Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VIII-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
Osea 2,16-17.21-22
2Corinteni 3,1-6
Marcu 2,18-22

Marcu 2,18-22

Discipolii lui Ioan şi fariseii posteau. Au venit şi i-au spus: “De ce discipolii lui Ioan şi discipolii fariseilor postesc, iar discipolii tăi nu postesc?” Isus le-a spus: “Pot oare nuntaşii să postească atât timp cât mirele este cu ei? Cât timp au mirele cu ei, nu pot să postească. Vor veni însă zile în care mirele va fi luat de la ei şi atunci, în ziua aceea, vor posti. Nimeni nu coase un petic dintr-o stofă nouă la o haină veche; altfel, peticul nou trage din haina veche şi ruptura devine mai mare. Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altfel, vinul va sparge burdufurile şi se vor pierde şi vinul şi burdufurile. Însă vinul nou se pune în burdufuri noi”.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Pietro Righetto
pr. Vasile Rob

 

* * *

 

Acceptând diferenţele

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

O poveste tradiţională evreiască spune că Avraam stătea afară, lângă cortul său, într-o seară, când a văzut îndreptându-se spre el un bătrân obosit şi murdar de atâta călătorit. Avraam a sărit şi l-a invitat pe bătrân, i-a spălat picioarele şi i-a dat mâncare şi băutură. Bătrânul a început imediat să mănânce, fără să spună vreo rugăciune. Avraam l-a întrebat atunci: “Nu te închini Domnului?” Bătrânul a răspuns: “Mă închin doar focului şi nici unui alt zeu”. Auzind aceasta, Avraam s-a enervat, l-a luat pe sus pe bătrân şi l-a aruncat afară în noaptea neagră şi rece. Mai apoi, Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam, întrebându-l unde este străinul. Avraam a răspuns: “L-am dat afară deoarece nu ţi se închina.” Dumnezeu i-a spus atunci: “Îl suport pe omul acesta de optzeci de ani, iar tu nu poţi să îl suporţi o singură noapte?” Persoanele credincioase au uneori o dificultate în a accepta diferenţele dintre ei şi alţii. Discipolii lui Ioan şi fariseii din Evanghelia de astăzi sunt un bun exemplu.

“Discipolii lui Ioan şi fariseii posteau. Au venit şi i-au spus: De ce discipolii lui Ioan şi discipolii fariseilor postesc, iar discipolii tăi nu postesc?” (Marcu 2,18). De ce această întrebare? Se pare că nu reuşeau să înţeleagă de ce discipolii lui Isus erau în sărbătoare pe când ei posteau. De ce discipolii lui Isus nu se conformau regulii pe care discipolii lui Ioan şi fariseii o urmau? De ce să fie diferiţi? De ce să nu facă toţi la fel?

Pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă aici, trebuie să ştim că în vechea religie iudaică, postul era atât o obligaţie cât şi o disciplină auto-impusă. Adulţilor li se cerea să postească o dată pe an, în Ziua Ispăşirii. Dar oamenii mai pioşi, în special fariseii, posteau de două ori pe săptămână: lunea şi joia, de la răsărit şi până la apus. Nu legea le cerea aceasta; era o disciplină pe care în mod liber şi-o asumau. Postul despre care se întreabă ei de ce nu este respectat de discipolii lui Isus nu este acela anual, cerut fiecărui evreu, ci cel săptămânal, pe care evreul putea sau nu să îl respecte. Puteţi compara cu postul de vinerea ce îl ţin catolici, în unele zone fiind lăsat la discreţia credinciosului. Are oare catolicul ce se decide să urmeze practica străveche de a nu mânca vinerea carne dreptul de a-l critica pe cel care alege să nu facă tot aşa?

Isus, ştim, este un om al rugăciunii şi postului. Şi totuşi, aici îl vedem apărându-i pe discipolii săi care aleseseră să nu postească. Oare pentru că postul nu le-ar fi fost de folos? Nu. Postul poate să fie o disciplină spirituală foarte benefică. Dar ceea ce vrea să sublinieze Isus este că orice disciplină spirituală, inclusiv postul, pentru a fi de folos unei persoane, ea trebuie să şi-o asume de bună voie, şi nu din teama “ce vor spune ceilalţi?” În plus Isus subliniază că nu avem nici un drept să luăm un element neesenţial el religiei ca şi cum ar fi o condiţie necesară, chiar şi când acel element neesenţial poate fi atât de benefic precum postul.

Libertatea religioasă nu era foarte preţuită în multe dintre religiile pre-creştine. Adesea se considera că o persoană nu poate decât să se conformeze aşteptărilor comunităţii. Dar în creştinism Isus spune clar că un act religios nu are valoare decât dacă este înfăptuit în mod liber, din propria dorinţă. A trăi libertatea de copii ai lui Dumnezeu, caracteristică credinţei creştine, într-un mediu de constrângeri şi obligaţii exterioare, ar echivala cu a pune vin nou în butoaie vechi. Ar fi inutil. Dacă vă număraţi între cei care i-au credinţa foarte serios, şi dacă vă întrebaţi câteodată de ce ceilalţi nu acordă importanţă unor devoţiuni şi practici spirituale pe care Dvs le preţuiţi, luaţi aminte la cuvintele înţelepte atribuite Sf. Augustin: “În cele esenţiale unitate, în cele neesenţiale libertate, în toate iubire.”

 

* * *

 

Voi sunteţi scrisoarea lui Cristos

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

(predică pe marginea lecturii a doua)

Dacă arheologii ar descoperi un document vechi ce s-ar dovedi a fi o scrisoare scrisă de Cristos însuşi, atunci întreaga lume ar fremăta de emoţie. Cu toţii, creştini şi necreştini, ar dori să ştie conţinutul acestei scrisori. Turişti din lumea întreagă ar călători oricât pentru a vedea scrisoarea. În câteva săptămâni experţii ar publica volume întregi în care ar analiza scrisoarea cuvânt cu cuvânt, căutând să îi cuprindă toate semnificaţiile. Dar astăzi, Paul, în a doua lectură din 2 Corinteni, ne surprinde spunându-ne că da, Cristos a scris cu adevărat o scrisoare. Nu a scris-o pe o tăbliţă sau pe un sul de papirus, care în timp s-ar distruge. El a scris în inimile credincioşilor. Scrisoarea lui Cristos este comunitatea credincioşilor căreia îi aparţin şi eu şi tu. Această profundă învăţătură are serioase implicaţii pentru noi legat de modul în care ne percepem pe noi, percepem Biserica şi percepem Biblia.

