Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VIII-a de peste an
Anul C (A, B)

Lecturi:
Sirah 27,4-7
1Corinteni 15,54-58
Luca 6,39-45

Luca 6,39-45

Le-a spus și o parabolă: “Poate un orb să conducă un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă? Discipolul nu este superior învățătorului, dar orice discipol instruit pe deplin va fi la fel ca învățătorul său. De ce, așadar, vezi paiul din ochiul fratelui tău, însă nu iei în seamă bârna din ochiul tău? Cum poți să-i spui fratelui tău: “Frate, lasă-mă să scot paiul din ochiul tău”, atunci când nu vezi bârna din ochiul tău? Ipocritule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea limpede să scoți paiul din ochiul fratelui tău. Căci nu este nici un pom bun care să facă fructe rele și nici un pom rău care să facă fructe bune, pentru că orice pom se cunoaște după fructele sale: doar nu se culeg smochine din spini și nici struguri din mărăcini. Omul bun scoate binele din tezaurul bun al inimii sale, iar cel rău scoate răul din tezaurul rău al inimii sale. Căci gura lui vorbește din prisosul inimii.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă

 

* * *

 

Cine dă valoare faptelor?

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Răspunsul este prompt: inima smerită.

Ce este smerenia?

Fără o descoperire divină, susține sfântul Laurențiu Iustiniani, nimeni nu poate ști ce este smerenia; de aceea, afirmă mai departe sfântul Ieronim, cei mai mulți îmbrățișează numai umbra smereniei.

Ca să nu facem în zadar umbră pământului, să învățăm de la sfântul Bernard, sperând că a fost inspirat când a definit: Smerenia este o virtute care îl face pe om să se disprețuiască pe sine în urma unei adevărate cunoașteri de sine.

Pentru ca faptele bune, pe care suntem îndemnați în lecturile zilei să le săvârșim, să aibă valoare maximă, smerenia trebuie să le premeargă, să le însoțească și să le urmeze, susține sfântul Augustin; altfel, adaugă sfinții Grigore și Bernard, cel care adună o mulțime mare de fapte bune, de virtuți, dar nu o are pe aceasta, aruncă praf în vânt; este joc de copii; se face umbră pământului. Numai smerenia stă la temelia sfințeniei (sfântul Ciprian); ea este prima dintre virtuțile creștine (sfântul Ieronim); ea este temelia și casa forte a tuturor virtuților (sfântul Bernard); ea este mama, rădăcina și izvorul tuturor virtuților (sfântul Grigore).

Sfinții, care au studiat mai profund problema smereniei, au descoperit în ea mai multe trepte. Astfel: sfinții Benedict și Toma de Aquino enumeră douăsprezece; sfântul Anzelm, șapte; sfântul Bonaventura, trei. Vom reflecta asupra celor trei trepte ale smereniei propuse de sfântul Bonaventura, ca analizând faptele în lumina lor, să vedem dacă ele au sau nu au valoare.

Pe treapta întâi a smereniei urcă cei care au o proastă părere despre ei înșiși. Ca să poți avea o astfel de părere despre tine însuți, trebuie să te cunoști profund în lumina învățăturilor evanghelice; trebuie să cunoști marea răutate chiar și a celui mai mic păcat, precum și sărăcia enormă adusă sufletului de păcatele mari, trăind într-o stare de tensiune continuă la care ne supune credința, asemenea sfântului Paul care spune: Nu mă știu cu nimic vinovat, dar nu în aceasta sunt justificat (1Cor 4,4). Aceasta ne poate face să ne încredem total în Dumnezeu, fiindcă nu găsim în noi nici un sprijin. În încercări Dumnezeu ne poate spune: Îți ajunge harul meu, fiindcă puterea mea se desăvârșește în slăbiciune (2Cor 12,9). Ca să nu ne descurajăm ne duce la convingerea că tocmai când suntem slabi, atunci suntem mai tari, mai puternici (2Cor 10), ca să nu ne lăudăm decât cu slăbiciunile proprii (1Cor 12,6).

