Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a IX-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Deuteronom 11,18.26-28
Romani 3,21-25.28
Matei 7,21-27

Matei 7,21-27

În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: “Nu oricine îmi zice «Doamne, Doamne», va intra în împărăţia cerurilor, dar cel care face voinţa Tatălui meu din ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne, oare nu în numele tău am profeţit, nu în numele tău am scos diavoli şi nu în numele tău am făcut multe minuni?» Atunci eu le voi spune pe faţă: «Nu vă cunosc; plecaţi de la mine nelegiuiţilor!» De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale mele şi le împlineşte, se va asemăna cu un om înţelept care şi-a clădit casa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile, au izbit în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era clădită pe stâncă. Dar oricine aude aceste cuvinte ale mele şi nu le îndeplineşte, se va asemăna cu un om nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. A căzut ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile, au izbit în casa aceea şi s-a prăbuşit, iar prăbuşirea ei a fost mare”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
pr. Anton Dancă
pr. Şerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu

 

* * *

 

Legea şi credinţa

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Noi suntem atât de obişnuiţi cu gândul la mântuirea sufletului şi la viaţa veşnică încât credem că şi evreii de pe timpul lui Moise, ca şi contemporanii lui Isus, gândeau la fel despre Lege. Nicidecum. Gândul lor era legat de viaţa prezentă, de bunăstarea materială, onoruri, sănătate, viaţă lungă, copii mulţi ca neamul să fie cât mai puternic şi Mesia să vină pentru a mări şi pentru a apăra toate acestea, ca să moară duşmanii de necaz. Dacă aveau o oarecare grijă de suflet, tot cu acest scop căutau să-l menţină în pace cu Iahve, ca să nu aibă de suferit vreo pagubă. Toate acestea le putem deduce atât din comportamentul evreilor de pe timpul Mântuitorului, cât şi din pilda rabinului Irhuda care, într-o zi, stând la poarta cetăţii, spunea prietenilor săi: Dragii mei, în cele din urmă am aflat şi am câştigat un leac miraculos. Acest leac întinereşte, prelungeşte viaţa, o face mai veselă şi mai fericită. Pentru ce nu vă preocupaţi şi voi de aşa ceva? Ei l-au întrebat: Este de vânzare? Toţi vrem să cumpărăm aşa ceva, oricât ar costa! Atunci rabinul şi-a chemat prietenii acasă la el, le-a deschis un mic dulăpior în faţa căruia se afla o candelă aprinsă şi le-a arătat Legea; a deschis-o şi le-a citit: Dacă vrei să trăieşti mult pe pământ în pace şi bucurie, fereşte-ţi limba de calomnie şi de toată vorba cea rea (Ps 23). Prin urmare, tot gândul era îndreptat spre fericirea de aici, de pe acest pământ. Gândul la viaţa veşnică nu le era străin, dar îl considerau un mister cu care nu are rost să-ţi baţi capul prea mult. Când Isus le-a expus învăţătura sa despre viaţa cea nouă pe care el a adus-o, despre viaţa veşnică pe care o pot dobândi prin credinţă, ei îl ispiteau pe această temă, nu le convenea (cf. Lc 10,25; 18,18).

De ce era atât de exigentă Legea lui Moise, dacă ea se referea doar la această viaţă trecătoare? Moise le spune: Poruncile pe care vi le dau, puneţi-le la inima voastră, în sufletul vostru; legaţi-le la încheietura mâinii ca pe un semn, puneţi-le ca pe o podoabă pe fruntea voastră! (Dt 11,18); Vor fi cuvintele acestea în inima ta şi le vei istorisi copiilor tăi şi le vei medita şezând în casă şi mergând pe drum, dormind şi veghind (Dt 6,6-7). Moise nu le mai lasă nici un spaţiu cât de mic în care să se gândească la altceva. De ce? Legea era expresia dreptăţii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este atât de credincios legământului său, dacă el îşi ţine făgăduinţele întotdeauna, atunci nici evreului nu-i era îngăduit să uite Legea Domnului. Israelitul era drept în faţa Domnului în măsura în care păstra Legea.

Sfântul Paul susţine cu fermitate că noi avem toată convingerea că omul devine drept numai prin credinţă, independent de Legea lui Moise (cf. Rom 3,28). De ce? Legea era numai pentru a face cunoscut păcatul. Omul a călcat-o. Dumnezeu nu mai era dator să rămână credincios făgăduinţelor, dar rămâne şi îl trimite pe Mesia. Dreptatea omului va izvorî din credinţa în Mesia, care acum este darul gratuit al lui Dumnezeu şi mântuirea prin Cristos nu poate fi decât tot gratuită.

Moise zicea cumva: Dacă vrei să fii fericit pe pământ şi să vină acela care va păstra fericirea ta, păzeşte Legea! Pe când sfântul Paul zice: Dacă vrei să fii fericit pentru totdeauna cu Cristos, să vezi ceea ce ochiul pământesc nu poate vedea, să auzi ceea ce urechea materială nu poate auzi, să te bucuri de lucruri atât de frumoase cum nici nu-ţi poţi închipui, păstrează credinţa! Legea a fost dată pentru un timp şi timpul ei s-a terminat; credinţa ne este dată pentru viaţa veşnică şi timpul ei abia începe.

Natural că omul are trebuinţă de fericire atât în timp cât şi în veşnicie. Cel care îşi doreşte fericirea vremelnică şi-o poate dori şi pe cea veşnică? Poate să-şi păstreze credinţa acela care nu păzeşte poruncile?

Cristos a desăvârşit Legea punând-o în slujba credinţei: trebuie să crezi că păstrând poruncile vei intra în viaţa veşnică (cf. Mt 19,17). Răscumpărarea este definitivarea convertirii de la gândirea Vechiului la cea a Noului Testament, de la Lege la credinţă. Răscumpărarea ne-a adus-o Cristos prin desăvârşirea Legii şi a profeţilor; mântuirea, care este trăirea răscumpărării, este un dar gratuit al lui Dumnezeu.

La ce mai folosesc faptele bune, dacă mântuirea este gratuită?

Mântuirea are menirea, nu numai să ne elibereze de păcat şi să ne ducă la viaţa veşnică, dar şi pe aceea de a ne face să acţionăm ca Dumnezeu. Faptele bune ne dau certitudinea mântuirii prin fericirea pe care o pun şi o păstrează în suflet.

Mântuirea este gratuită din partea lui Dumnezeu, dar din partea omului se cere actul voinţei libere de a o accepta. Or, actul acceptării este ascultarea. Isus a venit şi ne-a învăţat tocmai acest lucru: ascultarea de voinţa Tatălui – Pe dânsul să-l ascultaţi (Mc 9,7) – şi cu această voinţă s-a hrănit zilnic şi în această ascultare şi-a găsit toată bucuria, fericirea. În ce constă ascultarea? În cunoaşterea gândului Tatălui prin Duhul Sfânt şi împlinirea lui înainte de a i se porunci. Cristos a ieşit totdeauna în întâmpinarea Tatălui ceresc cu iubire, disponibilitate, promptitudine şi fidelitate. Această ascultare preventivă constituie secretul fericirii şi armoniei supreme din sânul Preasfintei Treimi. Ea trebuie să se reflecte pe pământ. Va îndrăzni un tată să poruncească fiului să facă un lucru când de nenumărate ori a avut surpriza de a vedea făcut ceea ce abia îşi pusese în gând să-i spună că trebuie făcut? Nu, fiindcă o simplă privire, un simplu gest care îi trădează intenţia este suficient. Aşa ascultarea, care are la bază iubirea, face legea fără sens. Legea rămâne, când iubirea îşi spune cuvântul, o simplă martoră a infidelităţii omului de odinioară. Copilul face voinţa tatălui fiindcă el crede în iubirea lui. Aşa şi pentru mântuire: ne este necesară credinţa în iubirea lui Dumnezeu: Şi noi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi, mărturiseşte sfântul Ioan (1In 4,16). Credinţa este aceea pe care ne-o dă Dumnezeu gratuit la Botez şi care apoi aruncă lumina sa divină asupra faptelor noastre, ca să le facem conform cu voinţa celui care ne-a dat credinţa ca să ne facă fiii săi, moştenitori ai împărăţiei sale.

Ascultarea lui Isus Cristos stă la baza faptelor noastre izvorâte din credinţă.

S-a smerit făcându-se ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce. Această ascultare este, prin excelenţă, un act liber care îl înalţă în demnitate şi glorie (cf. Evr 1,5-8). Deoarece Cristos a dat omului posibilitatea acestui act liber, omul poate aduce lui Dumnezeu cultul suprem în spirit şi adevăr, împlinindu-i voinţa, fiindcă astfel de închinători caută Tatăl (In 4,23).

Aşa se concretizează credinţa în fapte, fără să mai fie trebuinţă de Lege. Aceasta rămânând doar ca o amintire a spiritualităţii trecutului.