Ce l-a condus pe Paul la această sublimă doctrină spirituală? Ca fost învăţat evreu, Paul ştia importanţa unei scrisori de referinţă sau de recomandare, dată de o autoritate religioasă recunoscută. Când a mers la Damasc să îi aresteze şi întemniţeze pe creştini, Paul avea cu el o astfel de scrisoare de la marele preot (Fapte 9,1-2). Dar odată cu convertirea de la persecutor la promotor al creştinismului, el nu a mai avut aceste scrisori, însărcinarea sa fiind spirituală şi venind de la Domnul însuşi. Oponenţii evrei ai lui Paul probabil au încercat să îl prezinte pe apostol ca fiind un auto-proclamat profet, deoarece nu avea scrisori de recomandare de la o autoritate religioasă recunoscută. Imaginaţi-vă cum ar fi să apară în parohia voastră un preot, prezentându-se ca noul vostru paroh, dar fără vreo scrisoare de numire de la Episcop!

Paul răspunde la această acuză afirmând că scrisoarea sa de recomandare este comunitatea credincioşilor pe care a înălţat-o el în Corint. Argumentul său se bazează pe cel al lui Cristos: după roade îi veţi recunoaşte, nu după hârtiile ce îi însoţesc. El le cere acuzatorilor săi să privească la viaţa pioasă şi la iubirea din sânul bisericii fondate de el în Corint, după învăţătura sa – după aceasta se recunoaşte că învăţătura lui Paul este adevărată. Comunitatea credincioşilor din Corint devine astfel scrisoarea sa de recomandare. Dar Paul nu se apără niciodată pe sine fără a se compara cu Cristos. El subliniază că Cristos nu a avut de asemenea scrisoare de recomandare. Scrisoarea Sa de recomandare a fost viaţa exemplară a comunităţii celor care cred în El şi îi urmează învăţăturile.

Dacă noi, comunitatea creştină, constituim scrisoarea de recomandare a lui Cristos, atunci înseamnă că fiecare în parte formăm o anumită parte din scrisoare. Dacă întreaga scrisoare radiază roadele Duhului Sfânt (Galateni 5,22), atunci eu ce parte din natura lui Cristos o radiez? Este iubirea lui Cristos, bucuria Sa, pacea Sa, răbdarea Sa, bunătatea Sa, generozitatea Sa, fidelitatea Sa…? Unii spun că creştinismul este o religie în cădere liberă. Dacă aşa este, există un motiv. Când oamenii ne citesc, când citesc scrisoarea lui Cristos, nu sunt impresionaţi. Nu văd vestea cea bună. Din fericire scrisoarea lui Cristos este cu sfârşitul deschis. Aşa cum Cristos s-a folosit de Paul pentru a scrie scrisoarea Sa în comunitatea din Corint, aşa Cristos se foloseşte de fiecare dintre noi pentru a scrie scrisoarea Sa în comunitatea locală unde trăim. Cu cât suntem mai pătrunşi de mesajul lui Cristos, cu atât mai mult lumea va fi atrasă de noi, deoarece mesajul lui Cristos este vestea bună pentru omul modern.

Înainte să încheiem ar fi bine să amintim că mulţi creştini cred astăzi că această scrisoare a lui Cristos se găseşte în primul rând într-un document terminat, precum Biblia. Cristos nu şi-a scris scrisoarea într-un document închis, ci într-un mediu viu şi cu sfârşitul deschis: Biserica. Oricât de mult am respecta şi onora Biblia, trebuie să fim atenţi să nu punem carul în faţa cailor. Cristos a scris scrisoarea sa în Biserică, iar Biserica ne-a dat Biblia. Dacă cineva vrea deci să citească astăzi scrisoarea lui Cristos, locul unde trebuie să meargă este comunitatea credincioşilor: Biserica înaintea Bibliei. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să trăim astfel ca atunci când alţii ne citesc să nu vadă altceva decât vestea cea bună, iubitoare şi eliberatoare, a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.

 

* * *

 

Litera şi spiritul

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Cristos a fost condamnat la moarte pentru litera legii (cf. In 19,7), dar a înviat pentru spiritul legii (cf. Rom 8,11-17) şi vrea ca noi să ne găsim fericirea prin uciderea literei legii prin spiritul ei.

Toate cele trei lecturi de azi au ca temă bucuria. Această bucurie trebuie să izvorască dintr-o descoperire a spiritului legii sau din desăvârşirea adusă de Isus acestei Legi (cf. Mt 5,17).

Lectura I-a (Os 2,14; 19-20) ne arată clar că Dumnezeu îl vrea pe om numai pentru sine, îl vrea fericit pe acest pământ prin revelaţie (îi vorbeşte în pustiu, de la inimă la inimă) şi apoi deplin fericit prin viziunea glorioasă din cer (prin cunoaşterea Domnului). Revelaţia constă în Lege. Legea are două elemente: litera şi spiritul. Ajunge la fericire acela care îi descoperă spiritul. Spiritul este iubirea care a dat litera Legii.

Lectura a II-a (2Cor 1,6 ş.u.) vorbeşte despre o scrisoare vie, compusă sub inspiraţia Duhului Sfânt şi are menirea de a descoperi frumuseţea noii alianţe prin aceea că ne despoaie de litera legii, pentru a ne arăta frumuseţea spiritului dătător de viaţă, care ne introduce în intimitatea Creatorului. Alianţele dintre naţiuni se fac pe baza literei din contracte şi legi, prin înţelegeri parafate pe hârtie.

N-au spirit şi ca urmare, cei care le realizează, se spionează reciproc şi se înarmează în ascuns unele împotriva altora. Alianţa dintre Dumnezeu şi oameni pe baza spiritului, a deschiderii sufleteşti, a sincerităţii inimii este sortită vieţii şi fericirii. Căutând şi trăind în spiritul legii se ajunge la o bucurie deosebită de cele pământeşti. Cei care trăiesc litera legii, pentru că este lege, ajung şi ei la sfinţenie, la o sfinţenie tristă, melancolică, forţată, imaginară, pe care o înţeleg doar ei şi se întristează că alţii nu-i înţeleg, nu-i aprobă, nu-i urmează şi nu se simt bine în preajma lor. Izolaţi de cei din jur, astfel de sfinţi trăiesc trişti. Este atât de adevărată sintagma: Un sfânt trist, este un trist sfânt. Este sfânt numai după părerea lui. Sfinţenia adevărată este bucurie în Duhul Sfânt, în duhul învierii lui Isus, în duhul vieţii veşnice şi al iubirii lui Dumnezeu. Există o singură tristeţe, spune Leon Bloy, aceea de a nu fi sfinţi; şi ea este produsul literei.

Lectura a III-a (Mc 2,18-22) ni-l prezintă pe Isus ca obiect al bucuriei apostolilor, fiindcă ei vor pătrunde o dată în spiritul legii evanghelice; pe când fariseii, arhiereii şi cărturarii, rămânând la litera legii, vor afla în el piatra de poticnire, aşa cum a prezis bătrânul Simeon (cf. Lc 2,34).