Este greu de ajuns aici. Thales, unul dintre cei șapte înțelepți ai Greciei antice, întrebat care dintre științele naturale este mai greu de dobândit, a răspuns: Cunoașterea de sine. Între cei din vechime era renumit dictonul: Cunoaște-te pe tine însuți (Socrate). Sfinții Augustin și Bernard afirmă în această privință că dictonul – Gnoti se autonCunoaște-te pe tine însuți -, pus în practică, duce la cea mai înaltă și la cea mai folositoare știință, duce la formarea omului de caracter.

Treapta a doua a smereniei stă în a primi cu bucurie disprețurile care vin din partea altora.

Dacă cineva are o proastă părere despre sine și este convins de acest adevăr și se bucură că se poate încrede total numai în Dumnezeu, de ce să nu se bucure când și alții au aceeași părere? Părerea altora îi întărește convingerea în adevăr și adevărul eliberează (In 8,32).

Pentru a urca pe această treaptă este nevoie să se țină cont de următoarele dispoziții: de a nu căuta lauda și părerea oamenilor, ci de a le înconjura cu grijă; de a răbda disprețul fără tulburare; de a nu se lăsa impresionat de laudele și părerile lumii. (Sfântul Francisc Borgia se mâhnea mult de laudele oamenilor. Întrebat: De ce? a răspuns: Dacă le iau în seamă, îmi iau plata pe pământ și este fum, chiar dacă laudele sunt întemeiate; dacă nu sunt întemeiate, mă tem că mă va pedepsi Dumnezeu, fiindcă primesc ceea ce nu se cuvine).

Cineva a spus: Piatra de încercare a smereniei este răbdarea față de aproapele.

Pe treapta a treia a smereniei urcă marii sfinți care, dotați fiind de Dumnezeu cu multe și mari carisme și haruri, cu daruri naturale și supranaturale, cinstiți și apreciați de toți oamenii, nu se mândresc, nu-și atribuie nimic lor înșiși, ci toate le atribuie lui Dumnezeu și ei se tem ca nu cumva să nu corespundă darurilor primite, ca nu cumva să socotească aceste carisme drept plată pentru virtuțile proprii, când în realitate sunt pentru alții.

Isus, în calitate de Fiu al Omului, este smerenia divină întrupată, este pe cea mai înaltă treaptă, fiindcă s-a smerit făcându-se om și ducându-și crucea până la moartea de pe Calvar și tot ceea ce a avut mare și frumos a atribuit Tatălui, pe care l-a proclamat mai mare decât dânsul (cf. In 14,28). Alături de Isus este preacurata, plină de har (Lc 1,28). Ea recunoaște că Domnul i-a făcut lucruri mari de care se vor bucura toate neamurile, de aceea sufletul era într-o stare continuă de preamărire a lui Dumnezeu, într-o continuă fericire, fiindcă a privit la smerenia roabei sale (Lc 1,46-49). Fecioara din Nazaret a trăit toată viața în conformitate cu cuvântul Domnului: Cu cât ești mai mare, cu atât să te smerești mai mult și vei afla har înaintea lui Iahve (Sir 3,18).

Nu insist asupra acestei trepte de umilință, fiindcă sunt rari sfinții și persoanele înzestrate de Dumnezeu cu atât de multe și mari daruri, dar doresc să ne oprim și să reflectăm mai mult asupra unei constatări făcute de sfântul Augustin, care spune: Teribilă este mândria: ea preface îngerii în diavoli; prețioasă este smerenia, ea preface pe oameni în îngeri.

La această transformare minunată – de oameni în îngeri – ne cheamă lecturile de azi. Cunoașterea de sine duce la umilință; umilința duce la roade bogate de virtute; roadele duc la Dumnezeu prin aproapele pentru care sunt făcute (lectura I-a). Putem continua prima lectură așa: Dumnezeu urmărește pe pământ distrugerea păcatului și moartea morții prin înviere. Cristos este Fiul Omului, instrumentul de care se folosește Dumnezeu Tatăl pentru a-și atinge scopul; stăruind în fapte bune, noi înșine devenim instrumente vii în mâna lui Dumnezeu (lectura a II-a). Fiecare faptă bună este o poartă care se deschide înaintea lui Isus și-i dă acces în inimă.

Fariseii socoteau că o faptă bună este cu adevărat bună în măsura în care este în conformitate cu Legea. Isus o consideră bună în măsura în care corespunde intenției drepte, pornită din inimă, din iubire și este bazată pe smerenie, fiind făcută sub inspirația Duhului Sfânt.

