ar dispărea ura, răzbunarea, calomniile, clevetirile, blestemele etc.

În mod obişnuit, mulţi cred că îndreptarea celor răi stă în a-i umili, aruncându-le mizeriile lor în faţă, care seamănă mai mult cu o acţiune de nimicire. Iubirea cere ridicarea, sprijinirea, înălţarea lor la adevărata demnitate de fii adoptivi ai lui Dumnezeu, de fraţi ai lui Cristos şi ai noştri.

Găseşte celui rău partea lui cea bună şi încearcă să o foloseşti ca punct de sprijin, ca o pârghie pentru a-l ridica şi vei vedea ce uşor se poate îndrepta omul.

De obicei, ochii plini de ură, dispreţ, egoism etc. nu văd bine.

Isus a ascultat ruga centurionului, fiindcă au fost oameni care i-au văzut părţile bune. Era roman, păgân, cotropitor etc., dar au observat în el cel mai delicat sentiment de iubire faţă de slugi, faţă de cei de jos, faţă de cei marginalizaţi, pe care unii stăpâni îi tratau mai rău decât pe animale, au observat mila lui faţă de cei care suferă. L-au apreciat şi l-au câştigat de partea lor, iar el le-a făcut o sinagogă la Cafarnaum în care să găsească întâlnirea cu Iahve, cu izvorul bunătăţii. Găsind bunătatea în casa Domnului, ei intervin pentru el.

Care om nu are şi o parte bună, care să poată fi pusă în evidenţă? Numai cel rău nu vede binele din cel rău şi uneori nici chiar din cel bun.

Să analizăm, de exemplu, un păgân foarte cunoscut de lumea modernă, pe Gandhi, eliberatorul Indiei (1869-1948). Este un mister, el a cunoscut religia creştină mai mult decât mulţi creştini. Şi totuşi, a murit nebotezat. S-a condamnat? Să-l condamnăm? Gandhi spunea: Religiile sunt căi diferite, dar convergente spre acelaşi punct. Ce importanţă are dacă mergem pe căi diferite, dar ajungem la acelaşi scop? În realitate sunt atâtea religii câţi oameni sunt.

Desigur, nu putem fi de acord cu sincretismul religios, adică să punem toate religiile în aceeaşi oală şi să susţinem că toate sunt bune. Desigur că sunt mai bune decât ateismul, dar Gandhi voia să spună că religiile duc spre acelaşi punct când practică toleranţa. Toleranţa faţă de religia aproapelui este un semn de iubire şi, când oamenii se iubesc, paşii lor se îndreaptă numai spre Dumnezeul cel adevărat care este iubire (1In 4,8).

Atitudinea centurionului roman în faţa lui Isus trebuie să fie atitudinea fiecărui om în faţa iubirii, pe care o putem descoperi în fiecare persoană, deoarece darul credinţei se naşte din iubire, din Dumnezeu. Acolo unde omul descoperă iubirea, acolo se naşte credinţa, după cum spune apostolul Ioan în numele tuturor confraţilor săi: Şi noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi. Dumnezeu este iubire şi cel care rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el (1In 4,18).

Credinciosul fără iubire este un fanatic, un intolerant, un habotnic, un sectar, un ateu în fapt, deoarece credinţa lui este îmbâcsită de materialism, de aceea este moartă, fără suflet.

În testamentul spiritual al fericitului Ioan al XXIII-lea se spune: Ceea ce are cea mai mare valoare în viaţă este Isus Cristos, Cel Binecuvântat, Biserica sa, evanghelia, adevărul şi bunătatea. Şi are dreptate. Isus este templul dumnezeirii; a fost distrus şi reclădit în trei zile prin înviere; Biserica ne pune în contact cu învierea lui prin evanghelia pe care o propovăduieşte în spiritul adevărului şi al bunătăţii.

Să ne rugăm, asemenea regelui Solomon, ca toţi oamenii să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu în acest templu, fiindcă numai în el şi prin el putem obţine orice de la Tatăl.

Dă-ne, Doamne, viaţa în Cristos! Amin.

 

* * *

 

Duminica a IX-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Dumnezeu ne mântuieşte dacă urmăm conştiinţa noastră dreaptă.

Abdaraman, un băiat musulman, foarte drăguţ, mă însoţeşte şi în această seară la schit. A vorbit prietenos întotdeauna cu mine, dar în această seară este mut, este trist…

- Dar, Abdaraman, am insistat, vorbeşte, deschide-ţi inima prietenului tău, fratele Carlo. Atunci, Abdaraman a izbucnit în plâns. L-am întrebat:

- Prietene, ce te face să plângi?