Isus invită pe fiecare om să descopere spiritul din legea postului şi ne arată că acela care îl descoperă, posteşte, nu atât pentru că acesta este prescris de lege, cât mai ales că îi va aduce bucurie. Apostolii vor posti cu bucurie zile în şir, numai să-l facă pe Isus cât mai cunoscut oamenilor. Ucenicii lui Ioan şi fariseii posteau ca pocăinţă, în vederea venirii lui Mesia. Mesia a venit. Postul lor s-a învechit; şi-a pierdut rostul; nimeni nu mai este ţinut la un astfel de post. Apostolii vor suferi postul din temniţe timp de săptămâni, luni şi chiar ani de zile, dar bucuria siguranţei împlinirii misiunii lui Mesia care, nu numai că a venit, dar care acum chiar este prezent în lume prin Euharistie, prin vestea cea bună, prin Biserica sa şi va rămâne până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20).

Isus cheamă pe fiecare să descopere spiritul din legea inexorabilă a durerii atunci când vor plânge, vor suspina şi vor posti.

Într-o carte a celebrei scriitoare Selma Lagerlöf găsim o legendă cu un înţeles deosebit de profund asupra spiritului care pătrunde legea suferinţei, ca în acel trebuia să pătimească toate acestea Cristos (Lc 24,26). Împăratul Tiberiu, cuprins de lepră, zăcea pe patul său din locuinţa de pe încântătoarea insulă Capri. Nimeni nu-l mai putea ajuta. Bătrâna sa doică, Faustina, face o ultimă încercare: merge în Palestina să ceară ajutorul lui Isus. Soseşte aici în momentul în care Isus îşi ducea crucea spre Golgota. Cuprinsă de milă, îi întinde Domnului năframa ei fină şi-i şterge faţa plină de sudoare, scuipat şi sânge. Cu atâta s-a întors la stăpânul ei. Împăratul priveşte năframa şi ascultă povestea dramei Mântuitorului dus la răstignire, apoi zice: Acesta este om? Faustina, de ce ai lăsat să moară omul acesta? El mi-ar fi redat sănătatea! Ce a descoperit pe chipul feţei întipărite pe năframă? Cred că duhul care l-a împins să ia asupra sa crucea, iubirea faţă de semeni. Împăratul porunceşte să fie aşezat pe pământ; îngenunchează în faţa icoanei însângerate şi spune: Tu eşti omul! Tu eşti, precum n-am nădăjduit să văd vreodată; apoi, arătându-şi faţa desfigurată şi mâinile putrezite de lepră, continuă: Eu şi toţi ceilalţi oameni suntem fiare sălbatice şi monştri, dar numai tu eşti omul care poţi avea milă de mine. Privirea ta m-ar fi făcut sănătos. Şi, după ce şi-a apropiat buzele şi a sărutat faţa lui Isus plină de sânge de pe năframa Faustinei, s-a ridicat vindecat în chip minunat.

Numai cine descoperă spiritul iubirii din legea durerii ajunge la bucuria vindecării miraculoase!

Isus ne invită să descoperim spiritul legii din libertatea care îl caracterizează pe om.

Astăzi se trâmbiţează mult despre drepturile omului şi fiecare crede că, om fiind, are dreptul să-şi croiască legi după capul său, legiferând crima avortului şi aberaţiile sexuale etc. distrugând adevăratele drepturi la libertatea adevărată constructivă de sfinţenie, de moralitate, de demnitate, de sănătate etc.

Scriitorul francez, Émile Zola, avea un prieten, bun creştin, care, voind să-l convertească, îi propune să facă o călătorie la Lourdes ca, văzând credinţa celor care vin şi se roagă şi poate chiar o minune, să-şi schimbe viaţa. În acest scop i-a plătit şi călătoria. Émile Zola, ajuns la Lourdes, a fost martorul, nu numai al acelor credincioşi care se rugau cu toată sinceritatea şi seninătatea fiinţei lor, dar chiar şi al câtorva vindecări miraculoase. Întors acasă, scrie cele mai oribile rânduri la adresa celor văzute. Prietenul său, după ce a citit acele rânduri otrăvitoare, a venit şi i-a spus: Dar cum, nu-ţi este ruşine să afirmi aşa ceva, după ce Dumnezeu te-a învrednicit să vezi minuni? La care Émile Zola răspunde cu impertinenţă: Oare nu sunt eu stăpân pe condeiul din mâna mea, ca să scriu ce vreau?

Iată un om care s-a oprit la litera libertăţii sale de om, dar nu a pătruns în spiritul ei. Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea, afirmă sfântul Paul (2Cor 3,17). A acţiona împotriva evidenţei, nu se poate spune că este vorba de libertate, ci de răutate, de robie satanică, de păcat împotriva Duhului Sfânt.

Filozoful păgân Epictet, care a trăit între anii 50 şi 138 după Cristos, ne-a lăsat aceste cuvinte ca un testament al vieţii sale: Dacă aş fi ciocârlie, aş cânta ca ciocârlia; dacă aş fi lebădă, aş cânta ca lebăda; dar sunt om şi cu mintea trebuie să mă înalţ la Dumnezeu şi să-i cânt laude; şi vă îndemn pe toţi să-i cântaţi împreună cu mine!

Liber este acela care se înalţă, care are putere să-şi pună sufletul şi să şi-l ia (In 10,17). Liber este acela care se înalţă la spiritul lui Cristos şi-i trăieşte viaţa cea nouă din plin. Liberi sunt, cu adevărat, numai acei care sunt născuţi din adevăr, fiindcă sunt fiii lui Dumnezeu (In 8,32), fii ai învierii (Lc 20,36).

Doamne Isuse, dă-ne spiritul legii celei noi, spiritul iubirii tale şi vom trăi veşnic spre gloria Tatălui tău. Amin.

 

* * *

 

În căutarea fericirii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Dacă analizăm prima rugăciune a liturghiei de azi, vom descoperi că ea cuprinde în esenţă scopul lecturilor. Vă reamintesc rugăciunea aşa-zisă a colectei (care leagă împreună, atât pe credincioşi prin Cristos prezent, cât şi învăţătura lecturilor): Dăruieşte-ne, te rugăm, Doamne, ca mersul lumii să fie călăuzit de orânduirea ta dătătoare de pace şi Biserica ta să cunoască bucuria de a te sluji în linişte (LR). Deci se urmăreşte ca mersul lumii, adică sensul vieţii de pe pământ, să reintre în planul divin al fericirii prin slujirea Bisericii. Ucenicii lui Ioan Botezătorul şi ai farizeilor posteau fiindcă vedeau cum sensul vieţii este alterat de păcat şi de suferinţă. Isus descoperă ucenicilor săi că prin el sensul lumii va intra pe făgaşul normal voit de Dumnezeu. Biserica are menirea să ofere oamenilor cu bucurie sensul vieţii în Cristos: fericirea cu Dumnezeu.