Ucenicul nu poate fi mai presus de învățătorul său? În probleme umane, pământești, poate fi mai presus. În cazul de față, privind Legea, nu poate, fiindcă Învățătorul este numai unul (Mt 23,8) și nu poate fi depășit în smerenie; oricât ar tinde ucenicii să-l egaleze, vor fi mereu la început de drum. Învățătorul învățătorilor este acela care se cunoaște perfect pe sine, așa cum îl cunoaște Tatăl (In 19,15), adică în mod desăvârșit și numai el, în lumina cunoașterii desăvârșite poate da lecții: Învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihna (fericirea) sufletelor voastre (Mt 11,29). Cine se hazardează să dea lecții despre smerenie, dar nu le trăiește, este un ipocrit (lectura a III-a).

Ca faptele să aibă puterea necesară de a face fericit pe autorul lor atât pe pământ cât și în ceruri, trebuie să pornească dintr-o inimă smerită, fiindcă Învățătorul spune: Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor (Mt 5,3).

Trebuie să fie un lucru foarte prețios smerenia, dacă și mândriei îi place să se ascundă sub mantia ei pentru a nu cădea în dispreț; iar, pe de altă parte, trebuie să fie un lucru deosebit de urât mândria, când nu îndrăznește să se arate descoperită, dar este constrânsă să se acopere cu vălul smereniei, spune sfântul Bernard.

Fiindcă inima smerită dă valoare faptelor noastre, să ne rugăm asemenea sfântului Francisc de Assisi: Doamne, dacă vrei să-mi dăruiești darurile tale, să-mi fii și păzitor, deoarece eu nu mă pot încrede în mine, fiindcă sunt un tâlhar atât de mare încât pot fura și de la tine!

 

* * *

 

Duminica a VIII-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Vede bine numai acela care este bun (cf. primul exemplu).

2. Tema

Pentru a fi creștini adevărați, trebuie să fim sinceri și supuși acțiunii Duhului Sfânt.

3. Mesajul zilei

Pentru a vedea bine, trebuie să avem ochi buni, dar și lumină suficientă. Numai așa vom putea vedea bine misterul vieții noastre și al altora.

Vede cu adevărat bine cel care are lumina lui Dumnezeu.

- Cel orb nu poate fi călăuză; cel ignorant nu poate fi învățător…

- Isus este cel care vede mai bine decât toți, Isus este cel mai bun dintre învățători. Numai împreună cu Isus se poate vedea clar drumul care duce în cer. Numai împreună cu Isus știm ce ne așteaptă dincolo. Dacă stăm alături de Isus care ne învață și ne călăuzește, reușim să vedem nu numai cu ochi buni, dar, mai ales, cu inima.

- Nu poți vedea bine decât cu inima, pentru că nu poți vedea bine fără iubire.

Acționează cu adevărat bine cel care îl iubește pe Dumnezeu.

- În jurul nostru sunt “copii răi”. Dar sunt copii cu adevărat răi? (Câteva cuvinte referitoare la delincvența juvenilă!) Deseori vina aparține și mediului în care trăiesc… Să ne amintim că și noi suntem puțin răi. Cel care nu are defecte să arunce primul cu piatra! Nimeni dintre noi nu are conștiința perfect curată. Mai este și puțin negru: suntem ca jucătorii de la Juventus Torino! Toți ar trebui să simțim nevoia de a deveni mai buni, și pentru a da un exemplu bun.

- Deseori, mulți copii sunt “delincvenți” și pentru că nu au avut șansa de a se fi născut într-o familie bună.

- Dar împreună cu Isus toți putem să devenim buni. Însă trebuie să-l “altoim” în noi, sau, mai bine zis, trebuie să devenim lăstari ai viței, membre vii ale trupului său mistic.

- Fiind una cu Isus:

- trebuie să gândim asemenea lui Isus,

- trebuie să judecăm asemenea lui Isus,

- trebuie să acționăm asemenea lui Isus,

- trebuie să iubim asemenea lui Isus,

- trebuie să trăim asemenea lui Isus.

- Cel care este împreună cu Isus devine bun.