Cum se explică faptul că unii vor fi totuşi condamnaţi, reprobaţi de acel: Plecaţi de la mine! Nu vă cunosc! deşi nu le-au lipsit faptele bune, fiindcă vor spune: Oare nu în numele tău am vindecat, am scos diavoli etc.?

Când Isus ne-a descoperit comoara – învierea şi viaţa -, ne-a dat parabola mărgăritarului de mare preţ şi a comorii ascunse în pământ. Cine află cu adevărat această comoară, cine crede în fericirea ei, vinde, dă tot ce are, ca să o poată cumpăra (cf. Mt 13,46). Cei reprobaţi vor putea dovedi că au făcut minuni, dar nu vor putea dovedi că au dat tot, ba chiar nimic, fiindcă minunile le-au făcut după voinţa lor şi nu a lui Dumnezeu, din minuni şi-au luat partea de glorie cuvenită numai lui Dumnezeu; n-au ţinut cont că înfăptuirea minunilor este o carismă dată în folosul tuturor; şi, pentru a-i face părtaşi pe alţii de darul primit, este necesar să fie purtată crucea de toate zilele pe urmele lui Isus, ca minunile să fie autentice.

Un om, care se credea sfânt, a visat într-o noapte că a murit. A bătut în poarta raiului. A auzit glasul Tatălui ceresc: Cine-i acolo? Omul a răspuns: Eu sunt… Tu mă ştii doar câte fapte bune am făcut. Pot să intru? N-a primit nici un răspuns. De spaimă s-a trezit şi a constatat că a transpirat de frică. Şi-a pus problema: De ce n-au fost găsite faptele mele bune vrednice de a-mi deschide poarta paradisului? A constatat că nu erau făcute în unire cu Cristos, cu Domnul şi prin Domnul şi, prin urmare, n-a făcut faptele bune ca un domn. S-a corectat şi când a murit cu adevărat şi s-a prezentat la poarta raiului, bătând, a auzit aceeaşi întrebare: Cine eşti? De data aceasta a răspuns: Sunt Isus. Poarta s-a deschis şi el a intrat în fericirea veşnică, fiindcă a fost domn prin Domnul pe acest pământ.

Să nu uităm! Când vom putea spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20), atunci putem avea convingerea că suntem apţi pentru a intra în împărăţia Tatălui.

 

* * *

 

Duminica a IX-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Structura anului liturgic urmează un ritm pedagogic impus de preocuparea Bisericii pentru a forma şi educa, în inima şi sufletul credincioşilor ei, conştiinţa identităţii personale, a demnităţii şi a responsabilităţii fiecăruia dintre noi. Realitatea spiritului nostru şi a vocaţiei noastre creştine implică şi exigenţa de a ne cunoaşte mereu mai bine credinţa şi de a o cultiva pentru a aduce astfel roade în viaţa de zi cu zi.

De aceea, în prima parte a anului bisericesc, prin cele două timpuri liturgice speciale, cel al Adventului şi cel al Paştelui, Biserica ne introduce în misterul lui Cristos, fundamentul şi scopul credinţei noastre. Parcurgem în această perioadă, prin textele propuse în liturgia cuvântului, de la fiecare Sfântă Liturghie, cele mai importante momente ale vieţii pământeşti a lui Cristos, de la naşterea sa minunată din sânul feciorelnic al Sfintei Maria, până la învierea glorioasă din noaptea de Paşti şi manifestarea puterii sale depline prin trimiterea Duhului Sfânt, în ziua de Rusalii. Astfel, an de an, ne naştem, murim şi înviem împreună cu Cristos pentru ca să-l cunoaştem şi să-l înţelegem tot mai mult şi cunoscându-l, să-l recunoaştem ca Domn şi Mântuitor.

Odată cristalizată cunoaşterea noastră despre persoana şi misiunea lui Cristos, Biserica ne invită, în restul timpului de peste an, să reflectăm asupra identităţii noastre, care nu poate şi nu trebuie să rămână indiferentă după întâlnirea cu Domnul. Plecând de la învăţătura lui Cristos, expusă în evanghelii şi susţinută de întreaga Sfântă Scriptură, an de an, duminică de duminică, zi de zi lucrăm la edificarea condiţiei noastre de creştini, la desăvârşirea fiinţei noastre răscumpărate şi chemate la o nouă viaţă, la viaţa cea adevărată în Cristos.

Isus însuşi identifică devenirea fiinţei noastre cu efortul de a construi o casă, iar în evanghelia duminicii de astăzi – prin care se reia ciclul duminicilor de peste an – insistă asupra celui mai important element al acestui edificiu: asupra fundaţiei, a temeliei, a structurii de bază care dă soliditate şi siguranţă oricărui edificiu.

Orice om îşi construieşte din propria viaţă o casă; fiecare dintre noi adaugă zi de zi câte un element nou la edificarea propriei personalităţi şi a propriului destin. Şi, desigur, este foarte importantă materia primă cu care lucrăm şi modul în care facem acest lucru, însă elementul cel mai important, hotărâtor şi decisiv îl reprezintă orientarea de bază, fundamentul, conştiinţa şi credinţa în realitatea ultimă, care ne condiţionează şi dă sens identităţii noastre: Mântuirea, înţeleasă şi trăită ca o nouă condiţie de a fi, la care Cristos ne-a ridicat prin misterul răscumpărării, prin întruparea, moartea, învierea şi trimiterea Duhului Sfânt.

Nu cu mult timp în urmă, am celebrat împreună toate aceste realităţi ale mântuirii noastre, recunoscându-l pe Cristos, mort şi înviat, ca Domn şi Răscumpărător. Astăzi, Biserica ne invită să ne întoarcem spre noi înşine şi – în lumina acestor evenimente – să înţelegem care este rodul misiunii lui Isus în viaţa noastră, să înţelegem noua condiţie pe care el a dobândit-o pentru noi, pentru ca astfel să putem începe edificarea unei personalităţi creştine mature pe care “nici ploaia, nici vânturile, nici şuvoaiele şi nici un fel de furtună – oricât de violentă – nu vor reuşi să o distrugă, pentru că este construită pe stâncă”.

Ce este de fapt Răscumpărarea şi cum se răsfrânge ea asupra noastră? Ce a făcut Isus concret pentru fiecare dintre noi şi care este datoria noastră în faţa acestei realităţi? Iată câteva întrebări la care vă invit să reflectăm în continuare împreună.

Cunoaştem din Sfânta Scriptură – mai ales din primele capitole ale Genezei – manifestarea de iubire a lui Dumnezeu în creaţia fericită a omului şi răspunsul surprinzător al acestuia, care încercând să-şi ia viaţa în propriile mâini, sfârşeşte atât de tragic. Încercarea lui de a se elibera nu a fost decât o iluzie, pentru că abia din acel moment omul a devenit sclav – “sclavul păcatului” – aşa cum spune şi sfântul Paul: “păcatul a intrat în lume”, răul s-a instaurat în mijlocul oamenilor.

Sfântul Paul insistă asupra efectelor devastatoare ale păcatului: “Toţi oamenii au păcătuit, toţi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Pentru apostolul neamurilor păcatul nu reprezintă doar semnul unei dezordini morale ci este, în primul rând, o decădere existenţială. Omul se rupe de slava lui Dumnezeu, cea care îi conferea demnitate şi fericire în grădina Paradisului, şi cade în sine însuşi, cade în lumea în care descoperă că este gol şi se ruşinează.

Rămas singur, omul este incapabil să progreseze iar sfântul Paul – tot în Scrisoarea către Romani, din care am ascultat astăzi un fragment în cea de-a doua lectură – arată că atât păgânii, care deşi puteau să-l recunoască pe Dumnezeu şi legea sa în frumuseţea şi ordinea creaţiei, cât şi evreii, care au avut privilegiul de a primi legea direct de la Dumnezeu, nu au putut şi nu au reuşit să umble pe calea dreptăţii, pentru că “toţi, atât iudei cât şi greci, se află sub păcat”.

În aceste condiţii singur Dumnezeu este acela care, independent de faptele legii, ne oferă dreptatea sa – acea slavă a dumnezeirii înlocuită de păcat – prin harul său, datorită răscumpărării înfăptuite de Cristos. Prin întruparea sa Isus a recreat, purificând, fiinţa umană iar prin moartea şi învierea sa a ucis în noi păcatul şi ne-a dăruit demnitatea şi puterea de a fi ceea ce am fost odată: fii ai lui Dumnezeu.

Acesta este mesajul evangheliei, aceasta este vestea cea bună, Dumnezeu ne-a ridicat la demnitatea de fii ai săi, aşezând în inimile noastre slava dumnezeirii, aşezând în inimile noastre pe Duhul Sfânt, făcându-ne capabili să iubim aşa cum el o face şi să devenim desăvârşiţi aşa cum el este.