- Frate Carlo, plâng pentru că nu devii musulman!

- A! – am exclamat – pentru că ar trebui să mă fac musulman!…

Abdaraman a strigat:

- Dacă nu te faci musulman, du-te în iad, ca toţi creştinii!

- Asta-i bună, Abdaraman! Cine ţi-a spus că voi merge în iad dacă nu mă fac musulman?

- “Taleb” (maestru în şcoala coranică) mi-a spus că toţi creştinii merg în iad; eu nu vreau să merg în iad.

Am ajuns aproape de schit şi Abdaraman s-a oprit: nu ar intra în acel loc catolic nici pentru tot aurul din lume. I-am spus:

- Nu, Abdaraman; Dumnezeu este bun şi ne mântuieşte pe amândoi; şi îl va mântui şi pe tatăl tău şi toţi vom merge în paradis… Stai liniştit; mergi acasă şi recită-ţi rugăciunea, iar eu mi-o recit pe a mea… Rugăciunile noastre merg în acelaşi cer, pentru că Dumnezeu este unul singur. Dumnezeul meu este şi Dumnezeul tău. El ne-a creat, ne hrăneşte, ne iubeşte… Dacă păzim poruncile sale, tu şi eu vom merge în acelaşi paradis… Nu mai plânge!…

Intru trist în schit… Dar în acea seară mi-a fost greu să mă rog. Sărmanul micuţ Abdaraman! Şi tu eşti victima fanatismului, a zelului furtunos al aşa-zişilor “oameni ai lui Dumnezeu”, care ar trimite în iad jumătate din neamul omenesc, numai pentru că “nu sunt dintre ai lor” (C. CARRETTO, Lettere dal Deserto, La Scuola).

2. Tema

Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii, chiar dacă aparţin unor religii diferite; are grijă de toţi, dar mai ales de cei care au o credinţă caracterizată de umilinţă şi de iubire.

3. Mesajul zilei

În Evanghelia de astăzi este vorba despre un centurion plin de credinţă. Mai ştiţi şi alţi centurioni din paginile Evangheliei şi ale Faptelor Apostolilor?

- Centurionul de sub cruce… centurionul Corneliu… În Biserica apostolică, mulţi soldaţi păgâni se converteau la creştinism.

Cine este şi cum se comportă centurionul despre care vorbeşte astăzi Evanghelia după sfântul Luca?

- Este un căpitan din armata romană, care comandă o sută de soldaţi.

- Este bun cu servitorii şi cu evreii: îi ajută să construiască o sinagogă, are o umilinţă religioasă foarte mare şi face totul pentru ca slujitorul său iubit să nu moară…

Ce spune şi ce face Isus?

- Isus ascultă suferinţele şi rugăciunile tuturor, chiar şi ale păgânilor; este hotărât să-l viziteze pe centurion…

- Laudă credinţa sa mare şi îl vindecă pe slujitorul său.

- În cuvintele şi faptele sale, Isus ni-l descoperă pe Dumnezeu. Cum este prezentat Tatăl de Isus cu această ocazie?

- Dumnezeu nu are preferinţe la persoane, dar îl primeşte pe cel care are credinţă şi este drept, indiferent de naţiunea căreia îi aparţine.

- Dumnezeu ascultă rugăciunea şi suferinţa tuturor oamenilor, indiferent dacă sunt de culoare, rasă şi religie diferită, pentru că îi iubeşte ca pe fiii săi. O credinţă plină de umilinţă, de solidaritate, de omenie, îi este plăcută.

Cred că este utilă povestirea convertirii centurionului Corneliu şi a întregii sale familii, aşa cum este prezentată în Fap 10. “Doamne, să te laude toate popoarele pământului”.

Asemenea lui Isus, şi noi trebuie să-i iubim şi să-i respectăm pe toţi oamenii ca pe fraţii noştri, chiar dacă aparţin unor religii diferite. În ele există fii şi credincioşi mult mai umili, mai încrezători, mai generoşi, mai umani decât noi.

- Trebuie să facem totul pentru ca diferitele religii din lume să respecte drepturile omului, pentru că, dacă nu suntem umani, nu putem fi credincioşi şi plăcuţi lui Dumnezeu. Vă amintiţi când, cu câţiva ani în urmă, papa s-a rugat la Assisi cu reprezentanţii mai multor religii din lume?