Într-un sat palestinian, o căsătorie era ocazie de mare sărbătoare şi de bucurie pentru toţi. Punctul culminant îl constituia banchetul la care participau părinţii, prietenii şi cunoscuţii celor nou căsătoriţi. Acest banchet avea la poporul israelit o încărcătură teologică necunoscută de omul modern. El evoca evenimentele culminante ale istoriei sale începând cu făgăduinţa făcută de Dumnezeu lui Avram de a-i înmulţi urmaşii ca stelele de pe cer şi ca nisipul de pe ţărmul mării (Gen 22, 17) şi prefigura, la nivel de semn, sărbătoarea plină de fericire a timpului mesianic (cf. MAC p. 857). Zilele lui Mesia erau adesea comparate în literatura rabinică cu un banchet de nuntă şi figura mirelui evoca pe Dumnezeul alianţei, Mirele prin excelenţă.

Deşi mireasa – poporul lui Israel – l-a părăsit, i-a trădat iubirea, Dumnezeu este dispus să o ierte total, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi să-i recâştige iubirea: O voi conduce în pustiu şi-i voi vorbi la inimă. În acea zi te voi face mireasa mea. Această afirmaţie este repetată de trei ori, spre a pune în evidenţă importanţa, seriozitatea intenţiei divine şi a solemnităţii actului. Logodna se va încheia în adevăratul sens al cuvântului, în toate amănuntele juridice care o însoţesc, aşa încât mireasa nu-l va mai numi pe soţ drept stăpânul meu, ci soţul meu. Spunând: Te voi face soţia mea după dreptate şi drept, Dumnezeu face aluzie la preţul sau la zestrea logodnicei care, la început, era plătită tatălui şi fraţilor miresei, ca apoi aceasta să devină proprietatea soţului şi, după aceea el o încredinţa soţiei ca garanţie în caz de văduvie sau din cauza unui divorţ nedrept. Şi tu îl vei cunoaşte pe Domnul, vrea să spună că Israelul va deveni doamnă, regină-mamă a lui Mesia, adică îşi va găsi fericirea deplină în Iahve.

Raportul omului cu Dumnezeu nu trebuie să se bazeze pe ştiinţa pe care omul o poate acumula cu mintea, cu raţiune sa, aşa cum sunt relaţiile dintre învăţători şi elevi; nici pe baza unui contract comercial, ca între parteneri de afaceri; nici ca cele de partid, asociaţii sau de breaslă, ci pe raporturi organice, vii, intime, izvorâte din afectele interne ale fiinţei dotată cu capacitatea de a iubi mai presus de simţuri. Când această legătură intimă cu Dumnezeu este ruptă, omul îşi pierde sensul vieţii, sensul existenţei, fiindcă ruptura îi lasă un gol în suflet pe care nu-l mai poate umple nimeni, fiindcă nimeni nu poate pătrunde acolo, afară de Dumnezeu. Omul, ne mai având puterea şi nici posibilitatea de a-şi planifica propria mântuire, propria fericire, se simte ca un rătăcit nefericit în univers: caută, se întreabă şi nefericirea creşte pe măsură ce îşi pune speranţa în ce poate; şi constată că rămâne mai nefericit ca la început.

Evanghelistul Marcu ni-l prezintă pe Isus în postura de revelaţie: el este mirele, adică acela care singur poate umple golul din suflet: postesc acei care nu l-au aflat şi se bucură acei care l-au aflat; postesc şi cei care l-au aflat, ca să-l poată găsi şi cei care nu l-au aflat. Ucenicii se află într-un moment de plinătate interioară, un moment de bucurie ca de nuntă. Această plinătate interioară îi va conduce la o adeziune tot mai strânsă faţă de Învăţător şi tocmai bucuria intimităţii îi va determina să postească pentru cei care postesc acum fiindcă nu-l văd pe acela pe care ucenicii l-au găsit, pe Mesia. Isus respectă acele practici religioase care scoteau în evidenţă dorinţa omului de unire cu Dumnezeu, mai ales pe acelea pe care le indicase premergătorul său, Ioan Botezătorul, dar nu vrea ca «postul» să fie făcutr doar ca pe o prescriere a Legii, fiindcă Legea şi-a încheiat misiunea, postul trebuie să se bazeze pe iubire, pe viaţă intimă, pe trăire în har, fiindcă Dumnezeu este la temelia Legii şi noi trebuie să ajungem la el.

Acest adevăr caută să-l aprofundeze sf. Paul în lectura a II-a (2Cor 3, 1b-6). Acuzat de unii corinteni că n-ar fi un apostol adevărat fiindcă nu are scrisoare de recomandare din partea acelora care au fost aleşi de Isus ca apostoli, sf. Paul arată că nu scrisorile de recomandare sunt acelea care pot să-l acrediteze ca apostol faţă de comunitate, ci rezultatul operei sale. Biserica din Corint este pentru Paul o scrisoare de recomandare fiindcă poartă sigilul lui Cristos, pecetea Duhului Sfânt. Paul se recunoaşte doar ca un instrument, un ministru şi ceea ce a realizat este rodul «capacitării» care provine de la Dumnezeu în Duhul Sfânt, fiindcă scrisoarea, adică instituţia bisericească însăşi nu este scrisă cu plumbul, ci cu Duhul Dumnezeului viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimilor voastre. Deci: conducătorii bisericeşti, apostolii şi urmaşii lor, nu pot porni de la legi scrise, ci dintr-o comuniune internă, superioară scrierii, care are ca rădăcină pe Dumnezeu, fiindcă Litera ucide, dar Duhul dă viaţă (2Cor 3, 6).

Prin venirea lui Isus, Mirele este prezent. El sărbătoreşte nunta sa cu poporul aşezat la banchetul intim. Ucenicii săi au dreptul să se simtă fericiţi, ei pregustă din banchetul pascal.

Dacă bucuria este o caracteristică a vremurilor mesianice, creştinul trebuie să fie un purtător al bucuriei. El ştie că este «mântuit», de aceea poate trăi în bucurie.

De ce atunci mai sunt şi creştini trişti?

Răspunsul ni-l dă P. Tillich: Trebuie să recunoaştem adevărul acestei constatări, dar trebuie să vedem dacă lipsa noastră de bucurie depinde de faptul că suntem creştini sau mai degrabă de faptul că nu suntem destul de creştini (cf. MAC p. 857).