În Vechiul Testament, Dumnezeu a dăruit poporului evreu Legea pentru a-i face cunoscut păcatul; în Noul Testament, Dumnezeu ni se dăruie pe sine însuşi pentru a învinge cu el păcatul; în Vechiul Testament, omul este pus să aleagă între binecuvântare şi blestem; în Noul Testament, prin Cristos, omul primeşte gratuit binecuvântarea şi este chemat să o transforme în viaţă.

Această binecuvântare suntem chemaţi şi noi astăzi să o transformăm în fundament al vieţii noastre. Conştiinţa că suntem fii ai lui Dumnezeu, purtători ai strălucirii divine, temple ale Duhului Sfânt, ne conferă siguranţa şi certitudinea de care avem nevoie pentru a rezista furtunilor ce se năpustesc asupra noastră. Noi nu putem răzbi numai cu propriile puteri. Dacă nu acceptăm în noi lucrarea harului şi nu colaborăm cu ea, prăbuşirea noastră este inevitabilă.

Iată de ce rugăciunea are un rol atât de important în viaţa fiecăruia dintre noi. Realitatea mântuirii nu este ceva la care ne gândim numai când suntem la Biserică sau ceva care se va realiza odată, la sfârşitul lumii. Mântuirea este o constantă a existenţei noastre. Este adevărat că prin Biserică şi în Biserică intrăm în contact direct cu autorul mântuirii, şi că ea va fi desăvârşită în viaţa veşnică, însă zi de zi, clipă de clipă, noi trebuie să fim conştienţi că suntem fiii lui Dumnezeu.

Marele gânditor Constantin Noica, vorbind despre esenţa creştinismului, mărturisea că “dacă atribuim creştinului doar o viaţă morală este prea puţin; ceea ce este cu adevărat important este viaţa în duh creştin“.

Creştinismul nu reprezintă doar un cumul de practici şi de ritualuri sacre, sau numai o sumă de îndatoriri şi norme morale, ci este în primul rând un mod de a fi, care atrage după sine şi un nou mod de a acţiona, iar eficacitatea acestui mod de a acţiona depinde de autenticitatea vieţii celei noi în credinţă. Răscumpărarea oferită de Dumnezeu nu are în sine nimic umilitor – ea nu reprezintă o graţiere – ci este o realitate pozitivă, dinamică, care ne ridică la perfecţiunea umanităţii noastre. Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea – în discursul susţinut în aula Organizaţiei Naţiunilor Unite – declara că “un umanism fără Dumnezeu este un umanism infirm şi istoria ne-a demonstrat de atâtea ori acest lucru”. Numai împreună cu Dumnezeu putem deveni oameni adevăraţi.

Se spune despre un mare prinţ, din deşerturile Arabiei, că a primit, din partea unor prieteni, ca dar de mulţumire pentru ospitalitate, o floare rară, de mare preţ, cu recomandarea de a-i purta o grijă deosebită.

“Această floare – i-au spus ei – are nevoie de toată atenţia şi de toată grija, pentru a ajunge la împlinire”.

Prinţul a luat floarea, i-a săpat o grădină, undeva la vedere, ca să poată fi admirată de toată lumea; a împrejmuit-o cu un gard, ca să o apere de vânturile ucigătoare ale deşertului; a legat-o, a săpat-o şi, zi de zi, veghea, aşteptând să se deschidă pentru a-i putea admira frumuseţea.

Însă, spre marea lui îngrijorare, constata că floarea slăbeşte şi se ofileşte din ce în ce mai mult. A chemat atunci pe toţi marii învăţaţi din împărăţie pentru a-l ajuta să o salveze. Aceştia îl felicitau pentru măsurile deosebite de protecţie pe care le luase, însă nu reuşeau să înţeleagă ce se întâmplă. Numai un bătrân, care călătorise mult prin lume şi cunoştea din tainele pământului şi ale cerului i-a spus cu simplitate:

“Prinţe, floarea ta are nevoie de apă, de multă apă!”

Obişnuit cu florile deşertului prinţul uitase că cel mai important element pentru viaţa plantelor este apa.

Obişnuiţi cu cele ale lumii putem uita şi noi uşor care este elementul esenţial pentru împlinirea noastră. Riscăm să ne îngrijim de multe aspecte lipsite de importanţă, neglijând comoara de care avem cu adevărat nevoie.

Există în psalmi o expresie care ne avertizează şi astăzi: “Dacă nu este Dumnezeu cel care construieşte casa, în zadar se străduiesc muncitorii”. Să-i adresăm aşadar necontenit rugăciunile noastre, pentru ca primindu-l în Sfânta Euharistie să ne înveţe să punem în practică cuvântul lui şi să construim împreună cu el o casă, pe care “nici valurile, nici vânturile, nici şuvoaiele şi nici o furtună nu o vor putea distruge, pentru că este construită pe stâncă”.

Bogdan Herciu

 

* * *

 

Duminica a IX-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Unul dintre cele mai neplăcute evenimente din viaţă este un control general la medic. Oricât ar fi medicul de amabil, pacientul îşi face remuşcări, deoarece nu a vrut, să urmeze din timp sfatul medicului, pentru că s-a străduit foarte puţin să trăiască raţional din punct de vedere medical. Se teme că medicul îi spune ceva, ce nu-i place să audă şi-l scoate din echilibrul său psihologic.

Un astfel de sentiment provoacă şi textele citite la liturgia cuvântului de astăzi. Deşi conţin adevăruri foarte cunoscute ale creştinismului, ele nu pot fi date la o parte cu cuvintele “cunosc deja”.

În prima lectură din cartea Deuteronomului, am auzit: “Aceste cuvinte ale mele să le scrieţi în inima şi în sufletul vostru“. Cuvintele sunt preceptele lui Dumnezeu. Ele sunt scrise în sufletul omului, deoarece acesta le-a primit încă de la originea sa ca să nu greşească calea cea dreaptă. Aceste precepte purtate în suflet nu sunt o povară apăsătoare din exterior, ci un ajutor, un indicator spre libertate. Israeliţii credincioşi au pus texte din Deuteronom şi Exod în nişte fâşii de piele la mâna stângă, la braţul stâng, în dreptul inimii şi pe frunte. Acestea erau semne care le aminteau că trebuie să pună la suflet preceptele eliberatoare ale lui Dumnezeu, că trebuie să le pătrundă cu mintea, să le iubească şi să caute motivaţii pentru a le transmite mai departe. Acceptând sau refuzând aceste cuvinte ale lui Dumnezeu ni se pune în faţă binecuvântarea sau blestemul. Binecuvântarea pentru cei care ascultă preceptele lui Dumnezeu, iar blestemul pentru aceia care se abat de la calea pe care Dumnezeu a trasat-o omului.

Evanghelia de azi cuprinde cuvintele de încheiere ale predicii de pe munte care vor să atragă încă odată atenţia importanţei învăţăturii sale. Aici nu este vorba de o simplă teorie de credinţă, ci se cere practicarea credinţei. Cuvintele lui Isus vor să schimbe omul într-un creştin adevărat şi statornic. La început Mântuitorul spune că nu oricine spune “Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor” (Mt 7,21a). Cuvântul “Doamne” este un titlu atribuit lui Cristos glorios, indicând credinţa în venirea sa la sfârşitul lumii. Este o invocaţie care în acelaşi timp conţine o profesiune de credinţă în Isus Cristos. Locul cel mai adecvat pentru acest tip de invocaţie este liturgia, rugăciunea comunitară. Evanghelistul face aici o cateheză a rugăciunii, completând ce a spus mai înainte când a vorbit despre eficacitatea rugăciunii, spunând: “Cereţi şi vi se va da“. Acum evanghelistul vorbeşte despre rugăciune într-un context special dând o interpretare, care este mai puţin în consens cu spiritul evangheliei şi creştinii merită reproşul profetului Isaia: “Acest popor mă cinsteşte cu buzele, dar sufletul lui este departe de mine“. În acest text evanghelistul avertizează că această mărturisire de credinţă poate să fie ambiguă şi total negativă când este concepută ca un privilegiu personal, un drept la un beneficiu şi o autoexaltare.

În continuare Isus spune: “Cei care fac voinţa Tatălui din cer vor intra în împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 7,21b). Contractul este între două tipuri de credinţă. Isus spune clar că aceia care fac voinţa Tatălui sunt privilegiaţi. Voinţa care trebuie îndeplinită este a unui Tată, iar un Tată vrea mereu binele fiului său. A împlini această voinţă nu este un act de slujire, ci un act de iubire. Este voinţa pe care noi trebuie să o împlinim în viaţa noastră şi nu voinţa Tatălui de a mântui omenirea, despre care vorbeşte rugăciunea Tatăl nostru.