Numai Dumnezeu este bun.

- Împreună cu Isus, aducem roade bune. Planta “sterilă” nu folosește la nimic.

- Pentru creștin, sub un anumit aspect, cel mai mare păcat este cel de “omisiune”. A face rău este rău, dar pentru creștin, cel mai mare rău este să nu facă binele (dați câteva exemple practice).

4. Exemple

a) O femeie se plângea unei prietene că are o vecină dezordonată. “Ar trebui să vezi cât de murdari sunt copiii ei, ca să nu mai vorbim despre casă! Aproape îmi este rușine că locuiesc în acea zonă. Privește ce dungi negre sunt pe prosoape!”

Prietena s-a apropiat de fereastră și a exclamat: “Cred că prosoapele ei sunt curate, dragă, dungile sunt pe geamurile tale” (A. DE MELLO, La preghiera della rana, E.P.).

b) Aș vrea să vă povestesc ceva ce am citit într-o carte franțuzească. O învățătoare făcea o dictare. Textul dictat era Tatăl nostru. După ce a terminat dictarea, toți copiii merg la catedra învățătoarei ca să-i verifice și să le pună calificativul. În timp ce o fetiță își aștepta caietul, învățătoarea a luat un pix în mână și era gata să taie greșelile. Însă mâna i-a rămas suspendată în aer și la sfârșit a scris “foarte bine”. Despre ce era vorba? Despre aceasta: în locul unde este “facă-se voia ta”, fetița a scris “voia ta fie sărbătoare” (fête în loc de faite). Și, la sfârșit, învățătoarea a spus: “Este cea mai frumoasă interpretare a acestui verset din Tatăl nostru. Voința ta să fie sărbătoare!” (M. MAGRASSI, Maria stella sul nostro cammino, Noci 1991, 94).

c) “De mic am făcut de toate, am fost și boxer”.

Pentru câștig? “Da. Aveam șaisprezece ani și mi se părea că pierd timpul la școală, văzând că acasă banii pentru cină erau mai utili decât un fiu instruit. Într-o zi, am întâlnit un prieten care câștiga 25 de dolari pe întâlnire, și am hotărât să urmez exemplul său”.

Cum a mers? “După primele victorii, am început să mă simt un Dumnezeu. Vestiarul era plin de miros de alcool și de piele transpirată, dar pe pereți erau Newsboy Brown, Mushy Callahan, Dynamite Jackson.

Așteptam ceasul în care voi fi pus alături de ei.

Apoi, în sfârșit, a sosit și momentul importantei întâlniri. Băiatul împotriva căruia trebuia să lupt era de culoare, avea două brațe ca două șunci. La runda a patra eram în avantaj. Apoi, cineva a strigat: “Omoară-l pe acel negru mizerabil!” Și am încetat să mă mai lupt. Cariera mea pugilistică s-a terminat în acea seară” (ANTONY QUINN, din “Duro, durissimo Quinn”, de Natalia Augias, în Il venerdi di Repubblica, Roma, 8 ianuarie 1988, 86).

d) Într-o zi, la Roma, sfântul Filip Neri s-a dus să spovedească o femeie în aparență foarte evlavioasă, dar care blestema și calomnia foarte ușor.

Sfântul a ascultat cu răbdare penitenta, apoi i-a spus:

- Ca pocăință, vei lua o găină, vei parcurge străzile principale ale Romei, smulgându-i ușor penele pe care le vei arunca în vânt. Apoi te întorci la mine.

Femeia s-a supus. La întoarcere, sfântul a adăugat:

- Pocăința nu s-a terminat încă. Acum trebuie să reiei străzile parcurse și să strângi toate penele pe care le-ai aruncat!

- Dar este imposibil! a răspuns femeia.

Sfântul Filip a încheiat atunci foarte serios:

- Așa este și cu blestemele, vorbele de rău și calomniile. Foarte ușor pot fi împrăștiate pretutindeni și repararea este foarte des imposibilă.