- Chiar dacă toţi au datoria de a primi ceea ce ne-a revelat Dumnezeu şi să îşi facă o religie după propriile criterii, dacă există bună-credinţă, chiar dacă este o floare diferită, este din aceeaşi grădină: cea a lui Dumnezeu. Concret, la şcoală, pe stradă, pretutindeni, îi respectăm pe străini, imigranţi, credincioşi de alte religii?

Centurionul ne-a lăsat o rugăciune foarte frumoasă, pe care încă o mai repetăm. Care este?

- Doamne, nu sunt vrednic… O repetăm înainte de a primi sfânta Împărtăşanie.

- Desigur, chiar dacă ne străduim să ne pregătim bine, nu suntem niciodată vrednici să-l primim pe Isus.

4. Exemple

a) Papa Luciani, vorbindu-le clericilor, spunea: “Inima este numită urechea sufletului; ne-a fost dată pentru a auzi durerile, nevoile altora. Şi nu numai ale celor care sunt apropiaţi, ci şi ale celor îndepărtaţi. Într-o poveste de aventuri indiene, un şef, ascuns la nişte piei-roşii, a spus la un moment dat: Linişte! Şi s-a aruncat cu urechea la pământ. După câteva secunde, se ridică şi spuse: Se apropie feţele palide! Aud tropăitul cailor lor!

- Vouă, ministranţilor, vă place să vă jucaţi de-a indienii…

Bine, atunci aş vrea să o faceţi într-un mod nou: apropiaţi-vă urechea de pământ pentru a auzi durerile celor care sunt departe! Aş vrea să aveţi inimă nu numai pentru bunica bolnavă, pentru colegul lovit, ci şi pentru toţi copiii de departe, care nu-l cunosc pe Domnul, nu au un preot pentru a-i instrui şi spovedi!…”

b) Era odată un băiat certăreţ şi antipatic. Întotdeauna voia să se joace singur. Se juca singur cu bilele, singur cu mingea. Nu împrumuta nimănui skate-board-ul său. Dacă insistau colegii, el desena cu o bucăţică de cretă un cerc pe asfaltul din piaţa satului şi spunea ameninţător: “Vai de cel care intră în cercul meu! Aceasta este casa mea!”

Într-o zi, a venit în piaţa satului o fetiţă mică, mică. I-a întrebat pe copii: “De ce stă băiatul acela singur în cercul său?”

“Nu ne lasă niciodată să ne jucăm cu el. Nu putem nici să intrăm în cercul său. Cercul este casa lui, spune el”, au răspuns copiii.

Iar fetiţa: “Şi voi… vă lăsaţi bătuţi pentru atât de puţin?”

Apoi a luat o bucăţică de cretă şi a tras pe asfaltul pieţei un cerc mare, care includea cercul acelui copil morocănos.

“Aşa, spuse fetiţa, ştergându-şi pe haina albă praful de pe degetele murdare de cretă. Acum putem să ne jucăm împreună, pentru că acum el locuieşte în casa noastră”. Şi din acea zi, toţi copiii din sat se joacă împreună. Asta şi pentru că nu are sens să te joci singur cu mingea. Şi ce plăcere ai să mergi pe skate-board, dacă nimeni nu te priveşte? (GIUSEPPINA DE ROMA, Maria e i bambini, E.P., 1990).

 

* * *

 

Isus a pornit la drum împreună cu ei

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Înţelegerea misterului lui Isus se realizează treptat prin acţiunea Duhului Sfânt pornind de la manifestările sale cele mai simple din mijlocul comunităţii. Evanghelia de azi (Lc 7,1-10) ne relatează faptul că nişte iudei au venit la Isus şi l-au rugat pentru a merge şi a vindeca sluga unui centurion roman şi Isus a pornit la drum împreună cu ei spre casa indicată.

Deseori găsim în Sfânta Scriptură dorinţa poporului ca Dumnezeu să fie şi să meargă în mijlocul său spre ţara promisă. Moise l-a rugat: “Dacă am aflat har în ochii tăi, o, Doamne, binevoiască Domnul meu să vină în mijlocul nostru căci suntem un popor tare de grumaz; ci tu ne iartă fărădelegile şi păcatele noastre şi fă-ne pe noi moştenirea ta” (Ex 34,9). Sfântul Paul îi îndemna pe credincioşii galateni să umble conform Duhului (Gal 5,6), adică conform iubirii (Ef 5,2), fiindcă Isus s-a făcut însăşi calea noastră (In 14,6) pe care noi putem să mergem către Tatăl având garanţia Duhului făcută preotului Iosua: “Dacă vei umbla pe căile mele şi dacă vei fi credincios slujirii mele [...] îţi voi îngădui să intri în templul meu împreună cu aceia care sunt slujitorii mei” (Zah 3,7).