Am văzut în evanghelie că Isus pune sub semnul întrebării chiar şi activitatea desfăşurată în numele Său. Faptele care sunt numai decorate cu numele lui Isus nu sunt suficiente. De exemplu când creştinii participă din plin la o politică economică de exploatare spunând că altfel nu există progres, există pericol ca această activitate să nu fie desfăşurată în numele lui Isus, ci în numele propriu. O astfel de activitate nu are nimic comun cu intenţia care o învaţă predica de pe munte. Isus previne şi de o astfel de activitate, care caută extraordinarul. Unde se confundă angajamentul creştinesc cu agitaţia superficială, acolo se pune sub semnul întrebării credinţa adevărată ca şi la aceia care cred că prin minuni, profeţii şi exorcisme se împlineşte voinţa lui Dumnezeu.

Numai simpla împlinire a voinţei lui Dumnezeu, în fiecare zi, aşa cum ne-a arătat Isus în viaţa sa, este acea faptă prin care credinţa creştină devine realitate. Numai imitarea lui Cristos care se bazează pe iubirea lui Cristos, pe care el a trăit-o şi o cere de la noi, numai această imitare crează comuniunea adevărată cu El. Dar nu trebuie făcut contrast între vestirea creştină prin cuvinte şi vestirea creştină prin fapte. Vestirea creştină prin cuvinte constă în rugăciune şi Liturghie, predică şi teologie. Ambele sunt orientate una spre cealaltă. A vorbi fără a face ceva nu este suficient, chiar dacă se folosesc cuvinte răsunătoare şi fapta fără cuvinte care să trezească intenţia dreaptă se termină în activism. Într-adevăr, a auzi aceste cuvinte este foarte neplăcut, chiar provoacă o oarecare teamă. Căci omul rămâne mereu în urma cerinţelor credinţei creştine în lucruri mari sau mici, din neglijenţă sau rea voinţă, într-un caz complet sau prin obişnuinţă lentă. Ne simţim nevoiţi să ne întrebăm împreună cu apostolii ‘Mai poate să intre cineva în împărăţia lui Dumnezeu?’. Isus, pe care l-au întrebat apostolii, este garantul că mântuirea noastră nu depinde de îndeplinirea tuturor cerinţelor, ci de harul lui Dumnezeu.

Isus Cristos este martorul că nu fapta singulară şi omisiunea particulară sunt decisive, ci intenţia cu care încercăm să trăim zilnic dragostea creştină, care nu cunoaşte nici comoditate şi nici neîncredere şi care nu trebuie să se stingă prin renunţarea noastră. Despre acest har şi despre această mântuire vorbeşte apostolul Paul în scrisoarea către Romani, din care este luată lectura a doua. Dreptatea lui Dumnezeu care este bunătatea şi îndurarea cu care el iartă greşelile şi păcatele este revelată pentru ca oamenii să o cunoască şi să fie astfel mântuiţi, cu condiţia să creadă în Isus Cristos. Apostolul subliniază că Dumnezeu însuşi a deschis această nouă cale care depăşeşte şi totodată înlocuieşte ordinea vechii alegeri, care a fost anunţată în Vechiul testament prin *profeţi şi prin scrieri+.

Noutatea legii constă în faptul că toţi oamenii fără diferenţă, nu mai depind de lege ci pot obţine mântuirea prin credinţa în Isus Cristos. De aceea apostolul nu face nici o distincţie: *Toţi au păcătuit şi au pierdut slava lui Dumnezeu+. Omul care se opreşte la el nu vede mizeria propriei condiţii umane, nu se vede ca păcătos şi nu poate înţelege ce înseamnă lipsa slavei lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu e sfârşitul speranţei noastre, este sfârşitul existenţei pământeşti după durere şi suferinţă şi ne indică adevărata libertate pe care o dobândim încă de pe acum, dacă ne orientăm spre acest scop.

Deşi noi suntem păcătoşi posibilitatea ce ni se oferă este un dar. Paul spune că am obţinut mântuirea fără merite. Prin acest dar putem trăi din nou plinătatea vieţii lui Dumnezeu. Aceasta este justificare noastră.

Imaginea din evanghelie despre construirea casei pe stâncă ne vorbeşte despre oamenii care au găsit îngăduinţa lui Isus, sprijinul, care nu poate fi zdruncinat de ploi şi râuri, şuvoaie şi vânturi. Credinţa nu este numai acceptarea teoretică a unui adevăr de credinţă, ci este încrederea în Isus şi în cuvântul său. Iar această încredere eliberează. Omul nu mai trebuie să se asigure el însuşi căci în Isus a găsit baza care-l asigură în suferinţe şi în dureri. A crede în Isus înseamnă după cum spun cuvintele evangheliei de astăzi, a împlini voinţa Tatălui care este în cer. Dar şi aici nu trebuie să ne gândim la prescrieri sau reguli de comportament, care trebuie respectate, ci în primul rând trebuie să ne gândim la faptul că omul crede în bunătatea lui Dumnezeu. Prin Isus s-a apropiat de oameni un Dumnezeu, care îi aşteaptă oricând şi care doreşte mântuirea lor cu orice preţ, chiar şi cu preţul Fiului său propriu. Cine crede în această dragoste a lui Dumnezeu şi se lasă călăuzit de această dragoste în viaţa sa, acela împlineşte voinţa Tatălui.

Această încredere, schimbare este *binecuvântarea+ despre care am auzit în prima lectură, dreptatea pe care o vesteşte apostolul Paul în lectura a doua. Pentru aceasta se roagă Biserica în rugăciunea zilei şi la rugăciunea de sfârşit. Această schimbare o cerem de la Dumnezeu cu cuvintele psalmistului: *în dreptatea ta mântuieşte-mă, Pleacă-ţi urechea Ta spre mine şi mântuieşte-mă+ (Ps 31, 2c-3a).

Martin Jäger

 

* * *

 

Duminica a IX-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Ascultând (cu atenţie!) lecturile de la Liturghia de astăzi, riscăm să rămânem într-un fel perplecşi: la primă vedere par una împotriva alteia în afirmaţii…

Cartea Deuteronomului ne spune că se merge în întâmpinarea “binecuvântării” sau “blestemului”, dacă se ascultă sau nu se ascultă de poruncile lui Dumnezeu. În schimb, în scrisoarea către Romani, Paul, ne spune că ceea ce contează nu sunt “faptele legii”, pentru că toţi suntem păcătoşi şi Dumnezeu este acela care “îndreptăţeşte gratuit prin harul său, în virtutea răscumpărării realizată de Cristos Isus!”; ceea ce contează este faptul de a avea credinţă în Cristos. Iar în Evanghelie auzim repetându-se foarte clar că “pentru a intra în împărăţia cerurilor” nu este suficient să spui că crezi în Isus “Doamne, Doamne…”: trebuie “să faci voinţa Tatălui”, trebuie “să pui în practică” învăţăturile lui Isus.

În realitate, analizând bine lucrurile, între “îndeplinirea voinţei Tatălui” (sau ascultarea de poruncile lui Dumnezeu) şi “faptul de a avea credinţă în Isus Cristos”, nu există de fapt mare diferenţă. Pentru că credinţa nu este o chestiune de cuvinte ( a spune Crezul, a spune rugăciuni, a spune că suntem credincioşi…). Credinţa este o chestiune de convingere intimă referitor la adevărul a ceea ce spune Evanghelia; iar dacă este adevărat că noi credem în ceea ce Isus a învăţat, noi vom demonstra concret că “avem credinţă” în el, tocmai punându-i în practică cuvintele.

Discursul sfântului Paul intenţionează să ne amintească realitatea că totdeauna “harul” lui Dumnezeu precede orice bună voinţă sau orice “merit” din partea noastră. Nu datorită faptelor noastre putem dobândi mântuirea veşnică, ci pentru că Isus Cristos a murit şi a înviat pentru noi.

Niciodată noi nu ne putem plasa în faţa lui Dumnezeu în atitudinea aceluia care-şi face socotelile despre “ce am dat, ce am”. Orice bine pe care-l facem (sau presupunem că-l facem…), este înainte de toate darul lui Dumnezeu; pentru că el însuşi este acela care “trezeşte în noi voinţa şi acţiunea conform bunăvoinţei sale” (Fil 2,13; cf Evr 13,21).

De aceea, evanghelia pe care am ascultat-o ne atenţionează puternic asupra responsabilităţilor noastre în faţa lui Cristsos, Domnul şi judecătorul nostru. Faptul de a ne numi “creştini”, nu înseamnă nimic. Purtăm acest nume pentru că am fost botezaţi. Dar oare credem noi într-adevăr în Cristos?