Adevărata sfinţenie are mereu cu sine darul bucuriei. Sintagma populară spune pe bună dreptate că Un sfânt trist este un trist sfânt. Adevărata sfinţenie este bucurie în Duhul Sfânt. Scriitorul francez Leon Bloy obişnuia să spună că. Trebuie să fie o singură tristeţe, aceea de a nu fi sfinţi. Bucuria creştină este semnul fidelităţii noastre faţă de Evanghelie şi de apartenenţa efectivă la Împărăţia lui Dumnezeu. Bucuria în Duhul Sfânt, bucuria nunţii cu Cristos, nu-i entuziasmul efemer şi de suprafaţă, pe care încercarea şi necazul o sting, ci este bucuria spirituală şi profundă alimentată de rugăciunea bazată pe speranţă, nu este bucuria hazlie şi uşuratică născută din divertisment sau dintr-un caracter flegmatic, ci este bucurie continuă şi intimă care se naşte dintr-o conştiinţă curată şi din siguranţa trăirii în prezenţa lui Dumnezeu, dar al Duhului Sfânt, dar de nuntă. Această bucurie ne poate face fericiţi chiar şi în necazuri şi persecuţii, cu o condiţie: în duh să înfrânăm pornirile rele ale trupului (cf. Rom 8, 13).

Repetarea rugăciunii colecte să ne unească acum în slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, ca odată să avem parte de bucuria ospăţului de nuntă veşnică: Dăruieşte-ne, te rugăm, Doamne, ca mersul lumii să fie călăuzit de orânduirea ta dătătoare de pace şi Biserica ta să cunoască bucuria de a te sluji în linişte (LR). Amin.

 

* * *

 

Dumnezeu, curtezan “nepocăit”

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Cât de frumos ar fi dacă…

Cât de frumos ar fi să poţi vedea o experienţă de credinţă sub semnul libertăţii şi al spontaneităţii. Să abordăm nu o religie întunecoasă, plată, apăsătoare şi pedantă, dar veselă, deschisă spre noutate şi spre fantezie. Să acultăm o predică care să nu prezinte mesajul creştin ca un coşmar sau o sperietoare, dar ca o sărbătoare. Să participăm la o liturgie care să-ţi dea pofta de a schiţa paşi de dans. Să avem de a face nu cu un Dumnezeu care ameninţă, dar care îl seduce pe om. Să trăim într-o Biserică care să devină locul milostivirii şi al omeniei.

Să vedem propunându-se un creştinism care să nu fie făcut pur şi simplu din decrete, practici, observanţe, coduri, statute, dar care să ne pună în contact cu “Spiritul lui Dumnezeu cel viu”. Să fim integraţi într-o comunitate unde să nu domine preocuparea funcţionării, a regularităţii şi a organizării, dar care să promoveze viaţa şi s-o favorizeze în chip concret. Să fim educaţi să nu facem referire la norme externe, dar la ascultarea unui glas interior, care să solicite o responsabilitate personală. Să putem creşte, nu ronţăind hârtie şi înghiţind cerneală, dar descoperind, graţie miniştrilor potriviţi”, iubirea ca lege fundamentală a existenţei. Să fim consideraţi adulţi, prevăzuţi cu creier şi conştiinţă, nu înlocuiţi de “adepţii muncilor”. Să găsim un oarecare ghid care, înainte de a ne spune ce trebuie să facem şi să evităm, să ne ajute să descoperim cine suntem.

Da. Ar fi frumos să putem spune… “cât de frumos este!”.

Litera şi spiritul în partitura vieţii creştine

Cineva va obiecta: “Tu vrei o religie facilă, ca apa de trandafir, după plăcerea ta”. Pot să replic că ceea ce am exprimat este exact traducerea celor ce se lasă întrevăzute din lecturile de astăzi. Nu visez de fapt să revendic o religie facilă. Mă mulţumesc cu o religie care să fie răspunsul coerent la exigenţele conţinute în Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu stratificarea de obiceiuri şi comportamente impuse de gardienii Legii. Opoziţia pe care Paul (lectura a doua) o stabileşte între literă (gramma) şi Spirit (Pneuma), nu este atât între două moduri de a citi Scriptura, ci între două concepţii de mântuire, între două moduri de interpretare a experienţei de credinţă, între două stiluri de executare a partiturii existenţei creştine.

“Litera” este cu precizie Legea care descoperă numai parţial gloria lui Dumnezeu, documentează în mod insuficient – şi chiar distorsionat – raportul cu El. “Litera care ucide” este tocmai cea care ucide bucuria de a trăi şi de a fi împreună, stinge speranţa, sufocă creativitatea. “Spiritul care dă viaţă” este acela care te face să descoperi noutatea radicală, inimaginabilă, a lui Cristos, te solicită să faci referire nu la Legea scrisă pe tablele de piatră, ci în codul secret al iubirii imprimate în inimă.

Nu am nici o dificultate să accept şi postul, pentru că sunt conştient că trăiesc în zilele în care Mirele a fost “luat”. Dar pretind să postesc fără a fi văzut, fără a lua un aer trist, dimpotrivă, parfumându-mă. Totuşi, nu aş accepta niciodată să mă înscriu în fantomatica “Confraternitate a Orfanilor” prefigurată de Oscar Wilde. Nu, nu sunt alergic la post. Mai degrabă, nu reuşesc să suport pe anumiţi creştini care au faţa tristă de care ai vrea să crezi că face penitenţă, dar în realitate este incapabil fie de a posti fie de a sărbători în modul voit de Cristos. Expresia lor urâtă nu este semnul austerităţii, dar mai banal a unei proaste digestii a fericirilor evanghelice.

“Vinul nou” al lui Cristos, în loc să se urce la cap, i-a rămas în stomac, şi pentru că nu a degustat numai câteva picături, şi pe deasupra stropit din abundenţă cu apă. Când ar trebui să se bucure, pare că plâng. Şi când plâng, au poftă de a râde. Duc vestea cea nouă într-un înveliş de doliu. Şi, dacă se hazardează să vorbească despre speranţă, te fac să te temi de ce-i mai rău. Şi atunci când vorbesc despre iubire, o fac pe un ton ameninţător. Ştiu prea bine că în situaţia prezentă, alături de bucurie, este obscuritate, dubiu, nesiguranţă, descurajare. Nu refuz să mănânc “pâinea durerii” dragă Terezei de Lisieux. Dar mă încăpăţânez s-o fac, ca primii creştini, “cu bucurie şi simplitatea inimii” (Fap.2, 46).

Haina întoarsă pe dos

Dacă observăm atitudinile determinate, avem impresia neplăcută a unei nepotriviri. Orologiul nu stă pe loc. Numai acele merg în sens contrar. Anumite feţe ale unor persoane practicante nu arată imprimate mesajul lui Cristos, ci caricatura sa. Ei vorbesc despre “ilustraţii practice”. Dar privind acele ilustraţii practice, par nişte negative neliniştitoare, radiografii negricioase. Se vede un schelet. O ţeastă şi nu un cap înviat. Şi lucrul cel mai rece este surâsul.