Lectura I (1Rg 8,41-43) ni-l prezintă pe Solomon rugându-se în templul pe care abia îl construise pentru toate neamurile pământului, ca toţi să cunoască numele lui Dumnezeu în acest loc. Profetul Isaia arată cum într-o zi neamurile se vor îndemna unele pe altele zicând: “Veniţi să urcăm pe muntele Domnului, la templul Dumnezeului lui Iacob, ca să ne arate căile sale şi să putem umbla pe cărările sale. Fiindcă din Sion va ieşi legea şi din Ierusalim cuvântul Domnului” (Is 2,2-3).

Această dorinţă de întâlnire cu Dumnezeu o va realiza Isus în Noul Testament, arătând că pe Dumnezeu nu trebuie să-l căutăm spre a-l adora nici în Ierusalim şi nici pe muntele Garizim, ci în interior, în intimitatea sufletului nostru pătruns de duh şi de adevăr (In 4,21-24).

Evanghelistul Luca ne propune ca model de întâlnire pe cea dintre Isus şi centurionul roman. Centurionul era o persoană oficială din armata de ocupaţie a Romei. El avea în subordinea sa o sută de soldaţi care menţineau ordinea militară în Palestina. Misiunea lor nu era deloc uşoară, fiindcă iudeii ţineau cu dinţii de personalitatea lor naţională şi nu se puteau resemna deloc cu gândul ca steagurile Romei să se înalţe deasupra cetăţii Ierusalimului şi să le controleze destinele. Deseori se revoltau şi preferau mai bine să moară decât să sufere ocara subjugării. Este surprinzător faptul că un centurion se arată ca un adevărat prieten al iudeilor. Textul evangheliei de azi arată chiar că el îi iubeşte, adică nu numai că le respectă calitatea lor de israeliţi, ci chiar îi ajută să-şi păstreze independenţa lor umană şi religioasă, construindu-le o sinagogă (cf. CBL pag. 1171-1172).

Ce poate fi mai minunat decât iubirea care învinge ura? Ce poate fi mai diabolic decât ura care distruge iubirea? Cât de minunată este iubirea lui Dumnezeu care ne-a făcut cadou, nu o sinagogă, ci un templu ceresc, chiar pe Fiul său făcut om, în care noi să ne găsim independenţa umană, religioasă, adevărata libertate de copii ai lui Dumnezeu! Când iubirea cucereşte inimile, armele amuţesc. Acesta este drumul pe care a pornit Isus spre noi, spre casa centurionului, dar mai ales spre casele acelora care poartă arma ucigătoare a urii. Calea lui Isus este calea ecumenismului autentic. Acei care vor merge alături de el nu vor demola cu forţa moscheile, sinagogile, templele necreştinilor, ci îi vor respecta şi chiar îi vor ajuta să şi le facă, pentru a vedea în iubirea creştină pe acela pe care îl intuiesc prin credinţa lor: pe Dumnezeu.

În timp ce iudeii (care pretindeau a avea credinţa adevărată într-un singur Dumnezeu) s-au oprit în iubirea lor la sinagoga pe care au primit-o, centurionul care le-a dat-o pătrunde până în adâncul credinţei şi-l acceptă pe Isus ca pe acela care vine de la Dumnezeu şi dispune de puterea necesară prin care lumea îşi poate obţine mântuirea (simbolizată de vindecarea servitorului bolnav) (cf. CBL pag. 1172).

Isus a venit în lume să umble cu noi, dar nu vrea să rămână vizavi de noi, ci să intre în noi, ca noi să umblăm în el. A merge alături de Isus, a fi deseori vizavi de el, înseamnă a merge ca cei doi ucenici în drum spre Emaus: trişti şi abătuţi, descurajaţi şi întrebători. A merge în Isus înseamnă a purta bucuria învierii lui spre fraţi, asemenea tot celor doi care se întorceau de la Emaus la Ierusalim (cf. Lc 24,13-35). Acesta este mersul adevărat care are dinamismul paşilor din Duhul Sfânt care l-a înviat pe Cristos din morţi: “Dragostea lui Cristos ne împinge” (2Cor 5,14).

Când un lucru se cunoaşte, pornind de la iubire, Legea lui Moise nu mai poate avea nici un fel de obiecţii. Iudeii, conform Legii, nu aveau voie să intre în casele păgânilor. Dar acest centurion roman este un păgân capabil de iubire. Iudeii înşişi simt că este vrednic de a i se trece pragul casei şi de a-i răsplăti iubirea. Ei îi spun lui Isus: Merită să-i faci acest favor, fiindcă ne iubeşte.

Iubirea îl pune pe Isus în mişcare, iar credinţa centurionului îl umple de admiraţie: Nici în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare.

Credinţa – adeziunea conştientă faţă de misterele divine – este o urmare a acţiunii lui Dumnezeu care singur are iniţiativa. Omul nu crede fiindcă Biblia, Tradiţia şi Magisteriul Bisericesc îl propun pe Cristos drept misterul credinţei noastre, ci pentru că Dumnezeu însuşi, într-un chip exclusiv, a acţionat în mod tainic în el (cf. CBL pag. 1645). Pentru credinţa noastră Isus a spus: “Este în folosul vostru ca eu să mă duc, pentru că, dacă nu mă duc, Apărătorul nu va veni la voi. Dacă însă mă duc, eu vi-l voi trimite” (In 15,7-8). Şi Isus ni l-a trimis pe Duhul Sfânt ca să ne înveţe tot adevărul din interior, din intimitatea sufletului. De aceea Duhul Sfânt nu are chip de om, ca să nu-l plasăm vizavi de noi, ci să simţim cum el acţionează din intern: cum îl face prezent pe Cristos în noi, ca noi să simţim şi să trăim din interior adevărata libertate a fiilor lui Dumnezeu. Când îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele noi ne simţim cei mai liberi, pentru că “unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este libertatea” (2Cor 3,17), iar dacă cineva nu are Duhul lui Cristos, acela nu este al lui Cristos (Rom 8,9), nu se poate bucura de libertate pe drumul vieţii, fiindcă rămâne sclav păcatului (cf. DT, pag. 15).

Acolo unde acţionează credinţa, iubirea se transformă în fapte: centurionul crede, iubeşte şi construieşte o sinagogă, iar speranţa că iubirea şi credinţa sa nu pot fi zadarnice îi aduce bucuria de a-şi găsi slujitorul vindecat.

La ce a privit Isus mai mult în inima centurionului: la faptul că le-a zidit iudeilor o sinagogă? că i-a iubit? că şi-a iubit slujitorul bolnav? Sinagoga zidită de centurion putea fi o tactică politică. Iubirea faţă de iudei putea fi o manevră prin care să scape de necazuri. Am fi ispitiţi să spunem că a privit la iubirea centurionului faţă de slujitorul bolnav, problemă de rezolvat pentru judecata de apoi: “Am fost bolnav şi m-aţi vizitat” (Mt 25,36), fiindcă Isus însuşi se identifică cu cel bolnav. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Isus priveşte la smerenia centurionului care se recunoaşte mai bolnav decât slujitorul său şi nevrednic de a fi vizitat de Isus: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu. Isus şi-a amintit întotdeauna cu plăcere de smerenia mamei sale Maria spre care a privit Tatăl său ceresc în momentul în care l-a trimis în lume!

Credinţa ne deschide fereastra prin care putem să privim cu luciditate în noi înşine. Ecumenismul nostru trebuie să înceapă cu Cristos: oferindu-i păcatele, fiindcă atâta este al nostru şi atâta putem face. De credem că suntem cineva sau ceva, fiindcă am făcut o sinagogă iudeilor, o biserică creştinilor, un templu necreştinilor, o moschee musulmanilor etc., sau chiar pentru că am vizitat bolnavii şi am ajutat săracii, trebuie să cerem cu apostolii: “Doamne, măreşte în noi credinţa!” (Lc 17,5) ca să ne dăm seama că nu suntem vrednici să vii la noi sau noi să venim la tine, ci spune numai un cuvânt şi se va vindeca sufletul nostru, sufletul meu… Priveşte la umilinţa slujitorilor tăi!

Să ne rugăm cu psalmistul: “Caută spre mine, Doamne, şi mă miluieşte, căci sunt singur şi sărman. Vezi înjosirea mea şi chinul meu şi-mi iartă toate păcatele, Dumnezeul meu!” (Antifona intrării: Ps 24,16-18).

Numai aşa Isus nu va mai fi vizavi de noi, ci în noi şi noi în el şi vom porni împreună pe drumul care duce la templul Ierusalimului ceresc. Amin.