Dar nici faptul de a spune că credem nu este suficient. Aşa cum nu este suficient nici faptul de a spune “Doamne, Doamne”, pentru a fi într-adevăr ucenicii lui Cristos. Nu ajunge nici chiar faptul că suntem “practicanţi”: că mergem la Liturghia de duminică, vizităm parohia şi sălile de instruire, aparţinem unui grup sau unei mişcări… Nu ajunge nici faptul că suntem persoane “devote” şi că facem anumite practici de pietate (rugăciuni, novene, pelerinaje şi aşa mai departe)…

Conform cuvintelor lui Isus, nu ajunge nici chiar a vorbi despre el, a predica sau învăţa “în numele lui”. Evident nu ajunge nici faptul de a fi preoţi, episcopi, călugări, călugăriţe… Nu ajunge nici chiar să faci minuni în numele lui.

Chiar şi persoanelor cele mai “religioase” li s-ar putea întâmpla să audă spunându-li-se în ziua judecăţii (“În acea zi”, cum ne spune Evanghelia): “Nu v-am cunoscut niciodată… Voi nu aţi fost niciodată într-adevăr ucenicii şi prietenii mei”.

Pentru că adevărata credinţă în Isus Cristos nu se măsoară atât prin practicile religioase, cât mai ales prin practicarea dragostei, în care se rezumă toate poruncile lui Dumnezeu, “îndeplinirea voinţei Tatălui”, “punerea în practică” a cuvintelor lui Isus.

Într-un mod sau altul, la aceasta trebuie să conducă toate instituţiile şi practicile noastre religioase. Altfel – din punctul de vedere al Evangheliei şi în ciuda tuturor aparenţelor – numele de creştin şi profesiunea de credinţă sunt numai “casă pe nisip”…

 

* * *

 

Ce înseamnă a spune: “Doamne, Doamne”?

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

De ce nu tot cel ce-i spune lui Isus “Doamne, Doamne” va intra în împărăţia lui Dumnezeu?

A spune cu credinţă “Doamne” – Krios – înseamnă a recunoaşte în Isus primatul universal, stăpânirea lui universală, fiindcă în această calitate de domn revarsă viaţa divină în Bisercă, exercitând puterea sa răscumpărătoare şi sfinţitoare în tot trupul său mistic. În calitate de “icoană a Dumnezeului nevăzut” (Col 1,15), el crează, conduce şi susţine în existenţă tot universul; umple trupul Bisericii cu bogăţia darurilor cereşti. În această calitate are primatul peste orice făptură, fiindcă chiar îngerii înşişi i se supun, toată făptura din Cer, de pe pământ şi din infern în faţa lui îşi pleacă genunchiul (cf. Fap 2,10); mai ales că şi-a dovedit stăpânirea şi asupra morţii (cf. Fap 2,36), devenind “Regele regilor şi Domnul domnilor” (Apoc 19,16). De aceea numai cine îl mărturiseşte ca “Domn” în această calitate, acela se mântuieşte. Această mărturie trebuie dată pe baza credinţei: “că Domn este Isus Cristos spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl” (Fap 2,11), “dacă tu mărturiseşti cu gura ta că Isus este Domn, iar în inima ta crezi că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit, deoarece credinţa inimii duce la dreptate, iar mărturisirea gurii la mântuire” (Rom 10,9-10).

În multe cazuri a spune “Doamne, Doamne” nu-i decât o formă de superstiţie, concretizându-se într-un cult fals, nedemn de adevăratul Dumnezeu. Numai adevărata credinţă a inimii îl face pe om “disponibil” faţă de voinţa divină, pe când superstiţia încearcă să-l facă pe Dumnezeu “disponibil” faţă de capriciile voinţei umane. Credinţa, ca formă de înaltă religiozitate, este posibilă numai datorită harului lui Dumnezeu, de aceea implică întotdeauna o încredere, o supunere şi o dăruire totală de sine, o alegere liberă, morală, conştientă în a-i sluji lui Dumnezeu din iubire. Practicile superstiţioase, pe care Isus le condamnă prin cuvintele: “În acea zi mulţi îmi vor zice: Doamne, Doamne, oare n-am prorocit noi în numele tău, n-am scos diavoli în numele tău şi nu am săvârşit multe minuni în numele tău? Atunci eu le voi zice deschis: Nicicând nu v-am cunoscut. Plecaţi de la mine, nelegiuiţilor!”, se folosesc de acţiuni, obiecte, gesturi, cuvinte etc, care ar trebui să fie expresia încredinţării pline de credinţă făcută lui Dumnezeu, pe când în realitate n-au fost altceva decât mijloace de a-l constrânge pe Dumnezeu, care uneori se lasă constrâns pentru a nu dezminţi puterea sa în faţa oamenilor de bună credinţă, dar toţi acei care invocă puterile şi forţele impersonale, într-un anumit mod “divine”, sub formă de divinaţie, de magie şi de credinţă deşartă, vor trebui să audă: “Nu vă cunosc! Plecaţi de la mine!”. Semnele sacre, folosite în superstiţii şi magie, sunt lipsite de caracterul lor de semne de adoraţie datorată numai lui Dumnezeu, iar rugăciunile lor n-au nimic comun cu “Facă-se voia ta!” din rugăciunea domnească.

Superstiţiosul doreşte să transforme domeniul uman într-un domeniu pseudo-religios, misterios, din care să tragă un profit personal. Numai credinţa supranaturală este realitatea fundamentală a existenţei creştine: unde lipseşte credinţa, totul se corupe, totul devine nisip purtat de valuri sau de vânt; unde credinţa este prezentă, totul se schimbă în mântuire, totul devine stâncă. Superstiţiosul îşi clădeşte casa pe nisip; credinciosul şi-o clădeşte pe stâncă.

Sfântul Paul, în cea de-a doua lectură (Rom 3,21-25a. 28), pune în evidenţă faptul că chiar legea lui Moise, fără desăvârşirea ei adusă de Cristos, rămâne ca un obiect de superstiţie. Legea, fără Cristos, este goală. După cum, de fapt, şi un “sacrament”, dacă este primit fără credinţă, nu are nici un efect mântuitor. Sfântul Paul nu urmăreşte să anuleze Legea, ci să-i dea spiritul lui Cristos, fiindcă înainte de a fi Legea, înainte de a fi fost Moise căruia Dumnezeu i-a dat Legea pe muntele Sinai, a fost iniţiativa lui Dumnezeu care l-a chemat pe Avram la credinţă şi care a fost socotit “drept” numai prin credinţă. Legea a intervenit mai târziu, când poporul ales începea să se clatine în credinţă şi să se întrebe: “Este Dumnezeu în mijlocul nostru sau nu este?” (Ex 17,7). Deoarece Isus este “începătorul şi desăvârşitorul credinţei” noastre (Evr 12,1), el singur este desăvârşitorul mântuirii noastre, independent de faptele Legii. Pentru aceasta spune sfântul Paul că: “Noi păstrăm (adevărul revelat) că omul este mântuit prin credinţă, independent de faptele Legii”.

Isus Cristos a desăvârşit Legea şi Profeţii (cf. Mt 5,17-18). Aceasta pune în evidenţă iubirea divină care intervine mereu în istoria omului pentru a-l readuce de la păcat la starea omului desăvârşit, fiindcă “toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. “Slava lui Dumnezeu este Duhul Sfânt”, spune sfântul Grigore Nisenul. Existenţa păcatului se datorează Legii. Legea din paradisul pământesc: “Să nu mănânci!”, legea naturală, este dezvoltată în cele zece porunci de pe Sinai. Dacă Legea devine desăvârşită prin Cristos, adică se reduce la “porunca nouă” a iubirii, atunci omul, prin această lege nouă îşi recapătă “slava lui Dumnezeu“, pe Duhul Sfânt, fiindcă practicarea ei, păzirea poruncilor în esenţă, devine semnul sacramental al iubirii: “Dacă păstraţi poruncile mele, veţi rămâne în dragostea mea, precum eu am păstrat poruncile Tatălui meu şi am rămas în dragostea lui” (In 15,10). Din aceasta deducem clar: nimeni nu poate păzi poruncile, nu poate da dovadă de iubire, dacă nu are credinţa supranaturală. Păzirea poruncilor, fără spiritul credinţei, constituie o formă crasă de fariseism şi de superstiţie.

De altfel şi Moise, aşa cum ne apare clar din prima lectură (Deut 11,18.26-28), când spune: “Eu vă pun azi înaintea voastră o binecuvântare şi un blestem: binecuvântare, adică veţi asculta de poruncile Domnului Dumnezeului vostru… blestem, dacă nu veţi asculta… “, poruncile au menirea să ducă la credinţă, la ascultare. Poruncile sunt un mijloc, nu un scop; scopul este ascultarea, dar “Credinţa este din auzite” (Rom 10,17). Poruncile au menirea să-l trezească pe om, să-l facă conştient de libertatea sa, să-i pună în vedere măreţia la care poate ajunge prin primirea credinţei şi nimicnicia în care poate cădea fără credinţă: de a rămâne în păcat şi de a fi lipsit în veci de “Slava lui Dumnezeu”, deoarece “fără credinţă este imposibile de a-i plăcea lui Dumnezeu” (Evr 11,6).