Întâlnesc credincioşi care nu îmbracă nici haine vechi, nici noi. Nu se pune nici problema de petice sau cârpit. Haina lor este întoarsă pe dos, sau dosul unei broderii. Şi întâlnesc pe alţii care nu produc nici vin nou nici vin vechi. Din burduful lor “unsuros” curge numai oţet, şi de calitate inferioară, fără capacitatea de a da savoare vieţii. Unii oameni, chiar şi când îţi oferă miere, reuşesc să lase în cerul gurii un gust amar. Şi dacă îţi strânge “călduros” mâna, te trezeşti cu fiori în spate. Dacă apoi te invită la o sărbătoare, pregăteşte-te să te scufunzi într-o plictiseală mortală.

Travestirea, adică haina nouă peste cea veche

Trebuie să descoperim o variantă actuală la tema evanghelică a “peticului din stofă nouă la o haină veche”. Cineva, în Biserică, a reuşit să facă ceva mai rău. A îmbrăcat, fără prea mare convingere, dimpotrivă cu o ascunsă neplăcere, haina nouă cusută de Conciliu. Dar, dedesubt, cu precauţie, a ţinut pe cea liniştitoare, a obiceiurilor trecutului, a mentalităţilor vechi. Dacă judecăm din exterior, pare că s-a schimbat totul (forme, structuri, limbaj, imagine), dar comportamentele, reflexele, atitudinile de fond, au rămas cele de mai înainte.

Rezultatul este un pas stângaci, neîndemânatic, chiar un pic ridicol. Şi, mai ales, ceva suspect, puţin convingător. Avem senzaţia unui truc, a unei înşelătorii. Sub aparenţa modernităţii, înfloreşte o substanţă mucegăită. Prin pielea actualităţii transpiră sudori râncede. Nu negăm nimănui dreptul de a îmbrăca haina care îi place. Dacă cineva simte nevoia de a sta la căldură, să se simtă protejat, să se învelească cu plapoma nouă a bunului timp antic, să tragă pe sine armurile ruginite la care nu reuşeşte să renunţe.

Ceea ce este intolerabil este travestirea. Ceea ce repugnă este tentativa de a te face să crezi că acea modernitate instrumentală de faţadă este noutatea lui Cristos. Sunt persoane care poartă haine vechi şi spălăcite cu multă demnitate, şi chiar cu un aer de eleganţă. Şi lor li se cuvine cel mai mare respect (dacă nu pentru altceva, pentru coerenţă). Alţii circulă dimpotrivă îmbrăcaţi în haine noi şi au grijă să le pună la vedere. Şi îşi pun pe trup haine confecţionate în atelierele de modă, mergând cu ele la plimbare. Dar efectele cauzate de transpiraţie sunt… sub nasul tuturor.

Apropo de scrisorile de recomandare

În timpul lui Paul erau persoane care pretindeau să fie recunoscute de comunitate şi revendicau autoritatea superioară, graţie scrisorilor de recomandare cerute de cercurile de apartenenţă şi care au constituit un fel de indiscutabilă marcă de garanţie. Şi erau chiar cei care cultivau visul de a constitui comunităţi creştine pe bază de hârtii (codexuri, statute şi regulamente), cu bogate pete de cerneală. În acest fel, în loc să facă să crească cei credincioşi, îşi asigurau cariere, privilegii, precedenţe, posturi de putere.

Paul, cu o ironie fină, spune că nu are nevoie de acel tip de scrisori de acreditare. Lasă să se înţeleagă că cei care se bazează pe documente şi pe structuri de putere, s-a oprit la tablele de piatră ale Alianţei Vechi. Cât îl priveşte, se simte legitimat ca apostol, nu în virtutea meritelor personale, titluri academice, sau recomandări ale unor personaje influente, ci prin iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu (“capacitatea noastră vine de la Dumnezeu, care ne-a făcut miniştri părtaşi ai unei Alianţe Noi, nu de literă ci de Spirit”). Şi, dacă chiar trebuie să prezinte scrisori de recomandare, el dispune de cele, decisive, ale comunităţii: “Scrisoarea noastră sunteţi voi”.

Dincolo de polemica ivită, apostolul vrea să-i facă să înţeleagă că adevărata Scriptură sacră, textul fundamental al timpurilor noi, este chiar comunitatea vie a creştinilor. Paul fixează deosebirea dintre Vechiul Testament şi Alianţa Nouă, care este Pneuma, adică Spiritul. Biserica din Corint este comparată cu noile table, scrise de Spiritul lui Dumnezeu în inimi. Apostolul nu se consideră patronul comunităţii, şi nici legiuitorul ei. Este, mai degrabă, “copistul” ei, scribul, cineva care scrie după cum dictează Spiritul. De aceea, când este vizibilă comunitatea, cerneala devine invizibilă. Şi acea scrisoare invizibilă care este comunitatea poate să fie “citită de toţi oamenii” numai când nu este întunecată de dispute meschine şi de probleme neghioabe.

Ofensiva de seducere

Osea (prima lectură) împrumută lui Dumnezeu propriile sentimente de soţ gelos, înşelat şi trădat, şi strategiile relative pentru recucerirea inimii soţiei infidele. A încercat toate: ameninţări, avertizări, obstacole puse pe cărări pentru a împiedica anumite întâlniri clandestine, recuperarea darurilor, iniţiative făcute pentru a face imposibilă bucuria de darurile făcute de amanţi. Acum Jahweh încearcă o “ofensivă de seducere”, care ar trebui să fie decisivă: “Iată, o voi atrage la mine, o voi conduce în deşert şi voi vorbi la inima ei”.

Adulterul s-a consumat pe solul Palestinei, din cauza contagiunii cu cultul agrar oferit lui Baal. Deci este nevoie să iasă din ţara Canaanului, să se întoarcă în deşert, să regăsească timpul logodnei, să reia idila iniţială. Este vorba de a recupera prospeţimea de atunci, să repornească de la curtenie şi de la conversaţia inimă la inimă. Şi iată, deci, uimitoarea resursă finală: vestirea publică a logodnei, cu oferirea zestrei logodnicei (aşa-zisul mohar, cfr. 2 Sam 3, 14). Este vorba de cinci daruri, care fac să pălească pretinsele bogăţii lăudate ale lui Baal: dreptatea, dreptul, gingăşia, iubirea, fidelitatea.

Şi, ca răspuns, un singur lucru: “Tu îl vei cunoaşte pe Domnul”. Este vorba de acea cunoaştere care nu are nimic intelectual, dar care determină o relaţie intimă şi implică o adeziune totală a persoanei: suflet şi inimă. Desigur, apare impresionant comportamentul acestui Dumnezeu care se prezintă la urma urmei, neafişând articolele violate ale unui cod, clauzele distruse dintr-un contract, ci o mulţime de daruri. Un Dumnezeu care, după toate decepţiile pe care i le-am oferit, experienţele amare avute cu noi, declară solemn intenţia sa de a încerca să ne seducă din nou. Spune că vrea să se întoarcă înapoi, să reînceapă totul de la capăt.