 

* * *

 

Două diagnostice: “omul este osândit”, “omul este mântuit”

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Cum a fost îngrijit pomul arată roada pomului, tot așa și cuvântul omului arată ce zace în inima lui.” Sir. 27, 4-7

“Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Cristos.” 1Cor. 15, 54-58

“Din plinătatea inimii vorbește gura.” Lc. 6, 39-45

O uitare, o trecere cu vederea suspectă

În cazul în care corecturile de tipar ale lecționarului de astăzi ar fi fost revizuite de autor, probabil că ar fi protestat pentru că aici a fost eliminată o frază decisivă. Să fie aceasta o cenzură inconștientă sau numai o simplă greșeală din partea copiatorilor? Cuvântarea “de șes sau de câmpie” de care se ocupă cea de a doua parte a Evangheliei de astăzi, se încheie cu o dojană tulburătoare: “De ce-mi ziceți: “Doamne, Doamne!” și nu faceți ce zic eu?” (Lc. 5, 46)

Cuvintele acestea nu contrazic cele spuse mai sus, așa cum avem noi obiceiul de a sublinia importanța lucrurilor. Este fel și fel de a vorbi. Unii vorbesc cu un timbru de autenticitate, dar fără legătura dintre cuvinte care deși par melodioase. Alții vorbesc ceremonios, cu cuvinte alese, măgulitoare. Unii vorbesc serios, cu greutate, alții cu mai puțină greutate, adică numai așa ca să vorbească. Însă pentru Cristos, unica metodă acceptabilă de vorbire, este aceea de ascultare, adică acea vorbire care să denunțe o voință hotărâtă de a face după indicațiile sale.

Noi avem tot dreptul de a-l chema “Domn” pe Isus numai atunci când invocațiile noastre sunt inseparabile de disponibilitatea de a lua în serios tot ceea ce El cere de la noi. Chiar și pentru Dumnezeu, cuvintele au o importanță fundamentală. Dar atunci când este vorba despre dânsul omul să nu-și închipuie că l-ar putea trage pe sfoară cu vreun cuvânt ambiguu, oricât de sacru ar fi acesta. În rugăciunile noastre cuvintele devin acceptabile destinatarului, numai în măsura în care și noi am ascultat și am pus în practică tot ceea ce ne-a poruncit El.

Două priviri deosebite, opuse, asupra omului

Lecturile din această duminică au în ele și conțin o dublă privire asupra omului: una care legitimează optimismul și alta care autorizează un oarecare pesimism. În lectura a II-a, Sfântul Paul se pleacă asupra omului și-i pune un diagnostic favorabil. Cercetările lui dau un rezultat pozitiv desigur, că în trupul acela sunt semne evidente de corupție, semne ale morții și ale păcatului, pentru că acestea lasă semne de neșters. Totuși, în unul și același trup au fost introduși și germeni incoruptibilității și ai nemurii. Aceasta nu este lucrarea omului ci a lui Dumnezeu care își duce la îndeplinire făgăduința prin Cristos: “Prin biruință moartea a fost înghițită!”.

Odată cu înrolarea omului în misterul lui Cristos, realitatea lui s-a schimbat complet. Prin urmare există un alt mod de a examina această realitate: o privire care descoperă recolta incoruptibilității în ogorul corupției, o biruință care nu vine prin înfrângere, viața, care se naște din moarte. După această constatare a Sfântului Paul, putem spune și noi: “Unde este omul acolo se află și ceva divin!”.

La ce stare nenorocită a fost redus omul!

Însă nu putem ignora nici un alt tip de privire – mai mult severă – lansată asupra omului de Siracide și oarecum în parte, chiar de Domnul Cristos, în faimoasa Sa cuvântare. Aici diagnosticul apare cu totul altfel decât îmbucurător. Este suficient a-l urma pe Siracide în analiza lui lucidă, pătrunzătoare, decepționată. Sau să ne concentrăm asupra celor două fapte propuse de Evanghelie: orbul care are pretenția de a conduce pe un alt orb, pentru a nu cădea în prăpastie amândoi…, și “judecătorul” inexorabil, foarte meșter în a denunța paiul din ochiul fratelui său și care nu-și vede bârna cu mult mai mare din ochii lui.

Cele două diagnoze nu sunt în contradicție

Totuși, dincolo de orice aparențe, cele două diagnoze nu se contrazic între ele. Dacă omul se lasă ajutat de înțelepciune pe care o are chiar de la apariția lui în lume, își poate descoperi propria vocație autentică și i se poate împotrivi imaginii deformate. Dacă i se încredințează lui Cristos, pentru a-i sugera cum trebuie să fie omul viitorului, cum trebuie să fie fiul împărăției, atunci realitatea actuală, cu toate deficiențele ei, poate fi depășită de descoperirea unei alte posibilități.

Oricum, ca punct de plecare fundamental, rămâne o verificare minuțioasă a gurii, a inimii și a ochilor. Numai atunci când inima gura și privirea formează o realitate armonică, omul cunoaște plinătatea umanității sale și amploarea chemării sale divine.

Inima

Inima este omul. Nu atât inima ca sălaș al sentimentelor ci ca centru vital al persoanei, locul tăinuit al reculegerii, unde se întâlnesc și se recompun în unitate trăsăturile uneori dispersive, care-l fac pe om să-și iasă din fire… Tot ceea ce contează este numai ceea ce poate fi păstrat în inimă. Aici putem afla, poate exista o comoară prețioasă sau o măturătură de tot felul de cioburi ori gunoaie. “… gura vorbește din prisosința inimii.”

În cazul acesta cuvintele nu sunt roadele buzelor, ci vin dintr-o inimă plină și am putea spune că “buzele rostesc tot ceea ce nu mai are loc în inimă”. O inimă goală muțește gura, chiar dacă pălăvrăgește ca o moară hodorogită. La fel și noi: atunci când observă că nu mai avem nimic de spus – de bine – să ne cercetăm și să vedem ce anume ne lipsește din inimă.

Gura

Sentințele lui Siracide trebuiesc meditate una după alta printr-o minuțioasă examinare a limbii noastre, pentru că vrând nevrând gura nu va spune altceva decât ceea ce suntem. “Nu-l lăuda pe om, mai înainte de a fi vorbit cu el…”. “Îl cunoști pe om numai din cuvintele lui”. Chiar și numai din două cuvinte nelalocul lor, prostești, poți descoperi o viață dezordonată. Atunci când cuvintele decepționează înseamnă că omul care le pronunță este un om de nimica. Omul care păcătuiește cu vorba este un om păcătos. Atât prima lectură, cât și Evanghelia insistă asupra imaginii pomului, care trebuie să facă roade, și roadele, mai înainte de a fi traduse în fapte bune trebuie să fie cuvinte bune.

Ochiul

În cele din urmă privirea. Ochiul întunecat de îngâmfare, de încrederea nesocotită în sine, practic este un ochi pierdut și proprietarul acestui ochi este un orb care călăuzește un alt orb către îngrozitoarea prăpastie. Privirea suspectă, bănuitoare și implacabilă în descoperirea deficiențelor altora, ochiul, acolo unde străfulgeră mânia și osânda în confruntările fratelui, este un ochi bolnav care nu vede. Numai ochiul din care transpiră umilința și blândețea, înțelegerea și cunoașterea propriilor greșeli, numai acela este un ochi sănătos, care vede bine, în care și alții se pot încrede. Cel ce este antrenat de a-și scoate din proprii lui ochi bârnele cele mari ale greșelilor proprii, acela va avea o delicatețe suficientă, de a nu mai privi paiul din ochiul fratelui său.

Misterul

Așadar inima, gura și inima trebuie să fie într-o perfectă armonie. Așadar, prin înștiințările lui Isus Cristos – așa cum observă A. Quilici – misterul lui Dumnezeu, Unul în Trei Persoane. “… Trei persoane care sunt între ele ca o singură inimă, ca o singură gură și ca un singur ochi. El se manifestă prin cuvântul Său care este Fiul, și oarecum chiar gura Sa, care spune cu fidelitate tot ceea ce a auzit de la Tatăl. Iar Duhul Sfânt este ca ochiul acestui Dumnezeu unic. El luminează lumea și ne luminează și pe noi. Ne manifestă milostivirea, care se află în inima lui Dumnezeu și care reconciliază cu El și între noi”.