Datoria noastră este, nu numai de a-i fi recunoscători lui Dumnezeu pentru darul credinţei, dar şi de a veghea asupra acestui dar ca să nu se altereze, să nu scadă, să n-o preschimbăm în superstiţie. Păzirea poruncilor ne ajută să ne arătăm această recunoştinţă plină de iubire faţă de “Izvorul credinţei” – Cristos – realizând astfel întâlnirea personală cu el în Duhul Sfânt prin împlinirea voinţei Tatălui ceresc.

Spune un proverb: “Copacul cu frunze multe şi cu rădăcini puţine se usucă repede”. Poruncile îl determină pe om să-şi întărească, să-şi mărească şi să-şi apere credinţa mântuitoare. Evreii de pe timpul Mântuitorului aveau multe feluri de rugăciuni şi jertfe, dar ele se afirmau ca un fel de naţionalism, cu o tentă de moştenire strămoşească şi mai puţin ca pe un aspect de viaţă intimă cu Dumnezeu. Un partid politic intitulat “creştin democrat” foloseşte doar valoarea creştinismului pentru a-şi crea credit politic şi nu pentru a-i duce pe oameni la Dumnezeu. Cel care şi-a creat credit politic din valorile creştinismului poate avea doar o mândrie omenească, dar nu se poate numi cu adevărat “un partid al copiilor lui Dumnezeu”.

Dumnezeu îţi pune înainte, adică ne-a creat după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26), cu darul libertăţii pe care îl respectă cu sfinţenie. Se arată înţelept acela care alege “binecuvântarea” cu care el ne-a binecuvântat şi pe care nu ne-a luat-o nici când am păcătuit: credinţa.

Într-un spital militar, soldaţii orbi se rugau aşa: “Doamne, dacă ai îngăduit să ni se ia lumina ochilor, nu îngădui să ni se ia lumina minţii. Dar dacă vreodată vei îngădui să ni se ia lumina minţii, nu îngădui niciodată să ni se ia lumina credinţei! Amin. Amin. Amin”.

 

* * *

 

Duminica a IX-a (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Moise a spus poporului: “Puneţi aceste cuvinte ale mele în inima voastră şi în sufletul vostru… Iată, Eu pun în faţa voastră astăzi binecuvântarea şi blestemul: binecuvântarea, dacă veţi asculta de poruncile Domnului Dumnezeului vostru pe care vi le dau eu astăzi, iar blestemul, dacă nu veţi asculta… ci vă veţi abate din calea pe care eu v-o poruncesc astăzi şi veţi umbla după dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi”. (Dt 11,18.26-28)

Aşa cum se prezintă textul primei lecturi a duminicii a IX-a de peste an, ne lasă impresia unei sentinţe dominată de doi termeni: binecuvântare şi blestem. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ar binecuvânta pe cei care ascultă de poruncile Lui şi i-ar blestema pe cei care nu ascultă, ci se abat din calea poruncită de El. În realitate lucrurile trebuie citite într-o perspectivă mai largă. Aceste cuvinte ale lui Moise sunt enunţate după ce, în prealabil, au fost evocate principalele intervenţii ale lui Dumnezeu în favoarea poporului de-a lungul peregrinării către Pământul făgăduinţei, dar mai ales după ce a fost evocat momentul culminant al acestei peregrinări: Legământul de pe muntele Sinai. Or, acest Legământ care cuprinde, pe lângă decalog, întreaga legislaţie liturgică, civilă, penală etc. necesară organizării vieţii unui popor, are valoare de Proiect de viaţă, elaborat de Iahve, cu scopul de a realiza deplina împlinire (fericire) atât la nivel comunitar cât şi la nivel individual a evreilor. În această perspectivă, din asumarea Proiectului propus decurge binele, în timp ce ieşirea din el are drept consecinţă răul atât la nivel individual cât şi la nivel comunitar. Istoria poporului evreu (şi nu numai a lui) se prezintă, în fapt, ca o istorie a perioadelor de fidelitate faţă de poruncile lui Dumnezeu, concretizate în epoci de linişte şi de prosperitate (de binecuvântare) şi a acelora de infidelitate, concretizate în epoci dominate de suferinţe de tot felul (de blestem).

Isus le-a spus ucenicilor săi: “Nu oricine îmi zice: « Doamne, Doamne » va intra în Împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui meu din ceruri. Mulţi îmi vor spune în ziua aceea: « Doamne, Doamne, oare nu în numele tău am profeţit şi nu în numele tău am scos diavoli şi nu în numele tău am săvârşit multe minuni? » Şi atunci le voi zice pe faţă: Niciodată nu v-am cunoscut. Plecaţi de la mine, făptuitori ai fărădelegii! (Mt 7,21-27)

Învăţătura lui Isus confirmă din plin intuiţia autorului cărţii Deuteronomului, chiar dacă este aşezată în perspectivă eshatologică. Într-adevăr, cuvântul cheie al acestei învăţături este a face voia Tatălui din ceruri sinonim cu a asculta de poruncile lui Dumnezeu. Ceea ce adaugă în plus textul evanghelice este situaţia în care unii dintre cei ce “bat la uşa” Împărăţiei cerurilor pretind că li se cuvine să fie primiţi deoarece au înfăptuit lucruri extraordinare invocând numele lui Dumnezeu. Textul, însă, lasă să se înţeleagă că, deşi au fost înfăptuit acele minuni, ele nu se conformau voinţei Tatălui, ba mai mult ele erau chiar adevărate fărădelegi.

Dacă cineva a înfăptuit din plin voinţa Tatălui acesta a fost Isus Cristos. Or, împlinirea voinţei Tatălui deşi l-a purtat pe Fiul către jertfa de sine, ea (jertfa) a devenit sursa îndreptăţirii tuturor prin har. La acest har mântuitor fiecare poate avea acces numai prin credinţă (v. învăţătura sf. Pavel din lectura a II-a).

 

* * *

 

Cuvântul nu mai vrea să stea în biserică

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Traseul Cuvântului

Moise recomandase: “Puneţi în inimă şi în suflet aceste cuvinte ale mele: să le legaţi la mână ca un semn şi să le ţineţi ca un pandantiv între ochi”. Semnificaţia acelor dispoziţii era destul de transparentă şi chiar astăzi se poate pleca de aici pentru a schiţa traseul esenţial, cvazi obligatoriu, al Cuvântului (cuvintele lui Moise, de fapt, nu sunt altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu). Inimă, suflet, ochii şi mâinile: iată itinerariul Cuvântului. Surprinzător lipsesc urechile.

Trebuie însă să adăugăm gura. Textul, de fapt, ne conţinut în liturgia de astăzi, continuă astfel: “Le veţi învăţa fiilor voştri, vorbindu-le când veţi şedea în casă şi când veţi merge pe cale, când te vei culca şi când te vei scula”. Deci, luarea în posesie a întregii fiinţe din partea Cuvântului şi transmiterea acestuia. Pătrunderea profundă şi implicarea totală. Cuvântul nu este un fapt individual. Fiecare membru al comunităţii formează o verigă a lanţului care se uneşte cu cea următoare. Când tatăl moare, nu numai scânteia vieţii, ci şi Cuvântul continuă în fii.

De la inimă la ochi

“Să puneţi”. Este vorba de o atitudine activă. Cel credincios nu “se supune” pasiv Cuvântului.. Îi merge în întâpinare, se apropie de el, îl ia, îl aşează în sine, îl poartă cu el, îl aşează în casă ca pe darul cel mai preţios, recurge la el şi se foloseşte de el în împrejurările cele mai diverse. Pentru mulţi ascultători, cred că predica le este aplicată lor. Ne putându-se da la o parte, i se supun ca la ceva inevitabil, cu resemnare şi de multe ori chiar cu plictiseală. Ascultă, stinşi, străini, fără o participare adevărată, fără a schiţa cea mai mică mişcare, nici înăuntru nici afară.

“Aceste cuvinte ale mele…” Textul ebraic specifică: “acestea de aici”. Nu ceva vag, nedeterminat, generic. Nu: chiar acestea. Cuvântul nu este oferit în general nici nu este primit aproximativ. Sunt cuvinte precise, spuse şi ascultate în acel moment deosebit. Şi tu trebuie să dai socoteală chiar cu acelea, nu să mergi să cauţi altele. Cuvântul este potrivit pentru tine şi acela care îţi este adresat aici, astăzi, nu în altă zi. Nu este vorba nici de cantitate. Uneori ajunge şi un singur cuvânt. Un singur cuvânt poate să producă totul.