Un Dumnezeu care nu face apel la datorie, nici nu se mulţumeşte să ne facă să fim la datorie. Ci doreşte numai să recucerească inima noastră, pentru că dacă nu este inima, toate (disciplina, pedepsele, sancţiunile, ameninţările) sunt inutile. Înţeleg cum oamenii Legii se simt încurcaţi în faţa acestei imagini ale unui Dumnezeu “curtezan impenitent”…

Dar pe El nu-l interesează scandalul legaliştilor. El încearcă din nou…

 

* * *

 

Duminica a VIII-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Adolescent la Chieri, Don Bosco fondează foarte originala “Asociaţie a Bucuriei”, un club de prieteni care se angajează să trăiască în bucurie.

“Asociaţia Bucuriei” are un regulament compus din doar două articole, clare ca lumina zilei:

1. Fiecare membru al “Asociaţiei bucuriei” trebuie să evite orice discuţie şi orice acţiune care nu îi place lui Isus.

2. Trebuie să fie sârguincios în împlinirea îndatoririlor familiare, şcolare şi religioase.

Mai târziu, devenit preot, sfântul Ioan Bosco îi întreba pe unii băieţi:

- Vrei să fii prietenul meu?

- O! Da!

- Atunci… trebuie să fii V+B-R. Ştii ce înseamnă V+B-R?

- Nu.

- Îţi spun eu. Trebuie să fii V, adică vesel; + B, adică mai bun; – R, adică să fii din ce în ce mai puţin rău.

2. Tema

Dumnezeu nu este un patron sever care îi constrânge pe oameni la sacrificii grele. Dumnezeu este un Tată bun care le oferă gratuit tuturor oamenilor, fiii săi, ajutor, iubire şi mântuire.

“Povara mea este uşoară…” Scoateţi în evidenţă diferenţa dintre prescrierile împovărătoare ale religiei ebraice şi climatul de iubire evanghelică voit de Isus.

Isus revelează marea iubire a Tatălui.

3. Mesajul zilei

De ce a fost Isus condamnat la moarte la cererea unor reprezentanţi ai poporului ebraic? Pentru că se proclamase Fiul lui Dumnezeu şi predica o religie cu un stil nou de iubire imensă faţă de om şi strălucind de bucurie.

Religia lui Isus are un stil nou.

- Noutatea cea mai importantă era aceasta: fariseii spuneau: “Trebuie să îl iubeşti pe Dumnezeu, să observi cu scrupulozitate legea, pentru că el este judecător exigent şi îi dă fiecăruia ceea ce merită”.

- În schimb, Isus predica: “Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii, primul, gratuit, chiar şi atunci când sunt fragili şi răi, pentru că sunt copiii săi…”

Religia lui Isus este marcată de o iubire imensă faţă de om.

- Dumnezeu iubeşte omenirea ca şi cum ar fi mireasa lui (cf. prima lectură).

- Înainte, religia le poruncea tuturor oamenilor să stea cu fruntea plecată în faţa lui Dumnezeu, stăpân exigent, şi să-i aducă daruri şi să aducă jertfe, pentru a-l îmbuna; acum, Isus vesteşte că Dumnezeu este Tată bun şi el însuşi ne pleacă spre copiii săi pentru a-i ajuta.

- Isus însuşi dă mărturie despre aceasta printr-o viaţă de slujire, până la… a spăla picioarele, până la a-şi da propria viaţă.

Religia lui Isus străluceşte de bucurie

- Bucuria pe care o predică Isus, şi pentru care contestă anumite tradiţii ebraice, este aceea de care se bucură copiii când se simt într-adevăr iubiţi în familie; este bucuria celor care sunt trimişi la un banchet fastuos de nuntă; este bucuria celui care ştie că după durere – când Mirele va fi luat… – va fi o sărbătoare veşnică.

Deci, împreună cu Isus, ne simţim mai bine.

4. Exemple

a) Don Bosco povesteşte că, mergând cu trăsura între Ivrea şi Torino, l-a auzit pe vizitiu, în timp ce îşi biciuia caii, rostind înjurături. A cerut şi a obţinut să urce cu el pe capra trăsurii. I-a cerut doar o singură favoare: nu să se grăbească, ci să nu mai înjure.

Vizitiul a consimţit, dar a adăugat: şi ca răsplată? Nimic?

- A, nu, a spus Don Bosco, vă voi da bani; dar pentru fiecare înjurătură care vă scapă, voi retrage patru bănuţi… Acceptaţi?

- Accept! a spus sigur pe el vizitiul.

După puţin timp, loveşte cu biciul; dar… scoate şi o înjurătură.

- Prietene, mai sunt şaisprezece bănuţi. După un sfert de oră, o altă înjurătură…

- Am ajuns la doisprezece, ei?!

Încă două.

- Au mai rămas patru bănuţi… Dar ar trebui să vă pese mai mult de daunele provocate sufletului.

- Înţeleg: la Torino voi veni să mă spovedesc la dumneavoastră. Unde vă voi găsi?

Ajunşi la Torino, bunul preot i-a dat totuşi cei douăzeci de bănuţi, pentru bunăvoinţa de care a dat dovadă.

Vizitiul a întârziat trei săptămâni înainte de a veni să se spovedească. S-a scuzat spunând că îi mai scăpase o înjurătură, dar a făcut din proprie iniţiativă o zi de post cu pâine şi apă.

b) Un episod din viaţa sfântului Ieronim Emiliani, patron universal al orfanilor, ne aminteşte că, dacă în viaţa creştină există şi sacrificiu, acesta aduce bucurie.

Într-o seară, pr. Ieronim, în timp ce supraveghea cu iubire orfanii lui, care se jucau fericiţi, a văzut unul plângând convulsiv. Un coleg mai mare îi furase un măr şi i l-a mâncat. Înainte să facă dreptate, sfântul a îndrăznit să îl invite pe copilul ofensat la iertare. Acesta a acceptat şi i-a strâns bucuros mâna colegului lacom.

În timpul nopţii, orfanul a visat un înger minunat, care semăna cu pr. Ieronim, coborând din cer şi oprindu-se alături de patul său.

Avea în mâini un măr frumos şi i-l întindea zâmbind. Copilul l-a luat fericit, i-a mulţumit şi l-a pus pe noptieră.