 

* * *

 

Oricine este instruit pe deplin va fi la fel ca învățătorul său

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

La prima vedere am fi ispitiți să credem că toate cele trei lecturi ale Liturgiei cuvântului de azi ne oferă o lecție de morală. Lectura I (Sir 27,5-8) are drept concluzie: Dacă te ții de dreptate, va fi a ta și te vei îmbrăca cu ea ca într-o mantie de slavă; lectura a II-a (1Cor 15,54-58) ne arată că ghimpele morții este păcatul, iar puterea păcatului este legea; și evanghelia (Lc 6,39-45) ne vorbește despre omul bun și omul rău. Chiar dacă am privi-o astfel, învățătura morală a lui Isus este o învățătură deschisă, dinamică, care îl pune pe om pe un drum care în mod necesar va trebui să-și atingă ținta la revenirea lui Cristos.

Dacă morala nu duce la teologie, rămâne la nivelul instinctelor psihice și, de ce nu, chiar somatice (trupești), la nivel de dresaj. Pentru creștinism morala nu este autonomă, nu se justifică prin sine, ci își află temelia pe cerințele evanghelice. Exigențele morale ale unei vieți conforme cu evanghelia sunt cuprinse într-o serie de afirmații ale Mântuitorului pe care evanghelistul Matei le-a adunat în predica de pe munte și Luca în cea de pe câmpie (cf. MAC pag. 1061).

Totuși, pe lângă aceste trăsături morale, lecturile de azi ne oferă o lecție de teologie profundă.

Prima lectură pune problema cunoașterii omului și dă trei criterii: ciurul, cuptorul și roadele. După cum ciurul separă grâul de pleavă și de alte impurități, tot așa bunătatea și răutatea oamenilor se reflectă în cugetările și cuvintele lor. După cum oalele își dovedesc trăinicia sau perisabilitatea prin arderea în cuptor, tot așa pasiunile omului se arată în focul controverselor. După cum pomii se cunosc după roade, tot așa gândurile și inimile oamenilor se vădesc prin cuvintele și faptele lor (cf. CBL pag. 536).

Este necesară cunoașterea omului?

Desigur, dar așa cum l-a cunoscut Cristos, în toată profunzimea lui: cunoaște gândurile inimii (Lc 9,47) și tocmai datorită faptului că l-a cunoscut, l-a iubit și a voit să se facă în toate asemenea lui, afară de păcat (Evr 4,14); a luat în schimb asupra sa păcatele tuturor oamenilor spre a le spăla în sângele său (Ef 1,7; 1Pt 2,24; 1In 1,7).

Nu ne cunoaștem pe noi înșine, dacă nu ne privim în alții. Mai ușor vedem gravitatea păcatului în alții. Oglinda mea este aproapele meu și răul pe care îl văd în el de fapt este în mine; ba chiar mai mare. Dacă îmi privesc chipul în oglindă și mă văd urât, nu voi sparge oglinda ca fiind vinovată de urâțenia mea, ci va trebui să-mi spăl fața. Oglinda merită tot respectul. Fiecare om merită respectul meu, fiindcă mă arată așa cum sunt. Sunt om, sunt păcătos și faptele mă arată astfel. Vreau să fiu altfel? Trebuie să privesc la felul în care Dumnezeu s-a revelat prin faptele sale (Rom 1,19-20; Înț cap. 13) și prin cuvântul său (Evr 1,1).

Gura vorbește din plinătatea inimii. Când inima este plină de Duhul Sfânt, gura mărturisește că Isus este Domnul (Rom 10,9; 14,9), devine martor al învierii lui, devine instruit pe deplin, asemenea cu învățătorul său. Dacă nu mărturisește domnia lui Cristos rămâne orb ori de câte ori va încerca să conducă pe alții. În acest caz ceea ce pare a fi iubire din partea mea, de exemplu, nu va fi decât egoism: călăuzind un orb, mă voi comporta ca un stăpân al destinului său și al persoanei sale, mă voi substitui lui Cristos și voi mărturisi că eu sunt domnul. Prin această mărturie voi demonstra însă că sunt mai orb decât orbul pe care încerc să-l conduc. Nici un om nu-i stăpânul altui om. Prin urmare nimeni nu are dreptul de a impune altor oameni criteriile proprii.

Ucenicul să fie ca învățătorul său.