În inimă şi în suflet”. Cuvintele trebuie să intre înăuntru, să ia în stăpânire toată fiinţa, să ocupe spaţiul interior. Mai ales să se instaleze în centrul persoanei. Numai astfel dau viaţă, însufleţesc. Astfel, un individ este “marcat” în profunzime. Dacă deci Cuvântul nu este “săpat” în inimă şi în suflet, rămâne ca un corp străin.

“Să le legaţi la mână ca un semn şi le veţi ţine ca un pandantiv între ochi…” Cuvântul nu rămâne un fapt interior. Trasează calea, dă o orientare vieţii. Determină alegeri şi comportamente vizibile în exterior. Inspiră o conduită. Evreii cei mai practicanţi, pentru a da concretizare acestui caracter de semn, au inventat tefillim, adică filacterii, tocuri de piele sau pergament, care conţineau nişte suluri mici pe care erau scrise texte din Lege, care erau fixate cu pamblici pe fruntea sau înfăşurate pe braţ.

Noi am interpreta, banal: a face un nod pentru a ne aminti. Nimic de spus asupra acestor semne exterioare. Numai să fie relevante în privinţa preocupării de a “păzi” Cuvântul în partea cea mai secretă a persoanei, şi mai ales să indice clar voinţa de a traduce în fapte Cuvântul ascultat.

Casa ca “laborator” al Cuvântului

“Le veţi învăţa fiilor voştri, vei vorbi de ele când vei şedea în casa ta…” Deci, Cuvântul este purtat în casă. Aici, înainte de orice alt loc, trebuie să devină argument de convorbire, verificare, reflexie, căutare, dialog. În ambientul familiar Cuvântul este aprofundat, aplicat la situaţii concrete, interpretat în lumina problemelor, a dificultăţilor şi exigenţelor vieţii comune şi a fiecăruia în parte. Casa, deci, ca “laborator” experimental al autenticităţii şi eficacităţii Cuvântului. De la masa euharistică la masa domestică: iată drumul Cuvântului.

Cuvântul este pâinea la care nu se poate renunţa. Pâinea împărţită. Este lampa aşezată în centru, la a cărei flacără aleargă toţi. Nu este problema, bine înţeles, de a schimba în mod banal cuvinte despre predica preotului, ci mai mult de a îmbogăţi şi de a se îmbogăţi datorită Cuvântului ascultat. A comunica, a oferi şi a primi. A provoca şi a se lăsa provocat. A da cont şi a participa. Mai ales, a se lăsa puşi în discuţie împreună.

Cuvântul nu mai poate rămâne în biserică

“…Când vei merge pe drum” Eu am impresia că de prea multe ori Cuvântul este uitat, abandonat, lăsat în mod deliberat în biserică. Biserica devine depozitul cuvintelor abandonate, ne utilizate, ne purtate cu sine. Cuvintele nu mai sunt conduse afară, la loc deschis, în contact cu viaţa. Nu trebuie “să iasă”. Prea deranjante, sau inutile, sau plictisitoare. Nimeni nu bănuieşte că pot şi trebuie să slujească drept tovarăş indispensabil în călătorie, ca busolă pentru a nu pierde orientarea, ca forţă pentru a susţine oboseala şi neplăcerile, ca posibilitate de a ajunge la ţintă.

Nu este nimeni care să se întoarcă înapoi pentru a reclama că… a uitat un cuvânt.

În satul meu, cel mult, se obişnuia să-l roage pe preot să anunţe că s-a găsit un portofel sau o legătură de chei. Dar n-am auzit niciodată ca s-a “uitat” un cuvânt… Când ne vom convinge că Cuvântul lui Dumnezeu nu vede ceasul de a ieşi din biserică, şi să meargă în sfârşit un pic în jur pe străzi? Că are pretenţia de a intra în discuţiile oamenilor?

“…Când te vei culca şi când te vei scula”. Cât de frumos ar fi dacă am adormi repetând o frază din evanghelie şi dacă ar fi chiar Cuvântul care să ne încredinţeze somnului şi să ne păzească noaptea. Am continua să fim instruiţi de el chiar şi când am dormi. Şi cât de interesant ar fi dacă chiar Cuvântul ne-ar trezi dimineaţa şi ne-ar mişca primii paşi din zi în ritmul Cuvântului însuşi… Chiar şi paşii de dans, se înţelege. Pe de altă parte, dacă acest Cuvânt umple inima cuiva, el simte nevoia de a o spune cu cântecul şi nu poate desigur târâi picioarele.

Cuvântul întipărit pe faţă

Aş vrea să mă mai opresc asupra celor două expresii “în inimă” şi “între ochi”. Prea multe Cuvinte ale lui Dumnezeu sunt bine ordonate în creier şi nu sunt săpate în inimă, nu contaminează persoana, n-o aprinde. În acest caz, Cuvântul care iese afară poate să fie doct, strălucitor, sigur, disciplinat, ortodox, dar este un Cuvânt rece, incolor, lipsit de savoare. Până când stă în minte, Cuvântul poate fi controlat, administrat, dozat. Dar când îi permitem să coboare în inimă, atunci răscoleşte toate, înflăcărează, ocupă tot spaţiul, devine debordant.

În acest caz, persoana nu domină Cuvântul, dar este luat în posesie de el. Şi Cuvântul iese din gura sa cald, pasionat, transparent, viu. Este un Cuvânt care denunţă implicarea întregii fiinţe. Este extras, cu durere şi bucurie împreună, cu oboseală şi spontaneitate, din zona cea mai secretă din sine. Nu vorbeşte unul care ştie, are datoria, este însărcinat, ci unul care nu poate face altfel. Cuvântul explodează în interior. Nu instruieşte. Povesteşte, surprinde, pune pasiune, provoacă o vibraţie într-un punct sensibil. Unul care vesteşte Cuvântul nu este înveşmântat de doctrină. Mai degrabă este un “despuiat”, care nu ezită să se descopere, să devină gol, pentru a revela chinul şi secretul existenţei sale.

Ajută pe ceilalţi să trăiască pentru că “trădează” ceea ce îl face pe el să trăiască. Şi apoi Cuvântul trebuie să fie prezentat, aş îndrăzni să spun “întipărit” pe faţă. În ochii celui care vorbeşte eu vreau să citesc Cuvântul lui Dumnezeu. Anumite feţe stinse, ochi întredeschişi, priviri reci sau implacabile, expresii tari, produc întunecarea Cuvântului. Îţi vine pofta de a protesta: “Nu simt nimic, pentru că ochii tăi nu vorbesc, faţa ta este inexpresivă. Mă găsesc în ceaţă, pentru că pe chipul tău nu este lumină”. Unii predicatori au puterea de a îngheţa auditoriul pentru că Cuvântul lui Dumnezeu nu reuşeşte să încălzească inima lor, nici să facă strălucitoare – cum s-a întâmplat cu Moise (Ex 34,29) – pielea feţei lor. În ciuda microfoanelor celor mai sensibile, nu reuşesc să fie auziţi pentru că nu posedă “o voce luminoasă”. Nu pun împreună Cuvântul şi lumina lui Dumnezeu.

Şi gura?

Gura intră în mod relativ. Ba mai mult, poate fi chiar suspectă. “Nu cel ce-mi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voinţa Tatălui meu care este în ceruri”. Pentru a fi primiţi de Dumnezeu, nu ajunge “a spune”, trebuie “să facem”. El nu priveşte atât la cuvintele pe care le avem în gură. Ci pune mai degrabă mâinile la examen. Dumnezeu, într-un anumit sens, pretinde să vadă bătăturile din mâini provocate de împlinirea Cuvântului său. Nu recunoaşte ca “ai săi” pe aceia care “spun”, şi nici pe cei care vorbesc “în numele său”, ci pe cei care pun în practică Cuvântul pe care îl cunosc şi îl învaţă.

Dumnezeu preferă pe “constructori”. Însă sunt şi din aceia care construiesc pe nisip, pentru că se limitează să simtă, să vorbească, să înţeleagă. Natural acest edificiu este şubred şi se clatină, în acest sens, chiar dacă este grandios, înalt şi impunător. Nu rezistă atunci când se dezlănţuie elementele naturii. Din fericire, sunt şi aceia care construiesc pe stâncă, pentru că “ascultă” şi “pun în practică” Cuvântul. Şi acea construcţie se arată solidă, în ciuda încercărilor care se abat asupra ei, în ciuda compătimirii care este aruncată în spate de cei care sunt urmăritorii modelor, culturilor şi ideologiilor dominante.

Secretul robusteţii stă în faptul că este vorba de o “construcţie interioară”. Trebuie să nu confundăm casa construită pe stâncă cu anumite siguranţe religioase şi devoţionale, care în realitate sunt din carton, şi că este suficientă o suflare de vânt – nu spun un uragan – ca să se prăbuşească. Mai curând sau mai târziu acele camere pentru cină confortabile, cu pereţii pictaţi cu intimism şi sentimentalism, vor avea parte de un suflu lipsit de reverenţă, care se va abate ca să năruiască zidurile artificiale, deschizând larg uşile şi ferestrele, sfâşiind perdelele, aruncând la o parte jaluzelele, stingând lumânările. Şi nimic nu va mai putea să revină la cum a fost mai înainte. Atunci se va da cont că este destul de periculos să construieşti cu materiale decorative dar fragile, că nu au nimic de a face cu Cuvântul solid al lui Dumnezeu.