Când s-a trezit dimineaţă, frecându-se la ochii încă somnoroşi, ce să vadă pe noptieră? Un măr adevărat, frumos cum nu mai văzuse, şi mai bun decât oricare altul mâncat vreodată!

c) Sfat practic

Ideea centrală care trebuie comunicată prin aceste observaţii este că Dumnezeul revelat nouă de Isus este un Dumnezeu diferit de cel al filozofilor sau al moraliştilor. Este un Dumnezeu care ne iubeşte mult, continuu, şi care aşteaptă răspunsul nostru de iubire, prin mărturia vieţii şi dorinţa de a dialoga cu el în rugăciune.

 

* * *

 

Dati-le voi sa manance

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Sfanta Evanghelie pe care am ascultat-o astazi ne face partasi unei minuni materiale facuta de Isus, care numai cu doi pesti si cinci paini, oferite cu dragoste dumnezeeasca, satura mii de oameni si mai raman faramituri. Cu toate acestea Isus ne atentioneaza: “nu numai cu paine traieste omul, ci si cu tot cuvantul lui Dumnezeu.” Mt. 4,4.

Inmultiri de paini, prin care sunt saturati si alti oameni lipsiti, ne mai sunt relatate de Sfanta Scriptura, prin care Dumnezeu vine, satura si intareste pe oameni sai. Si in acest sens ne putem aduce aminte ca in predica rostita cu ocazia sarbatoriri sfantului Ilie am auzit ca Dumnezeu a inmultit faina si untdelemnul vaduvei din Sarepta Sidonului (cf. 1Regi 17;9,16). La fel in 2Regi 4;42,44 ni se spune ca proorocul Elisei, de asta data, a inmultit 20 de paini cu care a hranit multimile. Apoi mana cazuta din cer prin care Dumnezeu a hranit poporul ales in fuga acestuia prin pustiu dupa salvarea lui din robia Egiptului si despre care Isus spune fariseilor: “Nu Moise v-a dat painea cazuta din cer, ci Tatal meu care este in cer…” Io. 6,23.

Painea ocupa un loc important si central in cadrul Sfintelor Evanghelii, pentru ca painea, hranitoarea trupului si a intretineri vieti, se transforma in painea Euharistica, cea care va satisface, nu numai necesitatile trupului, dar mai ales pe cele sufletesti. Faramaturile ramase dupa consumarea paini, inmultite de Isus, reprezinta nu numai abundenta paini dumnezeesti dar si grija pe care preotul trebuie sa o manifeste fata de aceasta sporire euharistica.

Pentru orice crestin participarea la ospatul euharistic prin care fiecare persoana dintre cele prezente ar trebui sa se nutreasca cu Sangele si Trupul lui Isus, spre a deveni o mare si unica familie a lui Cristos, trebuie sa devina un scop, un tel atunci cand participa la sfanta Liturghie. Sa-si intareasca convingerea ca toti crestini sunt frati si, ca fratii, trebuie sa se hraneasca de la aceeasi masa a carei membri sunt.

Euharistia este semnul cel mai concret al maretiei, gratuitati si generozitati darurilor divine prin care Isus s-a daruit, prin viata si moartea sa poporului nascut din aceasta jertfa, ca noi sa ne potolim astazi foamea si setea pentru viata de aici si cea din vesnicie. Biserica trebuie sa auda mereu cuvintele lui Isus, rostite cu ocazia inmultiri painilor, in pustiu: “dati-le voi sa manance” Mt. 14,17 pentru ca intre Biserica si caritate trebuie sa fie o stransa legatura deoarece, Biserica, este cea care trebuie sa se ocupe de lipsurile omului, fie ele materiale, dar mai ales spirituale. Dar, ceea ce este si mai important este faptul ca Isus, prin Biserica sa, iti ofera hrana gratuit, la fel dupa cum iti ofera si vesnicia. Singura conditie este aceea de a accepta. In timp ce Euharistia este semnul prezentei lui Isus in mijlocul poporului sau, pana la sfarsitul lumi. Relatarea hraniri miraculoase din Evanghelie este asemenea compasiuni si griji noastre, foarte des limitate, numai la rugaciuni, urari de sanatate si de bine, chiar daca la rugaciune si la urarile pe care le facem avem posibilitatea de a adauga si ceva material: o paine, o haina, un pahar cu apa, s.a., pe care Dumnezeu sa le inmulteasca spre a fi spre saturarea celor care, cu adevarat, sunt lipsiti si nevoiasi.

Imensitatea de oameni, care sufera de foame pe pamant, nu poate fi consolata numai prin cuvinte miscatoare, de genul; aici este nevoie de iubire, de mai multa dreptate, etc. Acolo este nevoie si de un pic din economiile noastre si mai mult din risipa noastra, a fiecaruia, pentru ca uni dintre acei oameni si copii sa cunoasca si ei sentimentul saturatiei pe care pana acum nu l-au cunoscut. Daca iubirea lui Cristos, pe noi, ne impresoara cu hrana indestulatoare si cu multe alte daruri necesare vieti noastre, oare nu ar fi normal ca si noi sa cautam lipsa aproapelui nostru si a incerca, macar, sa o usuram daca nu i-o putem suprima? Astazi aruncam la gunoi multe dintre lucrurile si chiar alimentele pe care, nu cu prea multi ani in urma, nici prin gand nu ne-ar fi trecut sa o facem. Lucruri care, altadata, au reprezentat pentru noi valori si care astazi ar putea deveni valori nepretuite pentru multi dintre semeni nostrii de aici, de langa tine si de prin multe locuri de pe pamant. Daca am realiza fiecare dintre noi sentimentul foamei si al lipsei in toata intensitatea lui, am observa ca si eu, un simplu om, cu familie modesta, as putea hrani numai cu “faramiturile” casei mele unul sau poate chiar doua persoane. Dar toate “faramiturile” celor multi de pe pamant, cate guri ar putea hrani, ca sa nu vorbesc de “painea si pesti” de care, o alta categorie de oameni din lume dispun, cati copii care astazi mor de foame pe pamant, ar putea fi salvati de la moartea prin infometare, boli si frig?!

Omul modern, cel contemporan cu mine si cu tine, frate crestine, chiar daca se crede satul, el este deosebit de flamand, mai flamand decat toti saracii lumi a treia si aceasta pentru ca si-au pierdut sensul vieti, au pierdut contactul cu Dumnezeu, au pierdut realitatea vieti.

Chiar daca timpul omului este scurt, puterile limitate, bunavointa putina, grijile zilnice ne napadesc, nervi sunt din ce in ce mai incordati, iar stresul ne distruge, omul parca nu cauta linistea, nu cauta alinarea, chiar daca-i cunoaste provenienta.

Dumnezeu ni se ofera tuturor, omul trebuie doar sa-l descopere. El este langa noi. Noi trebuie sa-l vedem. Este in noi. Noi trebuie sa-l simtim. Isus si astazi face minuni. Omul trebuie doar sa le descopere pentru el si pentru aproapele sau. Amin.