Formulată în contextul revelației creștine, această sentință apare extraordinar de bogată. Isus, adevăratul învățător, nu vrea să-și aroge dreptul de a călăuzi orbul pe cale și să-l domine. Nu-și permite să călăuzească pe alții, ci să-i ajute; n-a încercat să obțină de la orbi vreun profit, ci să le ofere tot ce are el. Și cum Tatăl a ascuns în Isus toate comorile înțelepciunii și ale științei (Col 2,3), pe acestea le împarte acelora care le doresc și le caută.

Acest exemplu al maestrului Isus trebuie să devină normă pentru toți credincioșii.

Cei puternici ai acestei lumi își arogă dreptul să stabilească binele și răul celorlalți oameni; conducătorii își exercită puterea judecând supușii impunându-și voința, deseori aducând ca singur și simplu argument acel Stat pro ratione voluntas, adică Voința mea este legea. Trăim într-o lume divizată în două părți: cei care poruncesc și cei care sunt obligați să asculte și să se supună.

Cum se pot rupe aceste lanțuri ale robiei? Fiindcă cei care poruncesc sunt mai robi decât cei pe care vor să-i înrobească!

Singura cale este iubirea (cf. CBL pag. 1168-1170).

În lectura a II-a apostolul Paul afirmă că Dumnezeu ne-a dat biruință prin Isus Cristos. După ce a dezvoltat prin argumente de credință tema învierii noastre, care trebuie să ne facă asemenea lui Cristos, Paul conclude recurgând la un argument central: biruința noastră asupra morții este necesară deoarece Cristos trebuie să apară ca biruitor al morții și al păcatului. Numai bazați pe această credință vor putea avea creștinii siguranța că toate strădaniile lor morale, toate suferințele și oboselile nu vor fi zadarnice (cf. MAC pag. 1064). Credința ne cere să ne considerăm asemenea boabelor de grâu aruncate în brazdă, să acceptăm moartea cu credință și vom ajunge la înviere. Trupul înviat va fi același trup muritor, dar totuși nu același lucru: din coruptibil va deveni incoruptibil, dintr-un lucru de nimic va deveni ceva glorios și din slab va deveni puternic. Într-un cuvânt, se seamănă un trup natural (psychicon) și va învia un trup supranatural (pneumatikon).

Referirea la trupul psihic și pneumatic oferă sfântului Paul posibilitatea de a realiza un midrash, adică o argumentație în stil rabinic, conform povestirii din cartea Genezei 2,7, în care Adam apare creat ca o ființă vie, pe când al doilea Adam, Isus, este un spirit dătător de viață. Primul a dus omenirea în pământul din care a fost luat, al doilea o duce în cerul din care a venit. Într-un cuvânt, dacă dorim să ajungem la înviere, trebuie să părăsim cele ale trupului și sângelui, trebuie să ieșim din sfera de acțiune a lui Adam și să ne încadrăm definitiv și total în sfera lui Cristos (cf. CBL pag. 1618).

Adică? Adică nu trebuie să judecăm omul după faptele trupului, nu trebuie să vedem paiul din ochiul lui, chiar dacă apare “orb” sau “mort” de-a binelea prin păcat, nu trebuie să-l condamnăm după ceea ce apare acum, ci după ceea ce va fi la înviere. Dar, ce va fi la înviere numai Dumnezeu știe. Acum însă, chiar și în cel care trăiește după trup, după vechiul Adam, trebuie să vedem o materie primă ce aparține lui Cristos și față de care el s-a angajat să-i dea viață.

Ucenicului îi este suficient ca să fie ca învățătorul său!

Morala ne face vii în Adam. Credința și caritatea ne face spirite dătătoare de viață în Cristos. Aceasta este chemarea noastră creștină.

Aceasta este biruința pe care ne-a dat-o Dumnezeu prin Fiul său: trecerea de la trupul psihic cu instincte psihice, la trupul pneumatic încărcat cu energiile Duhului Sfânt.

Să ne însușim îndemnul paulin și să rămânem statornici, neclintiți, mereu cu spor la lucrarea Domnului, știind că truda noastră nu este zadarnică în Domnul. Să ne rugăm: “Dăruiește-ne, te rugăm, Doamne, ca mersul lumii să fie călăuzit de orânduirea ta dătătoare de pace și Biserica ta să cunoască bucuria de a te sluji în liniște” (LR). Amin.