A binecuvânta sau a fi o binecuvântare?

“Eu pun înaintea voastră o binecuvântare sau un blestem…” Trebuie să dispară câteva lucruri echivoce în privinţa binecuvântărilor. Mulţi cred că este suficient să primească o binecuvântare. Nu-şi dau seama că binecuvântarea sau blestemul nu vin din exterior, ci depind de ei, din alegerile pe care le fac, de deciziile pe care le iau, de ceea ce vor să fie.

Binecuvântarea nu se suprapune vieţii noastre, ci se naşte din interiorul său, prin forţa importanţei pe care i-o dăm.

Astfel trebuie să mărturisesc că personal cer rareori binecuvântarea de la cineva. Şi nu mă încred instinctiv în aceia care împart binecuvântări – şi de multe ori blesteme – cu o uimitoare dezinvoltură şi cu o generozitate extremă. Mă mulţumesc să mulţumesc lui Dumnezeu atunci când mă întâlnesc cu persoane care “sunt” o binecuvântare. În acest caz, binecuvântarea înţeleasă ca formulă şi gest devine superfluă. Pentru că o respir deja, o simt asupra mea, sunt învăluit de ea, sunt atins de ea în fibrele cele mai intime ale fiinţei mele. Şi mă simt în siguranţă.

Blestemul, atunci, nu poate nimic împotriva barierei de apărare constituită de o creatură “binecuvântată”. Blestemul se frânge de scutul reprezentat de raza de lumină, de surâsul unei creaturi binecuvântate. Şi eu mă simt protejat mai mult decât cu o serie interminabilă de practici.

După Evanghelie, numai Evanghelia

Insistenţa asupra observării poruncilor Legii pare să fie în contradicţie cu proclamarea făcută de Paul a unei mântuiri care se obţine prin credinţă şi nu prin Lege. Contradicţia este numai aparentă. În realitate, în ceea ce este considerată inima teologiei pauline, se pune în evidenţă impotenţa radicală şi mizeria omului. Tot ceea ce se naşte din om (fapte, practici, acte virtuoase, observanţe legaliste) nu determină mântuirea. Sângele animalelor vărsat pe “capacul” Arcei (kapporeth) lasă locul sângelui Unicului Drept vărsat pe Golgota. În mod exclusiv Cristos “acoperă” păcatele poporului său.

Omul “este salvat” în virtutea credinţei în Isus Cristos, nu prin lucrurile pe care el reuşeşte să le împlinească. “A face” atunci devine inutil? Dimpotrivă. Trebuie să ţinem cont că operele nu sunt cauza mântuirii noastre, ci numai consecinţa necesară, semnul vizibil al ei. Gratuitatea darului lui Dumnezeu eliberează pe cel credincios de ispitele care revin mereu ale legalismului, ale juridicului, ale “sistemelor sacrificiale” rigide şi chiar materialiste şi îl fac să regăsească, împreună cu libertatea de fiu al lui Dumnezeu, şi sensul responsabilităţii proprii şi bucuria angajării.

După Evanghelie nu este legea, ci Evanghelia.

 

* * *

 

Spiritualităţi contrafăcute

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Aţi auzit vreodată de bancnote de o sută de dolari falsificate? Da, de multe ori. Dar aţi auzit vreodată de hârtie igienică falsificată? Nu. De ce? Deoarece nu merită. Existenţa falsificărilor indică valoarea unui lucru: cu cât este mai preţios, cu atât vom găsi mai multe falsificări ale lui. Spiritualitatea este un bun foarte preţios. Dovada ne-o oferă cantitatea uriaşă de spiritualităţi false ce circulă în lume. Dar falsificarea spiritualităţii nu a început cu noi.

În Fapte 19 citim despre un ciudat incident ce s-a petrecut pe când Paul predica în Efes. Paul făcea atâtea miracole încât ceilalţi slujitori religioşi din oraş au devenit invidioşi pe el. Îşi pierdeau membrii în favoarea lui Paul. Astfel că unii s-au hotărât să urmărească şi să copieze ceea ce făcea Paul. Acesta făcea lucrări minunate şi alunga demonii invocând numele lui Isus. Ei au crezut că au descoperit formula lui secretă, şi s-au dus să o implementeze în propria lor slujire. Şapte fii ai unui arhiereu iudeu numit Scheva, exorcişti de meserie, au încercat să scoată un demon invocând numele lui Isus astfel: “Vă jur pe Isus, pe care-l propovăduieşte Pavel!” L-au auzit pe acesta spunând: “Pe Isus îl cunosc şi îl ştiu şi pe Pavel, dar voi cine sunteţi?” Apoi omul posedat a sărit asupra lor, şi i-a bătut atât de rău încât aceştia au plecat acasă goi şi plini de răni. Morala povestirii: Cine eşti contează mai mult decât ce faci sau ce spui.

Acest lucru încearcă să îi înveţe Isus pe discipoli în pasajul evanghelic de astăzi. El nu îi apreciază pe aceia care spun cuvinte credincioase. “Nu oricine îmi zice ‘Doamne, Doamne’, va intra în împărăţia cerurilor, dar cel care face voinţa Tatălui meu din ceruri” (Matei 7,21). Nu îi vorbeşte de bine nici măcar pe cei care fac opere de credinţă. “Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: ‘Doamne, Doamne, oare nu în numele tău am profeţit, nu în numele tău am scos diavoli şi nu în numele tău am făcut multe minuni?’ Atunci eu le voi spune pe faţă: ‘Nu vă cunosc; plecaţi de la mine nelegiuiţilor!’” (Matei 7,22-23). Spunându-le “nu vă cunosc” Isus subliniază că cel mai important lucru este să îl cunoaştem şi El să ne cunoască. Cu alte cuvinte relaţia dintre Isus şi noi este mai importantă decât toate strădaniile noastre la capitolul cuvinte şi fapte. Trebuie să fim creştini, oameni care îl cunosc pe Cristos, înainte de a acţiona sau vorbi creştineşte. Trebuie să avem o relaţie directă, personală cu Cristos. Aceasta dă sens şi potenţă cuvintelor de credinţă pe care le spunem şi faptelor de credinţă pe care le facem. Altfel nu vom fi cu nimic mai buni decât fiii lui Scheva.

Cei şapte fii ai lui Scheva îi reprezintă pe toţi cei care încearcă să profeseze creştinismul exterior (spunând “Doamne, Doamne”) şi care fac opere creştine (“multe minuni” în numele lui Cristos) dar fără să fie creştini în interior. Cei şapte fii ai lui Scheva nu şi-au predat vieţile lui Cristos; tot ce doreau era să profite de harul uimitor ce stătea la dispoziţia lui Paul, servitorul lui Cristos. Ei nu îl iubeau pe Cristos; iubeau ceea ce Cristos dă. Era doar interes. Paul îl profesa pe Cristos deoarece îl ştia şi era ştiut de El, îl iubea şi era iubit de El. Fiii lui Scheva profesau numele lui Cristos deoarece căutau câştiguri personale. Aici găsim diferenţa crucială dintre creştinismul adevărat şi cel fals. Există multe avantaje în a-l sluji pe Cristos. Dar când îl urmezi pe Cristos având ca principal scop câştigul personal, fie el material sau spiritual, este inevitabilă suferinţa de sindromul fraţilor Scheva.

Acest sindrom este din păcate foarte răspândit chiar şi astăzi. În anumite părţi ale lumii religia este acum o industrie prosperă. Profeţi stilaţi care se pregătesc în arta convingerii maselor “mâncând casele văduvelor şi de ochii lumii rugându-se îndelung” (Luca 20,47). Aceştia atribuie ghinioanele clienţilor lor nesuspicioşi unor forţe demonice şi le promit apoi eliberare în numele lui Isus, al lui Isus pe care nu îl cunosc şi care nu îi cunoaşte. Ei merg pe urmele fiilor lui Scheva. Se folosesc în van de numele lui Isus. Creştinismul lor este unul fals şi, asemenea banilor falşi, va fi respins la Ziua Judecăţii.

Scopul pericopei de astăzi nu este să insufle îndoială şi nesiguranţă în minţile noastre ci să ne provoace la aşezarea corectă a priorităţilor. Profesarea credinţe cu gura este bună. Implicarea în opere concrete de credinţă este minunată. Dar pentru ca acestea să aibă valoare în perspectiva mântuirii, trebuie mai presus de toate să cultivăm o relaţie directă şi personală cu Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos.